• Este credința în contradicție cu rațiunea?
• De ce spune Biserica că misterele depășesc rațiunea fără a o contrazice?
• Care este raportul dintre credință și știință în doctrina catolică?
• Contrazice Biblia descoperirile științei moderne?
• Cum explică apologetica catolică potopul, creația și cosmografia biblică?
• Poate un catolic face adevărată cercetare științifică fără a-și abandona credința?

Oricât de puternice și hotărâtoare ar fi motivele de a crede propuse de Apologetică, ele ar fi, în chip evident, lovite de nulitate, dacă adversarii noștri ar putea demonstra că Biserica Catolică învață dogme absurde. Crezând a găsi aici un teren de atac foarte prielnic, raționaliștii se ridică împotriva credinței în numele rațiunii și al științei: ei pretind că există antagonism între acestea și aceea, că cele două moduri de cunoaștere sunt opuse între ele sau cel puțin străine unul de altul.

Vom vedea că lucrurile nu stau astfel, stabilind: 1° raporturile dintre credință și rațiune; și 2° raporturile dintre credință și știință.

Art. I. — Credința și rațiunea

Obiecția.

După raționaliști, ar exista incompatibilitate între credință și rațiune. Nu numai că între cele două nu s-ar putea stabili nici un raport, dar, cerând adeziunea la mistere, adică la adevăruri care depășesc și chiar dezorientează inteligența, credința se pune în contradicție absolută cu rațiunea, astfel încât nu se poate crede fără a abdica de la rațiune.

Răspunsul.

Am stabilit deja în altă parte raporturile dintre credință și rațiune și am constatat că pretinsa opoziție invocată de raționaliști nu există.

„Deși credința este deasupra rațiunii, spune Conciliul Vatican, nu poate exista totuși niciodată adevărat dezacord între credință și rațiune. Căci Dumnezeul care revelează misterele și revarsă credința în noi este același care a pus lumina rațiunii în spiritul omului; este cu neputință ca Dumnezeu să Se tăgăduiască pe Sine ori ca un adevăr să se opună altui adevăr.”

Astfel, după doctrina catolică, trei trăsături caracterizează raporturile dintre credință și rațiune:

a) Credința și rațiunea sunt două principii de cunoaștere distincte.
b) Departe de a fi în dezacord, ele trebuie să-și dea un ajutor reciproc.
c) Acolo unde cele două principii se întâlnesc, credința este deasupra rațiunii.

A. CREDINȚA ȘI RAȚIUNEA, PRINCIPII DISTINCTE

Credința și rațiunea sunt două principii de cunoaștere distincte, două căi, două lumini date de Dumnezeu omului pentru a ajunge la adevăr.

De unde urmează că fiecare își are domeniul său propriu.

Domeniul credinței cuprinde toate adevărurile revelației, între care unele — misterele — sunt inaccesibile rațiunii, pe când altele îi sunt accesibile și n-au fost revelate de Dumnezeu decât pentru a fi cunoscute cu certitudine de mulțimea oamenilor care altminteri le-ar fi ignorat sau le-ar fi cunoscut rău.

Domeniul rațiunii cuprinde adevărurile — științele fizice, naturale, istoria, literatura etc. — pe care rațiunea singură, prin propriile sale puteri, le poate descoperi; acolo unde ea nu intră în contact cu revelația, unde, prin urmare, este stăpână absolută și nu are a suferi controlul Bisericii.

B. NU DEZACORD, CI AJUTOR RECIPROC

Dacă este adevărat că cele două principii vin de la Dumnezeu, precum afirmă doctrina catolică, cum ar putea ele să fie în dezacord? Cum s-ar putea opune adevărul adevărului?

Și nu numai că nu este, dar nici nu poate exista dezacord între credință și rațiune, ci ele își dau ajutor reciproc.

Rațiunea precede credința, îi pregătește terenul, zidește temeliile intelectuale pe care ea trebuie să se sprijine.

Apoi, când credința este în posesia adevărului revelat, tot rațiunea este aceea care cercetează și analizează, pentru a face inteligibile, pe cât este cu putință, adevărurile pe care le crede.

La rândul său, credința luminează rațiunea: o împiedică să rătăcească prin mulțimea sistemelor false și condamnate de Biserică.

Ea stimulează și înalță rațiunea, deschizându-i noi orizonturi, propunând cercetărilor sale vastul câmp al adevărurilor supranaturale.

C. CREDINȚA ESTE SUPERIOARĂ RAȚIUNII

Să nu se înțeleagă greșit sensul acestei expresii. Am spus mai sus că rațiunea are domeniul său propriu, asupra căruia este stăpână absolută. Subordonarea rațiunii față de credință, despre care vorbim aici, nu privește, așadar, decât terenul mixt și terenul rezervat credinței.

Pe terenul mixt, adică în adevărurile care, deși țin de rațiune, aparțin domeniului credinței, pentru că au fost revelate de Dumnezeu — de pildă existența și natura lui Dumnezeu, existența și natura sufletului, crearea lumii etc. — rațiunea trebuie să se conformeze învățăturilor infailibile ale Bisericii și să-și recunoască erorile, dacă este cazul.

Cu atât mai mult, „în domeniul superior unde se află misterele care o depășesc, rațiunea este obligată la o supunere mai mare. Acolo, ea nu este în realitate decât un instrument; acesta este sensul acelui adagiu că «filozofia este slujitoarea teologiei». Este vorba de filozofia care raționează asupra misterelor. Și dacă această expresie, care îi scandalizează atât de mult pe filozofii moderni, era atât de des întrebuințată în Evul Mediu, aceasta se datora faptului că această parte a exercițiului rațiunii părea cea mai importantă și asupra ei se fixa atenția. Știința nu exista încă decât în stare embrionară; studiul revelației divine părea studiul cel mai important dintre toate; totul se raporta la teologie ca la un centru.”

Dar, obiectează raționaliștii, misterele, pentru a căror explicare cereți concursul rațiunii, sunt absurde. Luați toate dogmele fundamentale ale religiei voastre: un Dumnezeu în trei persoane, păcatul strămoșesc, un Dumnezeu făcut om, nașterea feciorelnică a lui Hristos, răscumpărarea prin moartea unui Dumnezeu pe cruce… Nu este oare de ajuns a le enunța pentru a constata că sunt în contradicție cu rațiunea?

Desigur, misterele sunt deasupra rațiunii, dar nu sunt împotriva ei. Este adevărat că ele par și chiar sunt în contradicție cu legile naturii, dar aceasta nu dovedește că ele contrazic rațiunea noastră. Această contradicție nu există decât atunci când dogmele sunt deformate prin concepții false și termeni improprii.

Să luăm un singur exemplu, pe care îl împrumutăm din cartea lui Sully Prudhomme despre Adevărata religie după Pascal. Iată cum expune el misterul Sfintei Treimi și contradicția pe care pretinde că o găsește în el:

„A spune că sunt trei persoane în Dumnezeu înseamnă a spune că sunt în Dumnezeu trei individualități distincte. Pe de altă parte însă, formula misterului declară că nu este decât una singură, aceea a lui Dumnezeu însuși: Tatăl este Dumnezeu, Fiul de asemenea; Sfântul Duh de asemenea; cele trei persoane divine nu sunt decât o singură și aceeași ființă individuală.”

Dacă teologii ar prezenta dogma sub această formă, este foarte sigur că ar exista o contradicție în termeni. Nu se pot concepe, într-adevăr, trei individualități într-o aceeași ființă individuală.

Dar nu astfel se exprimă ei. Lăsând lui Sully Prudhomme termenii ambigui de „individualități” și de „ființă individuală”, ei spun că misterul Sfintei Treimi constă în faptul unei naturi unice subzistente în trei persoane; cu alte cuvinte, că în Dumnezeu nu există decât o singură natură, dar această natură este posedată de trei persoane.

Că criticul nu înțelege, nu ne miră; dar cu adevărat contradicția nu se află decât în formula sa. Așadar aceea trebuie revizuită.

Concluzie

Ceea ce tocmai am făcut pentru misterul Treimii, am putea face — și am făcut de altfel — pentru celelalte dogme ale Religiei Catolice. Nicăieri nu am întâlnit opoziția dintre credință și rațiune pe care adversarii noștri ar voi să o vadă acolo și putem conchide că, dacă dogmele depășesc rațiunea, ele nu o contrazic.

Art. II — Credința și știința

Obiecția.

Raționaliștii pretind că între credință și știință conflictul este nu mai puțin ireductibil și încă mai vădit decât între credință și rațiune. Și caută, în general, dovada în relatările științifice ale Bibliei, pe care se străduiesc să le pună în contradicție cu datele științei.

Răspunsul

Vom distinge două puncte în obiecția raționalistă:

a) teza care afirmă, din punct de vedere general, existența unui pretins conflict între credință și știință;
b) aplicațiile ce se fac acestei teze asupra Bibliei.

A. TEZA

Raționaliștii socotesc că între credință și știință conflictul este ireductibil, prin faptul că știința are drept condiții liberul examen și libera cercetare a adevărului, pe când credința nu este liberă nici în metoda sa, nici în concluziile sale.

„Nu putem afla un procedeu științific, spune Gunkel, decât acolo unde este vorba de a căuta adevărul și unde rezultatul nu este dat dinainte, nici în detaliu, nici în ansamblu, de vreo autoritate.”

Astfel, spun raționaliștii, din faptul că liberul examen este condiția oricărei cercetări științifice, urmează că catolicul, care nu are dreptul să înceapă prin a se îndoi de dogmele sale fără a înceta să mai fie catolic, nu poate furniza o demonstrație științifică nici a motivelor sale de a crede, nici a lucrurilor pe care le crede.

Pentru a răspunde tezei raționaliste, se cuvine a distinge între domeniul exclusiv al științei și domeniul mixt al științei și credinței.

a) Este vorba de domeniul exclusiv al rațiunii și al științei, de științele care nu au nimic comun cu credința? Este limpede că savantul catolic se bucură de aceeași libertate ca savantul protestant sau raționalist.

„Ce importă pentru libertatea de spirit necesară savantului electrician că el crede în Coran, în Biblie sau în infailibilitatea Papei? — Afară doar dacă s-ar încerca a se susține că electricianul care crede în infailibilitatea Papei trebuie, prin aceasta chiar, să profeseze că este obligat să creadă ceea ce Sfântul Părinte i-ar porunci, chiar și în materie de electricitate. La aceasta nu se poate răspunde decât trimițând pe liber-cugetător la catehism, unde va vedea limpede delimitate materiile asupra cărora poate purta infailibilitatea.”

b) Este vorba de chestiunile mixte, unde concluziile credinței se pot opune concluziilor unei anumite filozofii și ale unei anumite științe? Savantul catolic nu pare, la prima vedere, a putea face operă de știință, pentru că, legat prin credința sa, rămâne întotdeauna apologet; pentru că, fiindu-i concluziile comandate de credințele sale, este obligat să ordoneze faptele și textele în sensul ideilor sale preconcepute.

Dar antinomia dintre credință și știință, chiar și pe acest domeniu mixt, este mai mică decât se pretinde.

De ce acela care crede în Dumnezeu, în Providență, în miracol, în existența unui suflet spiritual și liber, ar fi mai puțin apt să înțeleagă faptele biologice și realitățile istorice decât ateul, materialistul și deterministul?

Dacă există prejudecată de o parte, există și de cealaltă; și, dacă există prejudecată de amândouă părțile, în ce fel prejudecata ateului este mai conformă cu știința, cu libera cercetare a adevărului, decât aceea a credinciosului?

Pe de altă parte, oricare ar fi punctul de plecare al credinciosului, și chiar dacă ar fi adevărat că metoda sa de demonstrație ar fi mai puțin științifică, cu ce drept i s-ar putea respinge concluziile, dacă el n-a făcut apel decât la știință pentru a apăra sau demonstra un adevăr pe care îl posedă pe altă cale, dacă argumentele sale sunt trase din rațiunea sa, iar nu din credința sa?

Concluzie

Putem, așadar, conchide: — 1. că există un întreg domeniu în care credinciosul, rămânând credincios, este capabil de un adevărat spirit științific; și — 2. un alt domeniu în care, în pofida unei metode mai puțin libere, el poate ajunge la concluzii care sunt științifice, pentru că se sprijină pe știință, iar nicidecum pe datele credinței.

B. APLICAȚII LA BIBLIE

Pentru a dovedi că există antagonism între credință și știință, raționaliștii citează numeroase pasaje din Biblie în care datele revelației par în opoziție cu datele științei. Ne vom putea face o idee despre pretinsul conflict din următoarele trei exemple, luate din descrierile cosmografice, din cosmogonia mozaică și din istorisirea potopului.

a) Descrieri cosmografice

Termenii pe care scriitorii sacri îi întrebuințează pentru a descrie cerul, pământul și diferitele elemente ale globului sunt uneori în opoziție cu termenii întrebuințați de științele naturii. Să luăm câteva exemple:

1. Bolta cerească este reprezentată ca o învelitoare solidă și se spune în Facere (i, 6-7) că tăria „desparte apele cele de sus de apele cele de jos care sunt pe pământ”, că „zăgazurile cerului s-au deschis” (Fac., vii, 11) și au lăsat să cadă ploi torențiale, pe când știința modernă a dovedit că nu există boltă cerească și că ploile nu provin nicidecum din rezervoare așezate deasupra capetelor noastre.

2. Aștrii sunt descriși ca puncte fixe așezate „pe întinderea cerului ca să lumineze pământul și să cârmuiască ziua și noaptea” (Fac., i, 17-18).

3. Felul în care se vorbește, în anumite locuri, despre soare presupune că el se rotește în jurul pământului (Ios., x, 13; Eccli., xlviii, 23). Ecleziastul (i, 6) ni-l arată că „răsare”, „apune”, „se grăbește să se întoarcă la locul său, de unde răsare din nou”.

4. Pământul este conceput ca o suprafață convexă, scobită în chip de albie, pentru a cuprinde mările ale căror ape sunt ținute de bariere ridicate de Dumnezeu în acest scop (Prov., viii, 30), pe când ele sunt reținute pur și simplu de greutate, care le leagă de scoarța pământului.

5. Iepurele, pe care naturaliștii îl clasează printre rozătoare, este desemnat drept rumegător în Deuteronom (xiv, 7).

b) Cosmogonia mozaică

Cele două dintâi capitole din Facere, în care scriitorul sacru ne istorisește originile lucrurilor, îl înfățișează pe Dumnezeu organizând lumea în șase zile, prin acte imediate, prin atotputernicia cuvântului Său și fără a recurge la acțiunea cauzelor secunde. Dimpotrivă, ipoteza lui Laplace presupune că lumile s-au format încetul cu încetul, printr-o evoluție lentă și progresivă.

Fie că este vorba de descrierile cosmografice, fie de cosmogonia mozaică, există oare cu adevărat opoziție între Biblie și Știință? Cu siguranță, ar exista conflict între cele două dacă Biblia ar trebui privită ca o carte de știință. Or, nu este așa. Autorii sacri nu urmăresc un scop științific, ci un scop religios. Lucrurile științei fiind pentru ei un punct secundar, ei vorbesc despre fenomenele naturii și despre formarea lumii după aparențe și după datele științei epocii în care scriu. În aceste condiții, nu se poate vedea un conflict între limbajul lor și acela al științei actuale.

c) Potopul

Relatarea biblică a potopului (Fac., vi și vii) a fost combătută în numele istoriei naturale, al etnografiei și al geologiei. Împotriva tezei unui potop universal, care ar fi inundat tot pământul și ar fi înghițit pe toți oamenii și pe toate animalele, se obiectează:

1. că nu există pe pământ o masă de apă îndeajuns de mare pentru a se ridica până la vârful celor mai înalți munți, a căror altitudine depășește 8.000 de metri; Dumnezeu ar fi trebuit deci să o creeze și apoi să o facă să dispară;

2. că Noe nu putea face să intre în arcă o pereche din toate animalele existente;

3. că, dacă toți oamenii ar fi pierit, cu excepția singurei familii a lui Noe, nu s-ar putea explica diferențierea raselor, albă, neagră și galbenă, care, după documentele istoriei, era deja un fapt împlinit cu trei mii de ani înainte de Iisus Hristos;

4. că pământul nu poartă nici o urmă a unei asemenea inundații. Dimpotrivă, geologii constată, de pildă, pe munții Auvergnei, grămezi de cenușă și de zgură care provin din vulcani stinși înainte de apariția omului și care, în ipoteza unui potop universal, ar fi fost cu siguranță purtate de ape.

Dificultățile pe care tocmai le-am semnalat nu-l încurcă prea mult pe apologet, pentru acest bun motiv că universalitatea absolută a potopului n-a fost niciodată învățată de Biserică drept articol de credință și că, prin urmare, opiniile sunt libere. Universalitatea cataclismului descris în Facere poate deci fi înțeleasă:

1. în acest sens că apele au inundat numai pământul locuit;

2. sau chiar în acest sens mai restrâns că ele n-au făcut să piară decât rasa lui Set, iar nu întreaga omenire.

Aceste două sisteme, care presupun că universalitatea potopului a fost relativă, deși se acordă cu științele naturale, nu sunt nicidecum în contradicție cu textul Facerii. Căci scriitorul sacru n-a putut voi să vorbească despre ținuturi precum America și Australia sau altele, despre a căror existență există tot temeiul să credem că o ignora.

De altfel, se întâmplă adesea în Sfânta Scriptură ca expresiile „pământul” și chiar „tot pământul” să nu fie întrebuințate într-un sens absolut. Astfel, se spune în istoria lui Iosif că „a fost foamete pe tot pământul” (Fac., xli, 57). De asemenea, Sfântul Luca ne arată adunați la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, „bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer” (Fapte, ii, 5). Nimic nu ne împiedică, așadar, nici din punctul de vedere al credinței, nici din punctul de vedere al exegezei, să aderăm la opinia unui potop restrâns, împotriva realității căruia știința nu poate ridica nici o obiecție serioasă.

CONCLUZIE GENERALĂ

Astfel, dificultățile ridicate împotriva Bisericii în numele rațiunii și al științei, după cum nici numeroasele obiecții pe care le-am întâlnit deja de-a lungul acestei îndelungate lucrări, nu sunt de natură să zdruncine temeinicia dogmelor noastre, nici valoarea motivelor noastre de a crede. Și totuși, ni se va face, binevoitor, această dreptate că, în nici un moment al demonstrației noastre, n-am căutat să slăbim argumentele adversarilor noștri. Am avut mai degrabă un anumit scrupul de a le înfățișa în toată puterea lor. Dacă am crezut că aceasta era o chestiune de conștiință față de adversari a căror bună-credință și loialitate nu avem dreptul s-o punem la îndoială, ni se părea, de asemenea, că ar fi fost a aduce jignire adevărului să-l apărăm prin mijloace neavowabile.