Prin întrebări și răspunsuri, Mons. Gaume expune erorile moderne condamnate de Syllabus și arată consecințele lor asupra credinței, moralei și societății creștine. Un compendiu doctrinar limpede, în slujba înțelegerii catolice a vremurilor moderne.

CUVÂNT ÎNAINTE

La 20 aprilie 1875, Suveranul Pontif, răspunzând pelerinilor din Montpellier, le spunea: „Nu este de ajuns a mărturisi respect față de Sfântul Scaun; este necesar a practica ascultarea față de Syllabus și față de Infailibilitate”.

Supunerea față de Syllabus este, așadar, o datorie de conștiință pentru toți creștinii, fără excepție.

Toți, prin urmare, trebuie să cunoască Syllabus-ul și să-l cunoască atât de bine, încât să fie pentru fiecare, preot ori simplu credincios, locuitor al orașelor ori locuitor al satelor, un oracol neschimbător și o călăuză pururea prezentă.

Astfel o cere nu numai ascultarea față de Biserică, ci și necesitatea de a evita cursele întinse sub pașii noștri, adică erorile care circulă în jurul nostru, numeroase ca atomii aerului și nu mai puțin potrivnice intereselor vremelnice ale popoarelor decât funeste mântuirii sufletelor.

Totuși, trebuie spus: dintre toate documentele providențiale emanate în vremurile din urmă de la Sfântul Scaun Apostolic, niciunul poate nu este mai puțin cunoscut și mai rău înțeles decât Syllabus-ul. Mulți abia îi cunosc numele. Obiect de indiferență pentru mulți alții, el nu a meritat din partea lor nici măcar un sfert de ceas de studiu serios. Cum să-i mai numărăm pe aceia care, înșelați de ziarele rele, îl socotesc un act nefericit și intempestiv, sau chiar îl prezintă ca pe un măr al discordiei și ca pe o amenințare pentru societate?

A îndrepta aceste idei false și, încă o dată, a arăta înalta înțelepciune a Sfântului Părinte, care, în ciuda încercărilor sale, veghează cu o necontenită solicitudine la fericirea tuturor: iată scopul acestui opuscule, menit să poarte lumina mai ales în clasele populare.

Deja, pentru a ne conforma voinței nemuritorului Pontif, un Catehism al infailibilității, aprobat de Sfântul Scaun, a fost publicat la Paris: dorim să facem același lucru cu privire la Syllabus. În acest chip, fiecare fiu al Bisericii, oricare i-ar fi starea, va avea o dublă făclie pentru a-și călăuzi mersul și pentru a deosebi cu siguranță calea adevărului printre potecile erorii, atât de numeroase astăzi.

CAPITOLUL I – SYLLABUSUL

Î. Ce este Syllabus-ul?
R. Syllabus-ul este o culegere a principalelor erori răspândite astăzi în lume și deja condamnate de Biserică.

Î. Era necesar Syllabus-ul?
R. A întreba dacă Syllabus-ul era necesar înseamnă a întreba dacă o călăuză credincioasă este necesară călătorului silit să străbată, în timpul nopții, o pădure necunoscută și presărată cu prăpăstii.

Î. Care sunt aceste prăpăstii?
R. Aceste prăpăstii sunt erorile de tot felul de care lumea actuală este plină și care alcătuiesc un pericol continuu nu numai pentru credința creștinului, ci și pentru păstrarea societății.

Î. Ce face Syllabus-ul?
R. Pentru ca fiecare să poată cunoaște cu ușurință aceste diferite erori și să le evite, Syllabus-ul le adună în câteva pagini și dă o nouă putere condamnărilor anterioare.

Î. Cum trebuie să privim Syllabus-ul?
R. Trebuie să privim Syllabus-ul:
1° ca pe o dovadă a solicitudinii cu care Suveranul Pontif veghează asupra lumii;
2° ca pe busola creștinului și harta națiunilor;

prin urmare, ca pe un mare binefacere, fiindcă, arătându-ne calea pe care trebuie s-o urmăm, ne împiedică să rătăcim și să ne pierdem.

CAPITOLUL II – ASCULTAREA FAȚĂ DE SYLLABUS

Î. Cum trebuie să ascultăm de Syllabus?
R. Trebuie să ascultăm de Syllabus, după cum trebuie să ascultăm de învățăturile Suveranului Pontif și ale Bisericii.

Î. Cum trebuie să fie această ascultare?
R. Această ascultare trebuie să fie o ascultare a minții, a inimii și a purtării.

Î. În ce constă ascultarea minții?
R. Ascultarea minții constă în a crede cu fermitate și fără a raționa tot ceea ce învață Syllabus-ul și a condamna fără rezervă tot ceea ce el condamnă, și în sensul în care îl condamnă.

Î. În ce constă ascultarea inimii?
R. Ascultarea inimii constă în a îmbrățișa cu recunoștință toate doctrinele Syllabus-ului.

Î. Pentru ce aceasta?
R. Pentru că Syllabus-ul ne pune în stăpânirea adevărului, care este cel mai mare dintre bunuri, și ne păzește de eroare, care este cel mai mare dintre rele.

Î. În ce constă ascultarea purtării?
R. Ascultarea purtării constă în a ne conforma, în chip particular și în public, cuvintele și faptele noastre învățăturilor Syllabus-ului.

CAPITOLUL III – NECESITATEA ASCULTĂRII FAȚĂ DE SYLLABUS

Î. Este necesară tripla ascultare despre care tocmai am vorbit?
R. Tripla ascultare despre care tocmai am vorbit este absolut necesară; altminteri, o supunere pur exterioră ar fi o ipocrizie vinovată.

Î. Ce trebuie să gândim despre aceia care, cunoscând Syllabus-ul, nu ascultă de el?
R. Trebuie să gândim despre aceia care, cunoscând Syllabus-ul, nu ascultă de el, că se pierd pe ei înșiși, pierzându-i și pe alții.

Î. Ce trebuie să gândim despre aceia care, din neștiință, nu ascultă de Syllabus?
R. Trebuie să gândim despre aceia care, din neștiință, nu ascultă de Syllabus, că se expun a săvârși păcate mai mult sau mai puțin grave, căzând în erori mai mult sau mai puțin voluntare.

Î. Ce urmează de aici?
R. Urmează de aici că toți trebuie să cunoască Syllabus-ul, pentru că toți sunt deopotrivă interesați să cunoască adevărul și să fie păziți de eroare.

Î. Cui îi este această cunoaștere îndeosebi necesară?
R. Această cunoaștere este îndeosebi necesară acelora care sunt însărcinați să-i învețe și să-i cârmuiască pe alții.

Î. Care este scopul acestui catehism?
R. Scopul acestui catehism este de a face să pătrundă în toate clasele societății cunoașterea Syllabus-ului și a obligațiilor pe care el le impune.

CAP. IV – ERORILE CONDAMNATE DE SYLLABUS: PANTEISMUL, NATURALISMUL, RAȚIONALISMUL ABSOLUT

Î. Ce cuprinde Syllabus-ul?
R. Syllabus-ul cuprinde optzeci de propoziții, care pot fi raportate la zece capitole deosebite, potrivit naturii erorilor condamnate.

Î. Care sunt cele dintâi erori condamnate de Syllabus?
R. Cele dintâi erori condamnate de Syllabus sunt: panteismul, naturalismul, raționalismul absolut.

Î. Ce este panteismul?
R. Panteismul este o eroare care constă în a spune că totul este Dumnezeu: omul și lumea, spiritul și materia.

Î. Ce este naturalismul?
R. Naturalismul este o eroare care tăgăduiește necesitatea revelației și susține că omul poate, numai prin luminile rațiunii sale, să ajungă la cunoașterea tuturor adevărurilor și, numai prin puterile naturii sale, să practice toate virtuțile necesare mântuirii.

Î. Ce este raționalismul absolut?
R. Raționalismul absolut este sistemul eronat al acelora care pretind că rațiunea omului este independentă de orice autoritate dogmatică, că ea este sieși propria lumină și propria călăuză.

CAPITOLUL V – (URMARE)

Î. Cum sunt expuse și condamnate aceste trei erori de către Syllabus?
R. Aceste trei erori sunt expuse și condamnate de către Syllabus în următoarele propoziții:

1. În afara universului nu există nicio ființă divină, superioară tuturor, infinit înțeleaptă și cârmuind lumea cu o desăvârșire minunată. Dumnezeu este același lucru cu natura și este supus schimbărilor. Dumnezeu se identifică în realitate cu omul și cu lumea; astfel încât toate lucrurile sunt Dumnezeu și posedă însăși substanța lui Dumnezeu, așa încât Dumnezeu și lumea sunt unul și același lucru: spiritul și materia, necesitatea și libertatea, adevărul și falsul, binele și răul, dreptul și nedreptul, unul și același lucru.

2. Trebuie tăgăduită orice acțiune a lui Dumnezeu asupra omului și asupra lumii.

3. Rațiunea omenească, fără a ține nicio seamă de Dumnezeu, este singurul arbitru al adevărului și al falsului, al binelui și al răului; ea își este sieși lege și, prin singurele sale puteri naturale, este de ajuns pentru a cârmui pe particulari și popoare.

4. Toate adevărurile religiei derivă din puterea rațiunii omenești. Astfel, rațiunea este regula principală după care omul poate și trebuie să dobândească cunoașterea tuturor adevărurilor, de orice gen ar fi ele.

5. Revelația dumnezeiască este imperfectă; pentru aceasta, ea este supusă unui progres continuu și nedefinit, care trebuie să corespundă progresului rațiunii omenești.

6. Credința creștină repugnă rațiunii; iar revelația dumnezeiască nu numai că nu slujește la nimic, ci chiar dăunează desăvârșirii omului.

7. Profețiile și minunile cuprinse și relatate în Sfintele Scripturi sunt născociri ale poeților; tainele credinței creștine, un rezumat al cercetărilor filosofilor. Cărțile Vechiului și Noului Testament cuprind născociri fabuloase, iar Isus Hristos însuși este un mit.

Î. Ce trebuie gândit despre toate aceste erori?
R. Trebuie gândit despre toate aceste erori că ele sunt o insultă adusă credinței neamului omenesc; degradarea lui Dumnezeu și a omului; distrugerea radicală a religiei și a societății, și răsturnarea lumii pe care o duc spre haos.

Î. Ce urmează de aici?
R. Urmează de aici că Syllabus-ul, care le condamnă, este un binefacere pentru care trebuie să fim foarte recunoscători.

CAPITOLUL VI – RAȚIONALISMUL MODERAT

Î. Ce este raționalismul moderat?
R. Raționalismul moderat este un sistem fals care pune rațiunea deopotrivă cu credința și pretinde că chestiunile teologice trebuie tratate numai prin raționament, asemenea chestiunilor filosofice.

Î. Este acest sistem foarte primejdios?
R. Acest sistem este foarte primejdios:
1° pentru că, coborând învățăturile dumnezeiești la nivelul rațiunii, tinde să facă din creștinism un sistem pur filosofic;
2° pentru că leapădă toate adevărurile mai presus de rațiune, precum tainele și minunile;
3° pentru că are astăzi un mare număr de partizani, chiar și printre cei însărcinați cu învățarea tineretului.

Î. Faceți-ne cunoscut raționalismul moderat, așa cum îl expune și îl condamnă Syllabus-ul.
R. Raționalismul moderat, așa cum îl expune și îl condamnă Syllabus-ul, se formulează astfel:

1°. Rațiunea omenească merge deopotrivă cu religia; astfel, chestiunile teologice trebuie tratate ca și chestiunile filosofice.

2°. Toate dogmele religiei creștine, fără nicio deosebire, sunt obiect al științei naturale și al filosofiei; iar rațiunea omenească, cultivată numai prin istorie, poate, prin puterile și principiile sale naturale, să ajungă la cunoașterea tuturor dogmelor, chiar a celor mai adânci, cu condiția ca aceste dogme să fie propuse drept obiect rațiunii însăși.

3°. Una este filosoful și alta filosofia; filosoful are dreptul și datoria de a se supune autorității pe care el însuși o va fi recunoscut ca adevărată; însă filosofia nu poate și nu trebuie să se supună niciunei autorități.

4°. Nu numai că Biserica nu trebuie niciodată să condamne filosofia, ci ea trebuie să-i tolereze erorile și să-i lase ei însăși grija de a se îndrepta.

5°. Decretele Scaunului Apostolic și ale Congregațiilor romane împiedică progresul științei.

6°. Metoda și principiile după care vechii doctori scolastici au cultivat teologia nu se potrivesc nici nevoilor timpului nostru, nici progresului științelor.

7°. Filosofia trebuie să fie predată fără a ține nicio seamă de revelația supranaturală.

Î. Asupra cui cade această din urmă condamnare?
R. Această din urmă condamnare cade asupra aproape tuturor cursurilor moderne de filosofie, în care se pretinde a se învăța toate adevărurile în virtutea lumen naturale, fără a se vorbi vreodată despre Hristos ori despre creștinism.

CAPITOLUL VII – INDIFERENTISMUL

Î. Despre ce indiferentism este vorba?
R. Este vorba despre indiferentismul sau despre indiferența în materie de religie.

Î. Ce este indiferența în materie de religie?
R. Indiferența în materie de religie este sistemul acelora care socotesc toate religiile ca fiind deopotrivă adevărate sau deopotrivă false și nu practică niciuna.

Î. Pentru ce le socotesc astfel?
R. Le socotesc astfel pentru că tăgăduiesc revelația dumnezeiască și țin toate religiile drept născociri omenești.

Î. Ce trebuie gândit despre acest sistem?
R. Trebuie gândit despre acest sistem că este absurd în principiul său și funest în consecințele sale.

Î. Pentru ce absurd în principiul său?
R. Este absurd în principiul său, pentru că existența unei religii revelate și obligatorii pentru toți oamenii este un fapt tot atât de sigur ca existența soarelui.

Î. Pentru ce funest în consecințele sale?
R. Este funest în consecințele sale, pentru că înlătură orice frâu al viciului, orice încurajare a virtuții și nu lasă decât forța pentru a menține ordinea în familie și în societate.

Î. Este acest sistem foarte primejdios?
R. Acest sistem este cu atât mai primejdios cu cât rânduiește purtarea unui mare număr de oameni și este înscris în legi în care se asigură o egală protecție tuturor cultelor.

Î. Ce înseamnă această protecție egală?
R. Această protecție egală înseamnă că guvernele nu cred în nimic și că popoarele merg spre pieirea lor, de vreme ce niciun popor nu poate trăi și nici nu a trăit vreodată fără religie.

CAPITOLUL VIII – LATITUDINARISMUL

Î. Ce este latitudinarismul?
R. Latitudinarismul este sistemul potrivit căruia fiecare este liber să aleagă religia care îi place.

Î. Ce învață el?
R. El învață: 1° că omul se poate mântui în toate religiile; 2° că sectele creștine nu sunt decât forme diferite ale adevăratei religii, în care omul își poate lucra mântuirea tot atât de bine ca în religia catolică.

Î. Faceți-ne cunoscute indiferentismul și latitudinarismul, așa cum sunt expuse în Syllabus.
R. Iată propozițiile indiferentismului și ale latitudinarismului, expuse în Syllabus:

1°. Fiecare este liber să îmbrățișeze și să mărturisească religia pe care, după luminile rațiunii sale, o crede adevărată.

2°. Prin practicarea oricărei religii, oamenii pot afla calea mântuirii și pot dobândi viața veșnică.

3°. Cel puțin, trebuie să se spere bine în mântuirea veșnică a acelora care nu trăiesc în adevărata Biserică a lui Isus Hristos.

4°. Protestantismul nu este decât o formă diferită a adevăratei religii creștine, în care omul se poate mântui tot atât de bine ca în Biserica Catolică și poate fi plăcut lui Dumnezeu.

Î. În virtutea cărui drept este omul obligat să mărturisească religia catolică?
R. În virtutea dreptului natural este omul obligat să mărturisească religia catolică.

Î. Pentru ce aceasta?
R. Pentru că dreptul natural îl obligă pe orice om să ia mijloacele pentru a ajunge la scopul său, iar numai religia catolică dă aceste mijloace, de vreme ce numai ea vine de la Dumnezeu.

Î. Ce urmează de aici?
R. Urmează de aici că n-a fost niciodată și nu va fi niciodată decât o singură religie, religia catolică, apostolică, romană: toate celelalte sunt secte care nu merită numele de religii.

CAPITOLUL IX – SOCIALISMUL

Î. Ce este socialismul?
R. Socialismul este un cuvânt nou care desemnează o sectă politică și religioasă, având drept scop o asociație universală, întemeiată pe o egalitate deopotrivă universală.

Î. Prin ce mijloace poate socialismul să-și atingă scopul?
R. Socialismul nu-și poate atinge scopul decât prin răsturnarea deplină a ordinii statornicite, prin distrugerea oricărei superiorități religioase și sociale și prin suprimarea tuturor drepturilor dobândite.

Î. Care este, așadar, ultimul cuvânt al socialismului?
R. Ultimul cuvânt al socialismului este războiul universal al celor de jos împotriva celor de sus; al săracilor împotriva bogaților; al lucrătorilor împotriva stăpânilor; al tuturor acelora care nu au nimic împotriva acelora care au ceva.

Î. Ce nume dă socialismul acestui rezultat?
R. Socialismul numește acest rezultat lichidare socială: cuvânt perfid care fascinează clasele populare și care face să se tremure pentru viitor.

CAPITOLUL X – COMUNISMUL

Î. Ce este comunismul?
R. Comunismul este punerea în practică a socialismului.

Î. Cum așa?
R. Întemeind egalitatea universală, socialismul duce la comunitate, prin urmare la împărțirea egală a tuturor bunurilor, suprimă orice proprietate, nimicește familia și distruge orice ierarhie socială întemeiată pe avere.

Î. Câte feluri de comunism sunt?
R. Sunt două feluri de comunism.

Î. Care este cel dintâi?
R. Cel dintâi este comunismul celor ce împart, a cărui aplicare este următoarea: cel ce nu are nimic ia de la cel ce are; cel ce are mai puțin ia de la cel ce are mai mult, în așa chip încât să fie readuși toți la același nivel.

Î. Ce trebuie gândit despre această dintâi specie de comunism?
R. Trebuie gândit despre această dintâi specie de comunism că este visul cel mai impur, cel mai absurd, cel mai cu neputință de realizat.

CAPITOLUL XI – (URMARE)

Î. Care este a doua specie de comunism?
R. A doua specie de comunism este comunismul Statului.

Î. În ce constă el?
R. El constă în aceea că Statul, voind să domnească fără control, pune stăpânire pe suflete, pe libertate, pe bunuri și pe viața supușilor săi.

Î. Ar fi cu putință un asemenea comunism?
R. Un asemenea comunism ar fi cu putință dacă o putere tiranică ar pune stăpânire pe suflete prin educație; pe libertate, prin centralizare; pe avere, prin impozit și prin legi pe drept cuvânt restrictive sau chiar nimicitoare ale dreptului de proprietate; și pe viață, prin conscripție, fără altă margine decât voința sa.

Î. Cum trebuie privit Syllabus-ul care condamnă socialismul și comunismul?
R. Trebuie privit Syllabus-ul care condamnă socialismul și comunismul ca un imens serviciu adus societății.

Î. Dați-ne temeiul.
R. Temeiul este că socialismul și comunismul sunt două mari erori care amenință lumea actuală cu răsturnări fără pildă.

CAPITOLUL XII – SOCIETĂȚILE SECRETE

Î. Ce sunt societățile secrete?
R. Societățile secrete sunt asociații întunecoase, alcătuite din oameni de orice națiune și de orice religie, care, sub pretext de ajutoare mutuale, de libertate și de progres, se leagă prin jurăminte cumplite să distrugă religia și societatea.

Î. Cum se știe aceasta?
R. Se știe prin istoria lor, prin mărturisirile căpeteniilor lor, prin natura angajamentelor lor și prin faptele lor.

Î. Pentru ce iau ei aceste angajamente?
R. Ei iau aceste angajamente pentru că socotesc religia și societatea drept cele două piedici în calea împlinirii planurilor lor.

Î. Care sunt planurile lor?
R. Planurile lor sunt de a se bucura cât mai mult cu putință și prin toate mijloacele cu putință.

Î. Numiți principalele societăți secrete.
R. Principalele societăți secrete sunt: solidarismul, francmasoneria și internaționala.

Î. Sunt numeroase aceste societăți?
R. Aceste societăți sunt foarte numeroase: ele numără mulțimi de afiliați în lumea veche și în lumea nouă.

Î. Cum trebuie privite ele?
R. Ele trebuie privite ca marile corpuri ale armatei lui Satan, care înaintează spre cotropirea omenirii.

CAPITOLUL XIII – SOCIETĂȚILE BIBLICE ȘI SOCIETĂȚILE CLERICO-LIBERALE

Î. Ce sunt societățile biblice?
R. Societățile biblice sunt asociații protestante care, prin mijlocirea a numeroși emisari, răspândesc în toate părțile lumii Biblii mai mult sau mai puțin falsificate, doctrine heterodoxe și mai ales calomnii împotriva Bisericii Catolice.

Î. Fac ele mult rău?
R. Fac mult rău, în acest înțeles că împiedică mult bine.

Î. Cum îl împiedică?
R. Îl împiedică pentru că, învățând contrariul a ceea ce învață misionarii catolici, emisarii lor aruncă tulburare în mintea necredincioșilor, care, neștiind ce să creadă, refuză să se convertească.

Î. Care sunt celelalte societăți biblice de asemenea condamnate?
R. Celelalte societăți biblice de asemenea condamnate sunt asociațiile de oameni care își pun în comun eforturile și banii pentru a răspândi cărți potrivnice credinței și moravurilor.

Î. Ce sunt societățile clerico-liberale?
R. Societățile clerico-liberale sunt asociații de origine recentă, alcătuite dintr-un anumit număr de ecleziastici apostați, care blasfemiază Biserica, mama lor, căreia îi sunt scandal și durere.

Î. Sunt ele numeroase?
R. Ele nu au fost niciodată numeroase; astăzi chiar nu mai există ca trup, ci sunt numai reprezentate de câțiva indivizi izolați, care nu se înțeleg între ei, afară numai asupra dreptului de a se căsători.

Î. Cum califică Syllabus-ul erorile expuse în cele patru capitole precedente?
R. Erorile expuse în cele patru capitole precedente, Syllabus-ul le califică drept Peste, adeseori lovite de cele mai grave condamnări.

CAPITOLUL XIV – ERORI PRIVITOARE LA BISERICĂ ȘI LA DREPTURILE EI

Î. Este foarte important a cunoaște erorile privitoare la Biserică și la drepturile ei?
R. Este foarte important a cunoaște erorile privitoare la Biserică și la drepturile ei, pentru că aceste erori sunt foarte pernicioase și atât de răspândite, încât mai multe dintre ele nici nu mai trec drept erori.

Î. Numiți-le pe acelea care sunt semnalate în Syllabus.
R. Iată-le pe acelea care sunt semnalate în Syllabus:

1°. Biserica nu este o societate adevărată, desăvârșită și pe deplin liberă. În consecință, ea nu poate, în virtutea puterilor proprii și statornice primite de la dumnezeiescul său Întemeietor, să-și determine drepturile și limitele în care își poate exercita autoritatea; ci autorității civile îi revine să determine aceste drepturi și aceste limite.

2°. Puterea bisericească nu-și poate exercita autoritatea fără îngăduința și consimțământul guvernului civil.

3°. Biserica nu are puterea de a defini dogmatic că religia catolică este unica adevărată religie.

4°. Obligația la care sunt riguros ținuți profesorii și scriitorii catolici nu se întinde dincolo de lucrurile care sunt definite, prin judecata infailibilă a Bisericii, drept dogme de credință și propuse credinței universale.

5°. Pontifii Romani și conciliile generale au trecut peste limitele puterii lor; au uzurpat drepturile principilor și s-au înșelat chiar în definirea lucrurilor privitoare la credință și la moravuri.

6°. Biserica nu are dreptul de a folosi forța și nu are nicio putere temporală, directă ori indirectă.

7°. În afară de puterea care îi este inerentă, episcopatul se bucură de o putere temporală provenită din puterea civilă, expres ori tacit acordată, și prin urmare revocabilă după bunul plac al puterii civile.

CAPITOLUL XV – (URMARE)

8°. Biserica nu are dreptul înnăscut și legitim de a poseda.

9°. Ecleziasticii și Pontiful Roman trebuie excluși de la grija și stăpânirea bunurilor vremelnice.

10°. Episcopilor nu le este îngăduit să publice, fără permisiunea guvernului, scrisorile apostolice.

11°. Favorurile acordate de Suveranul Pontif trebuie ținute drept nule, dacă nu au fost cerute de guvern.

12°. Imunitatea Bisericii și a persoanelor ecleziastice își are originea în dreptul civil.

13°. Forul ecleziastic pentru cauzele vremelnice ale clericilor, fie civile, fie criminale, trebuie cu totul abolit, chiar fără a consulta Sfântul Scaun și în pofida protestelor sale.

14°. Fără nicio încălcare a dreptului natural și a echității, se poate abroga imunitatea personală care îi scutește pe clerici de conscripție și de serviciul militar. Această abrogare este cerută de progresul civil, mai ales într-o societate a cărei constituție este liberală.

15°. Nu aparține numai și în virtutea dreptului său propriu și înnăscut puterii de jurisdicție ecleziastică să cârmuiască învățământul teologiei.

16°. Doctrina acelora care îl compară pe Suveranul Pontif cu un principe liber și cârmuind Biserica universală este o doctrină venită din Evul Mediu.

17°. Nimic nu împiedică, în virtutea unui decret al unui conciliu general sau prin faptul tuturor popoarelor, ca suveranul pontificat să fie transferat de la episcopul Romei la un alt episcop și din cetatea Romei într-o altă cetate.

18°. Se pot întemeia biserici naționale, sustrase autorității Pontifului Roman și cu totul separate.

19°. Actele arbitrare și excesive ale Pontifilor Romani au contribuit la împărțirea Bisericii în Orientală și Occidentală.

Î. În ce interes condamnă Biserica toate aceste erori care o privesc?
R. Biserica condamnă toate aceste erori care o privesc în interesul dreptății și al adevărului, al căror tezaur îi este încredințat, și în interesul popoarelor, copiii ei, care nu pot nici spori, nici trăi fără dreptate și fără adevăr.

CAPITOLUL XVI – ERORI ATINGĂTOARE DE SOCIETATEA CIVILĂ, FIE ÎN EA ÎNSĂȘI, FIE ÎN RAPORTURILE EI CU BISERICA

Î. Care sunt erorile atingătoare de societatea civilă condamnate de Syllabus?
R. Erorile atingătoare de societatea civilă condamnate de Syllabus sunt următoarele:

1°. Statul, fiind originea și izvorul tuturor drepturilor, se bucură de o putere fără limite.

2°. Doctrina Bisericii Catolice este potrivnică binelui și avantajelor societății omenești.

3°. Puterii civile, chiar exercitate de un necredincios, îi aparține puterea indirectă negativă asupra lucrurilor religioase. Prin urmare, aceleiași puteri îi aparține nu numai ceea ce se numește dreptul de exequatur (dreptul de exequatur este pretenția de a îngădui sau de a împiedica executarea unei măsuri luate de Sfântul Scaun), ci și ceea ce ei numesc apelul ca de abuz.

4°. În conflictul dintre legile uneia și ale celeilalte puteri, dreptul civil este cel care prevalează.

5°. Autoritatea laică are puterea de a rescinde, de a declara nule și de a nimici convențiile solemne numite concordate, privitoare la drepturile aparținând imunității Bisericii, încheiate cu Sfântul Scaun; și aceasta fără consimțământul lui și chiar în pofida protestelor sale.

6°. Autoritatea civilă se poate amesteca în lucrurile care privesc religia, moravurile și cârmuirea spirituală. Astfel, ea poate judeca instrucțiunile pe care, în virtutea slujirii lor, păstorii Bisericii le publică pentru a călăuzi conștiințele; ba mai mult, ea poate decide asupra administrării sacramentelor și asupra dispozițiilor necesare pentru a le primi.

7°. Cârmuirea școlilor publice, în care este instruit tineretul creștin al unei țări, afară de seminariile episcopale, exceptate din vreun motiv, poate și trebuie să fie în întregime atribuită autorității civile; în așa fel încât să nu se recunoască niciunei alte autorități dreptul de a se amesteca în disciplina școlilor, în îndrumarea studiilor, în conferirea gradelor, în alegerea și aprobarea profesorilor.

Î. Pentru ce condamnă Biserica toate aceste propoziții?
R. Biserica condamnă toate aceste propoziții pentru că ele sunt tot atâtea erori care readuc lumea creștină la despotismul antichității păgâne, unde toată puterea vremelnică și spirituală, adică trupurile și sufletele, era abandonată capriciilor unui om numit Împărat și Suveran Pontif.

CAPITOLUL XVII – (URMARE)

Î. Continuați același răspuns.
R.

8°. Chiar și în seminariile ecleziastice, metoda de învățământ trebuie să fie supusă autorității civile.

9°. Cea mai bună cârmuire civilă cere ca școlile populare, deschise tuturor copiilor, de orice clasă ar fi, precum și toate așezămintele publice, fără deosebire, destinate să dea învățământul superior și să formeze educația tineretului, să fie scutite de orice autoritate, de orice direcție, de orice amestec din partea Bisericii și să fie pe deplin supuse autorității civile și politice, potrivit bunului plac al guvernelor și dorințelor opiniei publice.

10°. Catolicii pot aproba educația tineretului care, străină de credința catolică și sustrasă autorității Bisericii, are drept scop unic sau cel puțin principal numai a da știința lucrurilor naturale și este închisă în limitele vieții sociale de aici de jos.

11°. Autoritatea civilă poate împiedica pe episcopi și pe credincioși să corespondeze liber cu Suveranul Pontif și să primească răspunsurile lui.

12°. Autoritatea laică are, prin ea însăși, dreptul de a prezenta episcopii și poate cere de la ei să ia în stăpânire diecezele înainte de a fi primit instituirea din partea Sfântului Scaun și scrisorile apostolice.

13°. Ba chiar, guvernul laic are dreptul de a interzice episcopilor exercitarea slujirii pastorale și nu este ținut să asculte de Pontiful Roman în ceea ce privește episcopatul și instituirea episcopilor.

14°. Guvernul poate, în virtutea propriului său drept, să schimbe vârsta prescrisă de Biserică pentru profesiunea religioșilor și a religioaselor și să interzică tuturor comunităților religioase să admită pe cineva la voturile solemne fără permisiunea sa.

15°. Trebuie abrogate legile ocrotitoare ale congregațiilor religioase, ale existenței lor, ale drepturilor și funcțiilor lor. Guvernul civil poate chiar să dea orice fel de ajutor acelora care voiesc să părăsească viața religioasă și să-și calce voturile solemne. El poate, de asemenea, să suprime comunitățile religioase, bisericile colegiale, precum și beneficiile simple, chiar bucurându-se de dreptul de patronat, și să atribuie și să supună bunurile și veniturile lor administrației autorității civile.

16°. Regii și principii nu numai că nu sunt supuși jurisdicției Bisericii, ci chiar, în dezbaterea chestiunilor de jurisdicție, sunt superiori Bisericii.

17°. Biserica trebuie să fie separată de Stat, și Statul separat de Biserică.

Î. Ce arată condamnarea tuturor acestor erori?
R. Condamnarea tuturor acestor erori arată tendința lumii actuale de a substitui domnia omului domniei lui Dumnezeu.

Î. Unde duce această tendință?
R. Această tendință duce la a afunda din nou omenirea în abisul de robie, de mizerie și de degradare din care creștinismul a scos-o.

CAPITOLUL XVIII – ERORI ASUPRA MORALEI NATURALE ȘI CREȘTINE

Î. Ce este morala?
R. Morala este regula moravurilor, adică a purtării omului față de Dumnezeu, față de semenii săi și față de sine însuși.

Î. Care este scopul moralei?
R. Scopul moralei este de a-l îndruma pe om către scopul final al vieții vremelnice, care este dobândirea vieții veșniciei.

Î. De unde vine morala?
R. Morala vine de la Dumnezeu și nu poate veni decât de la El.

Î. Pentru ce?
R. Pentru că numai lui Dumnezeu, Creatorul omului, Îi aparține să-i facă cunoscut scopul său și mijloacele de a ajunge la el.

Î. Ce urmează de aici?
R. Urmează de aici că nu este decât o singură morală, morala dată de Dumnezeu, altfel spus morala creștină.

Î. Care sunt erorile asupra moralei condamnate de Syllabus?
R. Iată erorile asupra moralei condamnate de Syllabus:

1°. Legile morale nu au nevoie de sancțiunea dumnezeiască; și nu este nicidecum necesar ca legile omenești să fie conforme dreptului natural sau să primească de la Dumnezeu forța lor obligatorie.

2°. Științele filosofice și morale, precum și legile civile, pot și trebuie să se emancipeze de autoritatea lui Dumnezeu și a Bisericii.

3°. Nu trebuie admise alte forțe decât forțele materiale; iar toată morala și cinstea trebuie să constea în dobândirea și sporirea bogățiilor, nu contează prin ce mijloc, și în satisfacerea patimilor.

4°. Dreptul constă în faptul material. Toate datoriile oamenilor sunt vorbe deșarte, iar toate faptele omenești au putere de lege.

5°. Autoritatea nu este altceva decât numărul și suma forțelor materiale.

CAPITOLUL XIX – (URMARE)

6°. Fericita nedreptate a unui fapt nu vatămă întru nimic sfințenia dreptului.

7°. Trebuie proclamat și practicat principiul numit al neintervenției.

8°. Este îngăduit să se refuze ascultarea față de principii legitimi și chiar să se ridice împotriva lor.

9°. Călcarea celui mai sfânt dintre jurăminte, precum și orice faptă vinovată și chiar criminală, potrivnică legii veșnice, nu numai că nu trebuie dezaprobată, ci este chiar îngăduită și vrednică de toată lauda, atunci când este făcută din dragoste de patrie.

Î. Ce face Syllabus-ul condamnând toate aceste erori?
R. Condamnând toate aceste erori, Syllabus-ul aduce cele mai mari servicii societății.

Î. Explicați acest răspuns.
R. Erorile pe care Syllabus-ul le condamnă aici sunt: morala independentă, adică nimicirea oricărei morale și a oricărei deosebiri sigure între bine și rău; dreptul forței, adică nimicirea dreptului și a dreptății; despotismul numărului, care este nimicirea adevărului; egoismul social, care este nimicirea carității și a solidarității între națiunile creștine; regicidul, a cărui legitimitate o proclamă toți revoluționarii.

Î. Dacă aceste erori ar ajunge să biruiască, ce s-ar întâmpla?
R. Dacă aceste erori ar ajunge să biruiască, nu ar mai fi pentru nimeni nici lumină, nici conștiință, nici demnitate, nici libertate, nici siguranță.

CAPITOLUL XX – ERORI PRIVITOARE LA CĂSĂTORIA CREȘTINĂ

Î. Ce este căsătoria creștină?
R. Căsătoria creștină este un sacrament, supus în chip exclusiv autorității Bisericii.

Î. Care sunt motivele grave pentru care Biserica condamnă erorile asupra căsătoriei creștine?
R. Motivele grave pentru care Biserica condamnă erorile asupra căsătoriei creștine sunt:
1° că căsătoria creștină este temelia familiei creștine;
2° că familia creștină este temelia națiunii creștine;
3° că națiunea creștină își datorează toată demnitatea creștinismului, depus în sânul ei prin căsătoria creștină;
4° că abrogarea căsătoriei creștine ar fi degradarea familiei și ruina societății.

Î. Faceți-ne cunoscute erorile asupra căsătoriei creștine condamnate de Syllabus.
R. Iată erorile asupra căsătoriei creștine condamnate de Syllabus:

1°. Nu se poate aduce nicio rațiune pentru a stabili că Isus Hristos a ridicat căsătoria la demnitatea de sacrament.

2°. Sacramentul căsătoriei nu este decât un lucru accesoriu contractului, de care poate fi separat, iar sacramentul însuși constă numai în binecuvântarea nupțială.

3°. În virtutea dreptului natural, căsătoria nu este indisolubilă și, în diferite cazuri, divorțul propriu-zis poate fi sancționat de autoritatea civilă.

4°. Biserica nu are puterea de a pune impedimente dirimante la căsătorie; ci această putere aparține autorității civile, de la care trebuie cerută dispensa de impedimentele existente.

5°. Abia în decursul veacurilor Biserica a început să stabilească impedimente dirimante, nu în virtutea propriului său drept, ci folosindu-se de dreptul pe care l-ar fi împrumutat de la autoritatea civilă.

CAPITOLUL XXI – (URMARE)

6°. Canoanele Conciliului din Trento, care îi lovesc cu excomunicare pe aceia care îndrăznesc să tăgăduiască Bisericii puterea de a stabili impedimente dirimante, ori nu sunt dogmatice, ori privesc numai această putere împrumutată.

7°. Forma prescrisă de Conciliul din Trento nu obligă sub pedeapsa nulității atunci când legea civilă stabilește o altă formă și voiește ca, folosindu-se această nouă formă, căsătoria să fie valabilă.

8°. Bonifaciu al VIII-lea a fost cel dintâi care a declarat că votul castității emis la hirotonire face nulă căsătoria.

9°. În virtutea contractului pur civil, poate exista între creștini o adevărată căsătorie; și este fals fie că contractul de căsătorie între creștini este întotdeauna un sacrament, fie că acest contract este nul dacă nu este unit cu sacramentul.

10°. Prin însăși natura lor, cauzele matrimoniale și logodnele aparțin forului civil, adică tribunalelor civile.

N. B. La aceasta se pot raporta alte două erori: una privitoare la desființarea celibatului ecleziastic; cealaltă privitoare la superioritatea stării de căsătorie asupra stării de feciorie. Cea dintâi a fost condamnată prin enciclica Qui pluribus, din 9 noiembrie 1846; cea de-a doua, prin scrisorile apostolice din 10 iunie 1851.

Î. Pentru ce condamnă din nou Syllabus-ul erorile asupra căsătoriei creștine?
R. Syllabus-ul condamnă din nou erorile asupra căsătoriei creștine:
1° pentru că divorțul, care este ruina căsătoriei creștine, este legal statornicit în țările protestante și este cerut de anumiți legiuitori așa-zis catolici;
2° pentru că contractul civil, care nu este o căsătorie, ci un concubinaj public, este recunoscut ca o căsătorie suficientă în mai multe națiuni catolice numai cu numele și tinde a se stabili și la celelalte.

CAPITOLUL XXII – ERORI PRIVITOARE LA GUVERNAREA TEMPORALĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE

Î. Care sunt erorile privitoare la guvernarea temporală a Sfântului Părinte, condamnate de Syllabus?
R. Erorile privitoare la guvernarea temporală a Sfântului Părinte, condamnate de Syllabus, sunt următoarele:

1°. Fiii Bisericii creștine și catolice nu sunt de acord între ei asupra compatibilității puterii temporale cu cea spirituală.

2°. Ar fi foarte avantajos libertății și fericirii Bisericii să se suprime domeniul temporal al Sfântului Scaun.

N. B. În afară de aceste erori asupra puterii temporale a Suveranului Pontif condamnate în mod explicit de Syllabus, există multe altele asupra aceluiași punct, condamnate în chip implicit prin învățături directe și formale, din care toți catolicii trebuie să facă regula neschimbată a gândurilor și a purtării lor. Aceste învățături sunt lămurite din belșug în alocuțiunea: Quibus quantisque din 20 aprilie 1849; în alocuțiunea Si semper antea din 20 mai 1850; în scrisorile apostolice: Cum catholica Ecclesia din 26 martie 1860; în alocuțiunea: Novos din 28 septembrie 1860; în alocuțiunea: Jamdudum din 18 martie 1861; în alocuțiunea Maxima quidem din 9 iunie 1862.

CAPITOLUL XXIII – CAUZELE ACESTOR ERORI

Î. De unde vin numeroasele erori răspândite în zilele noastre asupra puterii temporale a Papei?
R. Numeroasele erori răspândite în zilele noastre asupra puterii temporale a Papei vin din spiritul modern, cauză a slăbirii Credinței, și mai ales din ura fățarnică a dușmanilor declarați ai religiei și ai societății.

Î. Pentru ce ai religiei?
R. Pentru că, suprimând puterea temporală a Sfântului Părinte, ei voiesc, ținând seama de starea actuală a lucrurilor, să facă imposibil exercițiul puterii sale spirituale.

Î. Cum așa?
R. Pentru că, dacă Papa încetează de a mai fi rege, el devine supus; iar Papa devenit supus, cuvântul lui poate fi înăbușit sau cel puțin poate pierde, în ochii popoarelor, caracterul de independență de care are nevoie pentru a fi ascultat de toți, fără șovăire și până la vărsarea sângelui.

Î. Pentru ce încă?
R. Pentru că ei violează libertatea Bisericii, independentă de orice putere temporală, iar rezultatul din urmă al atacurilor lor ar fi să ia Sfântului Părinte mijlocul de a păstra reprezentanți pe lângă principalele națiuni, fie pentru a alege cu vrednicie episcopii, fie pentru a îngriji de numeroasele trebuințe ale catolicității, făcându-le cunoscute Sfântului Scaun.

Î. Pius al IX-lea, lipsit de puterea sa temporală, nu are reprezentanți?
R. Dacă Pius al IX-lea, lipsit de puterea sa temporală, și-a păstrat până acum Nunții sau reprezentanții săi, o datorează nu resurselor sale proprii, ci ofrandelor credincioșilor. Aceste ofrande sunt resurse eventuale, care pot scădea până într-atât încât să facă foarte grea, pentru a nu spune imposibilă, păstrarea reprezentanților Sfântului Scaun.

Î. Pentru ce, în sfârșit?
R. Pentru că dușmanii puterii temporale lipsesc pe Suveranul Pontif și religia catolică de maiestatea exterioară, necesară mai ales astăzi pentru a inspira respect regilor și popoarelor.

Î. Pentru ce aceia care răspândesc aceste erori sunt dușmani ai societății?
R. Aceia care răspândesc aceste erori sunt dușmani ai societății, pentru că favorizează despotismul și duc la schismă.

Î. Cum favorizează ei despotismul?
R. Ei favorizează despotismul înăbușind singurul glas care poate apăra libertatea popoarelor împotriva încercărilor tiraniei, fie regale, fie populare.

Î. Cum duc ei la schismă?
R. Ei duc la schismă, pentru că, făcând îndoielnic cuvântul Papei, unitatea și fermitatea ascultării devin cu neputință.

Î. Ce rezultă de aici?
R. Rezultă de aici dezbinări funeste nu numai mântuirii sufletelor, ci și liniștii Statelor, și, în cele din urmă, întemeierea de biserici naționale, ceea ce este culmea nenorocirii și a rușinii.

CAPITOLUL XXIV – ERORI PRIVITOARE LA LIBERALISMUL MODERN

Î. Ce este liberalismul modern?
R. Liberalismul modern este o sectă care pretinde a împăca spiritul modern cu spiritul Bisericii.

Î. Este cu putință această împăcare?
R. Pentru a ști dacă această împăcare este cu putință, este de ajuns a defini spiritul modern.

Î. Ce este spiritul modern?
R. Spiritul modern este un spirit de emancipare totală sau parțială de sub orice autoritate a Bisericii.

Î. Unde este dovada?
R. Dovada este că spiritul modern pretinde a face să se plece principiile neschimbătoare ale Bisericii, pentru a le acomoda exigențelor schimbătoare și rău întemeiate ale opiniilor omenești.

Î. În ce puncte, îndeosebi, cere liberalismul această împăcare?
R. Iată punctele în care, îndeosebi, liberalismul cere această împăcare: libertatea conștiinței; egalitatea cultelor; libertatea presei; secularizarea politicii.

Î. Poate Biserica să accepte o asemenea împăcare?
R. Biserica nu poate, și nu va putea niciodată să accepte o asemenea împăcare; altminteri, ea s-ar abdica pe sine însăși, ar trăda tezaurul legilor veșnice care i-a fost încredințat și s-ar face complice a nenorocirii popoarelor.

Î. Cum așa?
R. Aprobând libertatea conștiinței și egalitatea cultelor, Biserica și-ar pierde rațiunea de a fi, de vreme ce, în ochii lumii întregi, nu ar mai exista o singură și adevărată religie; aprobând libertatea presei, adică libertatea de a scrie orice, ea ar sancționa libertatea de a face orice; aprobând secularizarea politicii, ea ar lăsa conștiința omenească fără altă regulă decât capriciul principilor sau al adunărilor care domnesc fără control. Pretutindeni forța ar precumpăni dreptului, iar moralei Evangheliei i-ar urma morala lupilor.

Din pricini grave, aceste pretinse libertăți pot uneori să fie tolerate; dar niciodată nu pot fi ridicate la demnitatea unui drept. Dreptul de a învăța eroarea, de pildă, nu există mai mult decât dreptul de a ucide sau de a fura.

CAPITOLUL XXV – (URMARE)

Î. Fiind așa, ce trebuie gândit despre liberalismul modern?
R. Fiind așa, trebuie gândit despre liberalismul modern ceea ce Sfântul Părinte însuși gândește despre el.

Î. Ce gândește despre el?
R. El gândește și spune cu glas mare că liberalismul modern este o pestă, cu atât mai primejdioasă, cu cât aceia care sunt atinși de ea își dau un nume capabil să înșele o mulțime de persoane puțin instruite ori puțin cugetătoare.

Î. Ce nume își dau ei?
R. Își dau numele de catolici liberali, pentru a face să se înțeleagă că ei sunt mai luminați și mai iubitori de libertate decât catolicii fără alt adaos și decât Papa însuși.

Î. Ce sunt, așadar, în realitate, catolicii liberali?
R. În realitate, catolicii liberali sunt o mână de orgolioși care pretind că știu mai mult decât Papa; că cunosc mai bine decât el și decât toți adevărații catolici ceea ce se potrivește sau nu se potrivește societății actuale; și niște fățarnici care voiesc, asemenea janseniștilor, să rămână în sânul Bisericii fără a-i aparține.

Î. Cum așa?
R. Pentru că, deși se numesc catolici și împlinesc anumite datorii religioase, catolicii liberali susțin cu încăpățânare opinii contrare, în totul sau în parte, învățăturilor Sfântului Scaun, pe care refuză să le facă regula purtării lor.

Î. Sunt ei foarte primejdioși?
R. Sunt foarte primejdioși:
1° lupi ascunși sub piele de oaie, ei înșală o mulțime de persoane;
2° ei provoacă disprețul și ura poporului împotriva adevăraților catolici, pe care îi numesc ultramontani și dușmani ai progresului;
3° prin concesiile pe care le fac erorii, ei pun în primejdie cele mai grave interese ale religiei și ale societății.

Î. Sunt ei foarte vinovați?
R. Sunt foarte vinovați:
1° pentru motivele care tocmai au fost spuse;
2° pentru că se împotrivesc pe față Sfântului Părinte, și nu pot fi absolviți mai mult decât poate fi absolvită pesta.

Î. Citați una dintre maximele lor.
R. Una dintre maximele lor favorite este aceasta:
Biserica liberă în Statul liber.

Î. Ce înseamnă această maximă?
R. Această maximă nu înseamnă nimic; sau înseamnă independența Statului față de Biserică, ceea ce este principiul unui despotism îngrozitor și o imposibilitate nu mai puțin mare decât aceea de a face să trăiască un om despărțind trupul de suflet.

Î. Care este, așadar, principiul catolicismului liberal?
R. Principiul catolicismului liberal este același cu al tuturor schismelor și al tuturor ereziilor, un principiu de nesupunere; și duce la aceleași consecințe: disprețul față de Papă și de Biserică, despotismul principilor și nenorocirea popoarelor.

CAPITOLUL XXVI – (URMARE)

Î. Numiți propozițiile privitoare la liberalismul modern, condamnate de Syllabus.
R. Propozițiile privitoare la liberalismul modern, condamnate de Syllabus, sunt următoarele:

1° În epoca noastră nu se cuvine ca religia catolică să fie privită ca unica religie a Statului, cu excluderea tuturor celorlalte culte.

2° Astfel, trebuie lăudate anumite națiuni catolice numai cu numele, în care legile îngăduie tuturor acelora care vin să se statornicească acolo să-și exercite în chip public cultul lor propriu.

3° Este fals că libertatea civilă a oricărui cult, precum și deplina putere acordată fiecăruia de a-și manifesta în public tot felul de opinii și de gânduri, duc în mod deosebit la coruperea minților și a inimilor și la sporirea pestei indiferenței.

4° Pontiful Roman poate și trebuie să se împace și să meargă de acord cu progresul, cu liberalismul și cu civilizația modernă.

CAPITOLUL XXVII – (SFÂRȘIT)

Î. Pentru ce Suveranul Pontif nu poate și nu trebuie să se împace cu aceste trei lucruri?
R. Suveranul Pontif nu poate și nu trebuie să se împace cu aceste trei lucruri, pentru că ele tind să ruineze autoritatea ocrotitoare a Bisericii, după cum tocmai am văzut, și să degradeze omul și să-l facă nenorocit.

Î. Cum tind progresul modern și civilizația modernă să degradeze omul și să-l facă nenorocit?
R. Progresul modern și civilizația modernă tind să degradeze omul și să-l facă nenorocit, pentru că scopul lor unic sau cel puțin principal este de a spori bunăstarea pur materială, al cărei rezultat este de a lega tot mai mult omul de pământ și de a-l face să uite destinele veșnice.

Î. Cum așa?
R. Din pricina evidentă că, cu cât omul se ocupă mai mult de lumea aceasta, cu atât se ocupă mai puțin de cealaltă; cu cât omul se ocupă mai puțin de cealaltă lume, cu atât se depărtează mai mult de scopul său; cu cât omul se depărtează mai mult de scopul său, cu atât se degradează mai mult; iar cu cât se degradează mai mult, cu atât devine mai vinovat și mai nenorocit.

Homo cum in honore esset, non intellexit : comparatus est
jumentis insipientibus, et similis factus est illis. Ps. XLVIII