SCRISOARE ENCICLICĂ

A SUVERANULUI PONTIF
PIUS AL XI-LEA
DESPRE PACEA LUI CRISTOS ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU

Către Patriarhi, Primați, Arhiepiscopi, Episcopi și alți Ordinari aflați în pace și comuniune cu Scaunul Apostolic

Venerabili Frați, salutare și Binecuvântare Apostolică

Din ziua în care, fără ca vreun merit să ne fi recomandat, un plan tainic al Providenței dumnezeiești Ne-a ridicat pe această Cathedră a adevărului și a iubirii, Ne-am propus, Venerabili Frați, să vă exprimăm cât mai curând cu putință, printr-o Scrisoare Enciclică, sentimentele Noastre de vie afecțiune față de voi și, prin voi, față de toți fiii Noștri preaiubiți, încredințați în mod direct grijii voastre.

Credem că această hotărâre am arătat-o atunci când, abia ales, de pe balconul bazilicii vaticane, în fața unei mulțimi imense, am dat Binecuvântarea Noastră Urbi et Orbi, Romei și lumii; concertul de felicitări pline de bucurie, prin care din toate colțurile orizontului, cu Colegiul sacru al cardinalilor în frunte, ați primit această binecuvântare, Ne-a adus, în clipa asumării poverii atât de neașteptate a pontificatului, o mângâiere foarte potrivită, cea mai de preț după încrederea pe care o puneam în ajutorul dumnezeiesc.

Astăzi, în sfârșit, în ajunul Nașterii Domnului nostru Isus Cristos și la pragul unui nou an, Ne este dat să vă adresăm cuvântul (II Cor. VI, 11). Fie ca această scrisoare să fie pentru voi asemenea unuia dintre acele daruri tradiționale care exprimă urările de fericire ale unui tată către copiii săi.

Dacă nu am putut face aceasta mai devreme, așa cum doream, se datorează faptului că piedici succesive s-au opus până acum.

Mai întâi, a trebuit să răspundem adreselor delicate ale catolicilor care, prin scrisori nenumărate sosite zilnic, îl salutau pe noul succesor al Sfântului Petru cu toate mărturiile celei mai aprinse pietăți filiale. Apoi, îndată, a trebuit să cunoaștem acele griji zilnice despre care vorbește Apostolul: grija pentru toate Bisericile (II Cor. XI, 28).

Și probleme noi au venit să sporească sarcina obișnuită a slujirii Noastre. A trebuit să continuăm demersuri de cea mai mare importanță, pe care le-am găsit deja începute, cu privire la Țara Sfântă, precum și la statutul ce trebuia asigurat în acea țară creștinilor și unor Biserici dintre cele mai venerabile.

Fideli misiunii Noastre, a trebuit, în cadrul Conferințelor unde statele învingătoare dezbăteau soarta popoarelor, să apărăm cauza carității împreună cu aceea a dreptății, mai ales rugându-i să acorde considerația cuvenită intereselor spirituale, a căror valoare nu este inferioară, ci superioară celei a intereselor temporale.

A trebuit să căutăm toate mijloacele pentru a veni în ajutorul unor populații îndepărtate nenumărate, măcinate de foamete și de suferințe de tot felul, și am lucrat în acest sens fie trimițând cele mai mari ajutoare pe care le îngăduiau săracele Noastre resurse, fie apelând la generozitatea întregului univers.

Chiar în țara în care am văzut lumina zilei și în al cărei centru Dumnezeu a așezat Scaunul lui Petru, a trebuit să Ne străduim să potolim conflictele pe care excesele violenței le-au înmulțit în ultima vreme și care păreau să amenințe cu cele mai grave primejdii o națiune foarte dragă Nouă.

În același timp, s-au petrecut evenimente care Ne-au adus o bucurie profundă. Sărbătorile celui de-al XXVI-lea Congres Euharistic Internațional și ale tricentenarului întemeierii Sfintei Congregații de Propaganda Fide au inundat sufletul Nostru cu mângâieri cerești într-o abundență pe care cu greu o puteam spera la începutul pontificatului Nostru. Ne-a fost dat astfel să primim în audiență particulară aproape pe toți fiii Noștri dragi cardinalii și chiar un număr atât de mare de Venerabili Frați episcopi, încât cu greu s-ar putea vedea mai mulți într-un răstimp de mai mulți ani. În plus, mulțimi considerabile de credincioși, care erau ca tot atâtea delegații ale familiei aproape infinite încredințate grijii Noastre de către Domnul și care, după cum spune Apocalipsa (V, 9), este alcătuită din orice trib, orice limbă, orice neam și orice națiune, au putut fi aduse înaintea Noastră și au primit mângâierea, pe care doream atât de mult să le-o dăm, a unei atenții părintești.

Atunci au fost ca niște viziuni de paradis care s-au desfășurat înaintea Noastră: Isus Cristos, Răscumpărătorul nostru, ascuns sub vălurile euharistice, înaintând ca un triumfător prin cetatea Romei, în mijlocul unui impunător alai de credincioși veniți din toate părțile, părând a-Și recâștiga onorurile cuvenite Regelui indivizilor și al națiunilor; preoți și laici evlavioși, ca ieșiți dintr-o nouă Rusalii, manifestând în plină lumină fervoarea și flacăra apostolică ce străluceau în sufletele lor; credința vie a poporului roman, mărturisită ca odinioară în fața lumii întregi, spre cea mai mare slavă a lui Dumnezeu și cel mai mare bine al sufletelor.

La rândul ei, Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu și totodată preabuna noastră Mamă a tuturor, ea care Ne zâmbise deja în sanctuarele sale de la Czenstochowa și Ostrabrama, la Grota miraculoasă de la Lourdes și mai ales la Milano, de pe piedestalul aerian care încununează Domul, precum și din sanctuarul apropiat de la Rhô, a părut să primească cu bunăvoință omagiul de pietate filială pe care I l-am adus atunci când, după repararea ravagiilor provocate de incendiu, am făcut să fie înlocuită în sacra bazilică de la Loreto statuia sa venerată, refăcută cu artă chiar aici, consacrată și încoronată de mâinile Noastre. A fost și pentru augustă Fecioară ca un splendid și strălucit pelerinaj triumfal: de la Vatican la Loreto, în toate localitățile pe care le-a străbătut, sfânta imagine a fost din partea credincioșilor evlavioși obiectul unui neîntrerupt concert de laude, iar oamenii din toate clasele, venind din împrejurimi în întâmpinarea ei, și-au manifestat atașamentul profund și devotamentul față de Maria și față de Vicarul lui Isus Cristos.

Din lecția evenimentelor vesele sau triste ale căror amintiri le-am consemnat pentru posteritate, am ajuns treptat să ne formăm o idee tot mai clară despre sarcina principală ce Ni se impunea în supremul pontificat și despre cuvintele pe care era necesar să le așternem în acest mesaj de început.

Este un fapt evident pentru toți: nici indivizii, nici societatea, nici popoarele nu au regăsit încă, după catastrofa unui asemenea război, o pace adevărată; liniștea activă și rodnică pe care o dorește lumea nu a fost încă restabilită. Se cuvine mai întâi să se măsoare cu grijă întinderea și gravitatea acestei crize, apoi să se cerceteze cauzele și originile ei, dacă se vrea — așa cum Noi înșine dorim — să i se aplice leacul potrivit. Tocmai acestui lucru, în virtutea sarcinii Noastre apostolice, Ne propunem să consacrăm această scrisoare, și acesta va fi pe viitor scopul eforturilor Noastre statornice.

Starea de lucruri nu s-a schimbat față de aceea care l-a preocupat, pe tot parcursul pontificatului său, pe mult regretatul Nostru predecesor Benedict al XV-lea; este așadar logic să facem ale Noastre inițiativele și vederile sale în ceea ce privește aceste chestiuni. Este de dorit ca toți oamenii de bine să se asocieze modului Nostru de a vedea și planurilor Noastre și să Ne acorde concursul lor activ și prompt pentru a obține de la Dumnezeu o reconciliere sinceră și durabilă între oameni.

Profeții au cuvinte care se aplică și se potrivesc minunat epocii noastre: Așteptam pacea și nu a venit nimic bun; timpul vindecării, și iată groaza (Ier. VIII, 15); timpul tămăduirii, și iată spaima (Ier. XIV, 19). Așteptam lumina, și iată întunericul… judecata, și nu este; mântuirea, și s-a îndepărtat de noi (Is. LIX, 9-11). Dacă în Europa armele au fost depuse, știți că în Orientul Apropiat se adună amenințări de războaie noi; în acea țară, pe întinderi imense de teritoriu, nu este pretutindeni, după cum am avut prilejul să spunem, decât groază și mizerie; o mulțime de nenorociți, mai ales bătrâni, femei și copii, pier în fiecare zi de foame, de epidemii și de devastări. În toate țările care au participat la ultimul război, vechile uri nu s-au stins încă; ele continuă să se manifeste fie pe ascuns, în intrigi politice și în fluctuațiile schimbului, fie pe terenul deschis al presei zilnice și periodice; ele au invadat chiar domenii care, prin natura lor, sunt ferite de conflicte ascuțite, precum arta și literatura.

Rezultă de aici că dușmăniile și atacurile reciproce între state împiedică popoarele să respire; și nu sunt numai cei învinși cei aflați în conflict cu popoarele învingătoare, ci chiar învingătorii se tratează între ei ca dușmani, cei mai slabi plângându-se că sunt oprimați și jefuiți de cei mai puternici, iar aceștia declarându-se victime ale urilor și curselor celor mai slabi.

Aceste consecințe dureroase ale ultimului război sunt resimțite de toate țările fără excepție; ele apasă asupra națiunilor învinse, dar apasă greu chiar și asupra acelora care nu au luat parte la luptă. Iar, leacul întârziind să vină, criza devine pe zi ce trece tot mai intolerabilă; cu atât mai mult cu cât multiplele schimburi de vederi la care oamenii politici au procedat până acum și eforturile lor de a remedia situația au dat un rezultat nul, ba chiar mai rău decât se prevedea.

De aici, ca o necesitate pentru toate națiunile, în teama tot mai mare de conflicte noi și mai înspăimântătoare, de a trăi pe picior de război, ceea ce, pe lângă epuizarea vistieriei publice, aduce slăbirea fizică a rasei și tulburarea culturii intelectuale, precum și a vieții religioase și morale.

La dușmăniile exterioare dintre popoare se adaugă, flagel și mai trist, discordiile interne care pun în primejdie regimurile politice și însăși societatea.

Trebuie semnalată mai întâi această luptă de clasă care, asemenea unui ulcer mortal, s-a dezvoltat în sânul națiunilor, paralizând industria, meseriile, comerțul, în sfârșit toți factorii prosperității private și publice. Această rană este făcută și mai primejdioasă de lăcomia unora de a dobândi bunuri temporale, de încăpățânarea altora de a le păstra și de ambiția comună tuturor de a poseda și de a comanda. De aici greve frecvente, voluntare sau forțate; de aici, de asemenea, răscoale populare și reprimări prin forța publică, foarte dureroase și dăunătoare pentru toți cetățenii.

În domeniul politicii, partidele aproape că și-au făcut o lege nu de a căuta sincer binele comun printr-o emulație reciprocă și în diversitatea opiniilor, ci de a-și sluji propriile interese în detrimentul celorlalte. Ce vedem atunci? Conspirațiile se înmulțesc: curse, jafuri împotriva cetățenilor și chiar a funcționarilor publici, terorism și amenințări, revolte deschise și alte excese de același fel, care devin mai grave pe măsura în care, așa cum se întâmplă în regimurile reprezentative moderne, poporul ia o parte mai largă la conducerea statului. Doctrina Bisericii nu condamnă aceste instituții politice — după cum nu condamnă nici alte instituții conforme cu dreptul și rațiunea — dar este evident că ele se pretează mai ușor decât toate celelalte jocului neloial al facțiunilor.

Fapt cu atât mai deplorabil: acest rău s-a infiltrat până la rădăcinile profunde ale societății, adică până la celula familiei; aceasta era deja în curs de dezagregare, dar cataclismul războiului i-a grăbit ruina, risipind tați și fii pe fronturi îndepărtate și înmulțind în toate chipurile elementele de corupție. Rezultă de aici că autoritatea paternă a încetat să mai fie respectată, legăturile de sânge s-au slăbit, stăpânii și slujitorii se tratează ca dușmani, prea adesea chiar fidelitatea conjugală este violată, iar soții își părăsesc îndatoririle sacre față de Dumnezeu și societate.

Boala unui organism sau a uneia dintre părțile sale esențiale compromite în mod necesar puterea celorlalte mădulare, chiar și a celor mai mici; printr-o lege analogă, relele de care suferă colectivitatea umană și familia se răsfrâng în mod firesc asupra tuturor și a fiecăruia dintre indivizi. Și, de fapt, nimeni nu o ignoră: la oameni de toate vârstele și din toate condițiile, sufletele au devenit neliniștite, amărâte și suspicioase; nesupunerea și lenea au devenit lucruri obișnuite; limitele impuse de pudoare sunt depășite, mai ales în modă și dansuri, din pricina ușurătății femeilor și a tinerelor fete, ale căror toalete fastuoase stârnesc ura celor lipsiți; în sfârșit, sporește mulțimea celor mizeri, care furnizează armatei sedițiunii efective numeroase și mereu reînnoite.

Astfel, încrederea și siguranța au cedat locul preocupărilor anxioase și temerilor mereu treze; inerția și lenea au înlocuit activitatea și munca; în locul liniștii ordinii, păzitoare a păcii, domnesc tulburarea și haosul universal. De aici stagnarea industriei, criza comerțului internațional, declinul literaturii și al artei. Consecință mult mai gravă încă: viața creștină a dispărut într-atât din multe medii, încât pare că, departe de a înainta neîncetat pe calea progresului, așa cum se obișnuia să se laude, omenirea pare să se întoarcă la barbarie.

Ca și cum ar fi pentru a pune pecetea tuturor relelor pe care le-am amintit, li se adaugă altele care scapă omului trupesc (I Cor. II, 14), dar trebuie socotite printre cele mai cumplite flageluri ale timpului de față. Vrem să vorbim despre ravagiile exercitate în special în ordinea spirituală și supranaturală; întrucât ele pun în joc viața sufletelor, se vede îndată că depășesc în gravitate pierderea bunurilor exterioare, pe măsura în care spiritul este superior materiei.

Fără a reveni asupra uitării generale, deja semnalate, a îndatoririlor creștine, ce durere pentru Noi și pentru voi împreună, Venerabili Frați, să constatăm că o parte însemnată dintre numeroasele biserici care au fost afectate unor uzuri profane în timpul războiului nu au fost încă restituite cultului; numeroase Seminarii destinate formării religioase a conducătorilor și îndrumătorilor popoarelor, închise în aceleași împrejurări, nu sunt încă autorizate să se redeschidă.

Clerul — dintre ai cărui membri unii au fost secerăți de război în exercitarea slujirii dumnezeiești, iar alții, uitându-și angajamentele sacre, au căzut sub povara infidelităților lor — a văzut aproape pretutindeni micșorându-se efectivele sale; de aici se explică faptul că în prea multe parohii amvonul nu mai răsună de cuvântul dumnezeiesc, totuși indispensabil creșterii Trupului lui Cristos (Efes. IV, 12).

Din marginile universului și din adâncul ținuturilor barbare, misionarii noștri fuseseră chemați înapoi, în mare număr, în patria lor, spre a contribui la lucrările războiului; după ce părăsiseră câmpuri de apostolat atât de rodnic, pe care le udau cu sudoarea lor pentru cauza religiunii și a omenirei, prea puțini, vai!, s-au întors la ostenelile lor teferi și nevătămați.

Roade foarte mângâietoare, este adevărat, au contrabalansat aceste pierderi într-o oarecare măsură. S-a putut constata într-un chip mai vădit că — împotriva calomniilor răspândite de potrivnici — clericii poartă adânc înrădăcinată în inimă dragostea de patrie și simțământul tuturor datoriilor; o mulțime de ostași, pe lângă care moartea trecea atât de aproape, având înaintea ochilor pildele strălucite de vitejie, de zel și de devotament date de slujitorii sfinți, tovarășii lor de toate zilele, s-au împăcat cu clerul și cu Biserica. Să admirăm aici bunătatea și înțelepciunea lui Dumnezeu, Care singur știe să scoată binele chiar și din rău.

Acestea sunt relele de care lumea suferă în vremea de față. Să ne străduim acum a le cerceta cauzele, deși în chip necesar am atins deja, întrucâtva, acest subiect.

Și mai întâi, Venerabili Frați, ni se pare că auzim pe dumnezeiescul Mângâietor și Doctor al neputințelor omenești afirmând din nou: Toate aceste rele dinlăuntru ies (Mc. VII, 23). Un pact solemn, fără îndoială, a pecetluit pacea între beligeranți; dar această pace a fost consemnată în instrumente diplomatice, nu a fost săpată în inimi, și în inimi mocnesc încă, până astăzi, patimi războinice care sunt, pe zi ce trece, tot mai vătămătoare societății. Prea multă vreme a triumfat pretutindeni dreptul forței. Pe nesimțite el a tocit simțămintele de bunătate și de milă, sădite în inima omului de fire și desăvârșite prin legea carității creștine. Aceste simțăminte, împăcarea în pace, cu totul artificială și nicidecum adevărată, este departe de a le fi readus în cinste. La cei mai mulți, ura întreținută vreme îndelungată a creat ca o a doua natură; este domnia legii oarbe, pe care Sfântul Pavel se tânguia că o vede împotrivindu-se în mădularele sale legii duhului (Rom. VII, 23). De aceea, prea adesea, omul vede în aproapele său nu un frate, precum poruncește Cristos, ci un străin și un vrăjmaș; aproape nu se mai ține seama de demnitatea și de însăși persoana omenească; nu numără decât puterea și numărul; fiecare se străduiește să-și zdrobească aproapele, spre a se bucura cât mai mult de bunurile acestei vieți.

Pretutindeni se află disprețul bunurilor veșnice pe care Cristos nu încetează a le oferi tuturor prin Biserica Sa, și o sete nestinsă de a poseda bunurile trecătoare și pieritoare ale pământului.

Iar aceste bunuri materiale au drept urmare, dacă sunt căutate cu prisosință, să nască rele de tot felul și, mai întâi, stricăciunea moravurilor și dezbinarea. Căci, josnice și grosolane prin firea lor, ele nu pot sătura inima omului, care, creat de Dumnezeu și destinat să se bucure de slava Sa, este osândit să trăiască într-o nestatornicie și neliniște necurmată, câtă vreme nu se odihnește în sânul lui Dumnezeu.

Mai mult, fiind aceste bunuri foarte mărginitе, partea ce-i revine fiecăruia se micșorează pe măsură ce crește numărul celor ce le împart; pe când bunurile spirituale, chiar împărțite la mulți, îi îmbogățesc pe toți fără a se împuțina. De aici urmează că, neputincioase a mulțumi pe toți deopotrivă și neputând să sature pe nimeni pe deplin, bunurile pământești devin, prin însăși aceasta, izvoare de discordie și de vrăjmășie și sunt cu adevărat deșertăciunea deșertăciunilor și necaz al duhului (Ecl., I, 2, 14), precum le numea, din experiență, prințul înțelepților, Solomon. Și precum este cu indivizii, așa este și cu societatea. De unde vin războaiele și certurile între voi? întreba apostolul Iacob; nu oare din poftele voastre? (Iac. IV, 1, 2)

Nu se poate, într-adevăr, închipui ciumă mai nimicitoare decât concupiscența trupului, adică urmărirea fără frâu a plăcerii, spre a răsturna nu numai familia, ci și statele; concupiscența ochilor, adică setea de bogății, naște acea luptă înverșunată a claselor, fiecare lipindu-se peste măsură de folosul său particular; iar trufia vieții, adică patima de a stăpâni pe toți ceilalți, are ca propriu a ațâța partidele politice la războaie civile atât de aspre, încât nu dau înapoi nici de la atentate de lezmajestate, nici de la crima de înaltă trădare, nici până la uciderea însăși a patriei.

Acestor pofte dezordonate, ce se ascund, spre a înșela, sub vălul binelui public și al patriotismului, trebuie fără îndoială să li se atribuie urile și conflictele ce se ridică din vreme în vreme între popoare. Iubirea însăși de patrie și de neam, izvor puternic de multe virtuți și de fapte de eroism atunci când este cârmuită de legea creștină, nu devine mai puțin o sămânță de nedreptate și de fărădelegi nenumărate dacă, călcând rânduielile dreptății și ale dreptului, degenerează în naționalism nemăsurat. Cei ce cad în acest exces uită, negreșit, nu numai că toate popoarele, ca mădulare ale universalei familii omenești, sunt legate între ele prin raporturi de frățietate și că celelalte țări au drept la viață și la prosperitate, ci și că nu este nici îngăduit, nici folositor a despărți interesul de cinste: dreptatea face mărirea națiunilor, păcatul face nenorocirea popoarelor (Prov. XIV, 34). Iar dacă o familie, ori o cetate, ori un stat a dobândit avantaje în dauna altora, aceasta poate să pară oamenilor o faptă strălucită și de înaltă politică; dar Sfântul Augustin ne înștiințează cu înțelepciune că asemenea succese nu sunt statornice și nu înlătură amenințările pieirii: Este o fericire care are strălucirea și totodată fragilitatea sticlei, pentru care se teme că deodată s-ar putea sparge pentru totdeauna (Sf. Aug., De civitate Dei, l. IV, c. 3).

Dacă pacea lipsește și dacă, drept leac pentru atâtea rele, ea se lasă așteptată încă și astăzi, trebuie cercetate pricini mai adânci decât am făcut-o până acum.

Cu mult înainte ca războiul să aprindă Europa, cauza principală a unor rele atât de mari lucra deja cu putere tot mai sporită, din vina particularilor ca și a națiunilor, cauză pe care însăși groaza războiului n-ar fi putut să nu o îndepărteze și să o înlăture, dacă toți ar fi înțeles însemnătatea acestor întâmplări formidabile. Cine nu cunoaște prorocia Scripturii: Cei ce părăsesc pe Domnul vor fi nimiciți (Is. I, 28)? Și nu este mai puțin cunoscut avertismentul atât de grav al lui Isus, Răscumpărător și Învățător al oamenilor: Fără Mine nu puteți face nimic (In. XV, 5); și acesta: Cine nu adună cu Mine risipește (Lc. XI, 23).

În toate vremurile aceste oracole dumnezeiești s-au adeverit; însă niciodată adevărul lor n-a strălucit cu o asemenea evidență înaintea tuturor ca în zilele noastre. Pentru că s-au despărțit în chip mizerabil de Dumnezeu și de Isus Cristos, din fericirea lor de odinioară oamenii au căzut în acest hău de rele; și din aceeași pricină sunt lovite de o sterpiciune aproape cu totul deplină toate programele pe care le alcătuiesc spre a repara pierderile și a salva ceea ce a mai rămas din atâtea ruine. Dumnezeu și Isus Cristos fiind excluși din legislație și din treburile publice, iar autoritatea nemaivorbindu-și obârșia din Dumnezeu, ci din oameni, legile au pierdut garanția unor sancțiuni reale și eficace, precum și a principiilor suverane ale dreptului, care, chiar în ochii filosofilor păgâni, precum Cicero, nu pot izvorî decât din legea veșnică a lui Dumnezeu; mai mult încă, temeliile însuși ale autorității au fost răsturnate, de îndată ce se suprima rațiunea fundamentală a dreptului de a porunci pentru unii și a datoriei de a asculta pentru alții. În chip inevitabil, a urmat de aici o zguduire a întregii societăți, lipsită de acum de sprijin și de reazem tare, lăsată pradă facțiunilor care râvneau puterea spre a-și asigura propriile interese și nu pe ale patriei.

S-a hotărât de asemenea ca nici Dumnezeu, nici Domnul Isus să nu mai prezideze la întemeierea familiei, și s-a făcut să intre în categoria contractelor civile căsătoria, pe care Cristos o făcuse un mare sacrament (Efes. V, 32) și care, în gândul Său, trebuia să fie simbolul sfânt și sfințitor al legăturii nedesfăcute ce-L unește pe El însuși cu Biserica Sa. De aceea, în masele populare se întunecă ideile și simțămintele religioase pe care Biserica le insuflase celulei-mamă a societății, care este familia; ierarhia și pacea căminului pier; unirea și statornicia familiei sunt pe zi ce trece mai primejduite; focul poftelor josnice și atașamentul ucigător față de interese meschine calcă atât de des sfințenia căsătoriei, încât sunt infectate chiar izvoarele vieții familiilor și ale popoarelor.

În sfârșit, s-a părut că Dumnezeu și Cristos sunt excluși din educația tinereții; s-a ajuns — și aceasta era inevitabil — nu atât la a suprima religia în școli, cât la a o face atacată acolo pe ascuns ori chiar pe față; copiii au tras concluzia că n-aveau nimic sau cel puțin foarte puțin de așteptat, pentru cârmuirea vieții, de la această ordine de lucruri, despre care se tăcea cu desăvârșire sau despre care nu se vorbea decât cu termeni de dispreț. Și, de fapt, dacă Dumnezeu și legea Sa sunt alungați din învățământ, nu se mai vede cum se poate cere tinerilor să fugă de rău și să ducă o viață cinstită și sfântă, nici cum se pot pregăti pentru familie și pentru societate oameni cu moravuri rânduite, iubitori ai ordinii și ai păcii, capabili și în stare să contribuie la prosperitatea publică.

De vreme ce au fost lepădate preceptele înțelepciunii creștine, nu este de mirare că germenii de discordie, semănați pretutindeni ca într-un pământ bine pregătit, au sfârșit prin a produce acest rod execrabil al unui război care, departe de a slăbi prin oboseală urile internaționale și sociale, nu a făcut decât să le hrănească mai îmbelșugat prin violență și sânge.

Am enumerat, Venerabili Frați, pe scurt, cauzele relelor ce apasă asupra societății. Rămâne să cercetăm leacurile care, întemeindu-ne pe însăși firea acestor rele, pot fi judecate ca în stare a o vindeca.

Sarcina ce se impune mai presus de toate este împăcarea minților. Puțin se poate aștepta de la o pace artificială și exterioară, care rânduiește și poruncește raporturile reciproce ale oamenilor precum ar face un cod de politețe; ceea ce trebuie este o pace care pătrunde inimile, le potolește și le deschide treptat către simțăminte reciproce de caritate frățească. O asemenea pace nu poate fi decât pacea lui Cristos: și pacea lui Cristos să stăpânească în inimile voastre (Col. III, 15); nu poate fi altă pace, nici deosebită, decât aceea pe care Cristos Însuși o dă ai Săi (In. XIV, 27), El, Care, ca Dumnezeu, vede în inimi (I Regi XVI, 7) și domnește în adâncul sufletelor. Pe drept cuvânt, Domnul Isus numea această pace pacea Sa, căci El a fost întâiul care le-a spus oamenilor: Toți sunteți frați (Mat. XXIII, 8); El a promulgat legea iubirii și a suportului reciproc între toți oamenii și a pecetluit-o, ca să zicem așa, cu sângele Său: Porunca Mea este ca voi să vă iubiți unii pe alții precum Eu v-am iubit pe voi (In. XV, 12); Purtați sarcinile unii altora și astfel veți împlini legea lui Cristos (Gal. VI, 2).

De aici urmează limpede că pacea autentică a lui Cristos nu se poate abate de la regula dreptății, fiindcă Dumnezeu judecă dreptatea (Ps. IX, 5) și pacea este lucrare de dreptate (Is. XXXII, 17). Însă această dreptate nu trebuie să îmbrace o asprime brutală de fier; se cuvine să fie, în aceeași măsură, îmblânzită de caritate, virtutea rânduită în chip esențial să întemeieze pacea între oameni. În acest sens a procurat Cristos pacea neamului omenesc; mai mult, după cuvântul puternic al Sfântului Pavel, El Însuși este pacea noastră (Efes. II, 14), fiindcă, în același timp în care, în trupul Său, pe cruce, a satisfăcut dreptății dumnezeiești, a omorât în Sine vrăjmășiile, făcând pace (Ibid.), și în El a împăcat pe oameni și lumea cu Dumnezeu. În răscumpărare, Sfântul Pavel vede și scoate în relief mai puțin o lucrare de dreptate — și este, desigur — decât o lucrare dumnezeiască de împăcare și de caritate: În Cristos Dumnezeu împăca lumea (II Cor. V, 19); Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut (In. III, 16). Doctorul îngeresc exprimă acest gând când spune, într-o formulă fericită, ca întotdeauna, că pacea adevărată și autentică este mai mult din ordinea carității decât a dreptății, aceasta din urmă având menirea de a îndepărta piedicile păcii, precum nedreptățile și vătămările, pe când pacea este, propriu-zis și în chip deosebit, un act de caritate (Summa Theol., II-II, q. 29, art. 3, ad 3).

Acestei păci a lui Cristos, fiică a carității, care locuiește în adâncurile sufletului, i se potrivește cuvântul Sfântului Pavel despre împărăția lui Dumnezeu, căci tocmai prin caritate Dumnezeu domnește în suflete: împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură (Rom. XIV, 17). Cu alte cuvinte, pacea lui Cristos nu se hrănește din bunuri pieritoare, ci din realități spirituale și veșnice, a căror excelență și superioritate Cristos Însuși le-a descoperit lumii și nu a încetat a le arăta oamenilor. În acest sens spunea: Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Mat. XVI, 26). Tot astfel a arătat stăruința și tăria de suflet de care creștinul trebuie să fie însuflețit: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul; temeți-vă mai degrabă de acela care poate pierde și trupul și sufletul în gheenă (Mat. X, 28; Lc. XII, 4-5).

Nu înseamnă că acela care voiește să guste pacea lui Cristos ar fi dator să se lepede de bunurile acestei vieți; dimpotrivă, Cristos Însuși i le făgăduiește din belșug: Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea vi se vor adăuga (Mat. VI, 33; Lc. XII, 31). Însă pacea lui Dumnezeu covârșește toată simțirea (Filip. IV, 7) și de aceea, tocmai, ea pune frâu poftelor oarbe și nu ține seamă de certurile și dezbinările pe care nu poate să nu le nască setea de bogății.

Să pună virtutea frâu poftelor, să se dea bunurilor spirituale considerația ce li se cuvine, și se dobândește în chip firesc acel fericit rezultat că pacea creștină păzește curăția moravurilor și pune în cinste demnitatea persoanei omenești, răscumpărată prin sângele lui Cristos, înfiată de Tatăl ceresc, consacrată prin legăturile frățești ce o unesc cu Cristos, făcută prin rugăciuni și sacramente părtașă de har și de firea dumnezeiască, în așteptarea ca, drept răsplată pentru o viață sfântă aici jos, să se bucure veșnic de stăpânirea slavei cerului.

Am arătat deja că una dintre cauzele principale ale haosului în care trăim se află în faptul că s-au adus grave atingeri cultului dreptului și respectului față de autoritate — lucru petrecut în ziua când s-a refuzat a se vedea în Dumnezeu, Ziditorul și Stăpânul lumii, izvorul dreptului și al autorității. Și acest rău își va afla leacul în pacea creștină, care se confundă cu pacea dumnezeiască și, prin aceasta însăși, poruncește respectul ordinii, al legii și al autorității. Citim, într-adevăr, în Scriptură: Păstrați disciplina în pace (Ecl., XLI, 14); Pacea îi umple pe cei ce iubesc legea Ta, Doamne (Ps. CXVIII, 165); Cel ce are respect de lege va trăi în pace (Prov. XIII, 13). Domnul Isus nu s-a mulțumit să spună: Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului (Mat. XXII, 21); El a afirmat că cinstește chiar în Pilat puterea ce-i fusese dată de sus (In. XIX, 11); iar mai înainte nu făcuse El lege ucenicilor Săi să respecte pe cărturarii și fariseii care ședeau pe scaunul lui Moise? (Mat. XXIII, 2)

În familia Sa, Cristos a fost de o minunată deferență față de autoritatea părinților, supunându-Se, spre pildă, Mariei și lui Iosif (Lc. II, 51). În numele Său, în sfârșit, apostolii au promulgat această rânduială: Tot omul să fie supus autorităților mai înalte, căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu (Rom. XIII, 1; cf. I Pt. II, 13, 18).

Să mai observăm încă acest fapt: doctrina și poruncile Sale privitoare la demnitatea persoanei omenești, curăția moravurilor, datoria ascultării, rânduiala dumnezeiască a societății, sacramentul căsătoriei și sfințenia familiei creștine, toate acestea și întreaga sumă a adevărurilor pe care le-a adus din cer pe pământ, Cristos nu le-a încredințat ca depozit decât Bisericii Sale, și numai ei, cu făgăduința formală că o va ajuta și va fi cu ea până în veac, și i-a dat misiunea de a le învăța, cu un magisteriu neînșelător, tuturor neamurilor până la sfârșitul veacurilor. Această observație face să se întrevadă îndată ce puternice leacuri poate și trebuie să ofere Biserica Catolică pentru împăcarea lumii.

Fiind singură rânduită de Dumnezeu tâlcuitoare și păzitoare a acestor adevăruri și precepte, Biserica singură se bucură de asemenea, pentru totdeauna, de puterea eficace de a smulge din viața publică, din familie și din societatea civilă, rana materialismului, care a săvârșit deja atâtea stricăciuni; de a face să pătrundă acolo principiile creștine, cu mult mai înalte decât sistemele filosofilor, despre firea spirituală și nemurirea sufletului; de a apropia toate clasele de cetățeni și de a uni poporul întreg prin simțămintele unei profunde bunăvoințe și printr-o anumită frățietate (Sf. Aug., De Moribus Ecclesiæ Catholicæ, I, 30); de a apăra demnitatea omenească și a o ridica până la Dumnezeu, Care vede inimile; și, potrivit învățăturii și preceptelor sale, ca sentimentul sacru al datoriei să fie legea tuturor, particulari și cârmuitori, ba chiar și a instituțiilor publice; și astfel Cristos să fie totul și în toți (Col. III, 11).

Biserica, ce deține adevărul și puterea lui Cristos, are singură misiunea de a da minților formarea cuvenită; ea singură este, de asemenea, în măsură nu numai să restabilească astăzi adevărata pace a lui Cristos, ci încă să o întărească pentru viitor, îndepărtând amenințările iminente ale unor războaie noi pe care le-am semnalat. Numai ea, în virtutea unui mandat și a unei porunci dumnezeiești, învață obligația oamenilor de a-și conforma legii veșnice a lui Dumnezeu toată activitatea lor, publică precum și privată, ca particulari și ca mădulare ale colectivității; iar, pe de altă parte, este evident că ceea ce privește soarta celor mulți are o însemnătate cu mult mai mare.

În ziua în care statele și guvernele vor socoti drept datorie sfântă a se călăuzi, în viața lor politică, înăuntru și în afară, după învățăturile și preceptele lui Isus Cristos, atunci, dar atunci numai, se vor bucura înlăuntru de o pace folositoare, vor întreține raporturi de încredere reciprocă și vor rezolva pașnic conflictele ce ar putea să se ivească.

În această ordine de idei, anumite strădanii s-au încercat până acum; dar, se știe, ele n-au ajuns la nimic sau aproape nimic, mai ales în punctele unde divergențele internaționale sunt mai vii.

Căci nu este nicio instituție omenească în stare să impună tuturor națiunilor un fel de Cod internațional, potrivit epocii noastre, asemănător celui ce cârmuia în evul mediu acea adevărată Societate a Națiunilor care se numea creștinătatea. Și acolo s-au săvârșit, de fapt, mult prea multe nedreptăți; cel puțin însă valoarea sacră a dreptului rămânea necontestată, regulă sigură după care națiunile aveau a-și da socoteala.

Dar există o instituție dumnezeiască în stare să garanteze inviolabilitatea dreptului popoarelor; o instituție care, îmbrățișând toate națiunile, le depășește pe toate, care se bucură de o autoritate suverană și de gloriosul privilegiu al plinătății magisteriului: aceasta este Biserica lui Cristos. Numai ea se arată la înălțimea unei asemenea sarcini, datorită misiunii sale dumnezeiești, firii sale, alcătuirii sale înseși și prestigiului pe care i-l dau veacurile; iar vicisitudinile războaielor, departe de a o micșora, îi aduc dezvoltări minunate.

Nu poate fi, așadar, nicio pace adevărată — această pace a lui Cristos atât de dorită — câtă vreme toți oamenii nu vor urma cu credincioșie învățăturile, preceptele și pildele lui Cristos, atât în ordinea vieții publice, cât și a vieții private; trebuie ca, fiind familia omenească rânduită cu bună rânduială, Biserica să poată în sfârșit, în împlinirea misiunii sale dumnezeiești, să mențină față de indivizi ca și față de societate toate și fiecare dintre drepturile lui Dumnezeu.

Acesta este înțelesul formulei Noastre scurte: domnia lui Cristos.

Isus Cristos, într-adevăr, domnește mai întâi asupra tuturor oamenilor luați în parte: domnește asupra minților lor prin învățăturile Sale, asupra inimilor lor prin caritate, iar asupra întregii lor vieți, în sfârșit, atunci când ea se conformează legii Sale și îi urmează pildele.

Isus Cristos domnește apoi în familie atunci când, având la temelia ei sacramentul căsătoriei creștine, aceasta păstrează neviolat caracterul ei de instituție sacră, în care autoritatea părintească oglindește paternitatea dumnezeiască, care îi este izvorul și îi dă numele (Efes. III, 15), în care copiii imită ascultarea lui Isus adolescent, și a cărei întreagă viață respiră sfințenia Familiei din Nazaret.

Isus Cristos domnește în societate atunci când, aducând lui Dumnezeu un omagiu suveran, ea recunoaște că de la El derivă autoritatea și drepturile ei, lucru care dă puterii rânduielile sale, ascultării caracterul ei imperativ și măreția ei; când această societate recunoaște Bisericii privilegiul, pe care îl are de la Întemeietorul ei, de a fi societate desăvârșită, învățătoare și călăuză a celorlalte societăți; nu că Biserica ar micșora autoritatea acestor societăți — fiecare legitimă în sfera sa — ci le desăvârșește în chip foarte fericit, precum harul desăvârșește firea; de altminteri, concursul Bisericii îngăduie acestor societăți să aducă oamenilor un ajutor puternic pentru a ajunge la scopul lor din urmă, care este fericirea veșnică, și le face mai în stare să asigure fericirea membrilor lor în timpul vieții lor muritoare.

Se arată astfel limpede că nu este pace a lui Cristos decât prin domnia lui Cristos, și că mijlocul cel mai eficace de a lucra la restabilirea păcii este a reînnoi domnia lui Cristos.

De aceea, când se străduia să restaureze toate în Cristos, Pius al X-lea, ca printr-o inspirație dumnezeiască, pregătea această mare lucrare a restabilirii păcii, care trebuia să fie programul lui Benedict al XV-lea.

Cât despre Noi, urmând lucrarea pe care cei doi Predecesori ai Noștri și-o propuseseră, ceea ce toate strădaniile Noastre vor tinde să înfăptuiască este pacea lui Cristos prin domnia lui Cristos, cu o încredere deplină în harul lui Dumnezeu, Care, chemându-Ne la suveranul pontificat, Ne-a făgăduit ajutorul Său necurmat.

Pentru a pune acest program în lucrare, Noi ne bizuim pe concursul tuturor oamenilor de bine; însă mai întâi vouă vă facem apel, Venerabili Frați, vouă, pe care Cristos, Călăuza și Capul nostru, Care Ne-a încredințat grija întregii Sale turme, v-a chemat să luați o parte foarte însemnată la solicitudinea Noastră pastorală. Duhul Sfânt, într-adevăr, v-a așezat să cârmuiți Biserica lui Dumnezeu (Fapte XX, 28); voi sunteți în chip deosebit învestiți cu slujirea împăcării, împliniți rolul de legați ai lui Cristos (II Cor. V, 18, 20); voi participați la magisteriul lui Dumnezeu, sunteți iconomi ai tainelor Sale (I Cor. IV, 1); și pentru aceasta sunteți chemați sare a pământului și lumină a lumii (Mat. V, 13, 14), învățători și părinți ai popoarelor creștine, pildă… turmei (I Pt. V, 3), și veți fi slăviți în împărăția cerurilor (Mat. V, 19); voi toți, în sfârșit, sunteți ca mădularele principale, unite prin legături de aur, care țin neclintita unitate a Trupului lui Cristos (Efes. IV, 15-16), adică a Bisericii, întemeiată pe temelia nezdruncinată a lui Petru.

Ne-ați dat de curând o nouă și strălucită mărturie a zelului vostru plin de râvnă atunci când, precum am arătat la începutul acestei scrisori, cu prilejul Congresului euharistic de la Roma și al centenarului Sfintei Congregații de Propaganda, aproape toți ați alergat din toate părțile lumii în Cetatea Eternă, la mormintele Apostolilor.

Această adunare de păstori, căreia faima și autoritatea îi dădeau atâta strălucire, Ne-a sugerat gândul de a convoca, la vreme potrivită, aici la Roma, capitala universului catolic, o adunare solemnă asemenea, însărcinată să aplice remediile cele mai potrivite după un asemenea zguduire a societății omenești; iar apropiata întoarcere a Anului Sfânt este un fericit augur care întărește și mai mult marile nădejdi pe care le punem în acest plan.

Totuși, nu cutezăm să Ne hotărâm a proceda fără întârziere la reluarea Conciliului ecumenic deschis de prea sfântul Papă Pius al IX-lea — amintirea aceasta urcă până la anii Noștri tineri — care nu a dus la capăt decât o parte, cu adevărat foarte însemnată, a programului său. Pricina ezitării Noastre este că voim, asemenea vestitului călăuzitor al israeliților, să așteptăm, în atitudinea supusă a rugăciunii, ca Dumnezeul cel bun și milostiv să Ne arate mai lămurit voia Sa (Jud. VI, 17).

În aceste împrejurări, știm foarte bine, devotamentul și activitatea voastră nu au nicidecum nevoie de îndemn, și Noi le aducem, dimpotrivă, cele mai meritate omagii. Totuși, conștiința sarcinii Noastre apostolice și a datoriilor Noastre părintești față de toți Ne inspiră și Ne face ca o obligație de a adăuga ca niște flăcări noi focului care vă mistuie, încredințați fiind că îndemnurile Noastre vă vor face să dați îngrijiri și mai atente părții din turmă pe care Stăpânul a încredințat-o fiecăruia dintre voi.

Câte lucrări, tot atât de excelente pe cât de oportune, privitoare la cler și la întreg poporul credincios, nu au conceput cu înțelepciune, nu au început cu fericire și nu au dus la bun sfârșit Predecesorii Noștri, cu colaborarea voastră, inițiative pe care, date fiind împrejurările, au avut un merit deosebit a le înfăptui! Am aflat despre ele din vestirea răspândită de presă și întărită de alte mărturii, precum și din rapoartele particulare pe care le primim de la voi înșivă și de la un mare număr de alte persoane. Aducem Dumnezeului veșnic cele mai fierbinți mulțumiri de care suntem în stare.

Între aceste lucrări, subliniem în chip deosebit pe acelea, numeroase și cu totul oportune, care privesc răspândirea doctrinelor sănătoase și sfințirea sufletelor; de asemenea, organizațiile numite Uniuni Pioase, de clerici și laici, care au ca scop sprijinirea și dezvoltarea misiunilor între necredincioși, spre a întinde împărăția lui Dumnezeu și a duce popoarelor barbare mântuirea vremelnică și veșnică; de asemenea încă, grupările atât de multe de tineri care unesc, cu o deosebită devoțiune către Preasfânta Fecioară și mai ales către Sfânta Euharistie, o practică exemplară a credinței, a curăției și a unei carități reciproce cu totul frățești; să adăugăm asociațiile atât de bărbați cât și de femei, și mai ales asociațiile euharistice, care se dăruiesc cinstirii Augustului Sacrament, fie prin omagii mai dese ori mai solemne, precum mărețe procesiuni pe străzile cetăților, fie încă prin organizarea unor impunătoare Congrese regionale, naționale și chiar internaționale, unde aproape toate popoarele au reprezentanți, iar toți membrii sunt minunat uniți prin aceeași credință, aceeași adorație, aceleași rugăciuni, aceeași împărtășire din darurile cerului.

Acestui curent de pietate îi atribuim creșterea foarte însemnată a spiritului apostolic, adică acel zel foarte aprins care, mai întâi prin rugăciunea stăruitoare și o viață exemplară, apoi prin calea roditoare a cuvântului și a presei și prin celelalte mijloace, inclusiv lucrările de caritate, tinde să facă să se dea Inimii lui Isus, de către indivizi, de către familie și de către societate, iubirea, cultul și omagiile datorate dumnezeieștii Sale împărății. Același țel îl urmărește această bună luptă „pentru altar și cămin”, această bătălie ce trebuie dusă pe multe fronturi în favoarea drepturilor pe care societatea religioasă ce este Biserica și societatea domestică ce este familia le au de la Dumnezeu și de la natură pentru educația copiilor. De acest apostolat se leagă, în sfârșit, tot acest ansamblu de organizații, de programe și de opere care, sub denumirea sub care sunt reunite, alcătuiesc acțiunea catolică, atât de deosebit dragă Nouă.

Toate aceste lucrări, precum și celelalte instituții de aceeași natură, pe care ar fi prea lung să le enumerăm, se cuvine a fi menținute cu tărie; ba încă trebuie dezvoltate cu o râvnă ce crește în fiecare zi, îmbogățindu-le cu perfecționări noi, pe care le cer împrejurările de lucruri și de persoane. Această sarcină poate părea grea și anevoioasă Păstorilor și credincioșilor; ea nu este cu atât mai puțin învederat necesară, și trebuie numărată între datoriile primordiale ale slujirii pastorale și ale vieții creștine.

Toate aceste motive arată — cu prea multă evidență ca să mai fie nevoie de stăruință — cât de mult toate aceste lucrări se cer unele pe altele, și cât de strânse legături au ele cu restaurarea atât de dorită a domniei lui Cristos și cu întoarcerea păcii creștine, cu neputință în afara acestei domnii: pacea lui Cristos prin domnia lui Cristos.

Și iată acum, Venerabili Frați, ceea ce vă rugăm să spuneți preoților voștri. Martor și de curând colaborator al ostenelilor de tot felul pe care ei le-au întreprins cu curaj pentru turma lui Cristos, Papa a prețuit întotdeauna și continuă să prețuiască înalt zelul admirabil pe care îl arată în împlinirea sarcinii lor, precum și ingeniozitatea lor de a descoperi metode mereu noi pentru a face față situațiilor noi create de prefacerea vremurilor. Ei ne vor fi uniți printr-o legătură cu atât mai strânsă, iar Noi, la rândul Nostru, le vom purta o afecțiune cu atât mai părintească, cu cât, prin sfințenia vieții lor și integritatea ascultării lor, vor fi din inimă mai buni și mai strâns uniți cu șefii și învățătorii lor, episcopii, ca și cu Cristos Însuși.

Că punem în clerul regulat o încredere deosebită pentru împlinirea gândurilor și a planurilor Noastre, nu este nevoie, Venerabili Frați, de vorbe multe spre a vă convinge: prea bine cunoașteți însemnătatea rolului pe care îl împlinește acest cler pentru întinderea domniei lui Cristos în țările noastre și în afară.

Dăruiți păzirii și practicării nu numai a preceptelor, ci și a sfaturilor evanghelice, membrii familiilor religioase, fie că se deprind cu contemplarea lucrurilor dumnezeiești în umbra mănăstirilor, fie că se arată în plină lumină a apostolatului, exprimă cu putere vie, în însăși existența lor, idealul virtuților creștine și, consacrându-se cu totul binelui comun, renunță fără rezervă la bunurile și la comoditățile pământului spre a se bucura mai îmbelșugat de bunurile spirituale; ei îi îndeamnă pe credincioși, martori neconteniți ai unor asemenea pilde, să-și îndrepte aspirațiile către bunurile mai înalte și dobândesc acest rezultat dăruindu-se operelor minunate prin care binefacerea creștină ușurează toate suferințele trupului și ale sufletului. În acest devotament, după cum mărturisesc monumentele istoriei bisericești, acești vestitori ai Evangheliei au mers de multe ori, sub impulsul carității dumnezeiești, până la a-și jertfi viața pentru mântuirea sufletelor, iar prin moartea lor au contribuit la întinderea domniei lui Cristos, împingând înapoi hotarele adevăratei credințe și ale frățietății creștine.

Aduceți, de asemenea, aminte credincioșilor că, lucrând, în opere de apostolat privat și public, sub conducerea voastră și a clerului vostru, la răspândirea cunoașterii lui Isus Cristos și la a face să domnească iubirea Sa, vor merita titlul minunat de neam ales, preoție împărătească, neam sfânt, popor răscumpărat (I Pt. II, 9); că, unindu-se foarte strâns cu Noi și cu Cristos pentru a întinde și a întări prin zelul lor harnic și activ domnia lui Cristos, vor lucra cu mai multă eficacitate la restabilirea păcii generale între oameni. Căci domnia lui Cristos așază și face să înflorească o anumită egalitate de drepturi și de demnitate între oameni, toți înnobilați prin sângele prețios al lui Cristos; iar cei ce par a porunci altora trebuie, în drept și în fapt, după pilda lui Cristos Domnul Însuși, să fie administratorii bunurilor comune și, prin urmare, slujitorii tuturor slujitorilor lui Dumnezeu, îndeosebi ai celor mai smeriți și mai săraci.

Însă prefacerile sociale care au adus sau au sporit necesitatea de a recurge la concursul laicilor în operele de apostolat i-au expus pe cei neîncercați la primejdii noi, tot atât de grave pe cât de numeroase. Războiul înfricoșător abia sfârșit, agitația partidelor a venit să zguduie cetățile; un asemenea potop de patimi și o asemenea pervertire a ideilor au pus stăpânire pe inima și pe mintea oamenilor, încât se poate teme că elita creștinilor și chiar unii preoți, amăgiți de mirajul aparențelor adevărului și binelui, să se infecteze de funesta molipsire a rătăcirii.

Câți sunt oare, într-adevăr, aceia care primesc doctrina catolică despre autoritatea civilă și datoria de a i se supune, despre dreptul de proprietate, despre drepturile și îndatoririle lucrătorilor pământului și ai industriei, despre relațiile reciproce ale statelor, despre raporturile dintre lucrători și patroni, despre relațiile puterii religioase cu puterea civilă, despre drepturile Sfântului Scaun și ale Pontifului Roman, despre privilegiile episcopilor, în sfârșit despre drepturile lui Cristos, Creator, Răscumpărător și Învățător, asupra tuturor oamenilor și a tuturor popoarelor?

Și chiar aceștia, în cuvântările lor, în scrierile lor și în întreaga lor viață, se poartă întocmai ca și cum învățăturile și poruncile promulgate de atâtea ori de Suveranii Pontifi, mai ales de Leon al XIII-lea, Pius al X-lea și Benedict al XV-lea, și-ar fi pierdut valoarea lor dintâi sau chiar n-ar mai trebui deloc luate în seamă.

Acest fapt descoperă ca un fel de modernism moral, juridic și social; Noi îl osândim tot atât de formal precum modernismul dogmatic.

Trebuie deci puse din nou în vigoare aceste învățături și aceste prescripții; trebuie trezită în toate sufletele acea flacără a credinței și a carității dumnezeiești, indispensabilă pentru deplina înțelegere a acestor doctrine și pentru păzirea acestor porunci.

Această înnoire voim să o vedem lucrându-se mai ales în formarea tinereții creștine, îndeosebi a aceleia care are fericirea de a se destina preoției; să ne ferim ca această tinerețe, purtată de valuri în această zguduire socială și în această tulburare a tuturor ideilor, să se lase dusă, după cuvântul Apostolului, de orice vânt de doctrină, la îndemâna răutății oamenilor și a vicleniilor înșelătoare ale rătăcirii (Efes. IV, 14).

Când, de pe acest Scaun apostolic, ca de pe un observator sau dintr-un turn de cetate, cuprindem cu privirea orizontul, zărim încă un număr prea mare de oameni care, fie prin neștiință cu totul a lui Cristos, fie prin necredincioșie față de doctrina Sa întreagă și autentică, precum și față de unitatea pe care a voit-o, nu fac încă parte din staulul pe care cerul li l-a rânduit totuși. De aceea, împărtășind dorințele aprinse ale Păstorului veșnic, al Cărui loc îl ține, Papa nu poate să nu repete după El acel cuvânt atât de curajos, dar pătruns de iubire și de cea mai îngăduitoare duioșie: Și pe acelea trebuie să le aduc (In. X, 16), nici să nu-și amintească și să nu repete, cu inima revărsată de bucurie, această prorocie a lui Cristos: Și vor auzi glasul Meu, și va fi o singură turmă și un singur Păstor. Să dea Dumnezeu — Îl rugăm prin rugăciunile și dorințele Noastre, unite cu ale voastre, Venerabili Frați, și cu ale credincioșilor voștri — să putem vedea cât mai curând împlinirea acestui oracol atât de mângâietor și neînșelător al Inimii dumnezeiești.

Un fapt foarte însemnat, pe care îl cunoașteți bine, a venit în aceste din urmă vremuri să ofere ca un semn prevestitor al acestei unități religioase; el s-a petrecut împotriva așteptării tuturor, a putut să displacă unora, dar Nouă și vouă ne-a pricinuit o bucurie foarte adâncă: cei mai mulți dintre principii și cârmuitorii aproape tuturor națiunilor, ca și cum ar fi fost împinși de aceeași dorință instinctivă de pace, au căutat, ca într-o întrecere, fie să reînnoiască vechi legături de prietenie, fie să intre pentru întâia oară în relații cu acest Scaun apostolic. Avem dreptul să ne bucurăm de acest fapt: nu numai că el sporește prestigiul Bisericii, dar este și un omagiu mai strălucit adus slujirilor ei și face să se pipăie de către toți virtutea minunată pe care numai Biserica lui Dumnezeu o are spre a asigura societății omenești orice prosperitate, chiar și vremelnică.

Deși, prin misiunea sa dumnezeiască, ea are în vedere în mod direct bunurile spirituale și nu bunurile pieritoare, Biserica — toate bunurile sprijinindu-se și legându-se unele de altele — nu încetează totuși a conlucra la prosperitatea, chiar pământească, a indivizilor și a societății, și aceasta cu o eficacitate pe care n-ar putea-o întrece dacă n-ar urmări decât dezvoltarea acestei prosperități.

Desigur, Biserica nu-și recunoaște dreptul de a se amesteca fără motiv în cârmuirea treburilor vremelnice și pur politice, însă intervenția ei este legitimă atunci când caută să împiedice ca societatea civilă să-și ia pretext din politică, fie pentru a restrânge, în orice chip, bunurile mai înalte de care atârnă mântuirea veșnică a oamenilor, fie pentru a vătăma interesele spirituale prin legi și decrete nedrepte, fie pentru a aduce grave atingeri constituției dumnezeiești a Bisericii, fie, în sfârșit, pentru a călca în picioare drepturile lui Dumnezeu Însuși în societate.

Facem deci întru totul ale Noastre vederile și chiar cuvintele mult regretatului Nostru Predecesor Benedict al XV-lea, al cărui nume l-am amintit de mai multe ori; declarațiile solemne pe care le-a făcut, în ultima sa alocuțiune din 21 noiembrie al anului trecut, consacrată raporturilor ce trebuie statornicite între Biserică și societate, le reînnoim și le întărim, la rândul Nostru: „Nu vom îngădui cu niciun preț ca, în asemenea învoieli, să se strecoare vreo stipulație care să fie împotriva onoarei sau a libertății Bisericii; de altminteri, mai ales în zilele noastre, este de cea mai mare însemnătate pentru prosperitatea însăși a societății ca Biserica să rămână la adăpost de orice atingere în această privință.”

În aceste condiții, abia mai este nevoie să vă spunem cât de adâncă este durerea Noastră de a nu putea număra Italia între atât de numeroasele națiuni ce întrețin legături de prietenie cu Scaunul apostolic — această Italie, patria Noastră preaiubită, pe care Dumnezeu, Care rânduiește prin providența Sa cursul vremurilor și armonia tuturor lucrurilor, a ales-o spre a așeza acolo scaunul Vicarului Său pe pământ. Prin aceasta, această cetate augustă, odinioară centrul unui imperiu uriaș, dar mărginit totuși de hotare hotărâte, a devenit din acea zi capitala lumii întregi; Roma, într-adevăr, ca scaun al suveranului pontificat, care prin însăși firea sa este mai presus de hotarele raselor și ale naționalităților, cuprinde toate popoarele și toate națiunile.

Așadar, originea și natura dumnezeiască a acestei primății, pe de o parte, și, pe de alta, dreptul imprescriptibil al tuturor credincioșilor răspândiți în întreg universul cer ca acest principat sacru să nu pară a depinde de vreo putere omenească, de vreo lege (chiar dacă ar promite o ocrotire și garanții pentru libertatea Pontifului Roman); dimpotrivă, Sfântul Scaun trebuie, în fapt și în chip vădit, să fie cu o independență desăvârșită în privința drepturilor și suveranității sale.

Există și alte garanții ale libertății, prin care Providența dumnezeiască, stăpână și arbitru al vicisitudinilor omenești, întărise autoritatea Pontifului Roman, nu numai fără vătămare pentru Italia, ci spre marele ei folos; ele răspunseseră, de-a lungul multor veacuri, în chip eficace, planului dumnezeiesc de a păzi această libertate; și până astăzi nici Providența dumnezeiască n-a arătat, nici sfaturile oamenilor n-au descoperit o soluție asemănătoare, chemată să înlocuiască aceste garanții într-un chip satisfăcător.

Aceste garanții au fost călcate în picioare de violența vrăjmașă și, la ceasul de față, sunt încă încălcate; astfel, Pontiful Roman a fost pus într-o stare nedemnă de el și care apasă cu o grea și necurmată întristare sufletele tuturor credincioșilor din univers.

Noi, deci, moștenitor al ideilor ca și al datoriilor Predecesorilor Noștri, învestit cu aceeași autoritate, singura competentă să hotărască într-o chestiune de o asemenea însemnătate; străin de orice deșartă ambiție de stăpânire vremelnică, la care ne-ar fi rușine să ne oprim fie și o clipă, dar gândindu-ne la moartea Noastră și aducându-ne aminte de socoteala foarte aspră pe care o vom da dumnezeiescului Judecător; în conștiința de a fi legați de o datorie sacră a sarcinii Noastre, reînnoim aici revendicările formulate de Predecesorii Noștri spre a apăra drepturile și demnitatea Scaunului apostolic.

De altminteri, Italia nu va avea niciodată nimic de temut de la Scaunul apostolic: Pontiful Roman, oricare ar fi el, se va arăta întotdeauna astfel încât să poată repeta cu sinceritate acest cuvânt al profetului: Gândurile Mele sunt gânduri de pace și nu de întristare (Ier. XXIX, 11), gânduri de pace, spunem Noi, de pace adevărată și deci nicidecum despărțită de dreptate, astfel încât să poată adăuga: dreptatea și pacea s-au sărutat (Ps. LXXXIV, 11). Dumnezeului atotputernic și milostiv îi va aparține a face să strălucească în sfârșit acea zi, frumoasă mai presus de toate, zi care trebuie să fie roditoare în tot felul de bunuri pentru statornicirea domniei lui Cristos, precum și pentru împăcarea Italiei și a lumii. Pentru a se dobândi roade fericite, toți oamenii cu simț drept au datoria de a-și uni devotamentul și strădaniile.

Spre a grăbi ziua în care se va dărui oamenilor acest dar atât de dulce al păcii, îndemnăm stăruitor pe toți credincioșii să unească, cu perseverență, rugăciunile lor fierbinți cu ale Noastre, mai ales în timpul acestor sărbători ale Nașterii lui Cristos Domnul, Regele păcii, a Cărui intrare în lume oastea îngerească a salutat-o cu această cântare nouă: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus, iar pe pământ pace oamenilor de bunăvoire (Lc. II, 14).

Ca arvună a acestei păci, primiți, Venerabili Frați, Binecuvântarea Noastră Apostolică; fie ca ea, vestitoare de fericire pentru fiecare dintre membrii clerului vostru și ai credincioșilor voștri, pentru cetăți și pentru familiile creștine, să aducă prosperitate celor vii și să dobândească celor morți odihna și fericirea veșnică: v-o dăm din toată inima, ca mărturie de părintească bunăvoință, vouă, clerului vostru și credincioșilor voștri.

Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, la 23 decembrie 1922, în anul întâi al Pontificatului Nostru.