• Ce spune Biblia despre primatul lui Petru?
• A fost Petru cu adevărat la Roma și a fost primul papă?
• Primatul papal este de instituire divină sau o invenție istorică?
• Care este diferența între primatul de onoare și cel de jurisdicție?
• Cum explică Biserica conflictul dintre Petru și Pavel?
• De ce Episcopul Romei are autoritate asupra întregii Biserici?

Autoritatea suverană care aparține Bisericii învățătoare rezidă oare în corpul Episcopilor sau într-un singur membru al său? Este Biserica o oligarhie sau o monarhie ? A constituit oare Isus Hristos, în fruntea Bisericii Sale, un conducător suprem? Răspunsul negativ este susținut de Protestanți și de Grecii schismatici. Totuși, aceștia din urmă și un anumit număr de Anglicani admit că Petru a primit o primat de onoare și nu un primat de jurisdicție. Catolicii susțin contrariul. Ei afirmă că Isus Hristos a conferit primatul de jurisdicție sfântului Petru și, în persoana sa, succesorilor săi. Cele două puncte ale tezei catolice pe care trebuie să le stabilim separat se întemeiază pe un argument tras din textele evanghelice și pe un argument istoric.

---

I. Primul punct. — Primatul lui Petru

Isus Hristos a întemeiat o Biserică monarhică, conferind sfântului Petru un primat de jurisdicție asupra întregii Biserici.

1° Argument tras din textele evanghelice

Primatul lui Petru rezultă din cuvintele făgăduinței și din cuvintele conferirii.

A. CUVINTELE FĂGĂDUINȚEI

Cuvintele prin care Domnul nostru a făgăduit primatul de jurisdicție sfântului Petru au fost rostite la Cezareea lui Filip. Isus îi întrebase pe discipolii Săi care este părerea oamenilor despre persoana Sa. Iar Petru, în numele său propriu și dintr-o inspirație spontană, mărturisise că „Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Atunci Mântuitorul i-a adresat aceste cuvinte vestite: „Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, căci nu carnea și sângele ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Și Eu îți spun că tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile împărăției cerurilor; și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mat., xvi, 17,19).

Din acest text trebuie reținute trei lucruri, care duc la demonstrarea tezei catolice:

— a) Mai întâi, trebuie observat că Isus schimbă numele lui Simon în acela de Petru. Or, schimbarea numelui este, după uzul biblic, semnul unui dar deosebit. Astfel, Abram a fost numit Avraam, atunci când Dumnezeu a voit să încheie alianță cu el și să-l desemneze drept părintele credincioșilor (Gen., xvii, 4, 5).

— b) În cazul de față, noul nume dat lui Simon simbolizează misiunea cu care Isus voiește să-l învestească. Simon se va numi de acum înainte Petru, pentru că trebuie să fie piatra , stânca pe care Isus vrea să-Și întemeieze Biserica . Ceea ce este stânca în raport cu edificiul, Petru va fi în raport cu societatea creștină, cu Biserica lui Cristos: temelia tare care va asigura stabilitatea întregii construcții, stâncă neclintită care va sfida veacurile și de care se vor zdrobi „porțile iadului”, adică atacurile demonului.

— c) În sfârșit, cheile împărăției cerurilor sunt încredințate lui Petru. Nu ne vom opri asupra puterii de a lega și dezlega; acestea nu sunt, de fapt, proprietatea exclusivă a lui Petru, căci el le împărtășește cu ceilalți Apostoli. Însă încredințarea cheilor este un privilegiu deosebit și special, ea conferă o putere deplină. Împărăția cerurilor este asemănată cu o casă. Or — lucru de la sine înțeles — numai cel care are cheile și aceia cărora acesta voiește să le deschidă au acces în casă. Iată deci pe Petru constituit singurul administrator al casei creștine, unicul introducător în împărăția lui Dumnezeu. Este inutil să insistăm: făgăduința lui Cristos este prea limpede pentru a mai rămâne vreo îndoială asupra sensului ei. Numai Petru își schimbă numele, numai el este numit temelia Bisericii viitoare, numai el va primi cheile: dacă cuvintele au un sens, ele înseamnă fără îndoială primatul lui Petru.

Adversarii obiectează, potrivit tacticii lor obișnuite, că pasajul în discuție nu este autentic și că a fost interpolat într-o vreme în care Biserica trăise deja un anumit timp și își împlinise evoluția spre forma catolică. Ei văd dovada în faptul că sfântul Matei este singurul care relatează cuvintele Domnului nostru.

---

Răspuns

Argumentul tras din tăcerea lui Marcu și a lui Luca este pur negativ. El nu ar avea valoare decât dacă s-ar putea dovedi că pasajul trebuia să fie relatat de ei și era cerut de subiectul pe care îl tratau. Or, o asemenea demonstrație nu poate fi făcută, iar tăcerea celor doi sinoptici trebuie atribuită unor motive literare care nu comportau introducerea acestui text.

---

B. CUVINTELE CONFERIRII

Puterea supremă pe care Isus începuse prin a o făgădui lui Petru, două pasaje din Evanghelie ne arată că i-a fost într-adevăr conferită.

— a) Misiunea dată lui Petru de a-i întări pe frații săi. Cu puțin timp înainte de Patima Sa, Isus anunță Apostolilor că vor cădea, dar, în același timp în care o prezice pe cea a lui Petru, îi declară că S-a rugat în mod special pentru el: „Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Eu însă M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei întoarce, întărește pe frații tăi” (Luc., xxii, 31-32). Astfel, atunci când Apostolii, mai întâi învinși de ispită, se vor ridica din căderea lor, purificați prin încercarea care va îndepărta din sufletul lor slăbiciunile trecutului, asemenea sitei care desparte pleava de grâu, Isus îi încredințează lui Petru misiunea de a-i întări pe frații săi. O asemenea misiune implică în mod evident primatul de jurisdicție.

— b) Petru primește grija turmei creștine. Scena are loc după Înviere. Iată cum o relatează sfântul Ioan (Ioan, xxi, 15-17). De trei ori Isus îl întreabă pe Petru dacă Îl iubește; de trei ori Petru își mărturisește iubirea și atașamentul neclintit. Atunci Mântuitorul, simțind că este pe punctul de a-Și părăsi discipolii prin Înălțarea Sa, îi încredințează lui Petru paza turmei Sale. Îi încredințează grija întregii creștinătăți, atât a mieilor cât și a oilor. „Paște mielușeii Mei”, îi spune de două ori, apoi a treia oară: „Paște oile Mele”. Or, după uzul curent al limbilor orientale, cuvântul „a paște” înseamnă „a conduce”. A paște mieii și oile înseamnă deci a conduce, cu o autoritate suverană, Biserica lui Cristos; înseamnă a fi capul ei suprem; înseamnă a avea primatul.

---

2° Argument istoric

Dacă privim problema numai din punct de vedere istoric, regăsim, față în față, cele două teze: raționalistă și catolică.

---

A. TEZA RAȚIONALISTĂ

Potrivit raționaliștilor, textul: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” nu ar fi dobândit sensul și întinderea dogmatică pe care i-au dat-o teologii papalității decât în secolul al III-lea, atunci când Episcopii Romei au avut nevoie de el pentru a-și susține pretențiile lor în curs de afirmare . Primatul sfântului Petru, susțin ei, nu a fost nicidecum recunoscut de ceilalți Apostoli, și în special de sfântul Pavel, deoarece acesta nu numai că nu îl menționează întotdeauna pe Petru în primul rând (I Cor., i, 12; iii, 22; Gal., ii, 9), dar nu se teme nici să-i „stea împotrivă în față” (Gal., ii, 11).

---

B. TEZA CATOLICĂ

Faptele Apostolilor furnizează istoricului catolic numeroase mărturii care atestă că Petru și-a exercitat primatul încă din primele zile ale Bisericii nascente.

— 1. După Înălțare, Petru este acela care propune înlocuirea lui Iuda pentru a completa colegiul celor Doisprezece (Fapte, i, 15-22).

— 2. El este primul care propovăduiește Evanghelia iudeilor în ziua Rusaliilor (Fapte, ii, 14; iii, 6).

— 3. El este primul care, luminat de porunca lui Dumnezeu, primește neamurile în Biserică (Fapte, x, 1).

— 4. El vizitează Bisericile (Fapte, ix, 32).

— 5. La Conciliul din Ierusalim, el încheie lunga discuție angajată, declarând că circumcizia nu trebuie impusă păgânilor convertiți, și nimeni nu se opune părerea sa (Fapte, xv, 7, 12). Iar dacă Iacob vorbește după el, nu o face pentru a-i combate opinia, ci numai pentru că, fiind pus în fruntea Bisericii din Ierusalim, socotește că este de folos să impună neamurilor câteva prescripții ale legii iudaice, a căror încălcare ar putea scandaliza pe creștinii de origine iudaică ce alcătuiesc masa Bisericii sale .

Ni se obiectează, este adevărat, că sfântul Pavel nu a recunoscut primatul lui Petru. — Cum se face atunci că, la trei ani după convertirea sa, el a venit la Ierusalim pentru a-l vizita (Gal., i, 18-19)? De ce a mers la Petru, mai degrabă decât la ceilalți, mai degrabă decât la Iacob, care prezida Biserica din Ierusalim? Nu este aceasta o dovadă evidentă că îl socotea capul Apostolilor? — Dacă ar fi așa, se replică, de ce nu îl numește întotdeauna primul? — Lucrul este foarte simplu: sfântul Pavel nu enumeră niciodată în mod formal colegiul apostolic, ci nu face decât să citeze câteva nume în treacăt. Uneori, ca în pasajul (I Cor., i, 12), îi se întâmplă să urmeze o gradație ascendentă, deoarece, după Petru, îl numește pe Cristos.

Dar, se spune, și acesta este un teren de atac drag raționaliștilor, uitați oare conflictul de la Antiohia, unde Pavel nu s-a temut să i se împotrivească lui Petru în față? — Pentru ca adversarii noștri să nu ne acuze că micșorăm importanța conflictului, îl vom relata după înseși cuvintele sfântului Pavel. „Când Chefa a venit la Antiohia, scrie el către Galateni (II, 11-14), m-am împotrivit lui în față, pentru că era vădit în vină. Căci, înainte de venirea unora de la Iacob, el mânca împreună cu neamurile. Dar, după ce aceștia au sosit, s-a retras și s-a ținut deoparte, de frica celor dintre cei tăiați împrejur. Și ceilalți iudei s-au unit cu fățărnicia lui, încât chiar și Barnaba a fost atras de duplicitatea lor. Dar când am văzut că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, i-am zis lui Chefa înaintea tuturor: Dacă tu, care ești iudeu, trăiești în felul neamurilor, și nu în felul iudeilor, cum poți sili neamurile să trăiască precum iudeii?”

După cum se poate constata, conflictul s-a născut din vestita chestiune, ridicată de iudaizanți, de a ști dacă legea mozaică își păstrase caracterul obligatoriu și dacă se cerea trecerea prin circumciziune pentru a intra în Biserica creștină. Or, — să se observe bine acest punct, — cei doi Apostoli au fost întotdeauna de acord să răspundă că nu: nu a existat, așadar, între ei niciun conflict pe teren dogmatic. Și iată unde avea să apară litigiul. S-a întâmplat că sfântul Petru, pentru a nu provoca recriminările iudaizanților, s-a abținut să mănânce împreună cu neamurile care se convertiseră fără a trece prin iudaism.

Desigur, un asemenea fel de a proceda putea fi interpretat în mai multe sensuri. — 1. Sau se putea vedea în el o simplă măsură de prudență, justificată de scopul urmărit. Adresându-se unor medii diferite, unul, apostol al celor tăiați împrejur, celălalt, al celor netăiați împrejur, trebuie oare să ne mirăm că sfântul Petru și sfântul Pavel au trebuit să adopte, în chestiuni de disciplină, atitudini diferite? Nu se istorisește oare, de altfel, în Faptele Apostolilor, că sfântul Pavel, aflat la rândul său într-o împrejurare identică, nu a lucrat altfel și că, în ciuda convingerilor sale, l-a circumcis pe Timotei, din pricina iudeilor care se aflau în acele ținuturi (din Listra și Iconiu: Fapte, xvi, 3)? — 2. Sau se putea lua purtarea sfântului Petru drept fățărnicie și lașitate: și astfel a fost judecat lucrul de către sfântul Pavel. Acestuia din urmă i s-a părut că, pentru a evita urmările regretabile ale atitudinii lui Petru, era de datoria sa să-l mustre. Ne aflăm deci într-un caz de corecțiune frățească făcută de un inferior și în care acesta din urmă, după toate aparențele, a lipsit de măsură și de deferență, purtat fără îndoială de un zel excesiv.

Dar dacă sfântul Pavel atribuia o asemenea importanță purtării sfântului Petru, vom obiecta și noi, la rândul nostru, raționaliștilor, nu este oare, în chip vădit, pentru că influența lui asupra bisericilor era mai mare și mai puțin contestată? Argumentul raționaliștilor se întoarce deci împotriva lor, iar conflictul de la Antiohia, departe de a dovedi împotriva primatului lui Petru, ne aduce despre acesta o nouă mărturie.

II. Al doilea punct. — Primatul succesorilor sfântului Petru

Primatul conferit de Isus lui Petru era oare un dar personal, un fel de harismă? Sau era o putere transmisibilă și destinată să revină succesorilor săi? Și, în acest din urmă caz, cine trebuiau să fie succesorii lui Petru? Vom răspunde la aceste întrebări, arătând în următoarele două teze: 1° că primatul lui Petru era o putere permanentă și 2° că succesorii lui Petru sunt Episcopii Romei.

Teza I. Primatul lui Petru era transmisibil

Această propoziție se întemeiază pe un argument tras din textele Evangheliei și pe un argument istoric.

1° Argument tras din textele evanghelice

Din textul sfântului Matei (xvi, 17, 19), invocat mai înainte pentru a dovedi primatul (N° 320), rezultă că Petru a fost ales spre a fi temelia întregii Biserici și că a primit cheile împărăției cerurilor. Or, temelia trebuie să dureze atâta vreme cât edificiul însuși. Și, deoarece Isus a făgăduit că va fi cu Biserica Sa până la sfârșitul lumii (Mat., xxviii, 20), trebuie de aici dedus că primatul, principiu și temelie a edificiului, trebuie să dureze tot atât cât acesta și că Petru trebuie să-și transmită autoritatea succesorilor săi. Autoritatea supremă va fi, de altminteri, cu atât mai necesară cu cât Biserica se va dezvolta și își va întinde mai departe ramurile: cu cât o oaste este mai numeroasă, cu atât are mai multă nevoie de un conducător suprem care să o comande.

2° Argument istoric

Dacă primatul lui Petru a fost cules de succesorii săi, istoria trebuie să dea mărturie despre aceasta. Dar, fiindcă această chestiune se confundă cu aceea de a ști care au fost succesorii, trimitem la a doua propoziție.

Teza II. Succesorii lui Petru în primat sunt Episcopii Romei

Pentru a dovedi această teză, trebuie stabilite două lucruri: 1° că Petru a venit la Roma și poate fi considerat drept primul Episcop al Bisericii Romei; și 2° că primatul Episcopilor Romei, succesorii săi, a fost întotdeauna recunoscut în întreaga Biserică. Chestiunea este deci cu totul istorică.

1° Venirea și moartea sfântului Petru la Roma. — Starea chestiunii

1. Este vorba de a cerceta dacă Petru a venit în capitala lumii romane și dacă a întemeiat acolo o comunitate creștină. Nu este nevoie să se demonstreze că a rămas acolo un timp mai lung sau mai scurt, nici în mod continuu . Nu trebuie, de fapt, să ne reprezentăm Biserica primitivă sub forma Bisericii actuale. Apostolii erau misionari care își aminteau de cuvântul Învățătorului lor: „Mergeți, învățați toate neamurile.” În fața unui câmp atât de vast deschis activității lor, ar fi cu totul ciudat să-i găsim legați de o reședință fixă. Ei se aflau deci, aici sau acolo, pretutindeni unde puteau arunca, cu nădejde de seceriș, sămânța Evangheliei.

2. Faptul venirii și al morții sfântului Petru la Roma era negat altădată de criticii raționaliști și protestanți, care vedeau în această contestare un excelent argument împotriva primatului Episcopului Romei. Dar slăbiciunea argumentelor lor era atât de mare, încât Renan nu a ezitat să recunoască, într-un apendice la volumul său L’Antéchrist (1873), ca pe un lucru „foarte admisibil că sfântul Petru a venit la Roma” și chiar să privească „drept probabilă șederea lui Petru la Roma”. Criticii actuali merg mai departe și nu mai fac greutăți în a susține punctul de vedere catolic. Să cităm câteva rânduri ale celui mai ilustru dintre ei: „Martiriul lui Petru la Roma, scrie d. Harnack (Chronologie), a fost combătut odinioară în virtutea unor prejudecăți protestante tendențioase… Dar că aceasta a fost o eroare, este astăzi evident pentru orice cercetător care nu se orbește.” „Astăzi, spune încă același critic într-un Discurs rostit în 1907 înaintea Universității din Berlin, știm că această venire (a lui Petru la Roma) este un fapt bine atestat și că începuturile primatului roman în Biserică urcă până în secolul al II-lea.”

Teza catolică, care afirmă că sfântul Petru a venit la Roma, că acolo a întemeiat Biserica romană și că acolo a primit martiriul, nemaifiind contestată în chip serios, ne va fi de ajuns să trecem repede în revistă principalele mărturii pe care se sprijină.

Iată-le, urmând ordinea regresivă și secol după secol.

a) La începutul secolului al III-lea, avem mărturiile preotului roman Caius și ale lui Tertullian.

1. Caius, scriind împotriva lui Proclus, spunea: „Pot să vă arăt monumentele apostolilor. Că veniți la Vatican sau pe calea Ostiei, veți avea înaintea ochilor monumentele întemeietorilor Bisericii noastre.” Acest pasaj, care datează din jurul anului 200, dovedește că, în acea epocă, se era încredințat că mormintele de la Vatican și de pe calea Ostiei păstrau relicvele sfântului Petru și ale sfântului Pavel, întemeietori ai Bisericii romane și martiri sub Nero. — 2. Tertullian, în aceeași epocă, disputând împotriva gnosticilor, amintește martiriul pe care, sub Nero, sfântul Petru și sfântul Pavel l-au suferit la Roma, cel dintâi pe cruce, cel de-al doilea prin sabia călăului.

b) La sfârșitul secolului al II-lea

— 1. Sfântul Irineu scria în Galia: „Apostolii Petru și Pavel sunt aceia care au evanghelizat Biserica romană… și tocmai de aceea, între toate, ea este cea mai veche, cea mai cunoscută, primind de la Apostoli tradiția sa: tocmai de aceea fiecare Biserică trebuie să se îndrepte către ea și să-i recunoască superioritatea.”

— 2. Dionisie din Corint, scriind Romanilor, în anul 170, le spunea: „Venind amândoi la Corint, cei doi Apostoli Petru și Pavel ne-au ridicat în doctrina evanghelică; apoi, plecând împreună în Italia, ne-au transmis aceleași învățături, iar după aceea au suferit în același timp martiriul.”

c) Între Părinții apostolici

Avem mărturiile sfântului Ignațiu și ale papei sfântul Clement.

— 1. Sfântul Ignațiu din Antiohia tocmai fusese osândit la fiare și fusese trimis la Roma pentru a suferi acolo ultimul supliciu. Aflând că comunitatea romană întreprinsese demersuri pentru a-l salva, el i-a scris să nu facă nimic de acest fel, conjurând-o în acești termeni: „Nu vă poruncesc precum Petru și Pavel; ei erau Apostoli, iar eu nu sunt decât un osândit.” „Aceste cuvinte, spune Mons. Duchesne, nu sunt echivalentul literal al propoziției: sfântul Petru a venit la Roma. Dar, presupunând că el a venit acolo, sfântul Ignațiu nu ar fi vorbit altfel; presupunând că nu a venit acolo, fraza este lipsită de sens.”

— 2. Sfântul Clement. Scriind Corintenilor între anii 95 și 98, el scoate în relief suferințele celor doi Apostoli Petru și Pavel „care rămân la noi cea mai frumoasă pildă”. Astfel sfântul Clement, care este roman, care trimite scrisoarea sa în calitate de episcop al Romei, insistă asupra acestei împrejurări, că faptele de eroism pe care le descrie s-au petrecut sub ochii săi, că martiriul sfântului Petru și al sfântului Pavel a fost o mare pildă „la noi”, adică la Roma.

d) În vremea Apostolilor

Avem mărturia sfântului Petru însuși, care datează din Babilon întâia Epistolă adresată credincioșilor din Asia (I Petru, v, 13). Or, „Babilon, spune Renan, desemnează în chip evident Roma. Astfel era numită în creștinătățile primitive capitala Imperiului.”

La teza catolică, Protestanții obiectează că sfântul Luca, în Faptele Apostolilor, sfântul Pavel, în Epistola sa către Romani, și Flavius Iosif, care istorisește persecuția lui Nero, nu fac nicio mențiune despre Petru.

Răspuns

Am observat deja că argumentul tras din tăcere nu are valoare decât dacă punctul trecut sub tăcere intra în subiectul tratat de istoric și ar fi trebuit să fie menționat de acesta. Or:

— 1. în ceea ce îl privește pe sfântul Luca, obiecția este lipsită de temei, pentru bunul motiv că Faptele Apostolilor nu descriu decât începuturile Bisericii creștine în primele douăsprezece capitole și că, începând cu capitolul al xiii-lea, nu mai este vorba decât de Faptele sfântului Pavel. Că Faptele sunt, de altfel, departe de a fi complete, este lucru vădit; astfel, ele nu vorbesc nici despre conflictul de la Antiohia.

— 2. Nu este nici mai mult loc de a ne mira că sfântul Pavel nu îl menționează pe sfântul Petru în Epistola sa către Romani: celelalte Epistole ale sale ne arată că nu avea obiceiul de a-i saluta pe episcopii cetății. Când scrie Efesenilor, el nu vorbește nici despre Timotei, episcopul lor.

— 3. Iosif declară că a voit să treacă sub tăcere cele mai multe dintre crimele lui Nero; dacă omite răstignirea lui Petru, nu vorbește nici despre incendiul Romei, nici despre uciderea lui Seneca.

Concluzie

Faptul venirii și al martiriului sfântului Petru la Roma nu este, așadar, contrazis de nicio obiecție serioasă. El este, dimpotrivă, demonstrat prin numeroase mărturii care, din generație în generație, ne conduc până la epoca apostolică. Am mai putea adăuga că faptul este confirmat de monumentele care atestă prezența la Roma a Principelui Apostolilor, precum cele două catedre ale sfântului Petru, dintre care una este păstrată în baptisteriul Vaticanului, picturile și inscripțiile din Catacombe, datând din secolul al II-lea și în care numele său este menționat. Dar nu este nevoie să insistăm, de vreme ce teza catolică nu este contrazisă nici de criticii serioși.

2° Episcopii Romei au avut întotdeauna primatul

De vreme ce sfântul Petru poate fi considerat primul Episcop al Romei, primatul său trebuia să se transmită moștenitorilor scaunului său: aceasta este chestiunea de drept. Dar trebuie să cercetăm chestiunea de fapt și să întrebăm istoria dacă a fost astfel. Punctul este de cea mai mare importanță, căci, dacă documentele istoriei ne-ar demonstra că, la început, primatul episcopilor Romei nu era recunoscut, chestiunea de drept ar fi în mare primejdie. Nu trebuie deci să ne mirăm prea mult că raționaliștii, protestanții și moderniștii și-au luat drept sarcină să dovedească, prin istorie, că primatul Episcopilor Romei nu este de origine primitivă.

A. TEZA RAȚIONALISTĂ

Teza raționaliștilor se cuprinde în câteva cuvinte. După teoria lor, la origine nu ar fi existat nicio deosebire între episcopi: toți s-ar fi bucurat de o autoritate egală. Încetul cu încetul, ei și-ar fi arogat o putere mai mare sau mai mică, proporționată cu importanța cetății în care își aveau scaunul. S-a întâmplat deci, în mod cu totul firesc, ca episcopii Romei, care locuiau în capitala Imperiului, să fie considerați drept capii Bisericii universale. La această cauză principală se adaugă un ansamblu fericit de împrejurări, precum ambiția episcopilor romani, prudența lor în judecarea cauzelor supuse arbitrajului lor și serviciile pe care le-au adus atunci când Imperiul s-a prăbușit. Primatul Episcopului Romei nu s-ar fi născut decât la sfârșitul secolului al II-lea, când papa Victor, pentru a pune capăt controversei ivite cu privire la ziua în care trebuia să fie sărbătorită Paștile, „a dat, în 194, un edict imperios care îi tăia din comuniunea catolică și îi declara eretici pe toate Bisericile Asiei sau din altă parte care nu ar fi urmat, în această chestiune a Paștilor, obiceiul roman”.

B. TEZA CATOLICĂ

Istoricii catolici susțin, dimpotrivă, că primatul Episcopului Romei a fost întotdeauna recunoscut în Biserica universală. La începutul secolului al IV-lea, primatul Scaunului roman este un fapt necontestat. În acea epocă este limpede că episcopii Romei vorbesc și lucrează în deplina conștiință a primatului lor. Papa Silvestru își trimite legații pentru a prezida conciliul de la Niceea (325). Iuliu I declară că la Roma trebuie judecate cauzele episcopilor. Papa Liberiu, căruia împăratul Constanțiu îi cere să îl condamne pe Atanasie, — ceea ce dovedește că îi recunoaște acest drept, — refuză să o facă. De asemenea, Părinții sunt unanimi în a admite primatul Episcopului Romei. Sfântul Optat de Mileve, argumentând împotriva Donatiștilor, care pretindeau că Biserica este alcătuită numai din cei drepți și că sfințenia este semnul esențial al Bisericii, răspunde că unitatea este o notă nu mai puțin esențială și că este absolut indispensabil să rămâi în comuniune cu Scaunul lui Petru. Sfântul Ambrozie privește, de asemenea, Biserica romană drept centrul și capul întregului univers catolic. La rândul lor, episcopii orientali, sfântul Atanasie, sfântul Grigorie de Nazianz, sfântul Ioan Gură de Aur, vorbesc despre Episcopul Romei ca despre capul Bisericii universale.

Primatul Episcopului Romei fiind recunoscut în mod universal în secolul al IV-lea, cercetarea noastră se poate mărgini la veacurile precedente. Or, în primele trei secole, existența primatului roman ne este atestată de scrierile Părinților, de concilii și de obiceiul de a apela la Episcopul Romei pentru a pune capăt diferendelor.

a) Să examinăm mai întâi mărturiile Părinților Bisericii

— 1. În secolul al III-lea, Origen scrie papei Fabian pentru a-i da seamă despre credința sa. Tertullian, înainte de a deveni montanist, admite primatul lui Petru. Devenit montanist, îl ia în derâdere, ceea ce este o altă dovadă că îi recunoaște existența.

— 2. La sfârșitul secolului al II-lea, sfântul Irineu pune drept criteriu al tradițiilor apostolice conformitatea doctrinei cu Biserica romană, care trebuie să slujească drept regulă a credinței din pricina primatului pe care l-a moștenit de la sfântul Petru. Sfântul Policarp din Smirna, discipol al sfântului Ioan, Aberciu, merg la Roma pentru a-l vizita pe Episcop și a-l consulta în chestiuni de credință și disciplină. Chiar și ereticii, Marcion și montaniștii, voiesc să facă aprobată doctrina lor de scaunul apostolic. La începutul secolului al II-lea, sfântul Ignațiu, scriind Romanilor, declară că Biserica lor prezidează peste toate celelalte.

— 3. Și iată-ne ajunși la secolul I. În anul 96, Episcopul Romei, Clement, după cum am văzut deja, scrie Corintenilor pentru a readuce la ordine comunitatea, care depusese pe nedrept niște prezbiteri. El le declară că aceia care nu îi vor da ascultare se vor face vinovați de greșeală gravă. Purtarea lui Clement al Romei are cu atât mai mult interes, cu cât, în momentul în care scria, apostolul sfântul Ioan era încă în viață și ar fi trebuit să intervină dacă Episcopul Romei ar fi fost pe același plan cu ceilalți episcopi.

b) Primatul episcopilor Romei a fost recunoscut de concilii

— 1. Astfel, la conciliul din Efes (431), sfântul Chiril al Alexandriei, care ocupa primul rang între patriarhii Orientului, a cerut Episcopului Romei o sentință și o definiție împotriva ereziei nestoriene.

— 2. Părinții conciliului din Calcedon (451), aproape toți orientali, au adresat o scrisoare papei sfântul Leon pentru a cere confirmarea decretelor lor. Papa a răspuns printr-o scrisoare celebră în care condamna erorile lui Eutihie; totodată a trimis legați pentru a prezida conciliul în numele său, iar conciliul s-a încheiat prin această formulă: „Astfel a vorbit conciliul prin gura lui Leon.”

— 3. Pe rând, conciliile de la Constantinopol, al treilea ținut în 680, al optulea în 869, conciliul de la Florența, în 1439, alcătuit din Părinți greci și latini, au proclamat primatul succesorului sfântului Petru și au spus că Isus Hristos i-a dat, în persoana sfântului Petru, „deplină putere de a paște, de a cârmui și de a guverna întreaga Biserică”.

c) Primatul Episcopilor Romei este, în plus, atestat de faptul că ei intervin în diferitele Biserici pentru a pune capăt diferendelor

Astfel, fără a mai aminti din nou că, încă de la sfârșitul secolului I, Clement al Romei a scris Bisericii din Corint pentru a o readuce pe calea cea dreaptă, vom vedea mai târziu pe episcopii orientali înșiși, între alții pe sfântul Atanasie și pe sfântul Ioan Gură de Aur, apelând la Episcopul Romei pentru apărarea drepturilor lor.

Protestanții obiectează

— 1. că aceia cărora li se dă numele de episcopi nu erau în realitate decât președinții presbiteriului;

— 2. că, în orice ipoteză, autoritatea lor nu a fost recunoscută în mod universal, de vreme ce sfântul Ciprian și episcopii Africii au rezistat decretului papei sfântul Ștefan, care interzicea reiterarea botezului conferit de eretici.

Răspuns

— 1. Pentru a dovedi că Episcopii nu erau decât simpli președinți ai presbiteriului, se invocă acest fapt, că Prima Clementis, scrisorile sfântului Ignațiu către Romani și Păstorul lui Herma nu vorbesc despre un episcop monarhic al Romei. — Or tăcerea unui scriitor asupra unui fapt, am spus-o deja, nu dovedește în mod necesar împotriva existenței acestui fapt. Astfel, în anul 170, Dionisie din Corint trimite un răspuns Bisericii Romei, și nu episcopului ei Soter, și totuși chiar d. Harnack, care face obiecția, admite că Soter era cu siguranță episcop monarhic. Prin urmare, puțin importă că întâia scrisoare a lui Clement către Corinteni nu poartă numele său și a fost trimisă în numele Bisericii Romei; nu încape îndoială că autorul ei este o persoană unică și nu este altul decât papa Clement. — Cât despre scrisoarea lui Ignațiu către Romani (107) și despre Păstorul lui Herma, dacă ele nu îl menționează pe Episcopul Romei, nu trebuie conchis de aici că acesta nu exista, căci ele nu vorbesc nici despre prezbiterii și diaconii Romei, a căror existență totuși nimănui nu-i trece prin minte să o conteste.

— 2. Este adevărat că sfântul Ciprian, socotind că reiterarea Botezului era mai cu seamă o chestiune de disciplină, a rezistat decretului papei Ștefan. Dar împotrivirea unui om, chiar foarte sfânt și de bună-credință, nu nimicește întru nimic faptul acestei autorități. N-am văzut oare și alteori mari episcopi, precum Bossuet, aderând la propoziții condamnate, recunoscând totodată primatul Suveranului Pontif?

Concluzie

Primatul Episcopilor Romei decurge deci din acest prim fapt, că sfântul Petru și-a fixat scaunul la Roma, și din acest al doilea, că el a fost întotdeauna recunoscut în Biserica universală. Nu se poate spune, prin urmare, că autoritatea supremă a papilor s-ar fi născut din ambiția Episcopilor Romei și din abdicarea celorlalți Episcopi. Dacă, într-adevăr, episcopii ar fi fost la început egali prin drept divin, precum pretind adversarii, ar fi existat, la un moment dat în istorie, o schimbare totală în credința și practica întregii Biserici. Or, aceasta nu s-ar fi putut produce fără a stârni dizensiuni și reclamații fără sfârșit din partea celorlalți Episcopi, care ar fi fost lezați în drepturile lor și ale căror privilegii ar fi fost cu atât mai mult micșorate. Cum istoria nu păstrează nicio urmă a unei asemenea tulburări și nu consemnează discuții decât asupra unor puncte secundare, precum celebrarea sărbătorii Paștilor și chestiunea rebotezătorilor, trebuie conchis că principiul primatului Episcopului Romei nu a fost niciodată contestat și că Biserica universală i-a recunoscut întotdeauna, nu numai un primat de onoare, ci un adevărat primat de jurisdicție.