20 iunie 1894

Către popoarele și principii universului

Leon al XIII-lea, Papă

Salutare și pace în Domnul

Concertul felicitărilor publice, care a marcat într-un chip atât de strălucit întregul an al Jubileului Nostru episcopal și care tocmai și-a primit încununarea prin aleasa evlavie a spaniolilor, a avut mai cu seamă acest rod, pricină de mare bucurie pentru sufletul Nostru: acela de a face să strălucească, în unirea voințelor și în acordul simțămintelor, unitatea Bisericii și minunata ei coeziune cu Suveranul Pontif. S-ar fi zis, în acele zile, că, pierzând orice altă amintire, universul catolic nu mai avea gânduri și priviri decât pentru Vatican. Ambasade ale principilor, mulțime de pelerini, scrisori pătrunse de iubire filială, ceremonii auguste, toate proclamau cu glas înalt că, atunci când este vorba de cinstirea Scaunului Apostolic, nu mai există în Biserică decât o singură inimă și un singur suflet.

Iar aceste manifestări Ne-au fost cu atât mai plăcute, cu cât se înscriau pe deplin în vederile Noastre și răspundeau întru totul strădaniilor Noastre. Căci, călăuziți de cunoașterea vremurilor și de conștiința datoriei Noastre, ceea ce Ne-am propus neîncetat, ceea ce am urmărit fără odihnă, prin cuvinte și prin fapte, de-a lungul întregului Nostru Pontificat, a fost să legăm mai strâns popoarele de Noi și să punem în lumină acest adevăr: că influența Pontificatului Roman este salutară sub toate raporturile.

De aceea, aducem cele mai vii mulțumiri, mai întâi bunătății dumnezeiești, de la care avem această binefacere de a fi ajuns nevătămați la o vârstă atât de înaintată; apoi principilor, episcopilor, clerului, simplilor credincioși, în sfârșit tuturor acelora care, prin numeroasele dovezi ale evlaviei și devotamentului lor, au copleșit caracterul și demnitatea Noastră cu semne de cinstire, iar persoana Noastră cu o mângâiere primită cu vie recunoștință.

Nu este însă că bucuriei sufletului Nostru nu i-ar fi lipsit nimic. Chiar în cursul acestor manifestări populare, în mijlocul acestor dovezi de veselie și de evlavie filială, un gând Ne stăruia necontenit în minte: Ne gândeam la mulțimile nemăsurate care trăiesc în afara acestor mari mișcări catolice, unele necunoscând întru totul Evanghelia, altele, este adevărat, inițiate în creștinism, dar despărțite de credința noastră.

Iar acest gând Ne pricinuia, precum Ne pricinuiește încă, o dureroasă tulburare. Nu Ne putem, într-adevăr, apăra de o adâncă întristare, văzând o parte atât de întinsă a neamului omenesc îndepărtându-se de Noi pe o cale rătăcită.

Or, deoarece ținem aici, pe pământ, locul lui Dumnezeu, al acelui Dumnezeu atotputernic care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la adevăr; și deoarece, de altfel, declinul vârstei Noastre și amărăciunile Ne apropie de ceea ce este sfârșitul oricărei vieți omenești, am socotit că trebuie să urmăm pilda Mântuitorului și Învățătorului nostru, Iisus Hristos, Care, fiind aproape să Se întoarcă la cer, a cerut lui Dumnezeu, Tatăl Său, în revărsarea unei rugăciuni arzătoare, ca ucenicii și credincioșii Săi să fie una în cuget și în inimă:

Mă rog ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, ești în Mine și Eu în Tine, pentru ca și ei să fie una în Noi [1].

Și, deoarece această rugăciune nu-i cuprindea numai pe toți cei care mărturiseau atunci credința în Iisus Hristos, ci și pe toți cei care aveau să o mărturisească în scurgerea vremurilor, ea Ne oferă un temei îndreptățit pentru a face cunoscute cu încredere dorințele inimii Noastre și pentru a întrebuința toate mijloacele aflate în puterea Noastră, spre a chema și a pofti pe toți oamenii, fără deosebire de națiune sau de rasă, la unitatea credinței dumnezeiești.

Sub imboldul carității, care aleargă cu atât mai grabnic acolo unde nevoia este mai apăsătoare, inima Noastră zboară mai întâi către națiunile care nu au primit niciodată făclia Evangheliei și către acelea care nu au știut să o apere împotriva propriei nepăsări sau împotriva vicisitudinilor vremurilor: națiuni mai nefericite decât toate celelalte, care nu-L cunosc pe Dumnezeu și trăiesc în mijlocul unei adânci rătăciri.

De vreme ce toată mântuirea vine de la Iisus Hristos și nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor, prin care să putem fi mântuiți [2], dorința Noastră cea mai arzătoare este ca preasfântul nume al lui Iisus să se răspândească fără întârziere pe toate țărmurile și să le pătrundă cu puterea sa binefăcătoare.

În această privință, Biserica nu a lipsit niciodată de la misiunea sa dumnezeiască. Unde și-a cheltuit ea mai multe strădanii, vreme de douăzeci de veacuri, unde a desfășurat mai multă râvnă și statornicie decât în răspândirea adevărului și a așezămintelor creștine?

Și astăzi încă, adeseori îi vedem pe vestitorii Evangheliei străbătând mările prin autoritatea Noastră și îndreptându-se până la marginile pământului; iar în fiecare zi implorăm bunătatea dumnezeiască să binevoiască a înmulți slujitorii sacri, cu adevărat vrednici de slujirea apostolică, adică devotați extinderii împărăției lui Iisus Hristos până la jertfirea bunăstării și sănătății lor și, dacă va fi nevoie, până la jertfirea vieții lor.

Iar Tu, Hristoase Iisuse, Mântuitorule și Părinte al neamului omenesc, grăbește-Te să împlinești făgăduința pe care ai făcut-o odinioară, că, atunci când vei fi înălțat de la pământ, vei atrage toate la Tine.

Coboară, așadar, în sfârșit, și arată-Te acestei mulțimi fără de număr, care nu a gustat încă binefacerile Tale, roade prețioase ale sângelui Tău dumnezeiesc. Deșteaptă-i pe cei care dorm în întuneric și în umbra morții, pentru ca, luminați de înțelepciunea Ta și pătrunși de puterea Ta, în Tine și prin Tine să fie desăvârșiți în unitate.

Și iată acum că gândul acestei unități tainice aduce înaintea privirilor Noastre toate acele popoare pe care bunătatea dumnezeiască le-a strămutat de multă vreme din rătăciri de veacuri în lumina înțelepciunii evanghelice.

Nimic, desigur, nu este mai dulce amintirii, nimic nu oferă un mai frumos prilej de laudă a Providenței decât acele vremuri străvechi, când credința dumnezeiască era privită ca un patrimoniu comun, mai presus de toate dezbinările: atunci când națiunile civilizate, atât de deosebite prin geniu, moravuri și climă, se despărțeau adeseori și se luptau pe alte tărâmuri, dar se întâlneau întotdeauna unite și strâns legate pe tărâmul credinței.

Este pentru suflet o crudă dezamăgire să trebuiască a se afla apoi în fața unei epoci nefericite, în care împrejurări funeste, prea bine sprijinite de suspiciuni și de fermenți ai vrăjmășiei, au smuls din sânul Bisericii Romane națiuni mari și înfloritoare.

Oricum ar fi, încrezători în harul și milostivirea acelui Dumnezeu atotputernic, Care singur știe când sunt coapte vremurile pentru darurile Sale și Care singur ține în mâna Sa toate voințele omenești, spre a le pleca încotro Îi place, Ne întoarcem către aceste popoare și, cu o caritate cu totul părintească, le rugăm și le conjurăm să șteargă orice urmă de dezbinare și să se întoarcă la unitate.

Și, mai întâi, Ne îndreptăm cu afecțiune privirile către Răsărit, leagănul mântuirii neamului omenesc. Sub stăpânirea unei dorințe arzătoare, nu Ne putem apăra de această dulce nădejde că nu este departe timpul când se vor întoarce la punctul lor de plecare aceste Biserici ale Răsăritului, atât de ilustre prin credința strămoșilor și prin vechile lor glorii. De altfel, între ele și Noi, linia de despărțire nu este foarte accentuată; mai mult încă, în afară de câteva puncte, acordul asupra celorlalte este atât de deplin, încât adeseori, pentru apărarea credinței catolice, Noi împrumutăm autorități și temeiuri din doctrinele, moravurile și riturile de care se folosesc orientalii.

Punctul capital al neînțelegerii este primatul Pontifului Roman. Dar dacă ele se vor întoarce la originile noastre comune, dacă vor cerceta simțămintele strămoșilor lor, dacă vor întreba tradițiile cele mai apropiate de începuturile creștinismului, vor găsi acolo de ce să se convingă până la evidență că Pontifului Roman i se aplică întru adevăr acest cuvânt al lui Iisus Hristos: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea.

Iar în șirul acestor Pontifi Romani, vechimea a văzut mai mulți pe care sufragiile au mers să-i caute în Răsărit: în primul rând pe Anaclet, Evarist, Anicet, Eleuteriu, Zosim și Agaton, dintre care cei mai mulți au avut această glorie de a pecetlui cu sângele lor o cârmuire în întregime pătrunsă de înțelepciune și de sfințenie.

De altfel, nu sunt necunoscute nici epoca, nici motivul, nici autorii acestei fatale dezbinări. Înainte de ziua în care omul a despărțit ceea ce Dumnezeu unise, numele Scaunului Apostolic era sacru pentru toate națiunile universului creștin; iar acestui Pontif Roman, pe care cu toții se învoiau să-l recunoască drept urmaș legitim al Sfântului Petru și, prin urmare, drept Vicar al lui Iisus Hristos pe pământ, nici Răsăritul, nici Apusul nu se gândeau să-i tăgăduiască tributul ascultării lor.

Astfel, dacă ne întoarcem până la originile neînțelegerii, vedem că însuși Fotie are grijă să trimită la Roma apărători ai cauzei sale; vedem, pe de altă parte, că Papa Nicolae I poate, fără a ridica vreo obiecție, să trimită legați de la Roma la Constantinopol, cu misiunea de a cerceta cauza patriarhului Ignatie, de a strânge informații întinse și sigure și de a raporta totul Scaunului Apostolic. Astfel încât întreaga istorie a unei pricini care avea să ducă la ruptura cu Scaunul Romei îi oferă acestuia o strălucită confirmare a primatului său.

În sfârșit, nimeni nu ignoră că, în două mari Concilii, cel de-al doilea de la Lyon și cel de la Florența, latinii și grecii, printr-un acord spontan și cu un glas comun, au proclamat ca dogmă supremația Pontifului Roman.

Am reamintit cu intenție aceste evenimente, deoarece ele poartă în ele însele un apel la împăcare și la pace. Cu atât mai mult cu cât Ni s-a părut că recunoaștem la orientalii din zilele noastre dispoziții mai împăciuitoare față de catolici și chiar o anumită înclinare către bunăvoință. Aceste simțăminte s-au manifestat nu demult într-o împrejurare însemnată, când aceia dintre ai noștri pe care evlavia îi purtase în Răsărit s-au văzut copleșiți de bune oficii și de toate semnele unei cordiale simpatii.

De aceea, inima Noastră se deschide către voi, oricine ați fi, de rit grec sau de orice alt rit oriental, care sunteți despărțiți de Biserica Catolică. Dorim cu ardoare să meditați în voi înșivă aceste cuvinte grave și duioase pe care Bessarion le adresa Părinților voștri:

Ce vom avea să răspundem lui Dumnezeu, când ne va cere socoteală pentru această ruptură cu frații noștri, El, Care, pentru a ne aduna în unitatea aceleiași turme, S-a coborât din cer, S-a întrupat și a fost răstignit? Și care va fi dezvinovățirea noastră înaintea urmașilor noștri? O! Să nu îngăduim aceasta, să nu ne dăm încuviințarea la ea, să nu îmbrățișăm un partid atât de funest pentru noi și pentru ai noștri.

Cercetați bine ceea ce vă cerem și cumpăniți cu maturitate înaintea lui Dumnezeu. Sub imboldul nu al vreunui motiv omenesc, ci al carității dumnezeiești și al râvnei pentru mântuirea comună, vă cerem apropierea și unirea; înțelegem o unire deplină și fără rezerve, căci nu ar putea fi nicidecum astfel aceea care nu ar implica decât o oarecare comunitate de dogme și un oarecare schimb de caritate frățească.

Adevărata unire dintre creștini este aceea pe care a voit-o și a întemeiat-o Iisus Hristos și care constă în unitatea de credință și de cârmuire.

Nu este, de altfel, nimic care să fie de natură a vă face să vă temeți, ca urmare a acestei întoarceri, de vreo micșorare a drepturilor voastre, a privilegiilor patriarhatelor voastre, a riturilor și obiceiurilor Bisericilor voastre respective. Căci a fost și va fi întotdeauna în intențiile Scaunului Apostolic, ca și în tradițiile sale cele mai statornice, să se poarte cu fiecare popor într-un larg spirit de îngăduință și să țină seama, într-o mare măsură, de originile și de obiceiurile sale.

Dimpotrivă, de îndată ce unirea se va restabili, va fi cu siguranță minunată sporirea de strălucire și de măreție care, sub lucrarea harului dumnezeiesc, se va răsfrânge asupra Bisericilor voastre.

Să binevoiască Dumnezeu a asculta această rugăciune pe care voi înșivă I-o adresați: Desființați orice despărțire dintre Biserici; și pe aceasta: Adunați pe cei risipiți, întoarceți pe cei rătăciți și uniți-i cu sfânta Voastră Biserică catolică și apostolică.

Să binevoiască a vă readuce la acea credință una și sfântă, care, prin mijlocirea unei tradiții neîntrerupte, ne vine, vouă și Nouă, din cea mai îndepărtată vechime; la acea credință al cărei tezaur strămoșii voștri l-au păstrat neștirbit și pe care au ilustrat-o, întrecându-se unii pe alții prin strălucirea virtuților lor, prin sublimitatea geniului lor și prin excelența doctrinei lor, Atanasie, Vasile, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, cei doi Chiril și atâția alți mari Doctori, a căror glorie aparține Răsăritului și Apusului ca o moștenire comună.

Să Ne fie îngăduit să vă adresăm un apel deosebit vouă, națiuni slave, ale căror monumente istorice mărturisesc gloria. Nu ignorați marile binefaceri pentru care sunteți îndatorate Sfinților Chiril și Metodiu, Părinții voștri în credință, atât de vrednici de onorurile pe care Noi Înșine, acum câțiva ani, le-am acordat memoriei lor. Virtuțile și laboriosul lor apostolat au fost pentru mai multe dintre popoarele neamului vostru izvorul civilizației și al mântuirii.

Aici își are originea minunata reciprocitate de binefaceri, pe de o parte, și de evlavie filială, pe de alta, care a domnit, vreme de veacuri îndelungate, între Slavonia și Pontifii Romani. Iar dacă nenorocirea vremurilor a putut răpi credinței catolice un mare număr dintre strămoșii voștri, voi, cercetați cât de prețioasă ar fi întoarcerea voastră la unitate. Și pe voi Biserica nu încetează să vă cheme în brațele sale, pentru a vă dărui acolo noi chezășii de mântuire, de prosperitate și de măreție.

Cu o caritate nu mai puțin arzătoare Ne întoarcem acum către acele popoare care, într-o epocă mai recentă, sub lovitura unor neobișnuite răsturnări ale vremurilor și ale lucrurilor, au părăsit sânul Bisericii Romane.

Lăsând în uitare vicisitudinile trecutului, să-și înalțe spiritul mai presus de lucrurile omenești și, dorind numai adevărul și mântuirea, să cerceteze Biserica întemeiată de Iisus Hristos. Dacă vor voi apoi să confrunte cu această Biserică adunările lor și să vadă la ce stare a ajuns acolo religia, vor mărturisi fără greutate că, ajungând să uite tradițiile de la început, în mai multe puncte și dintre cele mai însemnate, fluxul și refluxul schimbărilor i-au făcut să alunece în noutate.

Și nu vor tăgădui că, din acel patrimoniu al adevărului pe care întemeietorii noii stări de lucruri îl luaseră cu ei în momentul despărțirii, nu le-a mai rămas aproape nicio formulă sigură și înzestrată cu oarecare autoritate.

Mai mult încă, s-a ajuns până acolo încât mulți nu se tem să surpe însuși temeiul pe care se sprijină în mod exclusiv religia și toate nădejdile oamenilor, și anume dumnezeirea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Tot astfel, autoritatea pe care o atribuiau odinioară cărților Vechiului și Noului Testament, ca unor scrieri de inspirație dumnezeiască, le-o tăgăduiesc astăzi: consecință inevitabilă a dreptului acordat fiecăruia de a le tâlcui după bunul plac al propriei judecăți.

De aici, conștiința individuală, singurul călăuzitor al conduitei și singura regulă a vieții, cu excluderea oricărei alteia; de aici, opinii contradictorii și multiple dezbinări, care duc prea adeseori la erorile naturalismului sau ale raționalismului.

Astfel, deznădăjduind de orice acord în privința doctrinelor, ei predică acum și laudă unirea în caritatea frățească. Pe bună dreptate, desigur, căci noi toți trebuie să fim uniți prin legăturile carității, iar ceea ce Iisus Hristos a poruncit mai presus de toate și ceea ce a dat drept semn al ucenicilor Săi este ca ei să se iubească unii pe alții. Dar cum ar putea o caritate desăvârșită să unească inimile, dacă credința nu pune unitate în spirite?

De aceea, printre oamenii despre care vorbim s-au aflat spirite cu dreaptă judecată și inimi însetate de adevăr, care au venit să caute în Biserica Catolică drumul ce duce cu siguranță la mântuire.

Ei au înțeles că nu puteau adera la Capul Bisericii, Care este Iisus Hristos, dacă nu aparțineau Trupului lui Iisus Hristos, care este Biserica, și nici nu puteau năzui să posede vreodată în toată curăția ei credința lui Iisus Hristos, dacă respingeau Magisteriul legitim, încredințat lui Petru și urmașilor săi.

Ei au înțeles, pe de altă parte, că numai în Biserica Romană se află realizată ideea și reprodus tipul adevăratei Biserici, care, de altfel, este văzută de toți ochii prin semnele exterioare cu care Dumnezeu, Autorul ei, a avut grijă să o înveșmânteze.

Iar mai mulți dintre ei, înzestrați cu o judecată pătrunzătoare și cu o minunată agerime în cercetarea vechimii, au știut să pună în lumină, prin scrieri vrednice de luare-aminte, apostolicitatea neîntreruptă a Bisericii Romane, integritatea dogmelor sale și statornica uniformitate a disciplinei sale.

În fața pildei acestor oameni, inima Noastră, mai mult încă decât glasul Nostru, este aceea care vă cheamă, frați preaiubiți, voi care, de trei veacuri deja, sunteți în dezacord cu Noi asupra credinței creștine; și voi toți, oricine ați fi, care, pentru un motiv sau altul, v-ați despărțit de Noi, să ne adunăm cu toții în unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu [3]. Îngăduiți-Ne să vă întindem cu afecțiune mâna și să vă chemăm la această unitate care nu a lipsit niciodată Bisericii Catolice și pe care nimic nu i-o va putea răpi vreodată. De multă vreme, această Mamă comună vă recheamă la sânul ei; de multă vreme, toți catolicii universului vă așteaptă, cu neliniștile iubirii frățești, pentru ca să-I slujiți lui Dumnezeu împreună cu Noi, în unitatea aceleiași Evanghelii, a aceleiași credințe, a aceleiași nădejdi, în legăturile unei carități desăvârșite.

Pentru a încheia exprimarea dorințelor Noastre cu privire la unitate, Ne mai rămâne să adresăm cuvântul tuturor acelora care, în orice parte a pământului s-ar afla, țin neîncetat treze gândurile și grijile Noastre: voim să vorbim despre catolicii pe care mărturisirea credinței romane îi supune Scaunului Apostolic, precum îi ține uniți cu Iisus Hristos. Pe aceștia nu avem nevoie să-i îndemnăm la unitatea Sfintei și adevăratei Biserici, deoarece bunătatea dumnezeiască i-a făcut deja părtași la ea. Totuși, trebuie să-i prevenim să se teamă de primejdiile care se agravează din toate părțile și să vegheze să nu piardă, prin neglijență și inerție, această supremă binefacere a lui Dumnezeu. Pentru aceasta, să se inspire din învățăturile pe care Noi Înșine le-am adresat națiunilor catolice, atât în general, cât și în particular, și să scoată din ele, după împrejurări, principii pentru simțămintele lor și reguli pentru conduita lor. Mai presus de toate, să-și facă o lege suverană din a se supune, fără rezervă și fără neîncredere, cu inimă largă și cu voință grabnică, tuturor învățăturilor și tuturor prescripțiilor Bisericii.

În această privință, să înțeleagă cât de funest a fost pentru unitatea creștină faptul că un număr atât de mare de idei false au putut întuneca și chiar șterge, în multe spirite, adevărata noțiune despre Biserică. Biserica, prin voința și porunca lui Dumnezeu, Întemeietorul ei, este o societate desăvârșită în felul său: o societate a cărei misiune și al cărei rol sunt de a pătrunde neamul omenesc cu preceptele și instituțiile evanghelice, de a păzi integritatea moravurilor și exercitarea virtuților creștine și, prin aceasta, de a-i conduce pe toți oamenii la acea fericire cerească ce le este propusă. Și, deoarece este o societate desăvârșită, după cum am spus, ea este înzestrată cu un principiu de viață care nu-i vine din afară, ci care a fost așezat în ea prin același act de voință care îi dădea natura sa. Pentru același motiv, ea este învestită cu puterea de a face legi și, în exercitarea acestei puteri, este drept să fie liberă, după cum este drept, de altfel, pentru tot ceea ce poate, sub vreun titlu oarecare, să depindă de autoritatea sa.

Această libertate, totuși, nu este de natură să dea naștere rivalităților și antagonismului; căci Biserica nu râvnește puterea și nu ascultă de nicio ambiție; însă ceea ce voiește, ceea ce urmărește în mod unic, este să păzească între oameni exercitarea virtuții și, prin acest mijloc, să le asigure mântuirea veșnică. De aceea, este propriu caracterului ei să se folosească de îngăduință și de procedee cu totul materne. Mai mult încă, ținând seama de vicisitudinile fiecărei societăți, i se întâmplă să slăbească exercitarea drepturilor sale, după cum o mărturisesc din belșug convențiile încheiate adeseori cu diferitele state.

Nimic nu este mai îndepărtat de gândirea ei decât voința de a încălca drepturile autorității civile; dar aceasta, la rândul său, trebuie să respecte drepturile Bisericii și să se ferească de a uzurpa cea mai mică parte din ele.

Iar dacă privim acum ceea ce se petrece în vremea noastră, care este curentul dominant? A ține Biserica sub bănuială, a o copleși cu dispreț, cu ură și cu acuzații odioase este obiceiul unui număr mult prea mare de oameni; iar ceea ce este mult mai grav este că se epuizează toate mijloacele și toate strădaniile pentru a o pune sub jugul autorității civile.

De aici, confiscarea bunurilor ei și restrângerea libertăților sale; de aici, piedicile puse educării aspiranților la preoție, legile de excepție împotriva clerului, desființarea și interzicerea societăților religioase, ajutoare atât de prețioase ale Bisericii; de aici, într-un cuvânt, restaurarea, ba chiar recrudescența tuturor principiilor și tuturor procedeelor regaliste.

Aceasta înseamnă a viola drepturile Bisericii; înseamnă, în același timp, a pregăti societăților catastrofe vrednice de plâns, deoarece înseamnă a contraria în chip vădit planurile lui Dumnezeu. Dumnezeu, într-adevăr, Creatorul și Regele lumii, Care, în înalta Sa Providență, a pus la cârmuirea societăților omenești atât puterea civilă, cât și puterea sacră, a voit, fără îndoială, ca ele să fie distincte, dar le-a interzis orice ruptură și orice conflict; și aceasta nu este încă destul spus: voința dumnezeiască cere, după cum o cere, de altfel, și binele general al societăților, ca puterea civilă să se armonizeze cu puterea bisericească.

Astfel, statului îi revin drepturile și îndatoririle sale proprii; Bisericii, ale sale; însă între una și cealaltă trebuie să existe legăturile unei strânse concordii.

Prin aceasta se va ajunge cu siguranță la înlăturarea stării de neliniște care se face simțită în raporturile dintre Biserică și stat, stare funestă sub mai multe aspecte și atât de dureroasă pentru toți oamenii de bine. Se va obține, de asemenea, ca, fără confundarea și fără despărțirea drepturilor, cetățenii să dea Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.

O altă primejdie gravă pentru unitate este secta masonică, putere de temut care asuprește de multă vreme națiunile și mai ales națiunile catolice. Trufașă până la obrăznicie de puterea, de resursele și de succesele sale, ea pune totul în lucrare, folosindu-se de vremurile noastre atât de tulburate, pentru a-și întări și extinde pretutindeni stăpânirea. Din ascunzișurile întunecate în care își urzea cursele, iată că năvălește acum în plină lumină în cetățile noastre; și, ca pentru a-L sfida pe Dumnezeu, chiar în acest oraș, capitala lumii catolice, și-a așezat sediul.

Ceea ce este mai ales vrednic de plâns este că, pretutindeni unde pune piciorul, ea se strecoară în toate clasele și în toate instituțiile statului, pentru a ajunge, dacă ar fi cu putință, să se constituie arbitru suveran al tuturor lucrurilor. Aceasta este mai ales vrednic de plâns, spunem Noi, căci atât diversitatea opiniilor sale, cât și nedreptatea planurilor sale sunt vădite.

Sub pretextul de a revendica drepturile omului și de a reforma societatea, ea lovește în instituțiile creștine; respinge orice doctrină revelată; învinuiește îndatoririle religioase, Sacramentele și toate aceste lucruri auguste ca fiind tot atâtea superstiții; se străduiește să înlăture caracterul creștin al căsătoriei, al familiei, al educației tineretului și al întregului ansamblu al vieții publice și private, precum și să nimicească în sufletul poporului orice respect pentru puterea dumnezeiască și omenească.

Cultul pe care îl prescrie este cultul naturii; iar principiile naturii sunt, de asemenea, cele pe care le propune drept singură măsură și singură regulă a adevărului, a onestității și a dreptății. Prin aceasta, după cum se vede, omul este împins către moravurile și deprinderile unei vieți aproape păgâne, dacă nu cumva sporirea și rafinamentul seducțiilor îl fac să coboare și mai jos.

Deși asupra acestui punct am dat deja în altă parte cele mai grave avertismente, vigilența Noastră apostolică Ne impune datoria de a stărui și de a spune și de a repeta că, împotriva unei primejdii atât de presante, nu se vor lua niciodată prea multe măsuri de apărare. Fie ca îndurarea dumnezeiască să zădărnicească aceste planuri nefaste.

Dar poporul creștin să înțeleagă că trebuie să se sfârșească odată cu această sectă și să-i scuture pentru totdeauna jugul dezonorant; iar aceia să pună mai multă râvnă, care sunt mai greu asupriți de ea: italienii și francezii. Noi Înșine am spus deja ce arme trebuie întrebuințate și ce tactică trebuie urmată în această luptă; biruința, de altfel, nu este îndoielnică, având drept Căpetenie pe Acela Care a putut spune într-o zi: Eu am biruit lumea [4]!

Odată îndepărtată această îndoită primejdie și readuse societățile la unitatea credinței, s-ar vedea revărsându-se, împreună cu leacuri eficace pentru rele, o minunată prisosință de bunuri. Voim să le arătăm pe cele mai însemnate.

Începem cu ceea ce privește demnitatea și rolul Bisericii. Biserica și-ar relua rangul de cinste care i se cuvine și, liberă și respectată, și-ar urma calea, răspândind în jurul ei adevărul și harul. De aici ar rezulta pentru societate cele mai fericite efecte; căci, întemeiată de Dumnezeu pentru a instrui și a călăuzi neamul omenesc, Biserica poate lucra mai eficace decât oricine pentru a îndrepta spre binele comun cele mai profunde prefaceri ale vremurilor, pentru a da adevărata soluție problemelor celor mai complicate și pentru a promova domnia dreptului și a dreptății, temeliile cele mai trainice ale societăților.

Apoi s-ar înfăptui o apropiere între națiuni, lucru atât de dorit în epoca noastră pentru a preveni grozăviile războiului.

Avem înaintea ochilor situația Europei. De mulți ani deja, se trăiește într-o pace mai mult aparentă decât reală. Stăpânite de bănuieli reciproce, aproape toate popoarele se întrec în pregătirile lor de război. Adolescența, această vârstă lipsită de chibzuință, este aruncată, departe de sfaturile și de îndrumarea părintească, în mijlocul primejdiilor vieții militare. Tinerețea viguroasă este smulsă muncilor câmpului, studiilor nobile, comerțului și artelor și este destinată, pentru ani îndelungați, meseriei armelor.

De aici, cheltuieli enorme și secătuirea tezaurului public; de aici, de asemenea, o lovitură fatală adusă bogăției națiunilor, precum și averii particulare; și s-a ajuns până acolo încât poverile acestei păci armate nu mai pot fi purtate multă vreme. Să fie oare aceasta starea naturală a societății?

Or, este cu neputință să se iasă din această criză și să se intre într-o eră de pace adevărată, decât prin intervenția binefăcătoare a lui Iisus Hristos. Căci, pentru a înfrâna ambiția, lăcomia și spiritul de rivalitate, acest întreit focar în care se aprinde de obicei războiul, nimic nu este mai folositor decât virtuțile creștine și mai ales dreptatea.

Se voiește ca dreptul popoarelor să fie respectat și sfințenia tratatelor să fie păzită în chip neștirbit? Se voiește ca legăturile frățietății să fie strânse și întărite? Atunci toți să se convingă de acest adevăr: dreptatea înalță națiunile [5].

Înăuntrul statelor, reînnoirea despre care vorbim ar da siguranței publice garanții mai trainice și mai sigure decât acelea pe care le pot oferi legile și forța armată. Toată lumea vede agravându-se din zi în zi primejdiile care amenință viața cetățenilor și liniștea statelor; iar acelora care s-ar putea îndoi de existența facțiunilor răzvrătite, care uneltesc răsturnarea și ruina societăților, o succesiune de atentate îngrozitoare le-a deschis, fără îndoială, ochii.

Astăzi sunt puse în mișcare două mari chestiuni: chestiunea socială și chestiunea politică, amândouă, desigur, foarte grave. Or, pentru a le rezolva cu înțelepciune și potrivit dreptății, oricât de lăudabile ar fi studiile, experiențele și măsurile luate, nimic nu este asemenea credinței creștine, care trezește în sufletul poporului simțământul datoriei și îi dă curajul de a o împlini.

În acest sens, nu de multă vreme, am tratat în chip deosebit chestiunea socială, sprijinindu-Ne deopotrivă pe principiile Evangheliei și pe acelea ale rațiunii naturale.

Cât despre chestiunea politică, pentru a împăca libertatea și puterea, două lucruri pe care mulți le confundă în teorie și le despart peste măsură în practică, învățătura creștină cuprinde principii de o minunată însemnătate.

Căci, odată așezat acest principiu neîndoielnic, că, oricare ar fi forma guvernământului, autoritatea vine întotdeauna de la Dumnezeu, rațiunea recunoaște îndată unora dreptul legitim de a porunci și impune celorlalți datoria corespunzătoare de a asculta.

Această ascultare, de altfel, nu poate vătăma demnitatea omenească, deoarece, la drept vorbind, lui Dumnezeu I se dă ascultare mai degrabă decât oamenilor; iar Dumnezeu păstrează judecățile Sale cele mai aspre pentru aceia care poruncesc, dacă nu reprezintă autoritatea Sa potrivit dreptului și dreptății.

Pe de altă parte, libertatea individuală nu ar putea fi bănuită ori urâtă de nimeni. Căci, cu totul nevătămătoare, ea nu se va îndepărta de lucrurile adevărate și drepte, aflate în armonie cu liniștea publică.

În sfârșit, dacă se cercetează ceea ce poate Biserica în calitatea sa de Mamă și Mijlocitoare a popoarelor și a cârmuitorilor, născută pentru a-i ajuta și pe unii, și pe ceilalți prin autoritatea și sfaturile sale, se va înțelege cât de mult contează ca toate națiunile să se hotărască a adopta, în privința lucrurilor credinței creștine, același simțământ și aceeași mărturisire.

În vreme ce spiritul Nostru se oprește asupra acestor gânduri și inima Noastră cheamă cu toate dorințele sale împlinirea lor, vedem acolo, în depărtarea viitorului, desfășurându-se o nouă ordine a lucrurilor și nu cunoaștem nimic mai dulce decât contemplarea binefacerilor nemăsurate care ar fi rodul ei firesc.

Spiritul abia poate cuprinde suflul puternic care ar cuprinde deodată toate națiunile și le-ar purta către culmile oricărei măreții și prosperități, atunci când pacea și liniștea ar fi bine întemeiate, când literele ar fi sprijinite în înaintarea lor și când, printre agricultori, lucrători și industriași, s-ar întemeia, pe bazele creștine pe care le-am arătat, noi societăți capabile să înfrâneze camăta și să lărgească domeniul muncilor folositoare.

Puterea acestor binefaceri nu s-ar mărgini la hotarele popoarelor civilizate, ci le-ar trece și s-ar revărsa departe, asemenea unui fluviu de prisositoare rodnicie. Căci trebuie să se țină seama de ceea ce spuneam la început: că nenumărate popoare așteaptă, din veac în veac, pe acela care le va aduce lumina adevărului și a civilizației.

Fără îndoială, în ceea ce privește mântuirea veșnică a popoarelor, hotărârile înțelepciunii dumnezeiești sunt ascunse înțelegerii omenești; totuși, dacă superstiții nenorocite mai domnesc încă pe atâtea țărmuri, aceasta trebuie pusă în mare parte pe seama certurilor religioase.

Căci, pe cât poate judeca rațiunea omenească după evenimente, pare vădit că Europei i-a încredințat Dumnezeu rolul de a răspândi treptat asupra pământului binefacerile civilizației creștine. Începuturile și progresele acestei frumoase opere, moștenire a veacurilor trecute, înaintau prin fericite sporiri, când, deodată, în veacul al XVI-lea, a izbucnit dezbinarea.

Atunci, creștinătatea s-a sfâșiat ea însăși prin certuri și disensiuni; Europa și-a secătuit puterile în lupte și războaie lăuntrice; iar expedițiile apostolice au suferit lovitura fatală a acestei perioade frământate. De vreme ce pricinile dezbinării au rămas statornic între noi, ce este de mirare că o foarte mare parte dintre oameni se dedau încă unor obiceiuri neomenești și unor rituri osândite de rațiune?

Să lucrăm, așadar, cu toții, cu aceeași râvnă, la restabilirea vechii concordii, spre folosul binelui comun. Pentru refacerea acestei concordii, precum și pentru răspândirea Evangheliei, vremurile pe care le străbatem par deosebit de prielnice; căci niciodată simțământul fraternității omenești nu a pătruns mai adânc în suflete și niciun veac nu l-a văzut pe om mai atent să cerceteze pe semenii săi, pentru a-i cunoaște și a-i ajuta; niciodată, de asemenea, nu au fost străbătute cu atâta iuțeală nemărginirile pământurilor și ale mărilor: foloase prețioase nu numai pentru comerț și pentru cercetările savanților, ci și pentru răspândirea cuvântului dumnezeiesc.

Nu ignorăm ce lucrări îndelungate și anevoioase cere ordinea de lucruri a cărei restaurare o dorim; și poate că mai mulți vor socoti că acordăm prea mult nădejdii și că urmărim un ideal mai degrabă vrednic de dorit decât de așteptat. Dar Noi ne punem toată nădejdea și toată încrederea în Iisus Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, amintindu-Ne de marile lucruri pe care nebunia Crucii și a propovăduirii ei le-a putut săvârși odinioară înaintea înțelepciunii acestei lumi, rămasă uimită și rușinată.

Îi rugăm în chip deosebit pe principi și pe cârmuitori, în numele clarviziunii lor politice și al grijii pentru interesele popoarelor lor, să binevoiască a aprecia cu dreptate planurile Noastre și a le sprijini prin bunăvoința și autoritatea lor. Chiar dacă numai o parte din roadele pe care le așteptăm ar ajunge la maturitate, aceasta nu ar fi o binefacere neînsemnată, în mijlocul unei atât de grabnice decăderi a tuturor lucrurilor, când neliniștea prezentului se unește cu teama de viitor.

Veacul trecut a lăsat Europa istovită de dezastrele sale și încă tremurând de convulsiile care o zguduiseră. Oare acest veac, care se apropie de sfârșit, nu ar putea, la rândul său, să transmită neamului omenesc, ca moștenire, câteva chezășii de concordie și nădejdea marilor binefaceri pe care le făgăduiește unitatea credinței creștine?

Să binevoiască a împlini dorințele Noastre acest Dumnezeu bogat în milostivire, Care ține în puterea Sa vremurile și ceasurile prielnice, și, în bunătatea Sa nemărginită, să grăbească împlinirea acestei făgăduințe a lui Iisus Hristos:

„Va fi o singură turmă și un singur Păstor — Fiet unum ovile et unus pastor” [6].

Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, în ziua a douăzecea a lunii iunie, în anul 1894, al șaptesprezecelea al Pontificatului Nostru.

1. Ioan XVII, 20–21.
2. Faptele Apostolilor IV, 12.
3. Efeseni IV, 13.
4. Ioan XVI, 33.
5. Pilde XIV, 34.
6. Ioan X, 16.