Doctrina Creștină
apologetică
Infailibilitatea: ce a promis cu adevărat Hristos Bisericii Sale?
- Ce înseamnă infailibilitatea Bisericii Catolice?
- Este infailibilitatea papală susținută de Biblie?
- Au existat papi care au greșit în materie de credință?
- Care este diferența între inspirație, revelație și infailibilitate?
- De ce respinge Biserica teoria protestantă a liberului examen?
- Cum explică teologia cazurile papei Liberiu și Honoriu?
extrase din lucrările Abatelui A. Boulenger (Manual de Apologetică, ed. Emmanuel Vitte, 1937; publicat inițial în 1920).
Imprimatur: C. Guillemant, vicar general, Arras, 30 aprilie 1920.
Iisus Hristos a întemeiat o Biserică ierarhică prin aceea că a conferit colegiului Apostolilor, și Episcopilor, succesorii lor, întreita putere de a învăța, de a sfinți și de a cârmui. În acest paragraf vom demonstra că, puterii de a învăța, Iisus i-a atașat privilegiul infailibilității. Vom vorbi: 1° despre conceptul infailibilității; 2° despre dovezile existenței ei; și 3° despre aceia cărora le aparține acest privilegiu.
I. Conceptul infailibilității
Ce trebuie înțeles prin infailibilitate? Infailibilitatea acordată de Iisus Hristos Bisericii Sale este păstrarea de orice eroare doctrinală, garantată prin asistența specială a Duhului Sfânt. Nu este o simplă ineranță de fapt, ci o ineranță de drept, adică imposibilitatea erorii, astfel încât orice doctrină propusă de acest magisteriu infailibil trebuie crezută ca adevărată, deoarece este propusă ca atare. Infailibilitatea nu trebuie, așadar, confundată:
— 1. nici cu inspirația, care constă într-un impuls divin ce îi determină pe scriitorii sacri să scrie tot ceea ce și numai ceea ce Dumnezeu voiește;
— 2. nici cu revelația, care implică manifestarea unui adevăr anterior necunoscut.
Privilegiul infailibilității nu descoperă Bisericii adevăruri noi; el îi garantează numai că, prin asistența divină, ea nu va putea, în materie de credință și de morală, nici să se înșele, nici, prin urmare, să inducă în eroare.
Concepția falsă a infailibilității
Trebuie respinsă ca falsă concepția modernistă despre infailibilitate, care decurge, de altfel, din concepția lor, de asemenea falsă, despre revelație. Deoarece, în sistemul lor, revelația se realizează în sufletul fiecărui individ și este „conștiința dobândită de om despre raporturile sale cu Dumnezeu” (N° 145), Biserica învățătoare nu ar avea altă sarcină decât aceea de a interpreta gândirea colectivă a credincioșilor și „de a sancționa opiniile comune ale Bisericii învățate”. Această manieră stranie de a concepe infailibilitatea a fost condamnată prin Decretul Lamentabili.
II. Existența infailibilității
1° Adversarii
Existența infailibilității Bisericii este negată:
— a) de raționaliști și de Protestanții liberali. Aceasta este de la sine înțeleasă, deoarece ei nu admit nici măcar că Iisus Hristos ar fi putut să se gândească la întemeierea unei Biserici;
— b) de Protestanții ortodocși, care, punând pe toți membrii Bisericii pe același plan, susțin că doctrina creștină este lăsată interpretării judecății individuale (teoria așa-numitului liber examen).
2° Dovezile
Infailibilitatea Bisericii se întemeiază pe două argumente:
— a) pe un argument a priori, tras din rațiune;
— b) pe un argument a posteriori, tras din istorie.
A. ARGUMENT TRAS DIN RAȚIUNE
Notă
Înainte de a expune acest prim argument, pentru ca să nu se înțeleagă greșit scopul nostru, este potrivit să precizăm locul pe care îl ocupă el în demonstrația noastră. Spunem — și vom explica îndată de ce — că, dacă Iisus Hristos a voit ca doctrina Sa să fie păstrată în toată integritatea ei, El a trebuit să încredințeze păstrarea ei unei autorități vii și infailibile, și nu să o lase ca pe o literă moartă într-o carte, chiar inspirată. La aceasta Protestanții ne obiectează că ne sprijinim teza pe un argument a priori, că toate dovezile noastre se reduc la a spune că un lucru este, pentru că trebuie să fie. Or, adaugă ei, „în chestiuni de fapt, dovada de fapt este, dacă nu singura legitimă, cel puțin singura decisivă… Dacă din conveniența, din utilitatea sau din necesitatea presupusă a unei rânduieli divine s-ar putea deduce realitatea ei, unde s-ar ajunge?”
Că din conveniența unui lucru nu se poate întotdeauna deduce realitatea lui, aceasta este necontestat. Ni s-ar putea întreba, de pildă, de ce oamenii au fost lăsați de Dumnezeu în eroare timp de lungi secole, de ce Răscumpărarea s-a împlinit atât de târziu, de ce nu a fost suficient de strălucitoare pentru a-i constrânge pe toți oamenii să o accepte. Așadar, chestiunea este istorică și pe acest teren înțelegem să o așezăm. Dar, mai înainte, avem dreptul să ne întrebăm dacă, între teoria protestantă, care admite ca regulă unică de credință Scriptura infailibilă, și dogma catolică, care susține că Hristos a instituit un magisteriu viu și infailibil pentru a ne face cunoscute adevărurile conținute în dublul depozit al Scripturii și al Tradiției, avem dreptul, spunem noi, să ne întrebăm dacă nu există o prezumție în favoarea dogmei catolice. Ne propunem deci să dovedim — fără a pretinde, totuși, că acest argument a priori ne-ar dispensa de argumentul istoric — că regula de credință a Protestanților este insuficientă pentru conservarea și cunoașterea doctrinei creștine, în timp ce regula de credință a Bisericii catolice îndeplinește condițiile cerute.
a) Regula de credință propusă în teoria protestantă este insuficientă
Nicio autoritate vie, ne spun protestanții, nu era necesară și nici nu a fost instituită pentru a ne face cunoscute adevărurile învățate de Hristos. Nu există decât o singură regulă de credință: Scriptura infailibilă. Fiecare are deci datoria și dreptul de a citi Scriptura, de a o înțelege după luminile propriei sale conștiințe, de a extrage din ea dogmele și preceptele care îi convin.
Că o asemenea regulă de credință este cu totul insuficientă, nu va fi greu de arătat:
— 1. Mai întâi, cum să știm care sunt cărțile inspirate, dacă nu a fost instituită nicio autoritate care să ne garanteze inspirația lor, sau chiar dacă nu există nimeni care să ne spună că textul pe care îl avem înaintea ochilor nu a fost alterat prin greșeala copiştilor?
— 2. Dar, presupunând că, în afară de aceasta, ar exista un criteriu care să ne permită să le recunoaștem și că s-ar putea stabili, de exemplu, ca principiu că sunt inspirate toate acelea care au fost considerate ca atare de către Domnul nostru în privința Vechiului Testament și de către Apostoli în privința Noului, tot va rămâne problema interpretării lor, a cunoașterii sensului lor adevărat și a înțelegerii Cuvântului lui Dumnezeu așa cum trebuie înțeles. Cum se vor rezolva dificultățile? Prin examen privat și prin aplicarea regulilor criticii și exegezei, răspund luteranii și calviniștii. Cu ajutorul istoriei și al tradiției, spun de altfel anglicanii. Prin inspirație privată, prin iluminarea Duhului Sfânt care luminează conștiința fiecărui individ, spun la rândul lor anabaptiștii, quakerii, metodiștii și sectele mistice. Diversitatea răspunsurilor ar fi deja suficientă pentru a judeca teoria protestantă. Oricare ar fi, de altfel, procedeul de soluționare adoptat, este limpede că vom avea atâtea interpretări câți indivizi: quot capita, tot sensus. A nu accepta alt călăuzitor decât rațiunea individuală sau inspirația Duhului Sfânt înseamnă a deschide calea anarhiei intelectuale sau iluminismului.
— 3. Cel puțin aceia care vor fi putut astfel să studieze Biblia vor poseda, într-o anumită măsură, un fel de adevăr subiectiv. Dar ce vor face aceia care nu au nici instruirea, nici răgazul necesar pentru a citi Scriptura și a o înțelege? Ce trebuiau să facă altădată, în vremea când tiparul nu era încă inventat și manuscrisele erau rare și de mare preț, aceia care nu aveau mijloacele de a-și procura Biblia? Dar mai mult încă: a existat un timp, la începuturile creștinismului, când Noul Testament nu exista. Hristos nu lăsase niciun scris. El le spusese Apostolilor: „Mergeți, învățați toate neamurile.” Nu le poruncise să scrie doctrina Sa; de aceea Apostolii nu au pretins niciodată să expună în mod sistematic învățătura lui Hristos. Cel mai adesea, scrierile lor au fost scrisori ocazionale, destinate să amintească anumite puncte ale catehezei lor. Înainte de apariția acestor scrieri, protestanții binevoiască a ne spune unde se afla regula de credință.
b) Dimpotrivă, regula de credință catolică este un mijloc sigur de a ne face cunoscută doctrina integrală a lui Hristos
Este ușor de văzut că ea nu are niciunul dintre inconvenientele sistemului protestant. Fără îndoială, catolicismul recunoaște infailibilitatea Sfintei Scripturi; dar, alături de această primă sursă a revelației, el admite o a doua, nu mai puțin importantă și anterioară Scripturii, care se numește Tradiția. Și mai ales — și aceasta este ceea ce pune o prăpastie între teoria protestantă și teoria catolică — aceasta din urmă susține că Iisus Hristos a constituit o autoritate vie, un magisteriu infailibil, care, cu asistența Duhului Sfânt, a primit misiunea de a determina care sunt cărțile inspirate, de a le interpreta în mod autentic, de a scoate din această sursă, ca și din cea a Tradiției, adevărata doctrină a lui Iisus, pentru a o expune apoi întregului corp al credincioșilor: învățați și neînvățați.
Că între cele două sisteme, privite numai din punctul de vedere al rațiunii, există o prezumție în favoarea catolicismului, aceasta o recunosc chiar și unii Protestanți. „Sistemul catolic, spune Sabatier, a pus infailibilitatea divină într-o instituție socială, admirabil organizată, cu conducătorul său suprem, papa; sistemul protestant a pus infailibilitatea într-o carte. Or, din orice punct de vedere s-ar examina cele două sisteme, avantajul este fără îndoială de partea catolicismului.” Nu am voit să demonstrăm altceva prin argumentul a priori; scopul nostru este deci atins.
B. ARGUMENT TRAS DIN ISTORIE
Ajungem acum pe terenul pozitiv al istoriei. Ceea ce Iisus Hristos trebuia să facă, a făcut El oare? A creat El o autoritate vie și infailibilă însărcinată să păstreze și să învețe doctrina Sa? Primul punct a fost stabilit mai înainte: am văzut că Domnul nostru a instituit o Biserică ierarhică, că a constituit conducători cărora le-a conferit puterea de a învăța. Nu rămâne deci de examinat decât al doilea punct: avem de dovedit că puterea de a învăța, așa cum a fost dată de Hristos, comportă privilegiul infailibilității.
Această a doua propoziție se sprijină pe textele Scripturii, pe conduita Apostolilor și pe credința antichității creștine:
— a) Pe textele Scripturii. Aceste texte le-am trecut deja în revistă. Lui Petru, în mod special, i s-a făgăduit că „porțile iadului nu vor birui Biserica” (Mat., xvi, 18); tuturor Apostolilor, Iisus le-a făgăduit de asemenea, de două ori, că le va trimite Duhul adevărului (Ioan, xiv, 16; xv, 26) și că El însuși va fi cu ei până la sfârșitul lumii (Mat., xxviii, 20). Astfel de promisiuni, dacă au un sens, înseamnă că Biserica este indefectibilă, că Apostolii și succesorii lor nu vor putea greși atunci când vor învăța doctrina creștină, căci este evident că asistența lui Hristos nu poate fi zadarnică și că acolo unde este Duhul adevărului nu poate exista eroare;
— b) Pe conduita Apostolilor. Din învățătura Apostolilor reiese că ei aveau conștiința de a fi asistați de Duhul divin. Decretul conciliului din Ierusalim începe cu aceste cuvinte: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte, xv, 28). Apostolii dau predicarea lor „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum este în adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu” (I Tes., II, 13), căruia trebuie să i se acorde deplin asentiment (II Cor., x, 5) și al cărui depozit trebuie păstrat cu grijă (I Tim., vi, 20). Mai mult încă, ei confirmă adevărul doctrinei lor prin numeroase minuni (Fapte, ii, 43; iii, 1, 8; v, 15; ix, 34): dovadă evidentă că erau interpreți infailibili ai învățăturii lui Hristos, căci altminteri Dumnezeu nu ar fi pus la dispoziția lor puterea Sa divină;
— c) Pe credința antichității creștine. După mărturisirea adversarilor noștri, credința în existența unui magisteriu viu și infailibil era deja răspândită în secolul al II-lea. Este deci suficient să aducem mărturiile anterioare:
— 1. În prima jumătate a secolului al III-lea, Origen răspunde ereticilor care invocă Scripturile, că trebuie să ne raportăm la tradiția ecleziastică și să credem ceea ce a fost transmis prin succesiunea Bisericii lui Dumnezeu. Tertulian, în tratatul său „De praescriptione”, opune ereticilor argumentul prescripției și afirmă că regula de credință este doctrina pe care Biserica a primit-o de la Apostoli.
— 2. La sfârșitul secolului al II-lea, sfântul Irineu, în scrisoarea sa către Florin și în Tratatul împotriva ereziilor, prezintă Tradiția apostolică drept doctrina sănătoasă, drept o tradiție care nu este pur omenească: de unde rezultă că nu este nevoie să se discute cu ereticii și că aceștia sunt condamnați prin însuși faptul că sunt în dezacord cu această tradiție. În jurul anului 160, Hegesip consideră drept criteriu al credinței ortodoxe acordul cu doctrina transmisă de Apostoli prin Episcopi, ceea ce îl determină, după cum am văzut, să întocmească lista Episcopilor. În prima jumătate a secolului al II-lea, Policarp și Papias prezintă doctrina Apostolilor ca fiind singura adevărată, ca o regulă sigură de credință. La începutul secolului al II-lea, avem mărturia sfântului Ignațiu, care spune că Biserica este infailibilă și că trebuie să aderăm la ea dacă vrem să ne mântuim.
Concluzie
Rezultă deci din dubla dovadă trasă din rațiune și din istorie că puterea doctrinală conferită de Iisus Hristos Bisericii învățătoare comportă privilegiul infailibilității, adică Biserica nu poate greși atunci când expune doctrina lui Hristos.
III. Subiectul infailibilității
Iisus Hristos a înzestrat Biserica Sa cu privilegiul infailibilității. Dar cui i-a fost acordat acest privilegiu? În mod firesc, acelora care au primit puterea de a învăța, adică ansamblului Apostolilor și, în mod special, lui Petru, putere și privilegiu pe care ei le-au transmis succesorilor lor.
1° Infailibilitatea colegiului apostolic și a corpului episcopal
A. Infailibilitatea colegiului apostolic rezultă:
— a) din misiunea încredințată tuturor Apostolilor de a „învăța toate neamurile” (Mat., xxviii, 20);
— b) din făgăduința de a fi cu ei „până la sfârșitul veacurilor” (Mat., xxviii, 20);
— și din promisiunea de a le „trimite Mângâietorul, Duhul Sfânt, care îi va învăța tot adevărul” (Ioan, xiv, 26).
Astfel de cuvinte arată limpede că privilegiul infailibilității este acordat întregului corp învățător.
B. De la colegiul apostolic, privilegiul infailibilității a trecut la corpul Episcopilor. Misiunea de a învăța nefiind limitată nici în timp, nici în spațiu, rezultă că ea trebuie să revină succesorilor Apostolilor împreună cu privilegiul care îi era atașat.
Totuși, trebuie făcută o distincție între Apostoli și Episcopi. Apostolii aveau ca câmp de acțiune întregul univers, deoarece cuvântul Domnului nostru: „Mergeți, învățați toate neamurile” le fusese adresat tuturor. Ei erau deci misionari universali ai credinței: pretutindeni puteau predica Evanghelia ca doctori infailibili. Episcopii, dimpotrivă, nu pot fi considerați drept succesorii Apostolilor decât luați în ansamblu; fiecare Episcop nu este succesorul fiecărui Apostol. Ei nu sunt conducători decât ai unei regiuni determinate, a cărei întindere și limite sunt fixate de Papă. Ei nu au moștenit deci în mod individual infailibilitatea personală a Apostolilor. Numai corpul Episcopilor se bucură de infailibilitate.
2° Infailibilitatea lui Petru și a succesorilor săi
Privilegiul infailibilității a fost conferit de Domnul nostru în mod special lui Petru și succesorilor săi. Teza se sprijină pe un dublu argument: un argument tras din textele evanghelice și un argument istoric.
A. ARGUMENT TRAS DIN TEXTELE EVANGHELICE
Infailibilitatea lui Petru și a succesorilor săi rezultă din aceleași texte care dovedesc primatul.
— a) Mai întâi, Tu es Petrus: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. Este incontestabil că un edificiu nu are stabilitate decât prin temelia sa. Dacă Petru, care trebuie să susțină edificiul creștin, ar putea învăța eroarea, Biserica ar fi zidită pe o temelie ruinată și nu s-ar mai putea spune că „porțile iadului nu vor birui împotriva ei”.
— b) Apoi, Confirma fratres. Iisus îi asigură lui Petru că S-a rugat în mod special pentru el „ca să nu piară credința lui” (Luc., xxii, 32). Este de la sine înțeles că o asemenea rugăciune, făcută mai ales în împrejurări atât de solemne și grave (v. N° 321), nu poate fi zadarnică.
— c) În sfârșit, Pasce oves. Lui Petru îi este încredințată paza întregii turme. Or nu se poate presupune că Hristos ar încredința turma Sa unui păstor rău, care ar duce-o în pășuni cu ierburi otrăvite.
Nu este nevoie să insistăm pentru a dovedi că infailibilitatea lui Petru a trecut la succesorii săi. Ceea ce Petru trebuia să fie pentru Biserica nascândă, succesorii săi trebuie să fie încă în lunga succesiune a veacurilor, căci, în orice moment al istoriei sale, Biserica nu va putea birui uneltirile lui Satan decât dacă temelia pe care se sprijină își păstrează aceeași tărie.
B. ARGUMENTUL ISTORIC
Pentru a dovedi prin istorie că papii s-au bucurat întotdeauna de privilegiul infailibilității, este de ajuns să se arate că aceasta a fost întotdeauna credința Bisericii și că, în fapt, papii nu au greșit niciodată în chestiuni de credință și de morală.
a) Credința Bisericii
Evident, credința Bisericii nu s-a exprimat în același fel în toate veacurile. A existat, dacă se voiește, o anumită dezvoltare în expunerea dogmei și chiar în exercitarea infailibilității pontificale. Dogma nu urcă totuși mai puțin până la origine și o aflăm în germene în Tradiția cea mai îndepărtată. Lucrul ne este atestat prin simțământul Părinților și al conciliilor, precum și prin fapte.
— 1. Simțământul Părinților. Astfel, în secolul al II-lea, sfântul Irineu declară că toate Bisericile trebuie să fie în acord cu aceea a Romei, care singură posedă adevărul integral. Sfântul Ciprian spune că Romanii sunt „întăriți în credința lor prin propovăduirea Apostolului și inaccesibili perfidiei erorii”. Pentru a pune capăt controverselor care sfâșiau Orientul, sfântul Ieronim scrie papei Damas în următorii termeni: „Am socotit că trebuie, în această privință, să consult scaunul lui Petru și credința apostolică. Numai la voi moștenirea părinților noștri rămâne la adăpost de stricăciune.” Sfântul Augustin spune, în privința pelagianismului: „Decretele a două concilii referitoare la această cauză au fost supuse scaunului apostolic; răspunsul său ne-a parvenit, cauza este judecată.” Mărturia sfântului Petru Hrisologul nu este mai puțin explicită: „Vă îndemnăm, venerabili frați, să primiți cu docilitate scrierile fericitului Papă al cetății romane, căci sfântul Petru, pururea prezent în scaunul său, oferă adevărata credință celor ce o caută.”
— 2. Simțământul Conciliilor. Tot ceea ce am spus mai înainte despre primatul Episcopului Romei se aplică tot atât de bine recunoașterii infailibilității sale (v. N° 328).
— 3. Faptele. În secolul al II-lea, papa Victor îl excomunică pe Teodot, care tăgăduia dumnezeirea lui Hristos, printr-o sentință privită ca definitivă. Zefirin îi condamnă pe Montaniști, Calixt pe Sabelieni, iar, începând de la aceste condamnări, ei au fost priviți ca eretici. În 417, papa Inocențiu I condamnă pelagianismul, iar Biserica primește decretul său ca definitiv, după cum am văzut mai sus prin textul sfântului Augustin. În 430, papa Celestin condamnă doctrina lui Nestorie, iar Părinții conciliului din Efes aderă la hotărârea sa. Părinții conciliului din Calcedon (451) primesc în chip solemn celebra epistolă dogmatică a papei Leon I către Flavian, care condamnă erezia lui Eutihie, în strigătele unanime: „Petru a vorbit prin gura lui Leon.” Tot astfel, Părinții celui de-al III-lea conciliu din Constantinopol (680) aclamă decretul papei Agaton, care condamnă monotelismul, strigând: „Petru a vorbit prin gura lui Agaton.” După cum se vede, încă din primele veacuri, Biserica romană este socotită drept centrul credinței și o normă sigură a ortodoxiei. Cu cât se va înainta mai mult, cu atât credința se va exprima în termeni mai expliciți, până când adevărul va fi proclamat dogmă de conciliul Vatican.
b) Papii nu au greșit niciodată în chestiuni de credință și de morală
Acesta este punctul important al argumentului istoric, căci, dacă adversarii noștri ar putea să ne dovedească faptul că anumiți papi au învățat și au definit eroarea, infailibilitatea de drept ar fi mai mult decât compromisă. Or, istoricii raționaliști și protestanți pretind tocmai că sunt în măsură să ne dea aceste dovezi de falibilitate. Principalele cazuri pe care le invocă sunt acelea ale papei Liberiu, care ar fi căzut în arianism, ale lui Honoriu, care ar fi învățat monotelismul, și ale lui Paul al V-lea și Urban al VIII-lea, care l-au condamnat pe Galilei. Deoarece chestiunea lui Galilei va fi tratată mai departe, nu vom reține aici decât primele două cazuri.
Obiecții
1° CAZUL PAPEI LIBERIU (352-366)
Istoricii raționaliști îl acuză pe papa Liberiu că ar fi semnat o formulă de credință ariană sau semiariană pentru a obține de la împăratul Constanțiu dreptul de a se întoarce la Roma.
Răspuns
A. Expunerea faptelor
Să reamintim pe scurt faptele. În 355, împăratul Constanțiu, favorabil arianismului, poruncise papei Liberiu să subscrie la condamnarea lui ATANASIE, episcopul Alexandriei, marele campion al credinței ortodoxe. Refuzând să facă aceasta, papa a fost trimis în exil la Bereea, în Tracia, iar arhidiaconul Felix a fost pus în fruntea Bisericii Romei. După un exil de aproape trei ani, Liberiu a fost redat scaunului său (358).
B. Soluția dificultății
Chestiunea care se pune este deci de a ști din ce motive i-a acordat împăratul această favoare. Două opinii au fost emise asupra acestui punct. Unii, urmându-i pe Rufin, Socrate, Teodoret, Casiodor, pretind că împăratul Constanțiu a pus capăt exilului papei din teama răscoalelor poporului roman și ale clerului, din pricina marii popularități de care se bucura pontiful. Alții, dimpotrivă, și tocmai acestei din urmă opinii avem a-i răspunde, socotesc că papa nu a obținut încetarea exilului său decât cu prețul unor condescendențe culpabile și al unor concesii pe terenul credinței.
Partizanii acestei a doua opinii se sprijină, pentru a-și demonstra punctul de vedere, pe două feluri de mărturii:
— 1. mai întâi pe depozițiile contemporanilor: sfântul Atanasie, sfântul Ilarie de Poitiers, sfântul Ieronim;
— 2. apoi pe mărturisirile lui Liberiu însuși.
Ne-au parvenit, între fragmentele din Opus historicum al sfântului Ilarie, nouă scrisori ale papei Liberiu, dintre care patru, datând din exilul său, au un caracter destul de compromițător. În aceste din urmă scrisori, papa uneltește pentru a obține grațierea sa, declarând că îl condamnă pe Atanasie și că mărturisește credința catolică formulată la Sirmium, și îi roagă pe corespondenții săi orientali, între alții pe Fortunatian de Aquileea, să intervină pe lângă împărat pentru a-i scurta exilul.
La aceste două feluri de mărturii invocate de adversarii noștri, unii apologeți au răspuns contestând autenticitatea depozițiilor contemporanilor și respingând scrisorile din exil ale papei Liberiu ca apocrife. Dar, întrucât nu este cu putință să se dovedească faptul că mărturiile în chestiune, atât cele ale contemporanilor, cât și cele ale lui Liberiu însuși, sunt inautentice, trebuie să acceptăm discuția în ipoteza autenticității lor. Întreaga chestiune va reveni deci la a ști care a fost vina papei și ce formulă a subscris. Căci, în epoca în care Liberiu a fost eliberat din exilul său, existau deja trei formule numite de la Sirmium. Dintre aceste trei formule, numai a doua, care declară că termenul consubstanțial trebuie respins ca „străin Scripturii și neinteligibil”, este considerată eretică. Or, se admite că nu această formulă a semnat-o papa și că, foarte probabil, a fost a treia. Dar, fie că este vorba de prima, fie de a treia, teologii sunt de acord în a spune că ele nu sunt absolut eretice și că au mai ales vina de a favoriza semi-arianismul, suprimând cuvântul consubstanțial din profesiunea de credință a conciliului din Niceea.
Concluzie
Așadar, punându-ne în ipoteza cea mai defavorabilă, putem conchide:
— 1. că papa Liberiu nu a comis decât un act de slăbiciune, condamnând, într-un ceas critic, pe marele Atanasie: slăbiciune pe care Atanasie este cel dintâi care o scuză: „Liberiu, spune într-adevăr acest mare Doctor, învins de suferințele unui exil de trei ani și de amenințarea supliciului, a subscris în cele din urmă la ceea ce i se cerea; dar violența este aceea care a făcut totul.”
— 2. De altminteri, papa Liberiu nu a definit nimic; dacă a existat eroare, cel mult se poate spune că ea este imputabilă doctorului privat, nu doctorului universal și vorbind ex cathedra. Și chiar dacă ar fi vorbit ex cathedra — ceea ce nu este cazul —, el nu se bucura de libertatea necesară exercitării infailibilității. Prin urmare, în orice ipoteză, infailibilitatea este în afara discuției.
2° CAZUL PAPEI HONORIU (625-638)
După adversarii infailibilității pontificale, papa Honoriu ar fi învățat monotelismul în două scrisori scrise către Sergiu, patriarhul Constantinopolului, și, din această pricină, ar fi fost condamnat ca eretic de al VI-lea Conciliu ecumenic și de papa Leon al II-lea.
Răspuns
A. Expunerea faptelor
Mai întâi, câteva cuvinte asupra faptelor. În 451, conciliul de la Calcedon definise împotriva lui Eutihie că în Iisus Hristos există două naturi complete și distincte: natura omenească și natura dumnezeiască. Dacă în Hristos existau două naturi complete, existau și două voințe: conciliul nu o spusese, dar lucrul mergea de la sine, căci o natură inteligentă nu poate fi completă fără voință. Nu aceasta a fost însă părerea anumitor teologi orientali, care au învățat că în Iisus Hristos nu exista decât voința dumnezeiască, voința omenească fiind, ca să zicem așa, absorbită de voința dumnezeiască. O asemenea doctrină apărea în mod evident ca falsă, dar partizanii ei vedeau aici un mijloc de conciliere între Eutihieni sau Monofiziți, adică partizanii unei singure naturi, și catolici. Cei dintâi ar fi admis cele două naturi în Iisus Hristos, iar cei din urmă ar fi conces unitatea voinței. Această tactică a fost adoptată de Sergiu, care a scris în acest sens papei Honoriu. Într-o scrisoare plină de echivocuri și în care chestiunea era prezentată într-o lumină falsă, el îi spunea că adusese pe mulți monofiziți înapoi la adevărata credință și îi cerea să binevoiască a interzice să se vorbească despre una sau două energii, despre una sau două voințe. Honoriu s-a lăsat prins și a răspuns, pe de o parte, lui Sergiu, prin două scrisori în care îl felicita pentru succesul său printre monofiziți; pe de altă parte, sfântului Sofronie, patriarhul Ierusalimului și apărător al ortodoxiei, printr-o scrisoare în care îi recomanda să evite cuvintele noi de „una sau două operații”, operație, în limbajul vremii, fiind sinonim cu voință. În ciuda acestor scrisori dictate de un spirit de pacificare, certurile au reizbucnit și mai aprig până la al VI-lea conciliu ecumenic, al treilea din Constantinopol (680-681), care a rostit anatema împotriva monoteliților și, între alții, împotriva papei Honoriu.
B. Soluția dificultății
Dificultatea de rezolvat este deci următoarea. A învățat Honoriu, în cele două scrisori ale sale către Sergiu, eroarea? Și a fost el, pentru acest fapt, condamnat ca eretic de al VI-lea conciliu ecumenic? Două soluții au fost propuse de apologeți. Unii au pretins că cele două scrisori către Sergiu ar fi apocrife: ceea ce suprimă orice discuție. Ceilalți admit autenticitatea lor și, în mod evident, în această ipoteză trebuie să ne situăm pentru a răspunde adversarilor noștri. Se pune așadar întrebarea dacă conținutul celor două scrisori este eretic. Nu s-ar putea contesta că Honoriu pune cea mai mare grijă în a ocoli dificultatea și că evită să se pronunțe asupra celor două voințe. Totuși, — să se observe bine acest punct, — el începe prin a aminti deciziile conciliului de la Calcedon și afirmă cu tărie că în Iisus Hristos există două naturi distincte, operante. Apoi, aprobând tactica de conciliere urmată de Sergiu, recomandă să se rămână aici și să nu se mai vorbească despre una sau două operații. El adaugă, este adevărat, că în Iisus Hristos nu exista decât o singură voință; însă înțelege numai să excludă cele două voințe la care, foarte insidios, făcuse aluzie Sergiu; cele două voințe care se luptă în noi, voința spiritului și voința cărnii. Gândul lui Honoriu nu este deci că în Iisus Hristos nu există o voință dumnezeiască și o voință omenească, ci că voința Sa omenească nu este, precum a noastră, purtată de două curente care se contrariază.
Dar, se spune, Honoriu a fost condamnat de al VI-lea conciliu ecumenic și de papa Leon al II-lea. — Să observăm mai întâi că nu toate cuvintele cuprinse în Actele Conciliilor sunt infailibile și că hotărârile unui conciliu nu se bucură de privilegiul infailibilității decât în măsura în care sunt confirmate de papă. Or, tocmai Actele celui de-al VI-lea Conciliu, care conțineau o anatemă împotriva lui Honoriu în același timp ca și împotriva principalilor monoteliți, precum Sergiu, nu au primit confirmarea pontificală. Papa Leon al II-lea s-a mulțumit să blameze purtarea lui Honoriu, dar nu a rostit împotriva lui anatema pe care a pronunțat-o împotriva celorlalți și nu i-a aplicat nota de eretic.
Concluzie
Putem deci conchide:
— 1. că Honoriu nu a învățat și nici nu a definit monotelismul. Cel mult i se poate reproșa că a fost lipsit de clarviziune și că a favorizat erezia, abținându-se de la a defini, recomandând tăcerea atunci când trebuia să se vorbească, oferind astfel monoteliților pretextul de a-și susține doctrina;
— 2. chiar presupunând că ar fi existat erori în scrisorile sale și că ar fi fost condamnat pentru acest motiv de al VI-lea Conciliu, eroarea și condamnarea nu ar atinge decât pe doctorul privat, nu pe doctorul universal. Așadar, nu se poate face din cazul lui Honoriu, tot atât de puțin ca și din acela al lui Liberiu, un argument împotriva infailibilității pontificale.
