DESPRE BISERICĂ ȘI REICHUL GERMAN
CĂTRE PREAVENERABILII FRAȚI
ARHIEPISCOPII ȘI EPISCOPII GERMANIEI ȘI ALȚI ORDINARI
ÎN PACE ȘI COMUNIUNE CU SCAUNUL APOSTOLIC

Preavenerabili Frați, salutare și binecuvântare apostolică.

1 – Cu adâncă neliniște și cu o surprindere ce sporește necontenit, urmărim de multă vreme încercările dureroase ale Bisericii și vexațiile tot mai mari care îi apasă pe aceia care au rămas credincioși cu inima și cu fapta, în mijlocul unui popor care odinioară a primit de la Sfântul Bonifaciu mesajul luminos al Evangheliei lui Cristos și al Împărăției lui Dumnezeu.

2 – Iar cele pe care reprezentanții venerabilului episcopat, care Ne-au vizitat în camera Noastră de suferință, au trebuit să Ni le relateze, în adevăr și din datorie de conștiință, nu au schimbat aceste simțăminte. La veștile mângâietoare și ziditoare despre statornicia cu care credincioșii își apără credința, ei s-au socotit obligați, în pofida eforturilor de a judeca cu moderație și în ciuda propriei lor iubiri patriotice, să adauge relatări grele și dureroase. După ce le-am ascultat, am putut, cu recunoștință față de Dumnezeu, să exclamăm împreună cu Apostolul iubirii: „Nu am bucurie mai mare decât aceasta, să aud că fiii mei umblă în adevăr” (Ioan III, 4). Dar sinceritatea inerentă însărcinării Noastre apostolice și hotărârea de a pune înaintea lumii creștine adevărul în toată realitatea sa Ne îndeamnă să adăugăm: „Inima Noastră păstorească nu cunoaște o durere mai adâncă, nici o amărăciune mai mare, decât aceea de a afla că mulți se abat de pe calea adevărului”.

3 – Atunci când, în anul 1933, am consimțit, Preavenerabili Frați, să deschidem negocieri pentru un concordat, pe care Guvernul Reichului l-a propus pe baza unui proiect elaborat de mai mulți ani; și când, spre unanima voastră satisfacție, am încheiat aceste negocieri printr-un tratat solemn, am fost animați de dorința, ce Ne revenea prin însăși misiunea Noastră, de a asigura Bisericii din Germania libertatea misiunii sale binefăcătoare și mântuirea sufletelor încredințate ei, precum și de dorința sinceră de a aduce poporului german un serviciu esențial pentru dezvoltarea sa pașnică și prosperă. De aceea, în pofida multor și grave rezerve, am hotărât atunci să nu refuzăm consimțământul Nostru, dorind să cruțăm credincioșilor din Germania, pe cât era omenește posibil, încercările și dificultățile pe care, în împrejurările date, ar fi trebuit să le înfrunte dacă negocierile ar fi eșuat. Prin fapte am voit să arătăm limpede că, având drept unic scop interesele lui Cristos, mâna pașnică și maternă a Bisericii se întindea către oricine nu o respingea în mod voit.

4 – Dacă, așadar, arborele păcii, pe care l-am sădit pe pământ german cu cea mai curată intenție, nu a adus roadele pe care, în interesul poporului vostru, le-am sperat cu atâta încredere, nimeni în lume, care are ochi să vadă și urechi să audă, nu va putea pune vina pe Biserică și pe Capul ei. Experiențele acestor ultimi ani au fixat răspunderi și au scos la lumină intrigi care, încă de la început, nu urmăreau decât un război de exterminare. În brazdele în care am încercat să semănăm sămânța unei păci sincere, alți oameni – „vrăjmașul” din Sfânta Scriptură – au suprasemănat neghina neîncrederii, a neliniștii, a urii, a calomniei, a unei ostilități hotărâte, fățișe sau voalate, alimentate din multe izvoare și folosind multe mijloace, împotriva lui Cristos și a Bisericii Sale. Ei, și numai ei, împreună cu complicii lor, tăcuți sau zgomotoși, sunt astăzi răspunzători dacă furtuna unui război religios, în locul curcubeului păcii, întunecă cerurile Germaniei.

5 – Nu am încetat niciodată, Preavenerabili Frați, să atragem atenția cârmuitorilor răspunzători de destinul țării voastre asupra consecințelor care ar urma în mod inevitabil protejării și chiar favorizării unei asemenea politici. Am făcut tot ce a stat în puterea Noastră pentru a apăra angajamentul sacru al cuvântului dat, împotriva teoriilor și practicilor care, dacă ar fi oficial aprobate, ar distruge orice încredere în tratate și ar face orice semnătură lipsită de valoare. Dacă va veni vreodată ziua de a prezenta lumii socoteala eforturilor Noastre, orice minte dreaptă va vedea de partea cui se află făuritorii păcii și de partea cui tulburătorii ei. Oricine ar mai păstra în suflet o fărâmă de iubire pentru adevăr și în inimă o umbră de simț al dreptății trebuie să recunoască faptul că, în cursul acestor ani plini de neliniște și încercări care au urmat încheierii concordatului, fiecare cuvânt al Nostru, fiecare faptă a Noastră a fost inspirată de legea obligatorie a tratatelor. În același timp, oricine trebuie să recunoască, nu fără surprindere și dezaprobare, modul în care cealaltă parte contractantă a golit de conținut prevederile tratatului, le-a denaturat sensul și a ajuns, în cele din urmă, să considere încălcarea lui, mai mult sau mai puțin oficială, drept o politică normală. Moderația pe care am arătat-o, în pofida tuturor acestora, nu a fost inspirată de interese lumești, cu atât mai puțin de o slăbiciune nejustificată, ci numai de grija de a nu smulge grâul împreună cu neghina; de a nu pronunța o judecată publică înainte ca opinia să fie pregătită să-i recunoască forța; de a nu pune sub acuzație onestitatea altora înainte ca dovezile faptelor să fi smuls masca ostilității sistematice îndreptate împotriva Bisericii. Chiar și acum, când o campanie împotriva școlilor confesionale, garantate de concordat, și suprimarea liberei alegeri acolo unde catolicii au dreptul la educația catolică a copiilor lor oferă, într-o chestiune atât de esențială pentru viața Bisericii, dovada gravității extreme a situației și a neliniștii oricărei conștiințe creștine; chiar și acum, răspunderea Noastră pentru sufletele creștine Ne determină să nu trecem cu vederea ultimele posibilități, oricât de slabe ar fi ele, ale unei reveniri la fidelitatea față de tratate și la orice înțelegere care ar putea fi acceptabilă episcopatului. Vom continua, fără a obosi, să stăm înaintea cârmuitorilor poporului vostru ca apărători ai drepturilor încălcate și, în ascultare de conștiința Noastră și de misiunea Noastră păstorească, fie că vom avea succes sau nu, să ne opunem politicii care caută, prin mijloace deschise sau ascunse, să sugrume drepturile garantate printr-un tratat.

6 – Altul însă este scopul acestei scrisori, Preavenerabili Frați. După cum voi Ne-ați vizitat cu dragoste în boala Noastră, tot astfel Ne întoarcem către voi și, prin voi, către catolicii germani, care, asemenea tuturor copiilor suferinzi și încercați, sunt mai aproape de inima Tatălui lor. Într-un timp în care credința voastră, asemenea aurului, este încercată în focul necazului și al persecuției, când libertatea voastră religioasă este asediată din toate părțile, când lipsa învățământului religios și a unei apărări normale apasă greu asupra voastră, aveți tot dreptul la cuvinte de adevăr și de mângâiere spirituală din partea aceluia al cărui prim predecesor a auzit aceste cuvinte de la Domnul: „Eu m-am rugat pentru tine ca să nu piară credința ta; iar tu, după ce te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi” (Luca XXII, 32).

7 – Vegheați, Preavenerabili Frați, ca mai presus de orice să fie păstrată în Germania credința în Dumnezeu, temelia dintâi și de neînlocuit a oricărei religii, curată și nepătată. Nu este credincios în Dumnezeu acela care rostește numele Lui cu buzele, ci acela pentru care acest cuvânt sacru exprimă o concepție adevărată și vrednică despre Dumnezeire. Cine identifică, printr-o confuzie panteistă, pe Dumnezeu cu universul, fie coborându-L pe Dumnezeu la măsura lumii, fie ridicând lumea la măsura lui Dumnezeu, nu este credincios în Dumnezeu. Cine urmează acea așa-zisă concepție germanică precreștină care înlocuiește pe Dumnezeul personal cu un destin obscur și impersonal, neagă astfel Înțelepciunea și Providența lui Dumnezeu, Care „ajunge cu putere de la un capăt la altul și rânduiește toate cu blândețe” (Înțelepciunea VIII, 1). Acela nu este credincios în Dumnezeu.

8 – Cine înalță rasa, sau poporul, sau statul, sau o anumită formă de stat, sau deținătorii puterii, sau orice altă valoare fundamentală a comunității umane – oricât de necesară și onorabilă ar fi funcția lor în lucrurile pământești – cine ridică aceste noțiuni deasupra valorii lor proprii și le divinizează până la un nivel idolatru, răstoarnă și pervertește ordinea lumii plănuite și create de Dumnezeu; el este departe de adevărata credință în Dumnezeu și de concepția despre viață pe care această credință o susține.

9 – Feriți-vă, Preavenerabili Frați, de abuzul tot mai răspândit, în vorbire ca și în scris, al numelui lui Dumnezeu, ca și cum ar fi o etichetă lipsită de sens, care poate fi aplicată oricărei creații, mai mult sau mai puțin arbitrare, a speculației omenești. Folosiți-vă influența asupra credincioșilor pentru ca ei să refuze să se lase antrenați în această rătăcire. Dumnezeul nostru este Dumnezeul personal, supranatural, atotputernic, infinit de desăvârșit, unul în Treimea Persoanelor, tripersonal în unitatea esenței divine, Creatorul a tot ceea ce există, Domn, Rege și împlinitorul ultim al istoriei lumii, Care nu va tolera și nu poate tolera un Dumnezeu rival alături de El.

10 – Acest Dumnezeu, acest Stăpân suveran, a dat porunci a căror valoare este independentă de timp și spațiu, de țară și de rasă. După cum soarele lui Dumnezeu strălucește asupra fiecărei fețe omenești, tot astfel legea Sa nu cunoaște nici privilegii, nici excepții. Cârmuitorii și supușii, cei încoronați și cei neîncoronați, bogații și săracii sunt deopotrivă supuși cuvântului Său. Din plinătatea dreptului Creatorului decurge în mod firesc plinătatea dreptului Său de a fi ascultat de indivizi și de comunități, oricare ar fi ele. Această ascultare pătrunde toate domeniile activității în care valorile morale cer armonie cu legea lui Dumnezeu și străbate orice integrare a legilor mereu schimbătoare ale oamenilor în legile neschimbătoare ale lui Dumnezeu.

11 – Numai spiritele superficiale pot aluneca spre concepții despre un Dumnezeu național sau o religie națională, ori pot încerca să-L închidă între frontierele unui singur popor, în limitele înguste ale unei singure rase, pe Dumnezeu, Creatorul universului, Rege și Legiuitor al tuturor națiunilor, înaintea căruia ele sunt „ca o picătură din găleată” (Isaia XL, 15).

12 – Episcopii Bisericii lui Cristos, „rânduiți în cele ce privesc pe Dumnezeu” (Evrei V, 1), trebuie să vegheze ca asemenea erori primejdioase și practicile, încă și mai primejdioase, care decurg din ele, să nu prindă rădăcină în turma lor. Face parte din obligațiile lor sacre să facă tot ce stă în puterea lor pentru a impune respectul și ascultarea față de poruncile lui Dumnezeu, ca temelie necesară a oricărei vieți private și a oricărei moralități publice; să vegheze ca drepturile Maiestății Sale divine, numele Său și cuvântul Său să nu fie profanate; să pună capăt blasfemiilor care, în cuvinte și imagini, se înmulțesc ca nisipul mării; să înfrunte încăpățânarea și provocările celor care Îl neagă, Îl disprețuiesc și Îl urăsc pe Dumnezeu, prin rugăciunile reparatoare neîncetate ale credincioșilor, care se înalță ceas de ceas ca tămâia către Cel Preaînalt și rețin mânia Sa.

13 – Vă mulțumim, Preavenerabili Frați, vouă, preoților voștri și credincioșilor, care ați stăruit în datoria voastră creștină și în apărarea drepturilor lui Dumnezeu în fața unui păgânism agresiv. Recunoștința Noastră, cu atât mai caldă și mai admirativă, se îndreaptă către aceia care, în împlinirea datoriei lor, au fost socotiți vrednici de jertfă și de suferință din iubire față de Dumnezeu.

14 – Nicio credință în Dumnezeu nu poate supraviețui mult timp curată și nealterată fără sprijinul credinței în Cristos. „Nimeni nu știe cine este Fiul, decât Tatăl, și cine este Tatăl, decât Fiul și acela căruia Fiul va voi să-I descopere” (Luca X, 22). „Iar aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3). Nimeni, așadar, nu poate spune: „Cred în Dumnezeu, și aceasta îmi este suficient ca religie”, căci cuvintele Mântuitorului nu îngăduie ocolire: „Oricine tăgăduiește pe Fiul nu-L are pe Tatăl; cine mărturisește pe Fiul Îl are și pe Tatăl” (1 Ioan II, 23).

15 – În Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om, a strălucit plinătatea revelației divine. „Dumnezeu, Care în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit odinioară părinților prin profeți, la sfârșit, în aceste zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei I, 1). Cărțile sfinte ale Vechiului Testament sunt în întregime cuvântul lui Dumnezeu și constituie o parte substanțială a revelației Sale; ele sunt străbătute de o lumină estompată, în armonie cu dezvoltarea lentă a revelației, cu zorii zilei luminoase a răscumpărării. Așa cum este de așteptat în cărți istorice și didactice, ele reflectă în multe privințe imperfecțiunea, slăbiciunea și păcătoșenia omului. Dar, alături de nenumărate trăsături de măreție și noblețe, ele consemnează și istoria poporului ales, purtător al Revelației și al Făgăduinței, care se abate adesea de la Dumnezeu și se întoarce către lume. Ochii care nu sunt orbiți de prejudecată sau de patimă vor vedea în această prevaricare, așa cum este relatată de istoria biblică, strălucirea luminoasă a luminii divine care dezvăluie planul mântuitor ce triumfă în cele din urmă asupra oricărei greșeli și oricărui păcat. Tocmai în amurgul acestui fundal se percepe perspectiva impresionantă a pedagogiei divine a mântuirii, care încălzește, mustră, lovește, ridică și înfrumusețează pe cei aleși ai săi. Numai ignoranța și mândria pot orbi pe cineva față de comorile adunate în Vechiul Testament.

16 – Cine voiește să vadă alungată din biserică și din școală istoria biblică și învățăturile înțelepte ale Vechiului Testament blasfemiază numele lui Dumnezeu, blasfemiază planul de mântuire al Celui Atotputernic și face din gândirea omenească limitată și îngustă judecătorul planurilor lui Dumnezeu asupra istoriei lumii; el își neagă credința în adevăratul Cristos, așa cum S-a arătat în trup, Cristosul Care Și-a luat natura omenească dintr-un popor ce avea să-L răstignească; și nu înțelege nimic din tragedia universală a Fiului lui Dumnezeu, Care a opus sacrilegiului călăilor Săi jertfa divină și preoțească a morții Sale răscumpărătoare și a făcut din noul legământ ținta vechiului legământ, împlinirea și încununarea lui.

17 – Culmea revelației, atinsă în Evanghelia lui Cristos, este definitivă și statornică. Ea nu cunoaște retușuri de mână omenească; nu îngăduie înlocuitori, nici alternative arbitrare, precum acelea pe care unii conducători pretind a le extrage din așa-numitul mit al rasei și al sângelui. De vreme ce Cristos, Unsul Domnului, a împlinit lucrarea Răscumpărării și, zdrobind stăpânirea păcatului, ne-a dobândit harul de a fi fii ai lui Dumnezeu, din acea zi nu s-a dat oamenilor sub cer niciun alt nume prin care să ne fie dat să ne mântuim (Fapte IV, 12). Niciun om, chiar dacă ar întrupa în sine toată știința, puterea și tăria lumească, nu poate pune o altă temelie decât aceea care a fost pusă, și aceasta este Cristos Isus (1 Cor. III, 11). Dacă cineva ar îndrăzni, cu o nesocotire sacrilegă a deosebirilor esențiale dintre Dumnezeu și făptura Sa, dintre Dumnezeul-Om și fiii oamenilor, să așeze un muritor, fie el cel mai mare al tuturor timpurilor, alături de Cristos, sau deasupra Lui, sau împotriva Lui, ar merita să fie numit profet al nimicniciei, căruia i s-ar potrivi cuvintele înfricoșătoare ale Scripturii: „Cel ce locuiește în ceruri va râde de ei” (Psalmul II, 4).

18 – Credința în Cristos nu se poate menține curată și neamestecată fără sprijinul credinței în Biserică, „stâlpul și temelia adevărului” (1 Tim. III, 15); căci însuși Cristos, Dumnezeu binecuvântat în veci, a ridicat acest stâlp al credinței. Porunca Sa de a asculta Biserica (Matei XVIII, 17), de a primi în cuvintele și poruncile Bisericii propriile Sale cuvinte și propriile Sale porunci (Luca X, 16), se adresează tuturor oamenilor, din toate timpurile și din toate țările. Biserica întemeiată de Răscumpărător este una, aceeași pentru toate rasele și toate națiunile. Sub bolta ei, ca sub boltirea cerului, este o singură patrie pentru toate neamurile și toate limbile; este loc pentru dezvoltarea oricărei calități, a oricărui avantaj, a oricărei sarcini și vocații pe care Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul, le-a rânduit atât persoanelor, cât și comunităților etnice. Inima maternă a Bisericii este îndeajuns de largă ca să vadă, în dezvoltarea rânduită de Dumnezeu a trăsăturilor și darurilor proprii fiecăruia, mai mult decât un simplu pericol de divergență. Ea se bucură de superioritățile spirituale ale persoanelor și ale națiunilor. În izbânzile lor vede, cu bucurie și mândrie maternă, roade ale educației și ale progresului, pe care nu poate decât să le binecuvânteze și să le încurajeze, ori de câte ori poate face aceasta în mod drept, potrivit conștiinței. Dar ea știe, de asemenea, că acestei libertăți i s-au pus hotare prin maiestatea poruncii divine, care a întemeiat acea Biserică una și indivizibilă. Oricine atinge această unitate și această indivizibilitate smulge Miresei lui Cristos una dintre diademele cu care însuși Dumnezeu a încununat-o; el supune unei critici și transformări, de către arhitecți pe care Tatăl Ceresc nu i-a autorizat niciodată să intervină, o zidire dumnezeiască întemeiată pe temeiuri veșnice.

19 – Biserica, a cărei lucrare se desfășoară între oameni și prin oameni, poate vedea misiunea sa divină umbrită de combinații omenești, prea omenești, stăruitoare și crescând necontenit, asemenea neghinei între grâul Împărăției lui Dumnezeu. Cei care cunosc cuvintele Mântuitorului despre scandal și despre cei ce dau scandal cunosc, de asemenea, judecata pe care Biserica și toți fiii ei trebuie să o rostească asupra a ceea ce a fost și a ceea ce este păcat. Dar dacă, pe lângă aceste nepotriviri vrednice de mustrare între credință și viață, fapte și cuvinte, purtare exterioară și simțire lăuntrică, oricât de numeroase ar fi ele, cineva trece cu vederea covârșitoarea sumă de virtuți autentice, de spirit de jertfă, de iubire frățească, de eforturi eroice de sfințenie, el dă dovadă de o orbire și de o nedreptate de plâns. Iar dacă, mai apoi, uită să aplice altor organizații, de care se întâmplă să fie interesat, aceeași măsură de severitate cu care măsoară Biserica pe care o urăște, atunci apelul său la un simț al purității lezat îl arată asemenea acelora care, văzând paiul din ochiul fratelui lor, după cuvântul pătrunzător al Mântuitorului, nu pot vedea bârna din al lor. Însă, oricât de suspectă ar fi intenția celor care își fac sarcină, ba chiar meserie josnică, să scormonească ceea ce este omenesc în Biserică, și deși puterile preoțești conferite de Dumnezeu sunt independente de valoarea omenească a preotului, rămâne totuși adevărat că niciun moment al istoriei, nicio persoană, în nicio organizație, nu se poate dispensa de datoria de a-și cerceta cu loialitate conștiința, de a se purifica fără cruțare și de a se înnoi cu energie în duh și în fapte. În Enciclica Noastră despre preoție am îndemnat să se acorde atenție datoriei sacre a tuturor celor ce aparțin Bisericii, mai ales a membrilor stării preoțești și religioase și ai apostolatului laic, de a-și potrivi credința și purtarea după exigențele legii lui Dumnezeu și ale Bisericii. Și astăzi repetăm din nou, cu toată stăruința de care suntem în stare: nu este de ajuns să fii membru al Bisericii lui Cristos; este nevoie să fii un membru viu, în duh și în adevăr, adică trăind în stare de har și în prezența lui Dumnezeu, fie în nevinovăție, fie în pocăință sinceră. Dacă Apostolul neamurilor, vasul alegerii, își pedepsea trupul și îl ținea în supunere, ca nu cumva, după ce a predicat altora, el însuși să fie lepădat (1 Cor. IX, 27), ar putea oare cineva răspunzător de lărgirea Împărăției lui Dumnezeu să pretindă o altă cale decât sfințirea personală? Numai astfel putem arăta generației de astăzi și criticilor Bisericii că „sarea pământului”, aluatul creștinismului, nu a putrezit, ci este gata să dăruiască oamenilor de azi — prizonieri ai îndoielii și ai rătăcirii, victime ale indiferenței, obosiți de credința lor și rătăcind departe de Dumnezeu — reînnoirea spirituală de care au atâta nevoie. Un creștinism care își păstrează stăpânirea de sine, refuză orice compromis cu lumea, ia în serios poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii, își păstrează iubirea de Dumnezeu și de oameni în toată prospețimea ei, un asemenea creștinism poate fi și va fi un model și o călăuză pentru o lume bolnavă de moarte și care strigă după îndrumare, dacă nu este condamnată la o catastrofă ce ar întrece puterea de închipuire.

20 – Orice reformă adevărată și durabilă a izvorât, în cele din urmă, din sfințenia unor oameni însuflețiți de iubirea lui Dumnezeu și de iubirea aproapelui. Mărinimoși, gata să răspundă cu promptitudine oricărei chemări a lui Dumnezeu, și totuși încrezători în ei înșiși pentru că încrezători în vocația lor, ei au crescut până la statura unor faruri și reformatori. Dimpotrivă, orice zel reformator care, în loc să izvorască din curăția personală, izbucnește din patimă, a produs neliniște în loc de lumină, distrugere în loc de zidire și, nu o dată, a ridicat rele mai mari decât acelea pe care voia să le îndrepte. Fără îndoială, „Duhul suflă unde voiește” (Ioan III, 8): „din pietre poate ridica oameni ca să pregătească calea planurilor Sale” (Matei III, 9). El își alege uneltele voinței Sale după planurile Sale, nu după cele ale oamenilor. Însă Întemeietorul Bisericii, Care i-a dat viață la Rusalii, nu poate tăgădui temeliile așa cum le-a pus. Oricine este mișcat de Duhul lui Dumnezeu adoptă, de la sine, atât pe din afară, cât și pe dinăuntru, adevărata atitudine față de Biserică, acest rod sfânt al pomului crucii, acest dar al Duhului lui Dumnezeu, dăruit în ziua Rusaliilor unei lumi rătăcitoare.

21 – În țara voastră, Preavenerabili Frați, se ridică glasuri care se prefac într-un cor îndemnând poporul să părăsească Biserica; și între conducători nu lipsește cineva a cărui poziție oficială este menită să creeze impresia că această necredincioșie față de Cristos Regele ar constitui un act de loialitate semnalat și vrednic de laudă față de statul modern. Mijloace ascunse și fățișe de intimidare, amenințarea cu dezavantaje economice și civice, apasă asupra fidelității anumitor categorii de funcționari catolici o presiune care violează orice drept și demnitate omenească. Întreaga Noastră simpatie părintească se îndreaptă către aceia care trebuie să plătească atât de scump pentru credincioșia lor față de Cristos și Biserică; dar atunci când sunt în joc interesele supreme, având alternativa pierderii spirituale, nu rămâne decât o singură cale: aceea a eroismului. Dacă asupritorul îi oferă cuiva târgul lui Iuda al apostaziei, nu-i rămâne decât să răspundă, cu prețul oricărei jertfe pământești, împreună cu Domnul nostru: „Mergi înapoia Mea, Satano! Căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești” (Matei IV, 10). Iar întorcându-se către Biserică, va spune: „Tu, mama mea din pruncie, mângâierea vieții mele și apărătoarea mea la moarte, să mi se lipească limba de cerul gurii dacă, cedând făgăduințelor sau amenințărilor lumești, trădez făgăduințele Botezului meu.” Cât despre aceia care își închipuie că pot împăca o necredincioșie exterioară față de una și aceeași Biserică, să audă avertismentul Domnului: „Cel ce Mă va tăgădui înaintea oamenilor va fi tăgăduit înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Luca XII, 9).

22 – Credința în Biserică nu poate sta curată și adevărată fără sprijinul credinței în primatul Episcopului Romei. În chiar clipa în care Petru, în fața tuturor Apostolilor și ucenicilor, își mărturisește credința în Cristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, răspunsul pe care l-a primit ca răsplată pentru credința și mărturisirea sa a fost cuvântul care a zidit Biserica, unica Biserică a lui Cristos, pe stânca lui Petru (Matei XVI, 18). Astfel s-a pecetluit legătura dintre credința în Cristos, Biserică și Primat. Autoritatea adevărată și legitimă este în chip invariabil o legătură de unitate, o izvorâre de putere, o garanție împotriva dezbinării și a pieirii, un chezăș pentru viitor; și aceasta se verifică în sensul cel mai adânc și mai sublim atunci când această autoritate, ca în cazul Bisericii, și numai al Bisericii, este pecetluită prin făgăduința și călăuzirea Duhului Sfânt și prin sprijinul Său irezistibil. Dacă oameni care nici măcar nu sunt uniți prin credința în Cristos ar veni să vă ofere seducția unei Biserici germane naționale, să fiți convinși că aceasta nu este decât o tăgăduire a unicei Biserici a lui Cristos și o trădare vădită a acelei misiuni evanghelice universale, pentru care numai o Biserică universală este potrivită și competentă. Istoria vie a altor biserici naționale, cu paralizia lor, domesticirea lor și supunerea lor față de puterile lumești, este dovadă suficientă a sterilității la care este condamnată orice ramură ruptă de trunchiul Bisericii vii. Oricine opune acestor rătăciri un Nu fără compromis încă de la început nu slujește numai curăției credinței sale în Cristos, ci și binelui și vitalității propriului său popor.

23 – Va trebui să vegheați cu deosebită grijă, Preavenerabili Frați, ca noțiunile religioase fundamentale să nu fie golite de conținutul lor și denaturate spre o întrebuințare profană. „Revelația”, în sens creștin, înseamnă cuvântul lui Dumnezeu adresat omului. Întrebuințarea acestui cuvânt pentru „sugestiile” rasei și ale sângelui, pentru iradierile istoriei unui popor, nu este decât echivoc. Monede false de acest fel nu merită circulație creștină. „Credința” constă în a ține drept adevărat ceea ce Dumnezeu a revelat și propune, prin Biserica Sa, spre primire omului. Ea este „dovada lucrurilor care nu se văd” (Evrei XI, 1). Încrederea voioasă și mândră în viitorul propriului popor, sădită în chip firesc în orice inimă, este un lucru cu totul diferit de credința în sens religios. A le substitui una alteia și, pe temeiul acesta, a cere să fii numărat între credincioșii urmași ai lui Cristos, este un joc fără sens de cuvinte, dacă nu ascunde o confuzie de noțiuni, sau ceva mai rău.

24 – „Nemurirea”, în sens creștin, înseamnă supraviețuirea omului după moartea sa pământească, în vederea răsplătirii sau pedepsirii veșnice. Cine înțelege prin acest termen numai supraviețuirea colectivă aici pe pământ a poporului său pentru un timp nedefinit denaturează una dintre noțiunile fundamentale ale credinței creștine și se atinge de însăși temeliile concepției religioase despre univers, care cere o ordine morală.

25 – „Păcatul strămoșesc” este vina ereditară, dar impersonală, a urmașilor lui Adam, care au păcătuit în el (Rom. V, 12). Este pierderea harului și, prin urmare, a vieții veșnice, împreună cu o înclinare spre rău, pe care fiecare trebuie, cu ajutorul harului, prin pocăință, împotrivire și efort moral, să o înfrâneze și să o biruiască. Patima și moartea Fiului lui Dumnezeu au răscumpărat lumea de blestemul ereditar al păcatului și al morții. Credința în aceste adevăruri, care în țara voastră sunt astăzi ținta batjocurii ieftine a dușmanilor lui Cristos, aparține tezaurului inalienabil al revelației creștine.

26 – Crucea lui Cristos, deși pentru mulți a devenit prilej de poticnire și nebunie (1 Cor. I, 23), rămâne pentru credincios semnul sfânt al răscumpărării sale, emblema tăriei și măreției morale. Trăim în umbra ei și murim în îmbrățișarea ei. Ea va sta pe mormântul nostru ca un chezăș al credinței și al nădejdii noastre în lumina veșnică.

27 – Umilința în duhul Evangheliei și rugăciunea pentru ajutorul harului sunt pe deplin compatibile cu încrederea în sine și cu eroismul. Biserica lui Cristos, care de-a lungul veacurilor și până astăzi numără mai mulți mărturisitori și martiri de bunăvoie decât orice altă colectivitate morală, nu are nevoie de lecții de la nimeni despre eroismul simțirii și al faptelor. Mândria odioasă a reformatorilor nu se acoperă decât de ridicol atunci când ponegrește umilința creștină ca și cum n-ar fi decât o atitudine lașă de auto-degradare.

28 – „Harul”, în sens larg, poate însemna orice dar al Creatorului către făptura Sa; dar, în desemnarea sa creștină, el înseamnă toate semnele supranaturale ale iubirii lui Dumnezeu, intervenția lui Dumnezeu care ridică omul la acea comuniune intimă de viață cu Sine, numită de Evanghelie „înfiererea, înfierea ca fii ai lui Dumnezeu”. „Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit Tatăl, ca să ne numim și să fim fii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan III, 1). A lepăda această înălțare gratuită și liberă în numele unui așa-zis tip german înseamnă a repudia în mod fățiș un adevăr fundamental al creștinismului. Ar fi un abuz al vocabularului nostru religios să punem pe același plan harul supranatural și darurile naturale. Păstorii și păzitorii poporului lui Dumnezeu vor face bine să se împotrivească acestei jefuiri a lucrurilor sfinte și acestei confuzii de idei.

29 – Pe credința în Dumnezeu, păstrată curată și nepătată, se întemeiază moralitatea omului. Toate încercările de a smulge de sub moralitate și de sub ordinea morală temelia de granit a credinței și de a-i substitui nisipurile mișcătoare ale rânduielilor omenești duc, mai devreme sau mai târziu, pe indivizi ori pe societăți la degradare morală. Nebunul care a zis în inima sa: „nu este Dumnezeu” ajunge drept la stricăciune morală (Psalmul XIII, 1), iar numărul acestor nebuni care astăzi caută să despartă moralitatea de religie este legiune. Ei fie nu văd, fie refuză să vadă că izgonirea creștinismului confesional, adică a noțiunii clare și precise de creștinism, din învățământ și educație, din organizarea vieții sociale și politice, înseamnă spoliere și degradare spirituală. Nicio putere constrângătoare a statului, niciun ideal pur omenesc, oricât de nobil și înalt ar fi, nu va putea vreodată să înlocuiască impulsurile supreme și decisive pe care le naște credința în Dumnezeu și în Cristos. Dacă omul, chemat la jertfa grea de a-și supune propriul eu binelui comun, pierde sprijinul veșnicului și al divinului, acea credință mângâietoare și întăritoare într-un Dumnezeu care răsplătește tot binele și pedepsește tot răul, atunci rezultatul pentru majoritate nu va fi acceptarea, ci refuzul datoriei. Păzirea conștiincioasă a celor zece porunci ale lui Dumnezeu și a preceptelor Bisericii (care nu sunt decât aplicări practice ale regulilor Evangheliei) este pentru fiecare o școală fără egal de disciplină personală, de educație morală și de formare a caracterului, o școală exigentă, dar nu peste măsură. Un Dumnezeu milostiv, Care, ca Legiuitor, spune: „trebuie!”, dă totodată, prin harul Său, puterea de a voi și de a împlini. A lăsa nelucrate asemenea forțe de formare morală, de o asemenea eficacitate, sau a le exclude în chip pozitiv din educația publică, ar însemna sub-hrănirea religioasă a unei națiuni. A preda legea morală opiniei subiective a omului, care se schimbă odată cu vremurile, în loc de a o ancora în voința sfântă a Dumnezeului veșnic și în poruncile Sale, înseamnă a deschide larg toate porțile forțelor de distrugere. Părăsirea principiilor veșnice ale unei moralități obiective, care educă conștiința și înnobilează fiecare domeniu și fiecare organizare a vieții, este un păcat împotriva destinului unei națiuni, un păcat al cărui rod amar va otrăvi generațiile viitoare.

30 – Atât de năvalnic este iureșul vieții de astăzi, încât el rupe de temelia divină a Revelației nu numai moralitatea, ci și drepturile, teoretice și practice. Ne referim îndeosebi la ceea ce se numește legea naturală, scrisă de mâna Creatorului pe tablele inimii (Rom. II, 14) și pe care rațiunea, neorbită de păcat ori de patimă, o poate citi cu ușurință. În lumina poruncilor acestei legi naturale se poate măsura, în conținutul ei moral și, prin urmare, în autoritatea pe care o exercită asupra conștiinței, orice lege pozitivă, oricare ar fi legiuitorul. Legile omenești aflate în vădită contrazicere cu legea naturală sunt viciate de o pată pe care nicio forță, nicio putere nu o poate îndrepta. În lumina acestui principiu trebuie judecată axioma că „dreptul este utilitatea comună”, propoziție căreia i se poate da un înțeles corect, în măsura în care înseamnă că ceea ce este moralmente de neapărat nu poate contribui niciodată la binele poporului. Dar vechiul păgânism recunoștea că, pentru a fi pe deplin adevărată, axioma trebuie răsturnată și făcută să spună: „Nimic nu poate fi folositor dacă nu este, în același timp, moralmente bun” (Cicero, De Off. II, 30). Smulsă de sub această regulă morală, propoziția ar instaura, în dreptul internațional, o stare de război perpetuă între națiuni; căci, prin confuzia dintre drept și utilitate, ea ignoră în viața națională faptul fundamental că omul, ca persoană, posedă drepturi pe care le ține de la Dumnezeu și pe care orice colectivitate trebuie să le apere împotriva tăgăduirii, suprimării ori neglijării. A trece cu vederea acest adevăr înseamnă a uita că adevăratul bine comun își ia, în cele din urmă, măsura din natura omului, care pune în echilibru drepturile personale și obligațiile sociale, precum și din scopul societății, întemeiat spre folosul naturii omenești. Societatea a fost rânduită de Creator pentru deplina dezvoltare a posibilităților individuale și pentru bunurile sociale pe care, printr-un schimb reciproc, fiecare le poate revendica atât pentru sine, cât și pentru alții. Și valorile mai înalte și mai generale, pe care numai colectivitatea le poate oferi, își au, de asemenea, obârșia în Creator spre binele omului, pentru dezvoltarea lui deplină, naturală și supranaturală, și pentru desăvârșirea perfecțiunii sale. A nesocoti această ordine înseamnă a clătina stâlpii pe care se sprijină societatea și a primejdui liniștea, siguranța și însăși existența socială.

31 – Credinciosul are un drept absolut de a-și mărturisi credința și de a trăi potrivit poruncilor ei. Legile care împiedică această mărturisire și această practică a credinței sunt împotriva legii naturale. Părinții serioși și conștienți de îndatoririle lor educative au un drept primordial la educația copiilor pe care Dumnezeu li i-a dat, în spiritul credinței lor și potrivit prescripțiilor ei. Legile și măsurile care, în chestiunile școlare, nu respectă această libertate a părinților sunt împotriva legii naturale și sunt imorale. Biserica, a cărei misiune este să păstreze și să explice legea naturală, deoarece ea este divină prin obârșia sa, nu poate decât să declare că recentele înscrieri în școli organizate fără nici măcar o umbră de libertate sunt rodul unei presiuni nedrepte și constituie o încălcare a oricărui drept comun.

32 – Ca Vicar al Aceluia care i-a spus tânărului din Evanghelie: „De voiești să intri în viață, păzește poruncile” (Matei XIX, 17), adresăm câteva cuvinte părintești tineretului.

33 – Mii de glasuri vă răsună în urechi vestind o evanghelie care nu a fost revelată de Tatăl Ceresc. Mii de condeie sunt puse în slujba unui creștinism care nu este al lui Cristos. Presa și radioul vă impun zilnic producții ostile credinței și Bisericii, agresive cu nerușinare împotriva a tot ceea ce ar trebui să socotiți venerabil și sfânt. Mulți dintre voi, ținându-vă strâns de credința și de Biserica voastră, în virtutea apartenenței voastre la asociațiile religioase garantate de concordat, aveți adesea de înfruntat încercarea tragică de a vedea credincioșia voastră față de patria voastră răstălmăcită, bănuită ori chiar tăgăduită și de a fi răniți în viața voastră profesională și socială. Știm bine că în rândurile voastre se află mulți soldați smeriți ai lui Cristos care, cu simțăminte sfâșiate, dar cu inimă hotărâtă, își primesc soarta, găsindu-și singura mângâiere în gândul că suferă ocări pentru numele lui Isus (Fapte V, 41). Astăzi, când vă vedem amenințați de primejdii noi și de hărțuiri noi, vă spunem: dacă cineva v-ar predica o altă evanghelie decât aceea pe care ați primit-o în genunchi de la o mamă evlavioasă, de pe buzele unui tată credincios ori printr-o învățătură credincioasă lui Dumnezeu și Bisericii Sale, „să fie anatema” (Gal. I, 9). Dacă statul organizează o tinerime națională și face această organizație obligatorie pentru toți, atunci, fără a aduce atingere drepturilor asociațiilor religioase, este dreptul absolut al tinerilor, ca și al părinților, să vegheze ca această organizație să fie curățită de orice manifestări ostile Bisericii și creștinismului. Aceste manifestări pun chiar și astăzi părinții creștini în fața unei alternative dureroase, întrucât ei nu pot da statului ceea ce datorează numai lui Dumnezeu.

34 – Nimeni nu s-ar gândi să împiedice pe tinerii germani să întemeieze o adevărată comunitate etnică, într-o nobilă iubire de libertate și de credincioșie față de patria lor. Ceea ce condamnăm este antagonismul voit și sistematic ridicat între educația națională și datoria religioasă. De aceea le spunem tinerilor: cântați imnurile voastre libertății, dar nu uitați libertatea fiilor lui Dumnezeu. Nu târâți noblețea acestei libertăți în noroiul păcatului și al senzualității. Cel ce cântă imnuri de credință acestei patrii pământești nu trebuie, pentru aceasta, să devină necredincios lui Dumnezeu și Bisericii Sale, ori dezertor și trădător al patriei sale cerești. Vi se vorbește adesea despre măreția eroică, într-o falsă opoziție cu umilința și răbdarea evanghelică. De ce se ascunde faptul că există eroisme în viața morală? Că păstrarea nevinovăției baptismale este un act de eroism vrednic de laudă? Vi se vorbește adesea despre slăbiciunile omenești care pătează istoria Bisericii: de ce se trec sub tăcere faptele care îi umplu istoria, sfinții pe care i-a zămislit, binecuvântarea care s-a revărsat asupra civilizației apusene din unirea dintre această Biserică și poporul vostru? Vi se vorbește despre sporturi. Practicate cu măsură și în limite, educația fizică este un bine pentru tineret. Dar astăzi se consacră atât de mult timp activităților sportive, încât se nesocotește dezvoltarea armonioasă a trupului și a minții, încât se neglijează îndatoririle către familie și păzirea Zilei Domnului. Cu o nepăsare ce se apropie de dispreț, Ziua Domnului este lipsită de caracterul ei sacru, împotriva celor mai bune tradiții germane. Însă Noi așteptăm ca tineretul catolic, în organizațiile mai favorabile ale statului, să apere dreptul său la sfințirea creștină a duminicii, să nu-și exerseze trupul cu prețul sufletului nemuritor, să nu fie biruit de rău, ci să urmărească biruința binelui asupra răului (Rom. XII, 21); iar cea mai înaltă izbândă a sa va fi dobândirea cununii în stadionul vieții veșnice (1 Cor. IX, 24).

35 – Adresăm un cuvânt deosebit de felicitare, de încurajare și de îndemnare preoților din Germania care, în vremuri grele și în situații delicate, au, sub îndrumarea Episcopilor lor, să călăuzească turmele lui Cristos pe calea dreaptă, prin cuvânt și pildă, prin evlavia lor zilnică și răbdarea lor apostolică. Fii iubiți, care luați parte împreună cu Noi la sfintele taine, nu obosiți a exercita, după modelul Preotului suveran și veșnic, Isus Cristos, iubirea și grija Bunului Samaritean. Păstrați-vă purtarea zilnică nepătată înaintea lui Dumnezeu și urmăriți neîncetat desăvârșirea și sfințirea voastră, într-o milostivă caritate față de toți aceia care v-au fost încredințați spre îngrijire, îndeosebi față de cei mai expuși, cei slabi și cei ce se poticnesc. Fiți călăuzele credincioșilor, sprijinul celor ce cad, doctorii celor îndoielnici, mângâietorii celor întristați, sfătuitori și ajutători dezinteresați ai tuturor. Încercările și suferințele prin care a trecut poporul vostru în zilele de după război nu au trecut peste sufletul lui fără să lase urme dureroase. Ele au lăsat amărăciune și neliniște care se vindecă greu, dacă nu prin caritate. Această caritate este arma indispensabilă a apostolului într-o lume sfâșiată de ură. Ea vă va face să uitați sau, cel puțin, să iertați multe ocări nemeritate, astăzi mai frecvente ca oricând.

36 – Această caritate, înțelegătoare și plină de simpatie chiar față de cei care vă jignesc, nu înseamnă nicidecum renunțarea la dreptul de a proclama, de a revendica și de a apăra adevărul și consecințele lui. Întâiul dar de iubire al preotului către aproapele este a sluji adevărul și a combate rătăcirea în orice formă ar fi ea. A lipsi în aceasta ar fi nu numai o trădare față de Dumnezeu și față de vocația voastră, ci și o ofensă adusă adevăratului bine al poporului și al patriei voastre. Tuturor acelora care au păstrat fidelitatea făgăduită Episcopilor lor în ziua hirotonirii; tuturor acelora care, în exercitarea slujirii lor preoțești, sunt chemați să sufere persecuție; tuturor acelora întemnițați în închisori și în lagăre de concentrare, Părintele lumii creștine le trimite cuvintele Sale de recunoștință și de laudă.

37 – Recunoștința Noastră părintească se îndreaptă, de asemenea, către călugări și călugărițe, precum și simpatia Noastră către atâția care, din pricina măsurilor administrative ostile Ordinelor religioase, au fost smulși din lucrarea vocației lor. Dacă unii au căzut și s-au arătat nevrednici de vocația lor, vina lor, pe care Biserica o pedepsește, nu micșorează nicidecum meritul imensei majorități care, în lepădare de sine și sărăcie de bunăvoie, au căutat să-și slujească pe Dumnezeul lor și patria lor. Prin zelul, fidelitatea, virtutea, caritatea lor activă, devotamentul lor, ordinele consacrate îngrijirii sufletelor, slujirii bolnavilor și educației contribuie în mare măsură la binele privat și public. Fără îndoială, vor veni zile mai bune care să le facă dreptate mai bine decât au făcut-o vremurile tulburi de față. Nădăjduim că superiorii comunităților religioase vor folosi încercările și dificultățile lor pentru a-și reînnoi zelul, duhul de rugăciune, asprimea vieții și desăvârșita disciplină, spre a atrage binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrării lor grele.

38 – Avem înaintea ochilor mulțimile imense ale credincioșilor Noștri copii, fiii și fiicele Noastre, la care suferințele Bisericii din Germania și ale lor nu au slăbit devotamentul față de cauza lui Dumnezeu, iubirea lor gingașă față de Părintele creștinătății, ascultarea lor față de păstorii lor, hotărârea lor plină de bucurie de a rămâne pururea credincioși, orice s-ar întâmpla, sfintei moșteniri a strămoșilor lor. Tuturor le trimitem salutările Noastre părintești. Și mai întâi membrilor acelor asociații religioase care, cu bărbăție și cu prețul unor jertfe negrăite, au rămas credincioși lui Cristos și au stat de partea drepturilor pe care un tratat solemn le garantase Bisericii și lor înșiși, potrivit regulilor loialității și bunei-credințe.

39 – Adresăm salutările Noastre deosebite părinților catolici. Drepturile și îndatoririle lor ca educatori, conferite de Dumnezeu, sunt astăzi miza unei campanii pline de urmări. Biserica nu poate aștepta să deplângă devastarea altarelor sale, distrugerea templelor sale, dacă o educație ostilă lui Cristos va profana templul sufletului copilului, consacrat prin Botez, și va stinge lumina veșnică a credinței în Cristos, în folosul unei lumini contrafăcute, străine Crucii. Atunci pângărirea templelor este aproape și va fi datoria fiecăruia să-și desprindă răspunderea de tabăra potrivnică și să-și elibereze conștiința de cooperarea vinovată la o asemenea corupție. Cu cât vrăjmașii vor încerca mai mult să-și ascundă planurile, cu atât va fi nevoie de o veghe neîncrezătoare, în lumina unei experiențe amare. Lecțiile de religie păstrate de ochii lumii, controlate de oameni neautorizați, în cadrul unui sistem de educație care lucrează în mod sistematic împotriva religiei, nu justifică un vot în favoarea școlilor neconfesionale. Știm, iubiți părinți catolici, că votul vostru nu a fost liber, căci un vot liber și secret ar fi însemnat triumful școlilor catolice. De aceea, nu vom înceta niciodată să arătăm cu franchețe autorităților răspunzătoare nedreptatea presiunii exercitate asupra voastră și datoria de a respecta libertatea educației. Dar nu uitați aceasta: nimeni nu vă poate elibera de răspunderea pe care Dumnezeu v-a pus-o asupra copiilor voștri. Niciunul dintre asupritorii voștri, care pretind că vă scutesc de îndatoririle voastre, nu va putea răspunde în locul vostru înaintea Judecătorului veșnic, când va întreba: „Unde sunt aceia pe care ți i-am încredințat?” Fiecare dintre voi să poată răspunde: „Din aceia pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe niciunul” (Ioan XVIII, 9).

40 – Preavenerabili Frați, suntem încredințați că aceste cuvinte pe care, în acest ceas solemn, vi le adresăm vouă și catolicilor Imperiului german vor afla, în inimile și în faptele credincioșilor Noștri, ecoul ce răspunde grijii Părintelui comun. Dacă este un lucru pe care îl rugăm pe Domnul să ni-l dăruiască, acesta este ca vorbele Noastre să ajungă la urechile și la inimile acelora care au început să cedeze amenințărilor și ademenirilor dușmanilor lui Cristos și ai Bisericii Sale.

41 – Am cântărit fiecare cuvânt al acestei scrisori în cumpăna adevărului și a iubirii. N-am voit nici să fim complici ai echivocului printr-o tăcere nepotrivită, nici, printr-o severitate prea mare, să împietrim inimile acelora care trăiesc sub răspunderea Noastră păstorească; căci iubirea Noastră păstorească îi urmărește cu atât mai mult cu cât este mai mare necredincioșia lor. Dacă aceia care încearcă să-și potrivească mentalitatea noilor împrejurări n-ar mai păstra față de casa părintească pe care au părăsit-o și față de Tatăl însuși decât cuvinte de neîncredere, de nerecunoștință ori de insultă, dacă ar uita chiar tot ceea ce au părăsit, va veni ziua când neliniștea lor se va revărsa asupra copiilor pe care i-au pierdut, când nostalgia îi va aduce înapoi la „Dumnezeu, Care era bucuria tinereții lor”, la Biserica a cărei mână părintească i-a îndrumat pe drumul ce duce la Tatăl Ceresc.

42 – Ca și alte epoci din istoria Bisericii, timpul de față a adus o nouă urcare spre purificarea lăuntrică, cu singura condiție ca credincioșii să se arate îndeajuns de tari în mărturisirea credinței lor în Cristos, îndeajuns de generoși în suferință, pentru a înfrunta pe asupritorii Bisericii cu puterea credinței și a carității lor. Fie ca timpul sfânt al Postului Mare și al Paștelui, care propovăduiește înnoirea lăuntrică și pocăința, să îndrepte ochii creștini către Cruce și către Cristos cel înviat; să fie pentru voi toți prilejul de bucurie care să vă umple sufletele de eroism, răbdare și biruință. Atunci suntem siguri că dușmanii Bisericii, care socotesc că a sosit ceasul lor, vor vedea că bucuria lor a fost prematură și că vor putea astupa groapa pe care au săpat-o. Va veni ziua când Te Deum-ul eliberării va urma imnurilor premature ale dușmanilor lui Cristos: Te Deum-ul triumfului și al bucuriei și al recunoștinței, când poporul german se va întoarce la religie, își va pleca genunchiul înaintea lui Cristos și, înarmându-se împotriva dușmanilor lui Dumnezeu, va relua din nou sarcina pe care Dumnezeu i-a pus-o.

43 – Cel ce cercetează inimile și rărunchii (Psalmul VII, 10) este martorul Nostru că nu avem dorință mai mare decât aceea de a vedea în Germania restabilirea unei păci adevărate între Biserică și Stat. Dar dacă, fără nicio vină din partea Noastră, această pace nu va veni, atunci Biserica lui Dumnezeu își va apăra drepturile și libertatea în numele Celui Atotputernic, a Cărui mână nu s-a scurtat. Încrezându-ne în El, „nu încetăm a ne ruga și a cere” (Col. I, 9) pentru voi, copii ai Bisericii, ca zilele necazului să se sfârșească și ca voi să fiți găsiți credincioși în ziua judecății; iar pentru prigonitori și asupritori, ca Tatăl luminilor și al milostivirii să-i lumineze precum l-a luminat pe Saul pe drumul Damascului. Cu această rugăciune în inimă și pe buze, vă dăruim vouă, ca chezășie a ajutorului divin, ca sprijin în hotărârile voastre grele, ca mângâiere în luptă, ca alinare în toate încercările, vouă, Episcopi și Păstori ai credincioșilor, preoți, persoane consacrate, apostoli laici ai Acțiunii Catolice, tuturor diecezanilor voștri și mai ales bolnavilor și celor întemnițați, cu iubire părintească, Binecuvântarea Noastră Apostolică.

Dat la Vatican, în Duminica Patimilor, 14 martie 1937.

PIUS XI