• Este necesar să fii catolic pentru a te mântui?
• Ce înseamnă „În afara Bisericii nu este mântuire”?
• Se pot mântui cei care nu cunosc Biserica Catolică?
• Ce este apartenența „în dorință” la Biserică?
• Cine sunt cei care nu se pot mântui?
• Cum îi judecă Dumnezeu pe cei în ignoranță?

Am demonstrat mai sus că Biserica romană este singura adevărată Biserică întemeiată de Isus Hristos. Trebuie oare să conchidem de aici că este necesar să-i aparținem pentru a ne mântui? Dacă da, cum trebuie înțeleasă această necesitate și cum trebuie interpretată formula curentă care o exprimă: „În afara Bisericii nu este mântuire”?

1° Necesitatea de a aparține adevăratei Biserici.

Necesitatea de a aparține adevăratei Biserici se întemeiază pe două argumente: pe un argument scripturistic și pe un argument de rațiune.

A. ARGUMENT SCRIPTURISTIC.

Voia Domnului nostru în această privință este categorică. El a spus Apostolilor Săi: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu, xvi, 15–16). Din aceste cuvinte rezultă, pe de o parte, că doctrina Sa va fi transmisă întregii lumi prin mijlocirea Apostolilor și a succesorilor lor legitimi, iar pe de altă parte, că există obligația de a adera la ea, de vreme ce Hristos îi condamnă pe cei care o refuză.

B. ARGUMENT ÎNTEMEIAT PE RAȚIUNE.

Necesitatea de a aparține adevăratei Biserici rezultă și din rațiune. Nu se poate evita, într-adevăr, concluzia următorului dilema: ori Biserica catolică posedă adevărul religios, fiind singura depozitara doctrinei lui Hristos, ori nu îl posedă. Dacă îl posedă, dacă este adevărul, este limpede că ea se impune ca o necesitate, deoarece orice adevăr este, prin natura sa, exclusiv. Întreaga chestiune revine, așadar, la a dovedi că Biserica catolică este singura adevărată: lucru pe care l-am făcut în articolele precedente.

2° Sensul formulei: „În afara Bisericii nu este mântuire.”

În principiu, apartenența la Biserica catolică se impune ca o necesitate. Dar cum trebuie înțeleasă această necesitate? Și ce sens trebuie dat axiomei curente: „În afara Bisericii nu este mântuire”? Această problemă ține mai degrabă de teolog decât de apologet; ne vom limita, așadar, să arătăm cum au soluționat-o teologii.

Dacă se aruncă o privire rapidă asupra învățăturii tradiționale a Bisericii în această privință, se constată că problema nu a fost, la început, pusă în deplină lumină și a fost considerată sub un punct de vedere destul de restrâns. — a) În general, până în secolul al XVIII-lea, Părinții și Doctorii Bisericii învață că apartenența la Biserică este de o necesitate absolută și că toți aceia care refuză să se supună autorității ei doctrinare și disciplinare, ereticii și schismaticii, pierd orice drept la mântuirea veșnică. Totuși, această intransigență pare mai mult aparentă decât reală și provine din faptul că problema nu este prezentată sub toate aspectele ei. Dovada este că Sfântul Augustin (354–430), deși afirmă ca principiu necesitatea de a aparține Bisericii pentru a ne mântui, adaugă că se poate fi în eroare, că se poate greși cu privire la locul unde se află adevărata Biserică și că, în acest caz, nu trebuie să se fie socotit între eretici. — b) În secolul al XVI-lea, Bellarmin și Suarez lărgesc deja problema și discută mai ales condițiile necesare pentru a aparține trupului Bisericii. — c) În secolul al XIX-lea, teologii realizează un mare progres în explicarea dogmei, datorită distincțiilor pe care le stabilesc, pe bună dreptate, între diferitele sensuri ale cuvintelor apartenență și necesitate.

1. Unii disting între apartenența reală (in re) și apartenența de dorință (in voto). Se poate, într-adevăr, „aparține Bisericii prin dorință, prin voință, prin inimă, atunci când, fără a fi membru propriu-zis, se dorește a fi. Această dorință poate fi explicită, ca în cazul catehumenilor; ea poate fi implicită, ca în cazul celor care, fără a cunoaște încă Biserica, doresc să facă tot ceea ce voiește Dumnezeu. Toți acești oameni de bunăvoință aparțin implicit Bisericii”[64].

2. Alții, distingând între sufletul și trupul Bisericii, spun că este de necesitate de mijloc a aparține sufletului Bisericii și de necesitate de precept a aparține trupului ei.

1) Aparțin, așadar, sufletului Bisericii toți aceia care, trăind într-o ignoranță invincibilă — necredincioși, eretici, schismatici — își urmează religia cu bună-credință și se străduiesc să placă lui Dumnezeu potrivit luminilor conștiinței lor. Dumnezeu îi va judeca după ceea ce au cunoscut și au împlinit, nu după ceea ce au ignorat din lege.

2) Nu aparțin nici sufletului, nici trupului Bisericii toți aceia care se află în eroare voită și culpabilă, aceia care, știind că Biserica catolică este adevărata Biserică, refuză să intre în ea, pentru că nu vor să accepte îndatoririle pe care adevărul le impune. Acestora, mai ales celor care „păcătuiesc împotriva luminii”, după cuvântul lui Newman, li se aplică maxima: „În afara Bisericii nu este mântuire.”

Adăugăm, în încheiere, că aceste două interpretări ale dogmei catolice sunt conforme cu învățătura dată de Pius al IX-lea în alocuțiunea consistorială Singulari quadam din 9 decembrie 1854 și în Enciclica Quanto conficiamur adresată Episcopilor Italiei la 10 august 1863. „Cei care se află în ignoranță invincibilă cu privire la sfânta noastră religie și care păzesc cu grijă legea naturală și preceptele ei înscrise în toate inimile și care, gata fiind să asculte de Dumnezeu, duc o viață cinstită și dreaptă, pot, cu ajutorul luminii divine și al harului, să dobândească viața veșnică, deoarece Dumnezeu… nu îngăduie niciodată, în bunătatea și clemența Sa supremă, ca cineva care nu este vinovat de nicio greșeală voluntară să fie pedepsit cu pedepse veșnice. Dar este, de asemenea, foarte cunoscut acest dogmă catolic, că nimeni nu se poate mântui în afara Bisericii catolice și că aceia nu pot dobândi mântuirea veșnică care, în cunoștință de cauză, se arată rebeli față de autoritatea și hotărârile Bisericii, precum și aceia care sunt în mod voluntar separați de unitatea Bisericii și de Pontiful roman, succesorul lui Petru, căruia i-a fost încredințată de Mântuitorul paza viei.”

Concluzie.

Oricare ar fi modul în care se interpretează formula: „În afara Bisericii nu este mântuire”, este îngăduit să se tragă următoarele concluzii:

1. După părerea unanimă a teologilor, apartenența la sufletul Bisericii este de necesitate absolută, deoarece harul sfințitor este singurul mijloc, aici pe pământ, de a dobândi cerul.

2. Apartenența la trupul Bisericii este, de asemenea, într-o anumită măsură, de necesitate de mijloc. Spunem într-o anumită măsură, deoarece trebuie făcută distincția între aceia care cunosc adevărata Biserică și aceia care nu o cunosc. Pentru cei dintâi, apartenența la trup — apartenență exterioară, vizibilă, in re, cum spun teologii — este în același timp de necesitate de mijloc și de necesitate de precept. Pentru cei din urmă, care nu pot fi legați de un precept a cărui existență o ignoră, este cerută numai apartenența implicită; iar prin apartenență implicită se înțelege apartenența prin inimă, prin dorință, dorință care, fără a fi exprimată prin cuvinte, este inerentă actului de caritate și dorinței de a-și conforma voința voinței divine.