https://www.vatican.va/content/pius-xii/la/apost_letters/documents/hf_p-xii_apl_19520327_veritatem-facientes.html

27 martie 1952

PRECUM ȘI CĂTRE ÎNTREGUL CLER ȘI POPORUL ROMÂNIEI,
CARE AU PACE ȘI COMUNIUNE CU SCAUNUL APOSTOLIC

---

VENERABILII FRAȚI ȘI PREAIUBIȚII FII

SALUTARE ȘI BINECUVÂNTARE APOSTOLICĂ

„Împlinind adevărul în iubire” (Eph. 4, 15), atunci când luăm în considerare preatristele împrejurări în care se află Biserica Catolică la voi, nu ne putem stăpâni a nu lăuda tăria voastră creștină, prin care vă faceți pilduitori, și a nu ne plânge cu inimă îndurerată că drepturile sacre ale religiei catolice și, mai ales, libertatea cuvenită acesteia au fost aduse într-o primejdie cu totul gravă. De aceea, voința Noastră părintească, prin care îi îmbrățișăm pe toți frații și fiii pe care îi avem în Cristos, și pe voi în chip deosebit, cere să vă împărtășim acele mângâieri pe care le putem oferi în strâmtorările de față; astfel încât, prin aceste scrisori, să vă vorbim ca și cum ați fi de față și să vă asigurăm că luăm parte la suferințele și durerile voastre și că înălțăm pentru voi rugăciuni către Dumnezeu, Tatăl îndurărilor, rugăciuni la care se unesc, de altfel, cererile întregii lumi catolice.

Dar conștiința slujirii apostolice, prin care suntem ținuți, cere să înălțăm glasul Nostru în apărarea cauzei lui Dumnezeu și a Bisericii; „căci nu putem face nimic împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2 Cor. 13, 8). Într-adevăr, ne sunt bine cunoscute relele pe care până acum le-ați îndurat și cât de mari au fost acestea: știm că nu mai există la voi niciun Episcop care să-și poată cârmui în mod liber dieceza, să-și conducă preoții și să le dea credincioșilor săi, dintre laici, învățăturile și îndrumările cuvenite. Căci toți au fost izgoniți din scaunele lor, fie aruncați în temniță, fie îndepărtați departe de turmele lor. De aceea s-a împlinit, nu fără o jalnică pagubă, acel cuvânt: „Voi bate păstorii și se vor risipi oile turmei” (Matth. 26, 31; cf. Zach. 13, 7).

De asemenea, avem deplină cunoștință că Biserica de Rit Oriental, care la voi înflorește atât de mult prin număr și virtutea credincioșilor, este socotită ca desființată prin lege publică și că lăcașurile și instituțiile sale sacre au fost destinate altor întrebuințări, ca și cum aceasta ar fi fost dorința și voința acelorași catolici; că numeroase asociații de bărbați și femei consacrate au fost desființate, iar școlile de litere și de științe, în care tinerii erau luminați de aceiași membri prin înțelepciunea umană și creștină și creșteau în integritatea moravurilor și strălucirea virtuții, au fost, ca și cum ar fi fost potrivnice și vătămătoare statului, interzise și încredințate altora; că nu puțini preoți, pentru faptul că păstrau credința strămoșească și cea mai strânsă legătură cu acest Scaun Apostolic, pentru faptul că nu voiau nicidecum să-și slăbească statornicia creștină, să-și întineze conștiința sau să-și trădeze datoria, au fost fie deportați în regiuni necunoscute, fie constrânși la munci grele, fie, în sfârșit, aruncați în închisori, unde duc încă o viață nenorocită, dar, înaintea lui Dumnezeu și a celor drepți, glorioasă.

La aceasta se adaugă că, în mijlocul unei atât de mari mulțimi de cărți, ziare și foi volante, nu li se dă catolicilor nicio posibilitate de a-și face auzit glasul prin scris, glas în care să strălucească adevărul și prin care drepturile sacre ale Bisericii să fie puse, pe cât se poate, în lumină și în siguranță.

Astfel, Biserica Catolică însăși este descrisă și prezentată ca fiind potrivnică și vrăjmașă statului. Dar este cu totul limpede că aceia care urmează cu dreptate învățăturile creștine și le pun, după putință, în practică în viața lor nu cedează nimănui în iubirea de patrie și nimănui în respectarea autorității civile și în supunerea față de legile stabilite, atâta vreme cât acestea nu poruncesc ceva potrivnic legii naturale, divine sau ecleziastice.

Faptul, așadar, că voi, Venerabili Frați și preaiubiți fii, sunteți prigoniți și chinuiți cu tot felul de suferințe pentru că apărați credința catolică sădită în sufletele voastre nu este spre rușine, ci spre cinste, nu spre ocară, ci spre slavă. Ni se pare că voi, precum și tuturor celor înțelepți care pot cunoaște adevărul și își pot exprima liber glasul, reînnoiți oarecum analele Bisericii primare; și astfel Noi, care purtăm o inimă părintească față de neamul vostru și îl iubim cu o deosebită afecțiune, pe cei care „suferă prigoană pentru dreptate” (Matth. 5, 10), dorim să sărutăm lanțurile acelora care, fiind ținuți pe nedrept în temnițe, pentru religia strămoșească atacată, pentru instituțiile sacre zdruncinate, pentru mântuirea veșnică a popoarelor lor adusă în primejdie, plâng și se sting, mai mult decât pentru suferințele personale și pentru libertatea pierdută.

Ridicați-vă ochii, sufletele și încrederea voastră către Cer; aduceți-vă aminte, Venerabili Frați și preaiubiți fii, că răsplata vă este păstrată acolo, strălucirea fericirii care nu cunoaște apus; aduceți-vă aminte că toți catolicii, împreună cu Noi, sub un singur Părinte comun, înalță pretutindeni rugăciuni stăruitoare către Dumnezeu, pentru ca El, în bunătatea Sa, să pună cât mai curând capăt atâtor dureri și strâmtorări și să dăruiască pace sufletelor, pace popoarelor, pace tuturor națiunilor; acea pace, spunem, care să pună în siguranță drepturile cele mai sfinte ale religiei, care să apere demnitatea și libertatea conștiinței fiecăruia și care să unească toate popoarele între ele printr-o legătură de prietenie, fără nicio nedreaptă deosebire.

Această pace o dorim și Noi și o recomandăm de mult timp, prin cuvânt, prin îndemn și prin lucrare; nu însă acea pace prin care Biserica ar fi redusă la robie, căci știm bine că, atunci când religia este apăsată sau înlăturată, însuși temeliile statului se clatină și cetățenii nu pot dobândi prosperitatea și fericirea adevărată.

În analele patriei voastre strălucesc deja exemple ilustre de credință creștină, de statornicie și de tărie. Căci încă din cele mai vechi timpuri, după cum s-a transmis prin tradiție, „atât la Durostor, cât și la Axiopolis și Tomis sunt pomeniți martiri care și-au vărsat sângele pentru numele lui Cristos. Și, deși, în afară de martiriul lor, nu cunoaștem alte lucruri despre viața lor, totuși acest fapt, fiind fără îndoială sigur, vorbește îndeajuns” (A.A.S., 1937, p. 421).

Voi sunteți într-un anumit fel fiii acestor martiri; de aceea „frații mei iubiți, fiți statornici și neclintiți, sporind totdeauna în lucrarea Domnului, știind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” (1 Cor. 15, 58).

Și, după cum pământul vostru a fost deja purpurat prin sângele sacru al martirilor, tot astfel a fost udat prin sudoarea apostolică. Între aceia însă care, cruțându-se de niciun fel de osteneli, au adus la voi numele creștin și cultul înțelepciunii omenești și divine, strălucește cu o lumină deosebită Sfântul Niceta, Episcopul de Remesiana, care, la sfârșitul veacului al patrulea și la începutul celui de-al cincilea, s-a arătat apostol neobosit al acestui popor. Prin el au învățat strămoșii voștri „să răsune pe Cristos în inimă romană și să trăiască pacea lină a curăției” (S. Paulin. Nol., carmen XVII; Migne, P. L. 61, 488-489). Acesta, de asemenea, nu numai că i-a format pe părinții voștri prin învățăturile Evangheliei și prin virtutea creștină, ci a lăsat și urmașilor mărturii ale învățăturii sale alese, întrucât „a alcătuit, într-un stil simplu și limpede”, scrieri de nu mică însemnătate (cf. Gennadius, De viris illustribus, c. 22; Migne, P. L. 58, 1073).

Dar dacă, de-a lungul vremii, din cauza celor mai grele împrejurări, accesul neamului vostru către acest Scaun Apostolic a fost aproape închis, totuși credința catolică nu s-a stins niciodată la voi; dimpotrivă, abia ce a putut, a început din nou să înverzească, răspunzând cu fidelitate glasului vechilor timpuri. Vouă vă revine astăzi, Venerabili Frați și preaiubiți fii, să ascultați acest glas și să urmați aceleași exemple. Greutăți, piedici și primejdii nu vă vor lipsi, fără îndoială; dar nici nu le-au lipsit strămoșilor voștri, care le-au biruit cu suflet tare.

Mergeți deci mai departe, după cum faceți, cu neînfrântă tărie sufletească, suportând prigonirile, neliniștile și suferințele; mergeți mai departe îndurând exilul, temnița și pierderea tuturor bunurilor, mai degrabă decât să vă lepădați credința și să rupeți sau să slăbiți legătura cea mai strânsă cu acest Scaun al Principelui Apostolilor. Și să aveți drept sigur că ajutorul sprijinului divin, implorat prin rugăciuni smerite, nu vă va lipsi niciodată.

Avem încredere că aceste îndemnuri ale Noastre, aceste mărturii ale dragostei Noastre arzătoare vor putea ajunge la cunoștința voastră și că din ele veți lua toți putere mântuitoare și mângâiere cerească; astfel încât să vă străduiți a vă arăta și a vă distinge prin acea tărie neînfrântă care vă este proprie. După cum se poate vedea cu ușurință, este vorba de cauza lui Dumnezeu, a Bisericii și a sufletelor; de aceea nu trebuie niciodată să vă pierdeți curajul; nu trebuie niciodată să neglijați sau să omiteți cele ce poruncește conștiința creștină și ceea ce cer poruncile divine, ci, cu cea mai mare statornicie și cu o râvnă neobosită, în orice timp, trebuie să le păstrați nevătămate și, după putință, să le duceți la împlinire.

Vă vor fi, fără îndoială, de față, spre apărare și sprijin puternic, acei Sfinți ai cerului cu care se mândrește patria voastră; vă va fi de față mai ales, din cer, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe care o cinstiți cu o evlavie aprinsă și care vă va dobândi vouă, fiilor săi aflați într-o atât de mare primejdie, acele daruri cerești de la Unicul său Fiu, de care aveți atâta nevoie; vă vor fi de față, în sfârșit, împreună cu ale Noastre, rugăciunile întregii lumi catolice, care, ca într-o sfântă întrecere, vor implora de la Tatăl îndurărilor ceea ce Noi dorim, ceea ce voi doriți și ceea ce doresc toți cei buni: adică libertatea deplină și întreagă de a vă mărturisi religia atât în mod privat, cât și în mod public și de a păstra neatinse instituțiile, normele și poruncile ei.

Să vă dobândească aceasta, drept chezășie a harurilor cerești și mărturie a voinței Noastre părintești, Binecuvântarea Apostolică pe care v-o împărtășim cu toată dragostea în Domnul, fiecăruia și tuturor, Venerabili Frați și preaiubiți fii.

Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, în ziua de 27 a lunii martie, anul 1952, al patrusprezecelea al pontificatului Nostru.

PIUS PP. XII

---

Discorsi e Radiomessaggi di Sua Santità Pio XII, XIV,
al patrusprezecelea an de Pontificat, 2 martie 1952 – 1 martie 1953, pp. 487–491,
Tipografia Poliglotta Vaticana.

A.A.S., vol. XXXXIV (1952), nr. 18, pp. 249–253.