Despre îndatoririle creștinilor în viața publică

Venerabili Frați, sănătate și Binecuvântare Apostolică.

Tot mai limpede se arată, pe zi ce trece, că este necesar să se recheme în minte preceptele înțelepciunii creștine și ca viața, moravurile și instituțiile popoarelor să fie pe deplin conformate acestora. Căci, odată neglijate, s-a abătut o asemenea mulțime de rele, încât niciun om cu judecată nu poate îndura prezentul fără o grijă apăsătoare, nici privi spre viitor fără teamă. — Fără îndoială, s-a înregistrat un progres deloc mic în ceea ce privește bunurile trupului și cele exterioare; dar întreaga natură care atinge simțurile omului, precum și stăpânirea bogățiilor, a puterilor și a resurselor, deși poate să nască unele comodități și să sporească plăcerile vieții, nu poate să sature sufletul, care este făcut pentru lucruri mai mari și mai înalte. A privi spre Dumnezeu și a tinde către El este legea supremă a vieții omenești: căci cei creați după chipul și asemănarea divină sunt îndemnați cu putere de însăși natura lor să ajungă la Autorul lor. Însă nu printr-o mișcare sau alergare a trupului se tinde către Dumnezeu, ci prin cele ce țin de suflet, prin cunoaștere și iubire. Căci Dumnezeu este adevărul cel dintâi și suprem, iar mintea nu se hrănește decât din adevăr; El este, de asemenea, sfințenia desăvârșită și binele suprem, la care numai voința, călăuzită de virtute, poate aspira și ajunge.

Ceea ce se spune despre fiecare om în parte trebuie înțeles în același fel și despre societate, atât cea domestică, cât și cea civilă. Căci natura nu a întemeiat societatea pentru ca omul să o urmeze ca pe un scop în sine, ci pentru ca în ea și prin ea să afle ajutoare potrivite pentru desăvârșirea sa. Dacă, așadar, vreo cetate nu urmărește nimic altceva decât comoditățile exterioare și un mod de viață cultivat cu eleganță și belșug, dacă în cârmuirea statului Îl neglijează pe Dumnezeu și nu se îngrijește de legile morale, se abate în chip foarte grav de la scopul său și de la prescripția naturii; și o asemenea adunare nu mai trebuie socotită drept societate și comunitate de oameni, ci o imitație și o simulare înșelătoare a societății. — De altfel, vedem că acele bunuri ale sufletului, care se găsesc mai ales în cultul adevăratei religii și în păzirea constantă a preceptelor creștine, sunt pe zi ce trece întunecate de uitarea sau disprețul oamenilor, astfel încât, aproape întotdeauna, cu cât sporurile lucrurilor ce privesc trupul sunt mai mari, cu atât mai mare pare decăderea celor ce privesc sufletul. Slăbită și mult diminuată este însemnătatea mare a credinței creștine chiar în acele jigniri care sunt aduse numelui catolic prea des în văzul și înaintea oamenilor: jigniri pe care o epocă cultivatoare a religiei nu le-ar fi îngăduit nicidecum. — Din aceste motive, este de necrezut cât de mare este mulțimea oamenilor care se află în primejdia mântuirii veșnice; dar nici cetățile și imperiile nu pot rămâne mult timp neatinse, deoarece, odată ce instituțiile și moravurile creștine se prăbușesc, este necesar să se clatine temeliile cele mai mari ale societății omenești. Pentru păstrarea liniștii publice și a ordinii nu mai rămâne decât forța; iar forța este foarte slabă atunci când i se retrage sprijinul religiei; și, fiind mai potrivită pentru a produce servitute decât ascultare, poartă în sine semințele unor mari tulburări. Veacul a cunoscut întâmplări grave; și nu este pe deplin limpede dacă nu trebuie să ne temem de altele asemenea. — De aceea, chiar timpul ne îndeamnă să căutăm leacurile de unde se cuvine, și anume să restabilim modul creștin de a gândi și de a acționa în viața privată și în toate părțile statului: aceasta este singura cale cea mai potrivită pentru a îndepărta relele care ne apasă și a preveni pericolele care amenință. La aceasta se cuvine, Venerabili Frați, să ne străduim, la aceasta să lucrăm cu cea mai mare stăruință și zel; și pentru acest scop, deși în alte locuri, după cum s-a ivit prilejul, am transmis lucruri asemănătoare, socotim totuși de folos ca în aceste Scrisori să descriem mai pe larg îndatoririle catolicilor: îndatoriri care, dacă sunt păzite cu grijă, contribuie în chip minunat la binele lucrurilor obștești. Trăim într-o luptă aprigă și aproape zilnică asupra celor mai însemnate chestiuni, în care este foarte greu să nu fie cineva înșelat uneori, să nu greșească, să nu cedeze cu sufletul. Este datoria noastră, Venerabili Frați, să avertizăm pe fiecare, să învățăm și să îndemnăm potrivit timpului, pentru ca nimeni să nu părăsească calea adevărului.

Nu se poate îndoi că în viața practică există pentru catolici mai multe și mai mari îndatoriri decât pentru cei care fie posedă greșit credința catolică, fie sunt cu totul lipsiți de ea. Căci, după ce mântuirea neamului omenesc a fost dobândită, Iisus Hristos a poruncit Apostolilor să predice Evanghelia la toată făptura, impunând astfel tuturor oamenilor obligația de a învăța și de a crede cele ce li se propovăduiesc; de această îndatorire este legată în mod necesar dobândirea mântuirii veșnice: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede va fi osândit” (Marcu XVI, 16). Dar omul care a îmbrățișat credința creștină așa cum se cuvine, prin însăși aceasta se supune Bisericii ca născut din ea și devine părtaș al acelei societăți prea mari și prea sfinte, a cărei cârmuire, sub capul nevăzut Hristos Iisus, este încredințată cu putere supremă Pontifului Roman. — Acum, dacă suntem porunciți prin legea naturală să iubim și să apărăm mai ales cetatea în care ne-am născut și am fost primiți în această viață, până acolo încât un bun cetățean să nu șovăie a-și da viața pentru patrie, datoria creștinilor este cu mult mai mare de a fi legați în același chip, întotdeauna, de Biserică. Căci Biserica este cetatea sfântă a Dumnezeului celui viu, născută din Dumnezeu Însuși și întemeiată de Același Autor; ea peregrinează pe pământ, dar cheamă, învață și conduce pe oameni la fericirea veșnică din ceruri. Așadar, trebuie iubită patria de la care am primit folosul vieții muritoare; dar este necesar ca, prin iubire, Biserica să fie pusă mai presus, căci ei îi datorăm viața sufletului, care va rămâne veșnic: deoarece este drept ca bunurile sufletului să fie puse înaintea bunurilor trupului și îndatoririle față de Dumnezeu sunt cu mult mai sfinte decât cele față de oameni. — De altfel, dacă judecăm drept, iubirea supranaturală față de Biserică și iubirea naturală față de patrie sunt două iubiri gemene, provenite din același principiu veșnic, întrucât Dumnezeu este autorul și cauza amândurora; de unde urmează că una nu poate fi în luptă cu cealaltă. Putem și trebuie, desigur, să ne iubim pe noi înșine, să fim binevoitori față de aproapele, să iubim statul și autoritatea care îl conduce; și în același timp să cinstim Biserica drept mamă și să-L îmbrățișăm pe Dumnezeu cu cea mai mare iubire cu putință. — Totuși, ordinea acestor îndatoriri este uneori răsturnată fie din pricina nenorocirilor vremurilor, fie din voința rea a oamenilor. Se întâmplă, anume, situații în care statul pare să ceară una de la cetățeni, iar religia alta de la creștini: și aceasta nu din altă cauză decât pentru că conducătorii statului fie nu țin seama deloc de puterea sacră a Bisericii, fie voiesc să o supună lor. De aici se naște conflictul și se deschide loc primejdiei pentru virtute în această luptă. Căci apasă o dublă autoritate; iar celor care poruncesc lucruri contrare nu li se poate da ascultare amândurora deodată: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei VI, 24), astfel încât, dacă se ascultă de unul, este necesar ca celălalt să fie lăsat deoparte. Care trebuie însă preferat nu poate fi îndoială pentru nimeni. — A părăsi ascultarea față de Dumnezeu pentru a mulțumi oamenilor este o crimă; este nelegiuit să fie încălcate legile lui Iisus Hristos pentru a asculta de magistrați sau, sub pretextul apărării dreptului civil, să fie încălcate drepturile Bisericii. „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Faptele Apostolilor V, 29). Și ceea ce odinioară Petru și ceilalți Apostoli obișnuiau să răspundă magistraților care porunceau lucruri nelegiuite, același răspuns trebuie dat fără ezitare ori de câte ori se ivește o situație asemănătoare. Nimeni nu este cetățean mai bun, în pace sau în război, decât creștinul conștient de datoria sa; dar el trebuie să îndure toate și chiar să prefere moartea decât să părăsească cauza lui Dumnezeu sau a Bisericii. — De aceea, cei care critică această statornicie în alegerea datoriei și o numesc sediție nu înțeleg nici puterea, nici natura legilor. Vorbim despre lucruri cunoscute de toți și explicate de Noi înșine de mai multe ori. Nu este lege decât porunca rațiunii drepte, dată de o autoritate legitimă spre binele comun. Dar nu există autoritate adevărată și legitimă dacă nu izvorăște de la Dumnezeu, Principele suprem și Stăpânul tuturor, Care singur poate încredința omului puterea de a conduce pe oameni; nici nu trebuie socotită rațiune dreaptă aceea care se îndepărtează de adevăr și de rațiunea divină; nici bine adevărat acela care se opune binelui suprem și neschimbător sau care îndepărtează voințele oamenilor de iubirea lui Dumnezeu. — Prin urmare, pentru creștini este sfânt numele autorității publice, în care ei recunosc o anumită chipuire și imagine a maiestății divine, chiar și atunci când este exercitată de un nevrednic; respectul drept și datorat față de legi nu din pricina forței sau a amenințărilor, ci din conștiința datoriei: „căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică” (II Timotei I, 7). Dar dacă legile statului se împotrivesc pe față dreptului divin, dacă aduc vreo vătămare Bisericii sau contrazic îndatoririle religioase, ori violează autoritatea lui Iisus Hristos în Pontiful suprem, atunci a rezista este o datorie, iar a asculta este o crimă; și aceasta este unită cu o vătămare a statului însuși, deoarece se păcătuiește împotriva statului ori de câte ori se greșește în cele ale religiei. — Se arată din nou cât de nedreaptă este acuzația de sediție: căci nu se leapădă ascultarea datorată principelui și legiuitorilor, ci se refuză voința lor numai în acele porunci pentru care nu au nicio putere, deoarece sunt date cu vătămarea lui Dumnezeu și, prin urmare, sunt lipsite de dreptate și sunt orice altceva decât legi. — Știți, Venerabili Frați, că aceasta este chiar doctrina fericitului Apostol Pavel, care, după ce a scris lui Tit că trebuie să-i îndemne pe creștini să fie supuși principiilor și autorităților, să asculte de porunci, adaugă îndată: „să fie gata pentru orice faptă bună” (Tit III, 1); prin aceasta arătând limpede că, dacă legile oamenilor statornicesc ceva împotriva legii veșnice a lui Dumnezeu, este drept să nu li se asculte. În același sens, căpetenia Apostolilor le răspundea cu suflet tare și înălțat celor care voiau să-i răpească libertatea de a predica Evanghelia: „Judecați voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut și am auzit” (Faptele Apostolilor IV, 19-20).

Așadar, a iubi ambele patrii, pe fiecare om în parte, una a naturii, cealaltă a cetății cerești, astfel însă încât iubirea acesteia din urmă să fie mai veche decât a celei dintâi și niciodată drepturile lui Dumnezeu să nu fie puse mai jos decât drepturile omenești, este cea mai mare datorie a creștinilor și, totodată, ca un izvor din care se nasc celelalte îndatoriri. Desigur, Răscumpărătorul neamului omenesc a spus despre Sine: „Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr” (Ioan XVIII, 37). La fel: „Foc am venit să arunc pe pământ și ce voiesc decât să se aprindă?” (Luca XII, 49). În cunoașterea acestui adevăr, care este desăvârșirea supremă a minții, și în iubirea divină, care desăvârșește în același fel voința, se află întreaga viață și libertate a creștinilor. Acest nobil patrimoniu al adevărului și al iubirii, încredințat ei de Iisus Hristos, Biserica îl păstrează și îl apără necontenit printr-o veghe și o strădanie neîntreruptă.

Dar cât de aprig a fost războiul dezlănțuit împotriva Bisericii și cât de variat, cu greu se cuvine a spune aici. Căci, pentru că prin cercetarea științifică rațiunea a reușit să descopere multe lucruri ascunse și acoperite de natură și să le aplice potrivit în folosul vieții, oamenii s-au umplut de un asemenea orgoliu, încât socotesc că pot izgoni din viața publică însăși stăpânirea și autoritatea divină. — Amăgiți de această eroare, transferă asupra naturii omenești principatul smuls lui Dumnezeu: proclamă că din natură trebuie cerut orice principiu și normă a adevărului; că din ea izvorăsc și la ea trebuie raportate toate îndatoririle religiei. De aici urmează că nimic nu ar fi transmis de Dumnezeu; că nici disciplina morală creștină, nici Biserica nu trebuie ascultate; că aceasta nu ar avea nicio putere de a da legi, nici vreun drept; ba chiar că nu ar trebui să i se acorde Bisericii niciun loc în instituțiile statului. Dimpotrivă, caută cu toată puterea să pună mâna pe treburile publice și să se așeze la cârma cetăților, pentru ca mai ușor să poată îndrepta legile și să modeleze moravurile popoarelor după aceste doctrine. Astfel, pretutindeni, numele catolic este fie atacat pe față, fie subminat pe ascuns; iar unei mulțimi de rătăciri strâmbe li se îngăduie o mare libertate, în timp ce profesiunea publică a adevărului creștin este adesea strâns legată de numeroase lanțuri.

În fața unor asemenea stări atât de nedrepte, fiecare trebuie, înainte de toate, să se cerceteze pe sine și să se îngrijească cu mare stăruință ca credința, adânc cuprinsă în suflet, să o apere printr-o pază atentă, ferindu-se de primejdii și fiind mereu înarmat, mai ales împotriva feluritelor înșelăciuni ale sofismelor. Pentru păstrarea acestei integrități a virtuții, socotim de asemenea foarte folositor și pe deplin potrivit vremurilor un studiu sârguincios, după puterea și capacitatea fiecăruia, al doctrinei creștine, precum și strădania de a îmbogăți mintea cu o cunoaștere cât mai largă cu putință a acelor lucruri care țin de religie și care pot fi cunoscute prin rațiune. Și întrucât credința nu numai că trebuie să rămână vie în suflete fără a se altera, ci trebuie să crească și prin sporiri neîncetate, se cuvine a repeta adesea către Dumnezeu cererea smerită și stăruitoare a Apostolilor: „mărește-ne credința” (Luc. XVII, 5).

Însă, în același domeniu care privește credința creștină, există și alte îndatoriri, a căror păzire atentă și religioasă, dacă a fost întotdeauna de mare folos pentru mântuire, este în chip cu totul deosebit necesară în vremurile noastre. — Anume, în această nebunie a opiniilor, atât de mare și atât de larg răspândită, despre care am vorbit, a lua apărarea adevărului și a smulge erorile din suflete este o misiune a Bisericii, ce trebuie păzită cu sfințenie în orice timp, deoarece onoarea lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor se află sub ocrotirea ei. Dar atunci când necesitatea o cere, nu numai cei care conduc sunt datori să apere integritatea credinței, ci fiecare este ținut să-și mărturisească credința înaintea altora, fie spre instruirea sau întărirea celorlalți credincioși, fie pentru a respinge atacurile necredincioșilor (Sf. Toma, II-II, q. III, a. 2, ad 2). A ceda dușmanului sau a-și înăbuși glasul atunci când din toate părțile se ridică un asemenea strigăt împotriva adevărului asuprit este fie semnul unui om leneș, fie al unuia care se îndoiește dacă lucrurile pe care le mărturisește sunt adevărate. Amândouă sunt rușinoase și jignitoare pentru Dumnezeu; amândouă sunt potrivnice atât mântuirii fiecăruia, cât și celei obștești; folositoare doar dușmanilor credinței, deoarece slăbirea zelului celor buni sporește mult îndrăzneala celor răi. — Cu atât mai mult este de mustrat nepăsarea creștinilor, cu cât acuzațiile false pot fi risipite și opiniile greșite pot fi, de cele mai multe ori, ușor combătute; iar chiar dacă uneori este nevoie de un efort mai mare, acest lucru este întotdeauna cu putință. În cele din urmă, nimeni nu este împiedicat să arate și să pună în lucrare acea tărie care este proprie creștinilor; prin ea nu rareori sunt frânte sufletele și planurile adversarilor. Creștinii sunt, de altfel, născuți pentru luptă: cu cât este mai mare asprimea ei, cu atât mai sigură este, cu ajutorul lui Dumnezeu, biruința. „Îndrăzniți: Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33). Și nimeni să nu obiecteze că Iisus Hristos, apărătorul și ocrotitorul Bisericii, nu are nevoie nicidecum de lucrarea oamenilor. Nu din lipsă de putere, ci din mărimea bunătății Sale voiește El ca noi să aducem o contribuție prin strădania noastră la dobândirea și rodirea mântuirii pe care El Însuși a câștigat-o.

Primele îndatoriri în această privință sunt a mărturisi deschis și statornic doctrina catolică și a o răspândi, pe cât poate fiecare. Căci, așa cum s-a spus de multe ori și cu deplin adevăr, nimic nu dăunează mai mult înțelepciunii creștine decât faptul de a nu fi cunoscută. Ea are, prin ea însăși, puterea de a alunga erorile atunci când este bine înțeleasă; iar dacă mintea o primește simplă și neînlănțuită de prejudecăți, rațiunea însăși hotărăște că trebuie să i se dea asentiment. Însă virtutea credinței este un mare dar al harului și al bunătății divine; totuși, lucrurile în care trebuie exercitată credința nu sunt cunoscute, în mod obișnuit, decât prin auzire: „Cum vor crede în Acela pe Care nu L-au auzit? Și cum vor auzi fără propovăduitor?… Așadar, credința vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom. X, 14, 17). Deoarece, așadar, credința este necesară pentru mântuire, urmează în mod necesar că trebuie propovăduit cuvântul lui Hristos. Desigur, misiunea de a predica, adică de a învăța, aparține prin drept divin învățătorilor pe care Duhul Sfânt i-a pus episcopi ca să cârmuiască Biserica lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor XX, 28), și mai ales Pontifului Roman, vicarul lui Iisus Hristos, pus cu putere supremă peste întreaga Biserică, învățător al celor ce trebuie crezute și împlinite. Cu toate acestea, nimeni să nu creadă că este oprit ca și laicii să depună o anumită strădanie în această privință, mai ales aceia cărora Dumnezeu le-a dăruit capacitatea minții împreună cu dorința de a face bine; ei, ori de câte ori situația o cere, pot în chip potrivit să nu-și asume rolul de dascăli, ci să împărtășească altora cele pe care le-au primit ei înșiși, răsunând ca o imagine a glasului învățătorilor. Ba chiar lucrarea laicilor li s-a părut Părinților Conciliului Vatican atât de oportună și rodnică, încât au socotit că trebuie cerută în mod absolut: „Pe toți credincioșii în Hristos, mai ales pe cei care conduc sau îndeplinesc slujirea învățăturii, îi rugăm prin măruntaiele lui Iisus Hristos și, de asemenea, poruncim prin autoritatea aceluiași Dumnezeu și Mântuitor al nostru, să-și aducă strădania și lucrarea pentru a îndepărta și a nimici aceste erori din Biserica sfântă și pentru a răspândi lumina credinței celei mai curate” (Const. Dei Filius, spre sfârșit). — De altfel, fiecare să-și amintească faptul că poate și trebuie să semene credința catolică prin autoritatea exemplului și să o predice prin statornicia mărturisirii. — Așadar, între îndatoririle care ne unesc cu Dumnezeu și cu Biserica trebuie numărată în chip deosebit strădania fiecăruia, pe cât poate, pentru răspândirea adevărului creștin și pentru respingerea erorilor.

Totuși, aceste îndatoriri nu vor fi împlinite pe deplin și cu folos, așa cum se cuvine, dacă unii vor intra în luptă separat de alții. — Iisus Hristos a arătat limpede că, așa cum El Însuși a îndurat mai întâi împotrivirea și ura oamenilor, tot astfel și lucrarea întemeiată de El avea să se lovească de aceleași lucruri; astfel încât mulți aveau să fie, în fapt, împiedicați să ajungă la mântuirea dobândită prin binefacerea Sa. De aceea, El a voit nu numai să formeze ucenici ai disciplinei Sale, ci să-i și unească între ei într-o societate și să-i închege într-un singur trup, care este Biserica (Colos. I, 24), al cărui cap este El Însuși. Viața lui Iisus Hristos străbate, așadar, întreaga alcătuire a trupului, hrănește și susține fiecare mădular, le ține unite între ele și orientate către același scop, deși lucrarea fiecăruia nu este aceeași: „Căci, precum într-un singur trup avem multe mădulare, iar mădularele nu au toate aceeași lucrare, tot așa, noi, cei mulți, suntem un singur trup în Hristos, iar fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom. XII, 4-5). Din aceste motive, Biserica nu este doar o societate desăvârșită și cu mult superioară oricărei alte societăți, ci acest lucru i-a fost dat de Întemeietorul ei, ca să lupte pentru mântuirea neamului omenesc asemenea unei oștiri rânduite în ordine de luptă (Cânt. VI, 9). Această alcătuire și organizare a realității creștine nu poate fi schimbată în niciun fel; și nimănui nu îi este îngăduit să trăiască după bunul său plac sau să urmeze modul de luptă care îi convine, deoarece cel ce nu adună cu Biserica și cu Iisus Hristos risipește, nu adună, și în chip cu totul adevărat luptă împotriva lui Dumnezeu toți aceia care nu luptă împreună cu El și cu Biserica: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, și cine nu adună cu Mine risipește” (Luc. XI, 23).

Pentru această unire a sufletelor și asemănare a lucrării, înfricoșătoare pe drept pentru dușmanii numelui catolic, este înainte de toate necesară concordia cugetelor; spre aceasta îl vedem pe Apostolul Pavel îndemnând pe corinteni cu zel puternic și cu o gravitate aleasă a cuvintelor: „Vă rog, dar, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să spuneți același lucru și să nu fie între voi schisme, ci să fiți desăvârșiți în același simț și în aceeași cugetare” (I Cor. I, 10). — Înțelepciunea acestui precept se vede lesne. Căci principiul lucrării este mintea; de aceea nici voințele nu pot fi în acord, nici faptele asemenea, dacă mințile cugetă lucruri deosebite. Cei care urmează numai rațiunea drept călăuză cu greu pot avea, sau aproape deloc, o singură doctrină: căci arta cunoașterii lucrurilor este foarte grea; mintea este prin fire slabă, se risipește în varietatea opiniilor și nu rar este înșelată de impulsul lucrurilor ce vin din afară; se adaugă poftele, care prea adesea răpesc, sau cel puțin micșorează, puterea de a vedea adevărul. Din această cauză, în cârmuirea cetăților se lucrează adesea ca aceia ale căror suflete sunt în dezbinare să fie ținuți uniți prin forță. — Cu totul altfel stau creștinii: ei primesc de la Biserică ce trebuie să creadă, și, prin autoritatea și călăuzirea ei, știu cu certitudine că ating adevărul. De aceea, precum una este Biserica, fiindcă unul este Iisus Hristos, tot astfel doctrina tuturor creștinilor de pe întreg pământul este una și trebuie să fie una. „Un Domn, o credință” (Efes. IV, 5). Având „același duh al credinței” (II Cor. IV, 13), dobândesc un principiu mântuitor din care se nasc de la sine, în toți, aceeași voință și aceeași rânduială a lucrării.

Însă unanimitatea, pe care o poruncește Apostolul Pavel, trebuie să fie desăvârșită. — Fiindcă credința creștină nu se sprijină pe autoritatea rațiunii omenești, ci pe cea a rațiunii divine, iar cele primite de la Dumnezeu le credem adevărate nu pentru adevărul intrinsec al lucrurilor, văzut cu lumina naturală a rațiunii, ci pentru autoritatea însăși a lui Dumnezeu care revelează, care nici nu se poate înșela, nici nu poate înșela (Conc. Vat., Const. Dei Filius, cap. 3), urmează că, orice lucru se știe că a fost predat de Dumnezeu, trebuie primit în întregime, fiecare în parte, cu un assentiment egal și asemenea; iar a refuza credința unui singur punct aproape că se reduce la a lepăda pe toate. Căci răstoarnă însuși temeiul credinței cei care fie tăgăduiesc că Dumnezeu a vorbit oamenilor, fie se îndoiesc de adevărul și înțelepciunea Lui infinită. — A stabili însă care sunt doctrinele transmise de Dumnezeu este propria misiune a Bisericii învățătoare, căreia Dumnezeu i-a încredințat păstrarea și interpretarea cuvintelor Sale. Iar în Biserică învățătorul suprem este Pontiful Roman. Concordia sufletelor, așadar, precum cere un acord desăvârșit într-o singură credință, tot astfel cere voințe pe deplin supuse și ascultătoare de Biserică și de Pontiful Roman, ca de Dumnezeu. — Ascultarea trebuie să fie desăvârșită, fiindcă este poruncită de însăși credința și are aceasta în comun cu credința: nu poate fi împărțită; ba chiar, dacă nu va fi absolută și deplină în toate punctele, nu rămâne decât o aparență de ascultare, iar natura ei se pierde. Atât de mult prețuiește obiceiul creștin această desăvârșire, încât a fost și este socotită drept semn de recunoaștere a catolicilor. Acest loc este explicat minunat de Toma de Aquino prin aceste cuvinte: „Obiectul formal al credinței este Adevărul întâi, după cum se manifestă în Scripturile sacre și în doctrina Bisericii, care purcede din Adevărul întâi. De unde, oricine nu aderă, ca la o regulă infailibilă și divină, la doctrina Bisericii, care purcede din Adevărul întâi manifestat în Scripturile sacre, acela nu are habitul credinței; ci ține cele ale credinței în alt mod decât prin credință. Este însă limpede că acela care aderă la doctrinele Bisericii ca la o regulă infailibilă dă asentiment tuturor celor pe care Biserica le învață; altminteri, dacă dintre cele pe care Biserica le învață ține pe cele pe care le vrea și nu le ține pe cele pe care nu le vrea, nu mai aderă la doctrina Bisericii ca la o regulă infailibilă, ci la propria sa voință” (II-II, q. V, a. 3). „O singură credință trebuie să fie a întregii Biserici, după cuvântul: «Toți să spuneți același lucru și să nu fie între voi schisme» (I Cor. I); ceea ce nu s-ar putea păstra, dacă, ivindu-se o chestiune de credință, nu ar fi hotărâtă de cel care stă în fruntea întregii Biserici, astfel încât sentința lui să fie ținută cu tărie de întreaga Biserică. Și de aceea numai de autoritatea Pontifului suprem ține o nouă redactare a Simbolului, precum și toate celelalte care privesc întreaga Biserică” (Ib., q. I, a. X).

În stabilirea hotarelor ascultării, nimeni să nu socotească că trebuie ascultat de autoritatea păstorilor sacri, și mai ales a Pontifului Roman, numai în ceea ce privește dogmele, a căror lepădare încăpățânată nu poate fi separată de vina ereziei. Ba nici nu este de ajuns a da cu sinceritate și tărie asentiment doctrinelor care sunt propuse de Biserică, chiar dacă nu sunt definite printr-o judecată solemnă, dar sunt totuși, prin magisteriul ordinar și universal, prezentate ca fiind de crezut ca revelate de Dumnezeu: pe acestea Conciliul Vatican a hotărât că trebuie crezute cu credință catolică și divină. Ci, pe lângă aceasta, trebuie pus între îndatoririle creștinilor ca ei să îngăduie să fie conduși și cârmuiți prin puterea și călăuzirea episcopilor, și mai ales a Scaunului Apostolic. Cât de potrivit este acest lucru se vede foarte ușor. Căci cele cuprinse în oracolele divine privesc în parte pe Dumnezeu, în parte pe om și, de asemenea, lucrurile necesare pentru mântuirea veșnică a omului. Iar despre amândouă, anume și ce trebuie crezut și ce trebuie făcut, poruncește Biserica prin drept divin, după cum am spus, și în Biserică prin Pontiful suprem. De aceea, Pontiful trebuie să poată judeca, după autoritatea sa, ce cuprind cuvintele divine, care doctrine sunt în acord cu ele, care sunt în dezacord; și în același fel să arate ce este cinstit, ce este rușinos: ce trebuie făcut și ce trebuie evitat pentru dobândirea mântuirii; altminteri el nu ar putea fi pentru om nici interpret sigur al cuvintelor lui Dumnezeu, nici călăuză sigură pentru viață.

Mai adânc trebuie pătruns, de asemenea, în natura Bisericii: căci ea nu este o comuniune a creștinilor legată la întâmplare, ci o societate rânduită de Dumnezeu cu o alcătuire aleasă, care privește în mod drept și nemijlocit să aducă pace sufletelor și sfințenie; și, deoarece numai ea posedă, prin dar divin, cele necesare acestui scop, are legi sigure, îndatoriri sigure și urmează, în cârmuirea popoarelor creștine, o rânduială și o cale potrivită cu propria ei natură. — Însă mersul unui asemenea regim este anevoios și adesea împovărat de împotriviri. Căci Biserica cârmuiește neamuri răspândite în toate părțile pământului, diferite ca neam și moravuri, care, trăind fiecare în statul său după legile sale, sunt datorate să fie supuse deopotrivă puterii civile și celei sacre. Aceste îndatoriri se găsesc unite în aceleași persoane, însă nu în conflict, după cum am spus, nici amestecate, fiindcă una ține de prosperitatea cetății, cealaltă de binele comun al Bisericii, amândouă rânduite spre desăvârșirea omului.

Odată așezată această delimitare a drepturilor și îndatoririlor, este cu totul limpede că conducătorii cetăților sunt liberi să-și administreze treburile; și aceasta nu numai fără împotrivirea Bisericii, ci chiar cu ajutorul ei, deoarece, întrucât poruncește mai ales să fie cinstită pietatea, care este dreptatea față de Dumnezeu, prin aceasta cheamă la dreptate și față de principi. Însă puterea sacră, având un scop cu mult mai înalt, privește la cârmuirea sufletelor, apărând „împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” (Mat. VI, 33), și în aceasta se îndeletnicește în întregime. Iar fără a vătăma credința nu se poate îndoi că o astfel de cârmuire a sufletelor este încredințată numai Bisericii, astfel încât în ea să nu fie niciun loc pentru puterea politică: căci nu lui Cezar, ci lui Petru i-a încredințat Iisus Hristos cheile împărăției cerurilor. — De aceste lucruri politice și religioase se leagă și alte învățături de nu mică însemnătate, despre care nu voim să tăcem aici.

De orice fel de stăpânire politică se deosebește foarte mult republica creștină. Chiar dacă are o asemănare și o alcătuire de regat, totuși originea, cauza și natura ei sunt cu totul deosebite de regatele pământești. — Prin urmare, este drept ca Biserica să trăiască și să se apere prin rânduieli și legi potrivite naturii sale. Și, fiindcă nu numai că este o societate desăvârșită, ci și superioară oricărei societăți omenești, ea, prin drept și prin însăși datoria sa, refuză cu tărie a urma interesele partidelor și a se supune legăturilor schimbătoare ale lucrurilor civile. În același fel, păzitoare a dreptului său și foarte atentă la dreptul altuia, Biserica nu socotește că îi revine să hotărască ce formă de stat este mai pe plac, prin ce instituții să fie cârmuită viața civilă a popoarelor creștine: din feluritele regimuri nu dezaprobă niciunul, atâta timp cât religia și disciplina moravurilor rămân nevătămate. — După acest exemplu se cuvine să fie îndreptate gândurile și acțiunile fiecărui creștin. Nu este îndoială că există o anumită luptă cinstită în domeniul politic, atunci când, păstrându-se adevărul și dreptatea, se caută ca opiniile să aibă putere în fapt și în uz, acelea care par mai folositoare decât altele pentru binele comun. Însă a atrage Biserica în partide sau a vrea cu orice preț ca ea să ajute la înfrângerea celor cu care se luptă este lucru al celor care abuzează fără măsură de religie. Dimpotrivă, religia trebuie să fie sfântă și inviolabilă pentru toți; ba chiar în însăși cârmuirea cetăților, care nu poate fi separată de legile moravurilor și de îndatoririle religiei, trebuie urmărit necontenit și în chip principal ceea ce este cel mai de folos numelui creștin; iar dacă acesta ar părea undeva în primejdie prin lucrarea adversarilor, atunci trebuie încetat orice dezbinare și, cu suflete și sfaturi unite, trebuie luată asupra noastră apărarea și ocrotirea religiei, care este binele comun cel mai mare, la care toate trebuie să fie îndreptate. — Și socotim că este nevoie să explicăm aceasta ceva mai pe larg și mai cu precizie.

Într-adevăr, și Biserica, și cetatea au fiecare întâietatea sa; de aceea, în chivernisirea propriilor lucruri, niciuna nu se supune celeilalte, desigur înlăuntrul hotarelor statornicite pentru fiecare de cauza ei imediată. Din aceasta însă nicidecum nu urmează că ar fi despărțite una de alta, și cu atât mai puțin că ar fi în luptă. — Căci natura nu ne-a dat numai să fim, ci să fim și bine rânduiți în viață. De aceea, din liniștea ordinii publice, pe care o are drept scop nemijlocit unirea civilă, omul caută aceasta: să-i fie cu putință a trăi bine și, cu mult mai mult, să aibă un sprijin îndestulător pentru desăvârșirea moravurilor; iar această desăvârșire nu se află nicăieri decât în cunoașterea și exercitarea virtuții. Totodată însă dorește, precum se cuvine, să afle în Biserică ajutoarele cu a căror putere să împlinească pe deplin datoria unei pietăți desăvârșite, care stă în cunoașterea și practica adevăratei religii; aceasta este întâia dintre virtuți, fiindcă, întorcându-ne către Dumnezeu, le desăvârșește și le împlinește pe toate. — Așadar, în așezarea legilor și în sancționarea instituțiilor trebuie avută în vedere firea morală și religioasă a omului și trebuie îngrijită desăvârșirea ei, dar cu dreptate și rânduială; și nu trebuie poruncit sau oprit nimic fără a se ține seama ce este ținta societății civile a oamenilor și ce este ținta societății religioase. Din această pricină însăși, nu poate să nu intereseze Biserica ce fel de legi au putere în cetăți, nu în măsura în care privesc statul, ci pentru că, trecând uneori peste hotarele cuvenite, ele invadează dreptul Bisericii. Ba chiar a se împotrivi, dacă vreodată rânduiala statului vatămă religia, și a se strădui cu stăruință ca virtutea Evangheliei să pătrundă în legile și în instituțiile popoarelor, este misiune încredințată Bisericii de Dumnezeu. Și deoarece soarta statului depinde mai ales de caracterul celor care stau în fruntea poporului, de aceea Biserica nu poate da sprijin sau bunăvoință acelor oameni de la care înțelege că este atacată, care refuză pe față a respecta drepturile ei, care se străduiesc să despartă lucrurile sfinte de cele civile, unite prin însăși natura lor. Dimpotrivă, ea este, precum trebuie, sprijinitoare a acelora care, socotind ei înșiși ceea ce este drept a gândi despre cetatea civilă și despre cea creștină, voiesc ca amândouă să lucreze în acord pentru binele comun. — În aceste precepte se cuprinde norma pe care este necesar ca orice catolic să o urmeze în acțiunea publică a vieții. Anume, oriunde este îngăduit de Biserică a se îndeletnici cu treburile publice, trebuie sprijiniți bărbații de probitate încercată și vrednici de a sluji numelui creștin; și nu poate exista niciun motiv pentru a-i prefera pe cei rău dispuși față de religie.

De aici se vede cât de mare este datoria de a păstra unirea sufletelor, mai ales într-o vreme când, cu atâta viclenie a planurilor, este atacat numele creștin. Câți vor fi lucrat cu grijă să se lipească de Biserică, care este „stâlpul și temelia adevărului” (I Tim. III, 15), aceia vor feri lesne învățătorii mincinoși… „făgăduindu-le belșug”, deși ei înșiși sunt „robi ai stricăciunii” (II Petr. II, 1, 19); ba, dimpotrivă, făcându-se părtași ai virtuții Bisericii, vor birui uneltirile prin înțelepciune și puterea prin tărie. — Nu este locul de a cerceta aici dacă și cât a contribuit la lucruri noi lucrarea mai slabă și dezbinarea lăuntrică a catolicilor; dar este sigur că oamenii răi ar fi avut mai puțină îndrăzneală și nu ar fi pricinuit atâtea ruine, dacă în sufletele multora ar fi fost mai puternică credința „care lucrează prin iubire” (Gal. V, 6) și dacă disciplina moravurilor creștine, predată nouă de Dumnezeu, nu s-ar fi prăbușit atât de mult. O, de-ar face cele trecute, prin aducere-aminte, să se tragă folos și să se cugete mai drept pentru viitor.

Dar celor ce se apropie de treburile publice le stau înainte două vicii deosebite de care trebuie să se ferească cu mare grijă, dintre care unul își arogă numele de prudență, iar celălalt se mișcă în temeritate. Unii, într-adevăr, tăgăduiesc că trebuie să se stea deschis împotriva nelegiuirii puternice și îndrăznețe, ca nu cumva lupta să ațâțe sufletele vrăjmașe. Nu este limpede dacă aceștia stau pentru Biserică sau împotriva ei, deoarece mărturisesc că primesc doctrina catolică, dar totuși ar voi ca Biserica să îngăduie să se răspândească nepedepsite anumite opinii ce se abat de la ea. Se tânguiesc de pierirea credinței și de schimbarea moravurilor; însă nu se osteneasc nicidecum pentru leac, ba chiar, printr-o îngăduință prea mare ori printr-o simulare oarecum vătămătoare, nu rareori sporesc răul. Aceiași voiesc să nu fie nimeni în îndoială despre supunerea lor către Scaunul Apostolic; dar au întotdeauna ceva pentru care se mânie pe Pontif. Prudența unor asemenea oameni este din acel fel pe care Apostolul Pavel îl numește „înțelepciunea cărnii” și „moartea sufletului”, fiindcă nu se supune legii divine și nici nu poate să se supună: „Înțelepciunea cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu; căci nu se supune legii lui Dumnezeu, nici nu poate” (Rom. VIII, 6-7). Dar nimic nu este mai puțin prevăzător pentru micșorarea relelor. Căci dușmanii, lucru pe care mulți dintre ei nu se sfiesc a-l propovădui și a se lăuda cu el, au cu totul acest scop: să stingă din temelie, dacă s-ar putea, religia catolică, singura adevărată. Pentru un asemenea plan nu se dau înapoi de la nimic: fiindcă socotesc că, cu cât virtutea celorlalți va fi mai mult înfricoșată, cu atât le va fi mai lesnicioasă putința de a săvârși lucruri rele. De aceea, cei care îndrăgesc înțelepciunea cărnii și se prefac a nu ști că orice creștin trebuie să fie bun ostaș al lui Hristos, și care voiesc să dobândească răsplătirile cuvenite biruitorilor pe o cale cât mai lină și fără a fi atinși de luptă, sunt atât de departe de a opri calea relelor, încât mai degrabă o ușurează.

Dimpotrivă, nu puțini, mânați de un zel înșelător, ori — ceea ce ar fi mai mult vină — făcând una și prefăcând alta, își asumă ei înșiși roluri care nu sunt ale lor. Ar voi ca lucrurile în Biserică să se săvârșească după judecata și placul lor, până acolo încât tot ceea ce se face altfel să le fie neplăcut sau să primească împotrivindu-se. Aceștia se trudesc într-o ceartă deșartă și sunt de mustrat nu mai puțin decât ceilalți. Căci aceasta înseamnă a nu urma puterea legitimă, ci a o răsturna, și totodată a răpi către persoane private îndatoririle magistraților, cu mare tulburare a ordinii pe care Dumnezeu a rânduit-o să fie păstrată necontenit în Biserica Sa și pe care nu îngăduie să fie încălcată nepedepsit de cineva. — Aceia sunt cei mai buni care nu refuză să intre în luptă ori de câte ori este nevoie, având aceasta drept hotărâre și convingere: că puterea nedreaptă va pieri și că, în cele din urmă, va ceda sfințeniei dreptului și a religiei. Ei par, într-adevăr, să întreprindă ceva vrednic de virtutea cea veche, când se silesc să apere religia mai ales împotriva unei facțiuni dintre cele mai îndrăznețe, născute din ațâțarea împotriva numelui creștin, care nu încetează a urmări cu vrajbă să-l aducă pe Pontiful suprem sub puterea sa; dar păstrează cu grijă zelul ascultării și nu se apucă de nimic fără poruncă. Iar deoarece o asemenea voință de supunere, unită cu un suflet tare și cu statornicie, este necesară tuturor creștinilor, pentru ca, orice întâmplări ar aduce vremea, să nu fie lipsiți „întru nimic” (Iac. I, 4), am vrea cu tărie ca în sufletele fiecăruia să se înrădăcineze adânc ceea ce Pavel (Rom. VIII, 6) numește „prudența duhului”. Aceasta, în cârmuirea faptelor omenești, urmează cea mai bună regulă a măsurii, făcând în om ca el nici să nu deznădăjduiască în chip fricos din lenevie, nici să nu se încreadă prea mult din temeritate.

— Este însă deosebire între prudența politică, ce privește binele comun, și aceea care privește binele fiecăruia în parte. Cea din urmă se vede în oamenii particulari, care, în cârmuirea de sine, ascultă de sfat și de rațiunea dreaptă; cea dintâi însă se află în cei puși peste alții, mai ales în principi, a căror însărcinare este să conducă și să cârmuiască prin putere; astfel încât prudența politică a particularilor pare să se cuprindă cu totul în aceasta: a împlini cu credincioșie poruncile puterii legitime: „Prudența este în rațiune; iar a conduce și a cârmui este propriu rațiunii; și de aceea, fiecare, în măsura în care participă la cârmuire și conducere, în aceeași măsură se cuvine să aibă rațiune și prudență. Este limpede însă că subordonatului, în măsura în care este subordonat, și slugii, în măsura în care este slugă, nu îi revine să conducă și să cârmuiască, ci mai degrabă să fie condus și cârmuit. Și de aceea prudența nu este virtutea slugii, în măsura în care este slugă, nici a subordonatului, în măsura în care este subordonat. Dar, fiindcă fiecare om, în măsura în care este rațional, participă la ceva din cârmuire potrivit arbitrului rațiunii, în aceeași măsură i se cuvine să aibă prudență. De unde este limpede că prudența, în principe, este ca o artă arhitectonică, după cum se spune în a VI-a a Eticii; iar în subordonați, ca o artă a lucrătorului manual” (Sf. Toma, II-II, q. XLVII, a. XII). Această rânduială și această ordine trebuie să aibă cu atât mai multă putere în republica creștină, cu cât prudența politică a Pontifului cuprinde mai multe: căci a lui este nu numai să cârmuiască Biserica, ci și, în general, să rânduiască acțiunile cetățenilor creștini astfel încât să se potrivească, în chip potrivit, cu nădejdea dobândirii mântuirii veșnice. De aici se vede că, pe lângă desăvârșita concordie a cugetelor și a faptelor, este necesar să se observe în acțiune înțelepciunea politică a puterii bisericești. Iar administrarea lucrului creștin aparține în chip nemijlocit, sub Pontiful Roman, episcopilor: care, deși nu ating înălțimea puterii pontificale, sunt totuși în ierarhia bisericească adevărați principi; și, deoarece fiecare administrează propria Biserică, sunt ca niște artizani principali… în zidirea spirituală (Sf. Toma, Quodlib. I, art. XIV) și au ca ajutători ai slujirilor și ca slujitori ai sfatului pe clerici. Acestei rânduieli a Bisericii, pe care niciun muritor nu o poate schimba, trebuie să i se potrivească acțiunea vieții. De aceea, precum episcopilor le este necesară unirea cu Scaunul Apostolic în îndeplinirea episcopatului, tot astfel clericii și laicii trebuie să trăiască și să lucreze în cea mai strânsă unire cu episcopii lor. — Înșiși arhiereii pot avea, desigur, ceva mai puțin vrednic de laudă în moravuri sau ceva neprobabil în cugetări; însă niciun particular să nu-și aroge persoana judecătorului, pe care Hristos Domnul a impus-o unuia singur, pe care l-a pus peste miei și peste oi. Fiecare să țină minte preaînțeleapta sentință a lui Grigorie cel Mare: „Sunt de îndemnat supușii să nu judece cu ușurință viața mai-marilor lor; dacă îi văd poate făcând ceva vrednic de mustrare, să nu se arunce, de unde mustră pe drept răul, printr-un impuls al trufiei, în adâncimi mai mari. Sunt de îndemnat să nu devină mai îndrăzneți împotriva lor când iau aminte la greșelile mai-marilor, ci astfel, dacă sunt unele cu adevărat rele, să le judece în sinea lor, încât, totuși, legați de frica dumnezeiască, să nu refuze a purta sub ei jugul cuviinței… Faptele mai-marilor nu trebuie lovite cu sabia gurii, chiar atunci când sunt socotite, pe drept, vrednice de mustrare” (Regula pastoralis, P. III, cap. IV).

Totuși, puțin vor folosi strădaniile, dacă viața nu va fi rânduită după disciplina virtuților creștine. — Aceasta este sentința Scripturii despre neamul iudeilor: „Câtă vreme nu păcătuiau înaintea Dumnezeului lor, le mergea bine; căci Dumnezeul lor urăște nedreptatea… Dar, după ce s-au abătut de la calea pe care le-o dăduse Dumnezeu ca să umble pe ea, au fost nimiciți prin războaie de multe neamuri” (Iudita V, 21-22). Iar neamul iudeilor purta chipul început al poporului creștin; și în întâmplările lor de demult se afla adesea o imagine a adevărului ce avea să vină: numai că bunătatea dumnezeiască ne-a sporit și ne-a împodobit cu binefaceri cu mult mai mari și, din această pricină, vina inimii nerecunoscătoare face greșelile creștinilor cu mult mai grave.

Biserica nu este părăsită de Dumnezeu în niciun timp și în niciun fel: ea nu are de ce să se teamă de nelegiuirea oamenilor; însă pentru neamurile care degenerează de la virtutea creștină nu poate fi aceeași siguranță. Căci „păcatul face popoarele nenorocite” (Pilde XIV, 34). — Dacă orice veac trecut a încercat puterea și adevărul acestei sentințe, ce pricină este ca al nostru să nu o încerce? Ba chiar că pedepsele cuvenite stau deja să vină arată foarte multe, iar însăși starea cetăților o confirmă; pe multe le vedem, anume, roase de rele lăuntrice, și pe niciuna nu o vedem sigură din toate părțile. Iar dacă facțiunile celor răi vor înainta cu îndrăzneală pe calea începută; dacă li se va întâmpla ca, după cum se răspândesc prin meșteșuguri rele și printr-un scop și mai rău, tot astfel să se întărească în bogății și putere, atunci este de temut, desigur, ca cetăți întregi să se prăbușească din temelii, acelea pe care natura le-a așezat. — Și, în adevăr, asemenea temeri nu pot fi oprite prin puterea oamenilor numai, mai ales fiindcă o mulțime imensă, lepădând credința creștină, își ispășește pe drept pedepsele mândriei prin aceea că, orbită de pofte, caută în zadar adevărul, îmbrățișează cele false ca pe cele adevărate și i se pare că este înțeleaptă atunci când numește răul bine și binele rău, punând întunericul lumină și lumina întuneric (Is. V, 20). Așadar, este necesar ca Dumnezeu să intervină și, amintindu-Și de bunătatea Sa, să privească spre societatea civilă a oamenilor. Pentru aceasta, ceea ce am îndemnat cu tărie și în alte rânduri, trebuie să se lucreze cu un zel deosebit și cu statornicie, ca mila dumnezeiască să fie îmblânzită prin rugăciune smerită și ca virtuțile prin care se alcătuiește viața creștină să fie rechemate. — Mai ales însă trebuie trezită și păzită iubirea, care cuprinde sprijinul cel mai de seamă al vieții creștine și fără de care virtuțile fie nu sunt nicidecum, fie sunt lipsite de rod. De aceea fericitul Pavel, îndemnându-i pe coloseni să fugă de orice viciu și să se dăruiască unei laude adevărate a virtuților, adaugă: „iar peste toate acestea, aveți iubire, care este legătura desăvârșirii” (Colos. III, 14). Cu adevărat, iubirea este legătura desăvârșirii, fiindcă pe cei pe care îi cuprinde îi unește în chip intim cu Însuși Dumnezeu și îi desăvârșește astfel încât să-și tragă viața sufletului din Dumnezeu, să lucreze cu Dumnezeu și să raporteze toate la Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu trebuie însă să fie unită cu iubirea aproapelui, deoarece oamenii sunt părtași ai bunătății nemărginite a lui Dumnezeu și poartă în ei chipul și asemănarea ei întipărită. „Această poruncă avem de la Dumnezeu: cel ce iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său” (I Ioan IV, 21). „Dacă cineva ar zice: «Îl iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăște, mincinos este” (ib. 20). Și această poruncă despre iubire a numit-o nouă dumnezeiescul ei dătător, nu pentru că a iubi între ei pe oameni nu ar fi poruncit vreo lege mai veche sau însăși natura, ci pentru că acest fel de a iubi, creștinesc, era cu totul nou și nemaiauzit în toată amintirea. Căci aceeași iubire cu care Iisus Hristos este iubit de Tatăl Său și cu care El Însuși iubește pe oameni, a dobândit-o pentru ucenicii și următorii Săi, ca să poată fi în El o inimă și un suflet, precum El și Tatăl sunt una după fire. Nimeni nu ignoră cât de adânc a coborât, de la început, puterea acestui precept în pieptul creștinilor și ce roade și cât de mari a adus de unire, de bunăvoință reciprocă, de pietate, de răbdare, de tărie. De ce să nu se dea osteneală pentru imitarea exemplelor strămoșilor? Însăși vremurile pun înainte nu puține îndemnuri către iubire. Întrucât cei nelegiuiți își reînnoiesc urile împotriva lui Iisus Hristos, trebuie reînnoită pietatea creștinilor și, făcătoare de lucruri mari, trebuie reînnoită iubirea. Să înceteze, așadar, dacă sunt, dezbinările; să tacă acele certuri care risipesc puterile celor ce se luptă și nicidecum nu folosesc religiei; iar, strângându-se mințile în credință și voințele în iubire, să se trăiască, precum este drept, în iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Locul ne îndeamnă să îndemnăm în chip deosebit pe tații de familie ca, după aceste precepte, să se străduiască a cârmui și casele și a-și instrui la timp copiii. Începuturile statului le cuprinde familia, iar în mare parte soarta cetăților se hrănește între zidurile casei. De aceea, cei care voiesc să le despartă pe acestea de rânduielile creștine, începând planurile de la rădăcină, se grăbesc să strice societatea domestică. De la această nelegiuire nici gândul nu-i abate, deși aceasta nicidecum nu se poate face fără o foarte mare nedreptate față de părinți: căci, prin natură, părinții au dreptul de a-i forma pe cei pe care i-au născut, împreună cu această îndatorire, ca însăși creșterea și învățătura copilărească să se potrivească scopului pentru care, prin binefacerea lui Dumnezeu, au primit urmași. Așadar, părinților le este necesar să se străduiască și să lupte ca să respingă orice nedreptate în această privință și să dobândească pe deplin ca educarea copiilor să fie în puterea lor, cum se cuvine, după obiceiul creștin, și mai ales să-i ferească de acele școli de la care este primejdia să absoarbă veninul rău al impietății. Când e vorba de a forma bine tinerețea, nu se poate întreprinde nicio lucrare și nicio trudă atât de mare încât să nu trebuiască întreprinse și altele mai mari. Întru aceasta, cu adevărat vrednici de toată admirația sunt mulți catolici din felurite neamuri, care și-au pregătit școli pentru instruirea copiilor cu mare cheltuială și cu o statornicie și mai mare. A urma pilda lor mântuitoare, oriunde vremurile ar părea să o ceară, se cuvine; dar să fie așezat mai ales faptul că educația din casă poate foarte mult în sufletele copiilor. Dacă vârsta tânără va afla acasă disciplina unei vieți cinstite și ca o palestră a virtuților creștine, mântuirea cetăților va avea un sprijin mare.

Am atins deja, după câte vedem, lucrurile pe care mai ales în acest timp oamenii catolici trebuie să le urmeze și cele de care trebuie să fugă. — Rămâne, și aceasta este partea voastră, Venerabili Frați, să vă îngrijiți ca glasul Nostru să pătrundă pretutindeni și ca toți să înțeleagă cât de mult înseamnă a împlini în fapt cele pe care le-am urmărit în aceste Scrisori. Păzirea acestor îndatoriri nu poate fi supărătoare și grea, fiindcă jugul lui Iisus Hristos este dulce și povara Lui ușoară. — Dacă însă ceva ar părea mai greu de făcut, veți lucra prin autoritate și prin pildă ca fiecare să se străduiască mai cu tărie și să arate un suflet neînvins de greutăți. Arătați, precum Noi înșine am îndemnat adesea, că sunt în primejdie bunurile cele mai alese și cu totul vrednice de a fi dorite, pentru păstrarea cărora toate ostenelile trebuie socotite răbdătoare; și că, acelor osteneli, li se va da o răsplată atât de mare pe cât viața trăită creștinește aduce una foarte mare. Altfel, a nu voi să lupți pentru Hristos înseamnă a lupta împotriva Lui; iar El Însuși mărturisește (Luc. IX, 26) că va tăgădui înaintea Tatălui Său din ceruri pe toți aceia care vor fi refuzat să-L mărturisească înaintea oamenilor pe pământ. — Cât despre Noi și despre voi toți, cu adevărat, nu vom îngădui niciodată, cât timp ne va mai rămâne viață, ca autoritatea, sfatul și lucrarea Noastră să lipsească în vreun fel din luptă. Și nu este îndoială că, atât turmei, cât și păstorilor, le va fi de față un ajutor deosebit al lui Dumnezeu până la biruința deplină. Întăriți de această încredere, ca început al darurilor cerești și ca un gaj al bunăvoinței Noastre, vouă, Venerabili Frați, și clerului și întregului popor peste care fiecare dintre voi păstorește, vă împărtășim, cu toată dragostea în Domnul, binecuvântarea apostolică.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua de 10 ianuarie, anul 1890, al doisprezecelea al Pontificatului Nostru.