https://www.vatican.va/content/pius-xii/la/apost_constitutions/documents/hf_p-xii_apc_19471130_sacramentum-ordinis.html

(30 noiembrie 1947)(1)

PIUS EPISCOP
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU
SPRE PERPETUĂ ADUCERE-AMINTE

1.

Sacramentul Ordinului, instituit de Cristos Domnul nostru, sacrament care transmite puterea spirituală și conferă harul necesar pentru a împlini în mod vrednic funcțiile ecleziastice, este unul și același pentru întreaga Biserică; aceasta o mărturisește credința catolică. Într-adevăr, după cum Domnul nostru Isus Cristos nu a dat Bisericii decât o singură cârmuire sub autoritatea Principelui Apostolilor, o singură și aceeași credință și o singură și același jertfă, tot astfel El nu a dat decât o singură și același comoară de semne producătoare de har, adică sacramentele. Acestor sacramente instituite de Domnul nostru Isus Cristos, Biserica nu le-a adăugat altele de-a lungul veacurilor și nici nu putea să o facă, deoarece, potrivit învățăturii Conciliului de la Trento (sesiunea a VII-a, canonul 1, „Despre sacramente în general”), cele șapte sacramente ale Legii celei Noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos, iar Biserica nu are nicio putere asupra „substanței sacramentelor”, adică asupra lucrurilor pe care, potrivit mărturiei izvoarelor revelației, Cristos Domnul nostru a poruncit să fie păstrate în semnul sacramental.

2.

Dar, în ceea ce privește sacramentul Ordinului, despre care este vorba aici, în pofida unității și identității sale, pe care niciun catolic nu le-a putut vreodată pune la îndoială, s-a întâmplat de-a lungul veacurilor, după diversitatea timpurilor și a locurilor, să se adauge diferite rituri la administrarea lui. De aici se explică, fără îndoială, faptul că, de la un anumit moment, teologii au început să cerceteze care dintre aceste rituri ale hirotonirii aparțin esenței sacramentului și care nu aparțin. Această stare de lucruri a dat naștere, în cazuri particulare, la îndoieli și neliniști; de aceea, în repetate rânduri, s-a cerut cu umilință Sfântului Scaun ca autoritatea supremă a Bisericii să binevoiască a se pronunța asupra celor ce sunt cerute, în conferirea Ordinelor sacre, pentru validitate.

3.

Se recunoaște în mod unanim că sacramentele Legii celei Noi, semne sensibile și producătoare ale harului nevăzut, trebuie să semnifice harul pe care îl produc și să producă harul pe care îl semnifică. Or, efectele pe care hirotonirile diaconală, sacerdotală și episcopală trebuie să le producă și, prin urmare, să le semnifice, și anume puterea și harul, se află, în toate riturile în uz în Biserica universală, în diferitele epoci și în diferitele țări, suficient indicate prin punerea mâinilor și prin cuvintele care o determină. De asemenea, nimeni nu ignoră că Biserica romană a considerat întotdeauna ca valide hirotonirile săvârșite în ritul grec fără transmiterea instrumentelor. Astfel, Conciliul de la Florența, unde a fost încheiată unirea grecilor cu Biserica romană, nu le-a impus acestora să schimbe ritul hirotonirii, nici să introducă în el transmiterea instrumentelor. Mai mult, Biserica a voit ca chiar și la Roma grecii să fie hirotoniți potrivit propriului lor rit. De aici rezultă că, chiar în gândirea Conciliului de la Florența, transmiterea instrumentelor nu este cerută, prin voința Domnului nostru Isus Cristos, pentru substanța și pentru validitatea acestui sacrament. Dacă, în timp, ea a fost necesară, chiar și pentru validitate, prin voința și porunca Bisericii, se știe că ceea ce Biserica a stabilit, ea poate, de asemenea, să schimbe și să abroge(2).

4.

De aceea, după ce am invocat lumina divină, în virtutea supremei Noastre Autorități apostolice și în deplină cunoștință de cauză, declarăm și, în măsura în care este nevoie, hotărâm și decretăm cele ce urmează: materia și singura materie a Ordinelor sacre ale diaconatului, ale preoției și ale episcopatului este punerea mâinilor; de asemenea, singura formă sunt cuvintele care determină aplicarea acestei materii, cuvinte care semnifică în mod univoc efectele sacramentale, și anume puterea de ordin și harul Duhului Sfânt, cuvinte pe care Biserica le primește și le întrebuințează ca atare. De aici rezultă că trebuie să declarăm, după cum declarăm în mod efectiv, în virtutea Autorității Noastre apostolice, pentru a înlătura orice controversă și a preveni neliniștile conștiințelor, și hotărâm, pentru cazul în care în trecut autoritatea competentă ar fi luat o hotărâre diferită, că transmiterea instrumentelor, cel puțin pentru viitor, nu este necesară pentru validitatea Ordinelor sacre ale diaconatului, ale preoției și ale episcopatului.

5.

În ceea ce privește materia și forma în conferirea fiecăruia dintre aceste Ordine, hotărâm și decretăm, în virtutea supremei Noastre Autorități apostolice, cele ce urmează: pentru hirotonirea în diaconat, materia este punerea mâinii episcopului, cea unică prevăzută în ritul acestei hirotoniri. Forma este constituită din cuvintele Prefaței, dintre care următoarele sunt esențiale și, prin urmare, cerute pentru validitate: Emitte in eum, quaesumus, Domine, Spiritum Sanctum, quo in opus ministerii tui fideliter exsequendi septiformis gratiae tuae munere roboretur (3). În hirotonirea sacerdotală, materia este prima punere a mâinilor de către episcop, cea care se face în tăcere, iar nu continuarea aceleiași puneri, care se face cu mâna dreaptă întinsă, nici ultima punere însoțită de aceste cuvinte: „Accipe Spiritum Sanctum: quorum remiseris peccata, etc.”. Forma este constituită din cuvintele Prefaței, dintre care următoarele sunt esențiale și, prin urmare, necesare pentru validitate: Da, quaesumus, omnipotens Pater, in hunc famulum tuum Presbyterii dignitatem; innova in visceribus eius spiritum sanctitatis, ut acceptum a Te, Deus, secundi meriti munus obtineat censuramque morum exemplo suae conversationis insinuet (4). În sfârșit, în hirotonirea sau consacrarea episcopală, materia este punerea mâinilor făcută de episcopul consacrator. Forma este constituită din cuvintele Prefaței, dintre care următoarele sunt esențiale și, prin urmare, cerute pentru validitate: Comple in Sacerdote tuo ministerii tui summam, et ornamentis totius glorificationis instructum coelestis unguenti rore sanctifica(5). Toate aceste rituri vor fi împlinite în conformitate cu prescripțiile Constituției Noastre apostolice Episcopalis Consecrationis din 30 noiembrie 1944(6).

6.

Pentru a preveni eventuale îndoieli, poruncim ca, la conferirea fiecărui Ordin, punerea mâinilor să se facă prin atingerea fizică a capului celui hirotonit, deși contactul moral este, de asemenea, suficient pentru a conferi în mod valid sacramentul.

În sfârșit, nu este nicidecum îngăduit a interpreta ceea ce am declarat și decretat cu privire la materie și la formă în așa fel încât să se creadă că cineva este autorizat fie să neglijeze, fie să omită celelalte ceremonii prevăzute în Pontificalul roman; dimpotrivă, poruncim ca toate prescripțiile Pontificalului roman să fie păstrate și observate cu religiozitate.

Dispozițiile prezentei Constituții nu au efect retroactiv; dacă se ivește vreo îndoială, aceasta va fi supusă Scaunului Apostolic.

Acestea sunt cele pe care le poruncim, le declarăm și le decretăm, în pofida oricăror dispoziții contrare, chiar vrednice de mențiune specială. În consecință, voim și poruncim ca dispozițiile sus-menționate să fie introduse, într-un mod sau altul, în Pontificalul roman. Nimănui nu-i va fi, așadar, îngăduit să altereze această Constituție dată de Noi sau să i se opună printr-o îndrăzneală temerară.

Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, la 30 noiembrie, sărbătoarea Sfântului Andrei Apostolul, în anul 1947, al nouălea al pontificatului Nostru.

PIUS al XII-lea, PAPĂ.

NOTE ȘI REFERINȚE

1. Acta Apostolicae Sedis, vol. XL, nr. 1-2 (28 ianuarie – 27 februarie 1948), pp. 5-7. Traducere după Documentation Catholique.

2. Sfânta Scriptură și antichitatea greacă și latină nu menționează decât punerea mâinilor și rugăciunea. Abia către Evul Mediu înalt, și fără vreun act oficial al Bisericii, transmiterea instrumentelor s-a răspândit în Occident și a pătruns treptat în uzul roman. Decretul Pentru Armeni, promulgat în anul 1439 la încheierea Conciliului de la Florența, a stabilit drept materie a diferitelor ordine transmiterea instrumentelor. Pe de altă parte însă, Roma continua să considere ca valide hirotonirile orientale săvârșite fără transmiterea instrumentelor. În Instrucțiunea Presbyterii graeci (31 august 1595), Clement al VIII-lea cerea ca un episcop de rit grec să fie prezent la Roma pentru a conferi studenților de naționalitatea sa hirotonirea potrivit ritului grec. În Bula Etsi pastoralis (26 mai 1742), pentru italo-greci, Benedict al XIV-lea declară: Episcopi graeci in ordinibus conferendis ritum proprium graecum in Euchologio descriptum servent. În repetate rânduri, Suveranii Pontifi s-au pronunțat în același sens.

Complexitatea acestor fapte explică diversitatea opiniilor care s-au ivit cu privire la esența sacramentului Ordinului și pe care este de prisos a le enumera aici. Treptat, opinia care, inspirându-se din antichitatea creștină și din liturgie, nu admitea decât un singur rit esențial, anume punerea mâinilor însoțită de invocarea Duhului Sfânt, a ajuns să câștige adeziunea marii majorități a teologilor. Este evident că, de la prezenta Constituție apostolică, aceasta este singura teză autorizată.

Rămâne de cercetat care era valoarea decretului Pentru Armeni, menționat mai sus. După unii, decretul ar fi doar o instrucțiune practică, de ordin disciplinar și pastoral. După cardinalul Van Rossum, a cărui lucrare De essentia sacramenti Ordinis (Fribourg-en-Brisgau, 1914) este fundamentală în materie, decretul ar fi doctrinar, însă nu definitiv, ex cathedra, infailibil. El vede dovada acestui fapt în aceea că Biserica nu a intervenit niciodată împotriva opiniilor diferite. (A se vedea Dictionnaire de théologie catholique, art. „Ordre”, în special col. 1315 și urm.).

3. „Revărsați asupra lui, vă rugăm, Doamne, Duhul Sfânt; întăriți-l prin cele șapte daruri ale harului vostru, pentru ca să împlinească cu credință slujirea voastră.”

4. „Dați, vă rugăm, Părinte atotputernic, robului vostru de față demnitatea preoției; reînnoiți în inima sa duhul sfințeniei, pentru ca să exercite ungerea acestui al doilea Ordin [al ierarhiei] pe care i-l încredințați și ca exemplul vieții sale să îndrepte moravurile.”

5. „Împliniți în preotul vostru deplinătatea slujirii voastre și, împodobit cu podoabele celei mai înalte cinstiri, sfințiți-l prin roua ungerii cerești.”

6. A se vedea Documentation Catholique, t. XLII, col. 681-682, traducerea franceză a acestui document.