25 august 1910
Scrisoare către arhiepiscopii și episcopii francezi

Notre charge Apostolique

Condamnarea mișcării liberal-catolice „Le Sillon” a lui Marc Sangnier

Dată la Roma, lângă Sfântul Petru, la 25 august 1910

Venerabili Frați,
Salutare și Binecuvântare Apostolică.

Îndatorirea noastră apostolică ne impune să veghem asupra curăției credinței și asupra integrității disciplinei catolice, să-i păzim pe credincioși de primejdiile erorii și ale răului, mai ales atunci când eroarea și răul le sunt prezentate într-un limbaj atrăgător care, acoperind neclaritatea ideilor și echivocul expresiilor sub ardoarea sentimentului și sonoritatea cuvintelor, poate aprinde inimile pentru cauze seducătoare, dar funeste. Astfel au fost odinioară doctrinele pretinșilor filosofi ai secolului al XVIII-lea, cele ale Revoluției și ale liberalismului, condamnate de atâtea ori; astfel sunt și astăzi teoriile Sillonului, care, sub aparențe strălucitoare și generoase, duc prea adesea lipsă de claritate, de logică și de adevăr și, sub acest aspect, nu țin de geniul catolic și francez.

Am șovăit mult timp, Venerabili Frați, înainte de a exprima public și solemn gândirea noastră despre Sillon. A fost nevoie ca preocupările voastre să se adauge ale Noastre pentru a ne hotărî să o facem. Căci Noi iubim tânăra și vrednica tinerețe înrolată sub steagul Sillonului și o socotim, sub multe privințe, vrednică de laudă și de admirație. Îi iubim pe conducătorii ei, în care ne place să recunoaștem suflete alese, mai presus de pasiunile vulgare și însuflețite de cel mai nobil entuziasm pentru bine. I-ați văzut, Venerabili Frați, pătrunși de un sentiment foarte viu al fraternității umane, mergând în întâmpinarea celor ce muncesc și suferă pentru a-i ridica, susținuți în devotamentul lor de iubirea față de Isus Cristos și de practica exemplară a religiei.

Istoria Sillonului

Era a doua zi după memorabila Enciclică a Predecesorului Nostru, de fericită amintire, Leon al XIII-lea, despre condiția muncitorilor. Biserica, prin glasul Capului ei suprem, revărsase asupra celor umili și mici toate gingășiile inimii sale materne și părea să cheme cu dorință tot mai numeroși campioni ai restaurării ordinii și dreptății în societatea noastră tulburată. Nu veneau oare fondatorii Sillonului, la momentul potrivit, să pună în slujba ei trupe tinere și credincioase pentru realizarea dorințelor și speranțelor sale? Și, într-adevăr, Sillonul a ridicat în rândul claselor muncitoare stindardul lui Isus Cristos, semnul mântuirii pentru indivizi și pentru națiuni, hrănindu-și activitatea socială din izvoarele harului, impunând respectul față de religie în mediile cele mai puțin favorabile, deprinzând pe cei ignoranți și pe cei necredincioși să audă vorbindu-se despre Dumnezeu și, adesea, în conferințe contradictorii, în fața unui auditoriu ostil, ridicându-se, trezit de o întrebare sau de un sarcasm, pentru a striga cu glas tare credința sa. Acelea au fost vremurile frumoase ale Sillonului; aceasta este latura sa frumoasă care explică încurajările și aprobările pe care episcopatul și Sfântul Scaun nu i le-au refuzat, atâta vreme cât această fervoare religioasă a putut să acopere adevăratul caracter al mișcării sillonniste.

Căci trebuie spus, Venerabili Frați, că speranțele noastre au fost, în mare parte, înșelate. A venit o zi în care Sillonul a arătat, pentru ochii celor clarvăzători, tendințe îngrijorătoare. Sillonul s-a rătăcit. Putea să fie altfel? Fondatorii săi, tineri, entuziaști și plini de încredere în ei înșiși, nu erau suficient înarmați cu știință istorică, cu filosofie sănătoasă și cu teologie solidă pentru a înfrunta fără primejdie dificilele probleme sociale către care erau purtați de activitatea și de inima lor și pentru a se apăra, pe terenul doctrinei și al ascultării, de infiltrațiile liberale și protestante.

Sfaturile nu le-au lipsit, iar admonestările au urmat sfaturilor; dar am avut durerea de a vedea atât avizele, cât și mustrările alunecând pe sufletele lor nestatornice și rămânând fără rezultat. Lucrurile au ajuns într-un asemenea punct încât ne-am trăda datoria dacă am mai păstra tăcerea. Datorăm adevărul iubiților noștri fii ai Sillonului, pe care o ardoare generoasă i-a purtat pe o cale pe cât de falsă, pe atât de primejdioasă. Îl datorăm unui mare număr de seminariști și de preoți pe care Sillonul i-a smuls, dacă nu autorității, cel puțin conducerii și influenței episcopilor lor. Îl datorăm, în sfârșit, Bisericii, în sânul căreia Sillonul seamănă dezbinare și ale cărei interese le compromite.

Atitudinea față de autoritate

În primul rând, se cuvine a releva cu asprime pretenția Sillonului de a se sustrage conducerii autorității ecleziastice. Conducătorii Sillonului, într-adevăr, susțin că ei evoluează pe un teren care nu este cel al Bisericii; că nu urmăresc decât interese de ordin temporal și nu de ordin spiritual; că sillonnistul nu este decât un catolic consacrat cauzei claselor muncitoare, operelor democratice, și care își ia din practicile credinței energia devotamentului său; că, nici mai mult, nici mai puțin decât meșteșugarii, agricultorii, economiștii și politicienii catolici, el rămâne supus regulilor moralei comune tuturor, fără a depinde, nici mai mult, nici mai puțin decât aceștia, într-un mod special, de autoritatea ecleziastică.

Răspunsul la aceste subterfugii este mult prea ușor. Cui i se va putea face să creadă, într-adevăr, că sillonnștii catolici, că preoții și seminariștii înrolați în rândurile lor nu au în vedere, în activitatea lor socială, decât interesele temporale ale claselor muncitoare? A susține aceasta ar fi, credem Noi, a le aduce o jignire. Adevărul este că conducătorii Sillonului se proclamă idealiști ireductibili, că pretind a ridica clasele muncitoare ridicând mai întâi conștiința umană, că au o doctrină socială și principii filosofice și religioase pentru a construi societatea după un plan nou, că au o concepție specială despre demnitatea umană, despre libertate, despre dreptate și despre fraternitate și că, pentru a-și justifica visurile sociale, apelează la Evanghelie, interpretată după maniera lor, și, ceea ce este și mai grav, la un Cristos desfigurat și micșorat. Mai mult, aceste idei le predau în cercurile lor de studiu, le insuflă camarazilor lor, le introduc în operele lor. Ei sunt, așadar, cu adevărat profesori de morală socială, civică și religioasă și, oricare ar fi modificările pe care le-ar putea introduce în organizarea mișcării sillonniste, avem dreptul de a spune că scopul Sillonului, caracterul său, acțiunea sa țin de domeniul moral, care este domeniul propriu al Bisericii, și că, în consecință, sillonnștii se amăgesc atunci când cred că evoluează pe un teren la hotarele căruia încetează drepturile puterii doctrinale și directive a autorității ecleziastice.

Chiar dacă doctrinele lor ar fi lipsite de eroare, ar fi fost deja o abatere foarte gravă de la disciplina catolică a se sustrage cu încăpățânare conducerii celor care au primit de la cer misiunea de a călăuzi indivizii și societățile pe calea dreaptă a adevărului și a binelui. Dar răul este mai profund, am spus-o deja: Sillonul, purtat de o iubire prost înțeleasă față de cei slabi, a alunecat în eroare.

Într-adevăr, Sillonul își propune ridicarea și regenerarea claselor muncitoare. Or, în această materie, principiile doctrinei catolice sunt stabilite, iar istoria civilizației creștine este acolo pentru a atesta rodnicia lor binefăcătoare. Predecesorul Nostru, de fericită amintire, le-a reamintit în pagini magistrale, pe care catolicii preocupați de chestiuni sociale trebuie să le studieze și să le aibă neîncetat sub ochi. El a învățat, în special, că democrația creștină trebuie „să mențină diversitatea claselor, care este fără îndoială proprie cetății bine constituite, și să dorească pentru societatea umană forma și caracterul pe care Dumnezeu, autorul ei, i le-a imprimat”. El a stigmatizat „o anumită democrație care ajunge până la acest grad de perversitate încât să atribuie suveranitatea în societate poporului și să urmărească suprimarea și nivelarea claselor”. În același timp, Leon al XIII-lea a impus catolicilor un program de acțiune, singurul program capabil să reașeze și să mențină societatea pe bazele sale creștine seculare. Or, ce au făcut conducătorii Sillonului? Nu numai că au adoptat un program și un învățământ diferite de cele ale lui Leon al XIII-lea (ceea ce ar fi deja o îndrăzneală cu totul deosebită din partea unor laici care se așază astfel, în concurență cu Suveranul Pontif, ca îndrumători ai activității sociale în Biserică); dar au respins în mod deschis programul trasat de Leon al XIII-lea și au adoptat unul diametral opus; mai mult, resping doctrina reamintită de Leon al XIII-lea asupra principiilor esențiale ale societății, plasează autoritatea în popor sau o suprimă aproape cu totul și iau ca ideal de realizat nivelarea claselor. Ei merg, așadar, în răspăr cu doctrina catolică, către un ideal condamnat.

Știm bine că ei se fălesc cu dorința de a ridica demnitatea umană și condiția prea disprețuită a claselor muncitoare, de a face drepte și desăvârșite legile muncii și relațiile dintre capital și salariați, în fine, de a face să domnească pe pământ o dreptate mai bună și mai multă caritate și, prin mișcări sociale profunde și rodnice, de a promova, în umilință, un progres neașteptat. Și, desigur, Noi nu blamăm aceste eforturi, care ar fi din toate punctele de vedere excelente dacă sillonnștii nu ar uita că progresul unei ființe constă în a-și întări facultățile naturale prin energii noi și în a facilita jocul activității lor în cadrul și conform legilor constituției sale și că, dimpotrivă, rănind organele sale esențiale, sfărâmând cadrul activității lor, se împinge ființa nu spre progres, ci spre moarte. Tocmai aceasta vor ei să facă societății umane; acesta este visul lor de a-i schimba bazele naturale și tradiționale și de a promite o cetate viitoare zidită pe alte principii, pe care îndrăznesc să le declare mai rodnice și mai binefăcătoare decât principiile pe care se sprijină cetatea creștină actuală.

Nu, Venerabili Frați – trebuie reamintit cu putere în aceste timpuri de anarhie socială și intelectuală, în care fiecare se erijează în doctor și legiuitor – nu se va zidi cetatea altfel decât a zidit-o Dumnezeu; nu se va clădi societatea dacă Biserica nu îi așază temeliile și nu îi conduce lucrările; nu, civilizația nu mai este de inventat și nici cetatea nouă de construit în nori. Ea a fost, ea este; este civilizația creștină, este cetatea catolică. Nu este vorba decât de a o instaura și de a o restaura neîncetat pe temeliile sale naturale și divine împotriva atacurilor mereu renașterii utopiei nesănătoase, ale revoltei și ale impietății: omnia instaurare in Christo.

Și pentru ca să nu fim acuzați că judecăm prea sumar și cu o rigoare nejustificată teoriile sociale ale Sillonului, voim să le reamintim punctele esențiale.

Libertatea și egalitatea sillonnistă

Sillonul are o nobilă preocupare pentru demnitatea umană. Dar această demnitate o înțelege după maniera unor filosofi de care Biserica este departe de a avea a se lăuda. Primul element al acestei demnități este libertatea, înțeleasă în sensul că, în afară de materie religioasă, fiecare om este autonom. Din acest principiu fundamental el trage următoarele concluzii: astăzi, poporul se află sub tutelă, sub o autoritate distinctă de el; trebuie să se elibereze de aceasta: emancipare politică. Se află sub dependența patronilor care, deținând instrumentele sale de muncă, îl exploatează, îl oprimă și îl înjosesc; trebuie să-și scuture jugul: emancipare economică. Este, în sfârșit, dominat de o castă numită conducătoare, căreia dezvoltarea sa intelectuală îi asigură o preponderență necuvenită în conducerea treburilor; trebuie să se sustragă dominației ei: emancipare intelectuală. Nivelarea condițiilor sub acest triplu aspect va stabili între oameni egalitatea, iar această egalitate este adevărata dreptate umană.

O organizare politică și socială întemeiată pe această dublă bază, libertatea și egalitatea (la care se va adăuga curând fraternitatea), iată ceea ce ei numesc Democrație.

Totuși, libertatea și egalitatea nu constituie decât latura, ca să spunem așa, negativă. Ceea ce constituie propriu-zis și pozitiv Democrația este participarea cât mai mare cu putință a fiecăruia la guvernarea lucrului public. Iar aceasta cuprinde un triplu element: politic, economic și moral.

Autoritatea sillonnistă

Mai întâi, în politică, Sillonul nu desființează autoritatea; dimpotrivă, o socotește necesară; dar voiește să o împartă sau, mai exact, să o multiplice în așa fel încât fiecare cetățean să devină un fel de rege. Autoritatea, este adevărat, emană de la Dumnezeu, dar ea rezidă în mod primordial în popor și se desprinde din el pe calea alegerii sau, mai bine încă, a selecției, fără ca, prin aceasta, să părăsească poporul și să devină independentă de el; ea va fi exterioară, dar numai în aparență; în realitate, va fi interioară, pentru că va fi o autoritate consimțită.

Păstrând proporțiile, la fel va fi și în ordinea economică. Sustrasă unei clase particulare, funcția de patron va fi atât de mult multiplicată încât fiecare muncitor va deveni un fel de patron. Forma chemată să realizeze acest ideal economic nu este, se afirmă, cea a socialismului; este un sistem de cooperative suficient de numeroase pentru a provoca o concurență rodnică și pentru a salvgarda independența muncitorilor, care nu vor fi legați de niciuna dintre ele.

Umanitarismul sau fraternitatea sillonnistă

Iată acum elementul capital, elementul moral. Deoarece autoritatea, după cum s-a văzut, este foarte mult redusă, trebuie o altă forță care să o suplinească și să opună o reacție permanentă egoismului individual. Acest nou principiu, această forță, este iubirea interesului profesional și a interesului public, adică a însuși scopului profesiunii și al societății. Închipuiți-vă o societate în care, în sufletul fiecăruia, împreună cu iubirea înnăscută a binelui individual și a binelui familial, ar domni iubirea binelui profesional și a binelui public, în care, în conștiința fiecăruia, aceste iubiri s-ar subordona astfel încât binele superior ar precumpăni întotdeauna asupra binelui inferior; oare o asemenea societate nu s-ar putea lipsi aproape de autoritate și nu ar oferi ea idealul demnității umane, fiecare cetățean având un suflet de rege, fiecare muncitor un suflet de patron? Smuls din strâmtoarea intereselor sale private și ridicat până la interesele profesiunii sale și, mai sus, până la cele ale întregii națiuni și, mai sus încă, până la cele ale umanității (căci orizontul Sillonului nu se oprește la hotarele patriei, ci se întinde la toți oamenii până la marginile lumii), inima omenească, lărgită prin iubirea binelui comun, ar îmbrățișa pe toți camarazii aceleiași profesiuni, pe toți compatrioții, pe toți oamenii. Și iată măreția și noblețea umană ideală realizată prin celebra trilogie: Libertate, Egalitate, Fraternitate.

Or, aceste trei elemente, politic, economic și moral, sunt subordonate unul altuia, iar elementul moral, după cum am spus, este cel principal. Într-adevăr, nicio democrație politică nu este viabilă dacă nu are puncte de sprijin adânci în democrația economică. La rândul lor, nici una, nici cealaltă nu sunt posibile dacă nu se înrădăcinează într-o stare de spirit în care conștiința se află învestită cu responsabilități și energii morale proporționate. Dar presupuneți această stare de spirit, astfel alcătuită din responsabilitate conștientă și din forțe morale: democrația economică se va desprinde în mod firesc prin traducerea în fapte a acestei conștiințe și a acestor energii; și tot astfel, și pe aceeași cale, din regimul corporativ va ieși democrația politică; iar democrația politică și cea economică, aceasta sprijinind-o pe cealaltă, se vor afla fixate în însăși conștiința poporului pe temelii neclintite.

Aceasta este, pe scurt, teoria, s-ar putea spune visul Sillonului, și către aceasta tinde învățământul său și ceea ce el numește educația democratică a poporului, adică a duce la maximum conștiința și responsabilitatea civică a fiecăruia, din care vor decurge democrația economică și politică și domnia dreptății, a egalității și a fraternității.

Această expunere rapidă, Venerabili Frați, vă arată deja limpede câtă dreptate aveam când spuneam că Sillonul opune doctrină doctrinei, că își zidește cetatea pe o teorie contrară adevărului catolic și că falsifică noțiunile esențiale și fundamentale care reglează raporturile sociale în orice societate omenească. Această opoziție va reieși și mai mult din considerațiile următoare.

Combaterea sistemului sillonnist

Sillonul pune în mod primordial autoritatea publică în popor, din care ea derivă apoi către guvernanți, astfel însă încât să continue să rezideze în el. Or, Leon al XIII-lea a condamnat în mod formal această doctrină în Enciclica sa Diuturnum Illud despre Principatul politic, unde spune: „Mulți dintre moderni, mergând pe urmele acelora care, în secolul trecut, și-au luat numele de filosofi, declară că toată puterea vine de la popor; că, în consecință, cei care exercită puterea în societate nu o exercită ca o autoritate proprie, ci ca o autoritate ce le este delegată de popor și sub condiția ca ea să poată fi revocată prin voința poporului de la care o dețin. Cu totul dimpotrivă este simțirea catolicilor, care fac să derive dreptul de a comanda de la Dumnezeu, ca din principiul său natural și necesar.” Fără îndoială, Sillonul face să coboare de la Dumnezeu această autoritate pe care o așază mai întâi în popor, însă în așa fel încât „ea urcă de jos spre sus, pe când, în organizarea Bisericii, puterea coboară de sus spre jos”. Dar, pe lângă faptul că este anormal ca delegarea să urce, deoarece este de natura ei să coboare, Leon al XIII-lea a respins dinainte această încercare de conciliere a doctrinei catolice cu eroarea filosofismului. Căci el continuă: „Se cuvine a se observa aici: cei care prezidează la guvernarea lucrului public pot, în anumite cazuri, să fie aleși prin voința și judecata mulțimii, fără repugnare și fără opoziție cu doctrina catolică. Dar acest vot, deși desemnează pe guvernant, nu-i conferă autoritatea de a guverna, nu deleagă puterea, ci desemnează persoana care va fi învestită cu ea.”

De altminteri, dacă poporul rămâne deținătorul puterii, ce devine autoritatea? O umbră, un mit; nu mai există lege propriu-zisă, nu mai există ascultare. Sillonul a recunoscut aceasta, căci, într-adevăr, el reclamă, în numele demnității umane, tripla emancipare politică, economică și intelectuală; cetatea viitoare la care lucrează nu va mai avea nici stăpâni, nici slujitori; cetățenii vor fi toți liberi, toți camarazi, toți regi. Un ordin, un precept ar fi un atentat împotriva libertății; subordonarea față de orice superioritate ar fi o micșorare a omului, ascultarea o cădere. Oare astfel, Venerabili Frați, ne înfățișează doctrina tradițională a Bisericii raporturile sociale chiar și în cetatea cea mai desăvârșită cu putință? Oare orice societate de creaturi dependente și inegale prin natură nu are nevoie de o autoritate care să le îndrume activitatea către binele comun și care să impună legea sa? Și dacă în societate se găsesc ființe perverse (și vor fi întotdeauna), nu va trebui autoritatea să fie cu atât mai puternică cu cât egoismul celor răi va fi mai amenințător? Apoi, se poate spune, cu o umbră de rațiune, că există incompatibilitate între autoritate și libertate, afară numai dacă cineva se înșală greu asupra conceptului de libertate? Se poate învăța că ascultarea este contrară demnității umane și că idealul ar fi să fie înlocuită prin „autoritatea consimțită”? Oare apostolul Sfântul Pavel nu avea în vedere societatea omenească în toate etapele ei cu putință când poruncea credincioșilor să fie supuși oricărei autorități? Oare ascultarea de oameni ca reprezentanți legitimi ai lui Dumnezeu, adică, în ultimă instanță, ascultarea de Dumnezeu, îl coboară pe om și îl aruncă sub sine însuși? Oare starea religioasă întemeiată pe ascultare ar fi contrară idealului naturii umane? Oare sfinții, care au fost cei mai ascultători dintre oameni, erau sclavi și degenerați? Oare, în fine, se poate închipui o stare socială în care Isus Cristos, întors pe pământ, nu ar mai da exemplul ascultării și nu ar mai spune: Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu?

Sillonul, care învață asemenea doctrine și le pune în practică în viața sa lăuntrică, seamănă, așadar, în mijlocul tinereții voastre catolice noțiuni eronate și funeste despre autoritate, libertate și ascultare. Nu stau altfel lucrurile nici cu dreptatea și egalitatea. El lucrează, spune el, pentru a realiza o eră de egalitate, care ar fi prin aceasta însăși o eră de dreptate mai bună. Astfel, pentru el, orice inegalitate de condiție este o nedreptate sau, cel puțin, o dreptate mai mică! Principiu cu totul contrar naturii lucrurilor, generator de invidie și de nedreptate și subversiv al oricărei ordini sociale. Astfel, numai democrația va inaugura domnia dreptății desăvârșite!

Nu este aceasta o jignire adusă celorlalte forme de guvernământ, pe care le coboară astfel la rangul de guvernări de compromis neputincioase? De altminteri, Sillonul se lovește și aici de învățătura lui Leon al XIII-lea. Ar fi putut citi în Enciclica deja citată despre Principatul politic că „păstrată dreptatea, nu este interzis popoarelor să-și dea guvernământul care răspunde cel mai bine caracterului lor ori instituțiilor și obiceiurilor pe care le-au primit de la strămoșii lor”; iar Enciclica face aluzie la tripla formă de guvernare bine cunoscută. Ea presupune, deci, că dreptatea este compatibilă cu fiecare dintre ele. Și Enciclica despre condiția muncitorilor nu afirmă ea limpede posibilitatea de a restaura dreptatea în organizațiile actuale ale societății, deoarece indică mijloacele? Or, fără îndoială, Leon al XIII-lea nu înțelegea să vorbească de o dreptate oarecare, ci de dreptatea desăvârșită. Învățând, deci, că dreptatea este compatibilă cu cele trei forme de guvernare cunoscute, el învăța că, sub acest raport, Democrația nu se bucură de un privilegiu special. Sillonniștii, care pretind contrariul, ori refuză să asculte Biserica, ori își formează despre dreptate și egalitate un concept care nu este catolic.

Tot astfel stă lucrul și cu noțiunea de fraternitate, a cărei temelie ei o așază în iubirea intereselor comune sau, dincolo de toate filosofiile și toate religiile, în simpla noțiune de umanitate, cuprinzând astfel, în aceeași iubire și într-o egală toleranță, pe toți oamenii cu toate mizeriile lor, atât intelectuale și morale, cât și fizice și temporale. Or, doctrina catolică ne învață că prima datorie a carității nu stă în tolerarea convingerilor eronate, oricât de sincere ar fi ele, nici în indiferența teoretică ori practică față de eroarea sau viciul în care îi vedem cufundați pe frații noștri, ci în zelul pentru îmbunătățirea lor intelectuală și morală, nu mai puțin decât pentru bunăstarea lor materială. Aceeași doctrină catolică ne învață, de asemenea, că izvorul iubirii aproapelui se află în iubirea de Dumnezeu, Părinte comun și scop comun al întregii familii omenești, și în iubirea lui Isus Cristos, ai cărui mădulare suntem într-atât încât a ușura pe un nenorocit înseamnă a face bine lui Isus Cristos însuși. Orice altă iubire este iluzie ori sentiment sterp și trecător. Desigur, experiența omenească este acolo, în societățile păgâne ori laice din toate timpurile, spre a dovedi că, în anumite ceasuri, considerarea intereselor comune sau a asemănării de natură cântărește foarte puțin înaintea patimilor și poftelor inimii. Nu, Venerabili Frați, nu există adevărată fraternitate în afara carității creștine, care, din iubire pentru Dumnezeu și pentru Fiul său Isus Cristos, Mântuitorul nostru, îmbrățișează pe toți oamenii ca să-i ușureze pe toți și să-i aducă pe toți la aceeași credință și la aceeași fericire a cerului. Despărțind fraternitatea de caritatea creștină astfel înțeleasă, democrația, departe de a fi un progres, ar constitui un regres dezastruos pentru civilizație. Căci, dacă se voiește să se ajungă – și Noi o dorim din toată inima Noastră – la cea mai mare sumă de bunăstare cu putință pentru societate și pentru fiecare dintre mădularele ei prin fraternitate sau, cum se mai spune, prin solidaritate universală, este nevoie de unirea spiritelor în adevăr, unirea voințelor în morală, unirea inimilor în iubirea de Dumnezeu și de Fiul său, Isus Cristos. Or, această unire nu este realizabilă decât prin caritatea catolică, singura care, prin urmare, poate conduce popoarele pe calea progresului, către idealul civilizației.

În fine, la baza tuturor falsificărilor noțiunilor sociale fundamentale, Sillonul așază o idee falsă despre demnitatea umană. După el, omul nu va fi cu adevărat om, vrednic de acest nume, decât din ziua în care va fi dobândit o conștiință luminată, puternică, independentă, autonomă, care să se poată lipsi de stăpân, ascultând numai de ea însăși și fiind în stare să-și asume și să poarte, fără a greși, cele mai grave responsabilități. Iată cuvinte mari cu care se exaltă sentimentul mândriei omenești; asemenea unui vis care îl poartă pe om, fără lumină, fără călăuză și fără ajutor, pe calea iluziei, unde, în așteptarea zilei mari a conștiinței depline, va fi devorat de eroare și de patimi. Și această zi mare, când va veni ea? Fără a schimba natura omenească (ceea ce nu stă în puterea Sillonului), va veni ea vreodată? Oare sfinții, care au dus demnitatea umană la apogeu, aveau această demnitate? Și cei umili ai pământului, care nu pot urca atât de sus și care se mulțumesc să-și traseze cu modestie brazda lor, în starea pe care Providența le-a rânduit-o, împlinindu-și cu tărie datoriile în umilință, ascultare și răbdare creștină, nu ar fi vrednici de numele de oameni, ei pe care Domnul îi va scoate într-o zi din condiția lor obscură pentru a-i așeza în cer între prinții poporului său?

Ne vom opri aici reflecțiile noastre asupra rătăcirilor Sillonului; nu pretindem să epuizăm subiectul, căci ar mai fi încă de atras atenția voastră asupra altor puncte la fel de false și primejdioase, de pildă asupra felului de a înțelege puterea coercitivă a Bisericii. Importă acum să vedem influența acestor erori asupra conduitei practice a Sillonului și asupra acțiunii sale sociale.

Viața sillonnistă

Doctrinele Sillonului nu rămân în domeniul abstracției filosofice. Ele sunt predate tinereții catolice și, mai mult încă, se caută a fi trăite. Sillonul se socotește nucleul cetății viitoare; el o reflectă, așadar, cât mai fidel cu putință. Într-adevăr, în Sillon nu există ierarhie. Elita care îl conduce s-a desprins din masă prin selecție, adică impunându-se prin autoritatea sa morală și prin virtuțile sale. Se intră acolo liber, după cum liber se iese. Studiile se fac fără maestru, cel mult cu un sfătuitor. Cercurile de studiu sunt adevărate cooperative intelectuale, în care fiecare este totodată maestru și elev. Cea mai absolută camaraderie domnește între membri și pune sufletele lor în contact deplin: de aici, sufletul comun al Sillonului. El a fost definit „o prietenie”. Însuși preotul, când intră acolo, coboară înalta demnitate a preoției sale și, prin cea mai ciudată răsturnare a rolurilor, se face elev, se pune la nivelul tinerilor săi prieteni și nu mai este decât un camarad.

În aceste deprinderi democratice și în teoriile despre cetatea ideală care le însuflețesc, veți recunoaște, Venerabili Frați, cauza ascunsă a abaterilor disciplinare pe care a trebuit atât de des să le reproșați Sillonului. Nu este de mirare că nu găsiți la conducători și la camarazii lor astfel formați, fie ei seminariști sau preoți, respectul, docilitatea și ascultarea datorate persoanelor voastre și autorității voastre; că simțiți din partea lor o opoziție surdă și că aveți regretul de a-i vedea sustrăgându-se cu totul sau, când sunt siliți prin ascultare, dedicându-se cu dezgust unor opere nesillonniste. Voi sunteți trecutul, ei sunt pionierii civilizației viitoare. Voi reprezentați ierarhia, inegalitățile sociale, autoritatea și ascultarea: instituții îmbătrânite, cărora sufletele lor, îndrăgostite de un alt ideal, nu se mai pot supune. Avem despre această stare de spirit mărturia unor fapte dureroase, în stare să smulgă lacrimi, și nu putem, în ciuda îndelungii noastre răbdări, să ne apărăm de un drept sentiment de indignare. Cum! se insuflă tinereții voastre catolice neîncrederea față de Biserică, mama lor; li se predă că, de nouăsprezece secole, ea nu a izbutit încă în lume să constituie societatea pe adevăratele ei baze; că nu a înțeles noțiunile sociale ale autorității, ale libertății, ale egalității, ale fraternității și ale demnității umane; că marii episcopi și marii monarhi, care au creat și au cârmuit atât de glorios Franța, nu au știut să dea poporului lor nici adevărata dreptate, nici adevărata fericire, pentru că nu aveau idealul Sillonului!

Suflul Revoluției a trecut pe aici, și putem concluziona că, dacă doctrinele sociale ale Sillonului sunt eronate, spiritul său este primejdios și educația sa funestă.

Dar atunci, ce trebuie să gândim despre acțiunea sa în Biserică, el a cărui catolicitate este atât de scrupuloasă încât, încă puțin, și, dacă nu i-ai îmbrățișa cauza, ai fi, în ochii lui, un dușman lăuntric al catolicismului și nu ai înțelege nimic din Evanghelie și din Isus Cristos? Socotim potrivit să stăruim asupra acestei chestiuni, fiindcă tocmai ardoarea sa catolică a adus Sillonului, până în vremurile din urmă, încurajări prețioase și sufragii ilustre. Ei bine! în fața cuvintelor și a faptelor, suntem siliți să spunem că, în acțiunea sa ca și în doctrina sa, Sillonul nu dă satisfacție Bisericii.

Biserica și democrația

Mai întâi, catolicitatea lui nu se acomodează decât cu forma de guvernământ democratic, pe care o socotește cea mai favorabilă Bisericii și, ca să zicem astfel, confundată cu ea; el își subordonează, așadar, religia unui partid politic. Nu avem a demonstra că venirea democrației universale nu este importantă pentru acțiunea Bisericii în lume; am reamintit deja că Biserica a lăsat întotdeauna națiunilor grija de a-și da guvernământul pe care îl socotesc cel mai avantajos pentru interesele lor. Ceea ce voim să afirmăm încă o dată, după Predecesorul Nostru, este că există eroare și primejdie a subordona, din principiu, catolicismul unei forme de guvernământ; eroare și primejdie cu atât mai mari cu cât se sintetizează religia cu un gen de democrație ale cărei doctrine sunt eronate. Or, acesta este cazul Sillonului, care, în fapt, și pentru o formă politică specială, compromițând Biserica, îi dezbină pe catolici, smulge tinerețea și chiar preoți și seminariști de la acțiunea pur catolică și risipește în chip zadarnic forțele vii ale unei părți a națiunii.

Și priviți, Venerabili Frați, o uimitoare contradicție. Tocmai fiindcă religia trebuie să domine toate partidele, invocând acest principiu, Sillonul se abține de la a apăra Biserica atacată. Desigur, nu Biserica a coborât în arena politică: a fost târâtă acolo atât pentru a fi mutilată, cât și pentru a fi jefuită. Oare datoria oricărui catolic nu este de a folosi armele politice pe care le are în mână pentru a o apăra și, de asemenea, pentru a sili politica să rămână în domeniul ei și să nu se ocupe de Biserică decât pentru a-i da ceea ce i se cuvine? Ei bine, în fața unei Biserici astfel siluite, avem adesea durerea de a-i vedea pe sillonnști încrucișându-și brațele, dacă nu cumva, apărând-o, își află socoteala; îi vedem dictând ori susținând un program care nicăieri și în niciun grad nu trădează catolicul. Ceea ce nu împiedică pe oameni, în plină luptă politică, sub lovitura unei provocări, să-și afișeze public credința. Ce înseamnă aceasta, dacă nu că există doi oameni în sillonnist: individul, care este catolic; și sillonnistul, omul de acțiune, care este neutru?

Cel mai mare Sillon

A fost un timp când Sillonul, ca atare, era în mod formal catolic. În materie de forță morală, nu cunoștea decât una, forța catolică, și mergea proclamând că democrația va fi catolică ori nu va fi. A venit un moment când s-a răzgândit. A lăsat fiecăruia religia sau filosofia sa. A încetat el însuși să se califice drept „catolic” și, formulei „Democrația va fi catolică”, i-a substituit această alta: „Democrația nu va fi anticatolică”, după cum nu va fi nici anti-iudaică, nici anti-budistă. A fost epoca celui mai mare Sillon. Au fost chemați la construirea cetății viitoare toți muncitorii de toate religiile și de toate sectele. Nu li s-a cerut decât să îmbrățișeze același ideal social, să respecte toate credințele și să aducă un oarecare aport de forțe morale. Desigur, se proclama: „Conducătorii Sillonului își pun credința religioasă mai presus de toate. Dar pot ei să le răpească celorlalți dreptul de a-și lua energia morală de acolo de unde pot? În schimb, ei vor ca ceilalți să respecte dreptul lor, al lor, de a o lua din credința catolică. Ei cer, așadar, tuturor celor care vor să transforme societatea prezentă în sensul democrației să nu se respingă unii pe alții din pricina convingerilor filosofice sau religioase care îi pot despărți, ci să meargă mână în mână, nu renunțând la convingerile lor, ci încercând să facă, pe terenul realităților practice, dovada excelenței convingerilor lor personale. Poate că pe acest teren al emulației între suflete atașate de diferite convingeri religioase sau filosofice unirea va putea să se realizeze.” Și s-a declarat în același timp (cum putea aceasta să se împlinească?) că micul Sillon catolic va fi sufletul marelui Sillon cosmopolit.

De curând, numele celui mai mare Sillon a dispărut și a intervenit o nouă organizare, fără a modifica, dimpotrivă, spiritul și fondul lucrurilor: „pentru a pune ordine în muncă și a organiza diferitele forme de activitate. Sillonul rămâne totdeauna un suflet, un spirit, care se va amesteca în grupuri și va inspira activitatea lor.” Și toate noile grupări, devenite în aparență autonome: catolici, protestanți, liberi-cugetători, sunt rugate să se pună la lucru. „Camarazii catolici vor lucra între ei, într-o organizație specială, la a se instrui și a se educa. Democrații protestanți și liberi-cugetători vor face la fel de partea lor. Toți, catolici, protestanți și liberi-cugetători, vor avea la inimă să înarmeze tinerețea nu pentru o luptă fratricidă, ci pentru o generoasă emulație pe terenul virtuților sociale și civice.” Aceste declarații și această nouă organizare a acțiunii sillonniste cer reflecții foarte grave.

Iată, întemeiată de catolici, o asociație interconfesională pentru a lucra la reforma civilizației, operă religioasă în primul rând, căci nu există adevărată civilizație fără civilizație morală, și nu există adevărată civilizație morală fără adevărata religie: este un adevăr demonstrat, este un fapt de istorie. Și noii sillonnști nu vor putea pretinde că ei nu vor lucra decât „pe terenul realităților practice” unde diversitatea credințelor nu ar conta. Conducătorul lor simte atât de bine influența convingerilor minții asupra rezultatului acțiunii, încât îi invită, oricărei religii ar aparține, „să facă pe terenul realităților practice dovada excelenței convingerilor lor personale”. Și pe bună dreptate, căci realizările practice poartă pecetea convingerilor religioase, precum mădularele unui trup, până la ultimele lor extremități, primesc forma lor de la principiul vital care le însuflețește.

Acestea fiind spuse, ce trebuie să gândim despre promiscuitatea în care vor fi angajați tinerii catolici, cu heterodocși și necredincioși de tot felul, într-o operă de această natură? Nu este ea de o mie de ori mai primejdioasă pentru ei decât o asociație neutră? Ce trebuie să gândim despre acest apel către toți heterodocșii și către toți necredincioșii de a face dovada convingerilor lor pe terenul social, într-un fel de concurs apologetic, ca și cum acest concurs nu ar dura de nouăsprezece secole, în condiții mai puțin primejdioase pentru credința credincioșilor și cu toată cinstea Bisericii catolice? Ce trebuie să gândim despre acest respect pentru toate erorile și despre ciudata invitație, făcută de un catolic tuturor dizidenților, de a-și întări convingerile prin studiu și de a le face izvoare tot mai îmbelșugate de forțe noi? Ce trebuie să gândim despre o asociație în care toate religiile și chiar liber-cugetarea se pot manifesta pe față, în voie? Căci sillonnștii care, în conferințe publice și în alte locuri, își proclamă cu mândrie credința individuală, nu intenționează, fără îndoială, să le închidă gura celorlalți și să împiedice pe protestant să-și afirme protestantismul și pe sceptic scepticismul. Ce să gândim, în fine, despre un catolic care, intrând în cercul său de studiu, își lasă catolicismul la ușă, ca să nu-i sperie pe camarazii care, „visând o acțiune socială dezinteresată, au repulsie de a o face să slujească triumfului intereselor, clicilor sau chiar al convingerilor, oricare ar fi ele”? Aceasta este profesiunea de credință a noului Comitet democratic de acțiune socială, care a moștenit cea mai mare sarcină a vechii organizații și care, spune el, „sfărâmând echivocul întreținut în jurul celui mai mare Sillon, atât în mediile reacționare, cât și în mediile anticlericale”, este deschis tuturor oamenilor „respectuoși față de forțele morale și religioase și convinși că nicio emancipare socială adevărată nu este posibilă fără fermentul unui generos idealism”.

Condamnarea Sillonului

Da, vai! echivocul este sfărâmat; acțiunea socială a Sillonului nu mai este catolică; sillonnistul, ca atare, nu lucrează pentru o clică, iar „Biserica, spune el, nu ar putea în niciun chip să fie beneficiara simpatiilor pe care acțiunea sa le va putea stârni”. Stranie insinuare, cu adevărat! Se teme că Biserica ar profita de acțiunea socială a Sillonului într-un scop egoist și interesat, ca și cum tot ceea ce folosește Bisericii nu ar folosi omenirii! Stranie răsturnare a ideilor: Biserica ar fi beneficiara acțiunii sociale, ca și cum cei mai mari economiști nu ar fi recunoscut și demonstrat că acțiunea socială, pentru a fi serioasă și rodnică, trebuie să beneficieze de Biserică.

Dar mai stranii încă, înfricoșătoare și întristătoare totodată, sunt îndrăzneala și ușurătatea minții unor oameni care se zic catolici, care visează să refacă societatea în asemenea condiții și să statornicească pe pământ, deasupra Bisericii catolice, „domnia dreptății și a iubirii”, cu muncitori veniți de pretutindeni, din toate religiile sau fără religie, cu credințe ori fără credințe, cu condiția să uite ceea ce îi desparte: convingerile lor religioase și filosofice, și să pună în comun ceea ce îi unește: un generos idealism și forțe morale luate „de unde pot”. Când te gândești la tot ceea ce a trebuit: forțe, știință, virtuți supranaturale pentru a întemeia cetatea creștină, și la suferințele a milioane de martiri, și la luminile Părinților și Doctorilor Bisericii, și la devotamentul tuturor eroilor carității, și la o puternică ierarhie născută din cer, și la râuri de har dumnezeiesc, și la toate acestea zidite, legate, pătrunse de Viața lui Isus Cristos, Înțelepciunea lui Dumnezeu, Cuvântul făcut om; când te gândești, spunem Noi, la toate acestea, te înspăimânți văzând noi apostoli înverșunându-se să facă mai bine cu punerea în comun a unui idealism vag și a unor virtuți civice. Ce vor produce ei? Ce va ieși din această colaborare? O construcție pur verbală și himerică, în care se vor vedea sclipind laolaltă și într-o confuzie seducătoare cuvintele de libertate, dreptate, fraternitate și iubire, de egalitate și exaltare umană, totul întemeiat pe o demnitate umană prost înțeleasă. Va fi o agitație tumultuoasă, sterilă pentru scopul propus și folositoare agitatorilor de mase mai puțin utopiști. Da, într-adevăr, se poate spune că Sillonul convoiește socialismul, cu ochii ațintiți către o himeră.

Ne temem că ar putea fi încă mai rău. Rezultatul acestei promiscuități în muncă, beneficiarul acestei acțiuni sociale cosmopolite nu poate fi decât o democrație care nu va fi nici catolică, nici protestantă, nici iudaică; o religie (căci sillonnismul, conducătorii au spus-o, este o religie) mai universală decât Biserica catolică, unind pe toți oamenii deveniți în sfârșit frați și camarazi în „împărăția lui Dumnezeu”. – „Nu se lucrează pentru Biserică, se lucrează pentru omenire.”

Iar acum, pătrunși de cea mai vie tristețe, ne întrebăm, Venerabili Frați, ce a ajuns catolicismul Sillonului. Vai, el care altădată dădea atâtea frumoase speranțe, acest fluviu limpede și impetuos a fost captat în mersul său de dușmanii moderni ai Bisericii și nu mai formează de acum înainte decât un jalnic afluent al marelui curent de apostazie organizat, în toate țările, pentru întemeierea unei Biserici universale care nu va avea nici dogme, nici ierarhie, nici regulă pentru minte, nici frâu pentru patimi și care, sub pretextul libertății și al demnității umane, ar readuce în lume, dacă ar putea birui, domnia legală a vicleniei și a forței și asuprirea celor slabi, a celor ce suferă și a celor ce muncesc.

Sillonul și revoluția

Cunoaștem prea bine întunecatele officine unde se plăsmuiesc aceste doctrine vătămătoare, care nu ar trebui să seducă minți pătrunzătoare. Conducătorii Sillonului nu au putut să se apere de ele: exaltarea sentimentelor lor, bunătatea oarbă a inimii lor, misticismul lor filosofic, amestecat cu o parte de iluminism, i-au târât către o nouă Evanghelie, în care au crezut că văd adevărata Evanghelie a Mântuitorului, până într-atât încât îndrăznesc să se poarte cu Domnul nostru Isus Cristos cu o familiaritate suveran lipsită de respect și că, idealul lor fiind înrudit cu cel al Revoluției, nu se tem să facă între Evanghelie și Revoluție apropieri blasfemiatoare, care nu au scuza de a fi scăpat din vreo improvizație tumultuoasă.

Sillonul și Evanghelia

Vrem să vă atragem atenția, Venerabili Frați, asupra acestei deformări a Evangheliei și a caracterului sacru al Domnului nostru Isus Cristos, Dumnezeu și Om, practicată în „Sillon” și în alte părți. Îndată ce se abordează chestiunea socială, este la modă, în anumite medii, să se îndepărteze mai întâi dumnezeirea lui Isus Cristos, și apoi să nu se vorbească decât de suverana sa blândețe, de compătimirea sa pentru toate mizeriile omenești, de îndemnurile sale stăruitoare la iubirea aproapelui și la fraternitate. Desigur, Isus ne-a iubit cu o iubire imensă, infinită, și a venit pe pământ să sufere și să moară pentru ca, uniți în jurul lui în dreptate și iubire, însuflețiți de aceleași simțăminte de caritate reciprocă, toți oamenii să trăiască în pace și fericire. Dar, pentru realizarea acestei fericiri temporale și veșnice, a pus, cu suverană autoritate, condiția ca omul să facă parte din turma sa, să primească doctrina sa, să practice virtutea și să se lase învățat și călăuzit de Petru și de urmașii săi. Apoi, deși Isus a fost bun cu rătăciții și păcătoșii, nu le-a respectat convingerile eronate, oricât de sincere ar fi părut; i-a iubit pe toți ca să-i învețe, să-i convertească și să-i mântuiască. Dacă i-a chemat la sine, ca să-i ușureze, pe cei ce trudesc și suferă, nu a fost ca să le predice invidia unei egalități himerice. Dacă i-a ridicat pe cei umili, nu a fost ca să le insufle sentimentul unei demnități independente și răzvrătite împotriva ascultării. Dacă inima lui se revărsa de blândețe pentru sufletele de bunăvoință, a știut, de asemenea, să se înarmeze cu o sfântă indignare împotriva profanatorilor casei lui Dumnezeu, împotriva ticăloșilor care smintesc pe cei mici, împotriva autorităților care apasă poporul sub greutatea unor poveri grele fără să-și pună degetul ca să le ridice. A fost tot atât de tare pe cât a fost de blând; a dojenit, a amenințat, a pedepsit, știind și învățându-ne că adesea frica este începutul înțelepciunii și că uneori se cuvine să tai un mădular pentru a salva trupul. În fine, nu a vestit pentru societatea viitoare domnia unei fericiri ideale din care suferința ar fi izgonită; ci, prin lecțiile și exemplele sale, a trasat calea fericirii cu putință pe pământ și a fericirii desăvârșite în cer: calea împărătească a crucii. Acestea sunt învățături pe care ar fi o greșeală să le aplicăm numai vieții individuale în vederea mântuirii veșnice; acestea sunt învățături eminamente sociale și ne arată în Domnul nostru Isus Cristos altceva decât un umanitarism fără consistență și fără autoritate.

Datoria episcopilor

Pentru voi, Venerabili Frați, continuați cu zel lucrarea Mântuitorului oamenilor, prin imitarea blândeții și a tăriei Sale. Plecați-vă asupra tuturor mizeriilor; nicio durere să nu scape grijii voastre pastorale; nicio plângere să nu vă găsească nepăsători. Dar, de asemenea, predicați cu îndrăzneală datoriile lor celor mari și celor mici; vouă vă revine a forma conștiința poporului și a puterilor publice. Chestiunea socială va fi aproape rezolvată atunci când unii și alții, mai puțin pretențioși cu privire la drepturile lor reciproce, își vor împlini mai exact datoriile.

Mai mult, fiindcă în conflictul intereselor și mai ales în lupta cu forțe necinste, virtutea unui om, chiar sfințenia lui, nu este totdeauna de ajuns ca să-i asigure pâinea cea de toate zilele, iar mecanismele sociale ar trebui organizate în așa fel încât, prin jocul lor firesc, să paralizeze eforturile celor răi și să facă accesibilă oricărei bune-voințe partea sa legitimă de fericire temporală, dorim cu ardoare ca voi să luați o parte activă la organizarea societății în acest scop. Și, spre aceasta, în timp ce preoții voștri se vor dărui cu ardoare lucrării sfințirii sufletelor, apărării Bisericii și operelor de caritate propriu-zise, veți alege pe unii dintre ei, activi și cu duh cumpătat, înzestrați cu gradele de doctor în filosofie și în teologie și cunoscând desăvârșit istoria civilizației antice și moderne, și îi veți aplica studiilor mai puțin înalte și mai practice ale științei sociale, pentru a-i pune, la vreme potrivită, în fruntea operelor voastre de acțiune catolică. Totuși, acești preoți să nu se lase rătăciți, în labirintul opiniilor contemporane, de mirajul unei false democrații; să nu împrumute din retorica celor mai răi dușmani ai Bisericii și ai poporului un limbaj emfatic, plin de promisiuni pe cât de sonore, pe atât de irealizabile. Să fie convinși că chestiunea socială și știința socială nu s-au născut ieri; că în toate timpurile Biserica și Statul, fericit conlucrând, au suscitat în acest scop organizații rodnice; că Biserica, care nu a trădat niciodată fericirea poporului prin alianțe compromițătoare, nu are a se desprinde de trecut și că îi este de ajuns să reia, cu concursul adevăraților lucrători ai restaurării sociale, organismele sfărâmate de Revoluție și să le adapteze, în același spirit creștin care le-a însuflețit, noului mediu creat de evoluția materială a societății contemporane: căci adevărații prieteni ai poporului nu sunt nici revoluționari, nici novatori, ci tradiționaliști.

Apel la supunere

Această lucrare eminamente vrednică de zelul vostru pastoral, dorim ca, departe de a-i pune piedici, tinerețea „Sillonului”, dezlegată de erorile sale, să-i aducă, în ordinea și supunerea cuvenite, un concurs loial și eficace.

Îndreptându-ne, așadar, către conducătorii „Sillonului”, cu încrederea unui Părinte care vorbește copiilor săi, le cerem, pentru binele lor, pentru binele Bisericii și al Franței, să vă cedeze locul. Măsurăm, desigur, întinderea jertfei pe care o solicităm de la ei, dar îi știm îndeajuns de generoși ca să o împlinească și, dinainte, în numele Domnului nostru Isus Cristos, al cărui nevrednic reprezentant suntem, îi binecuvântăm pentru aceasta. Cât despre membrii „Sillonului”, voim ca ei să se rânduiască pe dieceze pentru a lucra, sub conducerea episcopilor lor respectivi, la regenerarea creștină și catolică a poporului, totodată cu îmbunătățirea soartei lui. Aceste grupuri diecezane vor fi, deocamdată, independente unele de altele; și, pentru a arăta bine că au rupt cu erorile trecutului, vor lua numele de „Silloane Catolice”, iar fiecare dintre membrii lor va adăuga la titlul său de „sillonnist” același calificativ de „catolic”. Se înțelege de la sine că orice sillonnist catolic va rămâne liber să-și păstreze, pe de altă parte, preferințele politice, curățite de tot ceea ce nu ar fi, în această materie, în întregime conform cu doctrina Bisericii. Iar dacă, Venerabili Frați, unele grupuri ar refuza să se supună acestor condiții, ar trebui să le socotiți ca refuzând prin fapt să se supună conducerii voastre; și atunci ar fi de examinat dacă ele se mărginesc la politică ori la economia pură, sau dacă stăruie în vechile lor rătăciri. În primul caz, este limpede că nu ați avea a vă ocupa de ele mai mult decât de obștea credincioșilor; în al doilea, va trebui să acționați în consecință, cu prudență, dar cu fermitate. Preoții vor trebui să stea cu totul în afara grupurilor dizidente și se vor mulțumi să dea ajutorul sfântului minister în chip individual membrilor lor, aplicându-le la tribunalul Pocăinței regulile comune ale moralei cu privire la doctrină și la purtare. Cât despre grupurile catolice, preoții și seminariștii se vor feri a se agrega la ele ca membri, căci se cuvine ca miliția sacerdotală să rămână deasupra asociațiilor laice, chiar și a celor mai folositoare și însuflețite de cel mai bun spirit.

Acestea sunt măsurile practice prin care am socotit necesar să sancționăm această Scrisoare despre „Sillon” și despre sillonnști. Domnul să binevoiască, ne rugăm din adâncul sufletului, să facă pe acești oameni și pe acești tineri să înțeleagă gravele motive care au dictat-o, să le dea docilitatea inimii, împreună cu curajul de a dovedi, în fața Bisericii, sinceritatea fervorii lor catolice; iar vouă, Venerabili Frați, să vă insufle, pentru ei, fiindcă de acum sunt ai voștri, simțămintele unei iubiri cu totul părintești.

În această nădejde și pentru a dobândi aceste rezultate atât de dorite, vă dăruim din toată inima, precum și clerului vostru și poporului vostru, Binecuvântarea apostolică.

Dată la Roma, lângă Sfântul Petru, la 25 august 1910, în al optulea an al Pontificatului Nostru.

PIU X, Papă