Pius al XII-lea – Discurs către tinerii soți,
11 martie 1942.

Vă va însoți, fii și fiice preaiubiți, de-a lungul întregii voastre vieți, amintirea pe care o veți purta cu voi din casa părintelui comun și a binecuvântării sale apostolice. Ea vă va însoți ca o mângâiere dulce și ca un fericit augur pe acest drum pe care vă angajați cu inima plină de nădejdi vesele, sub ocrotirea divină, în ciuda vremurilor furtunoase, pentru a merge către un țel pe care îl întrevedeți mai mult sau mai puțin în întunericul viitorului. Dar înaintea acestor întunericuri, inima voastră nu tremură: ardoarea și îndrăzneala tinereții vă susțin, inimile voastre se unesc în dorințele lor, mergeți împreună în viață, urmați aceeași cărare și, astfel, departe de a se tulbura, liniștea spiritului vostru se reînnoiește și înflorește. Sunteți fericiți și nu vedeți întuneric înlăuntrul căminului vostru: familia voastră are soarele ei, soția.

Ascultați în această privință cuvintele Sfintei Scripturi: „Harul unei femei este bucuria soțului ei, iar înțelepciunea ei dă vigoare oaselor lui. Femeia tăcută este un dar al lui Dumnezeu și nimic nu este deopotrivă cu o femeie bine crescută. Har peste har este femeia pudică și nici o comoară nu prețuiește cât o femeie castă. Soarele se ridică pe înălțimile Domnului: astfel strălucește frumusețea unei femei în casa ei bine rânduită” (Sir. XXVI, 16–21).

Da, soția, mama, este soarele familiei. Ea este soarele prin generozitatea și dăruirea ei, prin ajutorul ei neobosit și prin delicata ei veghe prevăzătoare de a procura tot ceea ce poate înveseli viața soțului și a copiilor săi: ea răspândește în jurul său lumină și căldură. Se obișnuiește a spune că o căsătorie este fericită atunci când fiecare dintre soți își propune, intrând în ea, nu propria sa fericire, ci fericirea celuilalt; și, dacă această noblețe a sentimentului și a intenției îi obligă pe amândoi soții deopotrivă, ea este cu atât mai mult, înainte de toate, o virtute a femeii. Da, această virtute se naște odată cu bătăile și intuiția inimii materne, a acelei inimi care, dacă primește amărăciuni, nu voiește să dea înapoi decât demnitate și respect, asemenea soarelui care veselește cu zorile sale diminețile cețoase și care poleiește norii cu razele apusului său.

Soția este soarele familiei prin limpezimea privirii sale și prin căldura cuvântului său. Privirea și cuvântul ei pătrund blând în suflet, îl înmoaie, îl înduplecă, potolesc tumultul pasiunilor și îl readuc pe om la bucuria bunăstării și a vieții de familie, după o lungă zi de munci profesionale necontenite și uneori apăsătoare la birou sau pe câmp, sau după afaceri comerciale ori industriale absorbante. Un singur gest al privirii sale aruncă o lumină ce strălucește în mii de reflexe, iar buzele ei rostesc, într-un singur accent, mii de cuvinte de afecțiune. Inima ei de mamă, mișcările privirii sale și accentele buzelor ei creează și însuflețesc paradisul copilăriei și iradiază necontenit o bunătate blândă, chiar și atunci când avertizează sau mustră, pentru că inimile tinere, datorită sensibilității lor mai vii, primesc mai profund și mai lăuntric poruncile iubirii.

Soția este soarele familiei prin firea ei candidă, prin simplitatea ei demnă, prin podoaba ei creștină și cinstită, atât în reculegerea și dreptatea spiritului său, cât și în grația armonioasă a ținutei și a veșmintelor sale, a eleganței și a purtării sale deopotrivă rezervate și afectuoase. Delicatețea sentimentelor sale, finețea trăsăturilor feței sale, tăcerile și zâmbetele ei ingenuu, o simplă privire și o mișcare de bunăvoință, iată ceea ce îi dă grația unei flori alese și totodată simple, care își deschide corola pentru a primi și a reflecta culorile soarelui. O, de ați ști ce profunde sentimente de afecțiune și de recunoștință trezește și întipărește în inima tatălui și a copiilor imaginea unei asemenea mame și a unei asemenea soții! Îngeri, care vegheați asupra casei lor și ascultați rugăciunea lor, revărsați parfumurile cerești în acest cămin de fericire creștină.

Dar ce se întâmplă dacă familia se vede lipsită de acest soare, dacă, necontenit și cu orice prilej, până și în raporturile cele mai intime, soția nu ezită să facă să se simtă cât de grea îi este viața conjugala? Unde este dulceața ei afectuoasă, atunci când o asprime excesivă în educație, o susceptibilitate prost stăpânită, o răceală iritată în privire și în cuvânt înăbușă în copii speranța de a afla lângă mama lor bucurie și mângâiere? Când ea nu face, vai!, prin glasul ei aspru, prin plângerile și reproșurile sale, decât să arunce tulburare și amărăciune în intimitatea vieții de familie? Unde sunt acea delicată generozitate și acea iubire tandră când, în loc să creeze printr-o simplitate firească și aleasă o atmosferă de liniște blândă în cămin, ea își ia aere de doamnă la modă, agitată, nervoasă și exigentă? Oare aceasta înseamnă a răspândi razele vii și binefăcătoare ale soarelui? Nu este, mai degrabă, un vânt glacial care îngheață grădina familiei? Cine s-ar mira dacă soțul, neaflând în cămin un farmec, o legătură, o mângâiere, îl părăsește pe cât posibil, provocând astfel pe mamă să se îndepărteze ca și el, dacă nu cumva absențele soției au pregătit pe cele ale soțului? Astfel, unul și celălalt merg să caute în altă parte – cu gravă primejdie pentru sufletul lor și în detrimentul unității familiei – liniștea, odihna, plăcerea pe care nu le află în propria lor casă. Care sunt cele mai nefericite victime ale unei asemenea stări de lucruri, dacă nu, fără îndoială, copiii?

Iată până unde poate ajunge, soții, partea voastră de responsabilitate în concordia fericirii familiale. Dacă soțului vostru și muncii sale îi revine sarcina de a procura o viață stabilă căminului, vouă și grijilor voastre vă incumbă datoria de a-i asigura bunăstarea și de a garanta senina pace comună a celor două vieți ale voastre. Aceasta este pentru voi nu numai o sarcină pe care v-o impune natura, ci un îndatorire religioasă, o obligație a virtuții creștine; și prin faptele și meritele acestei virtuți creștine veți crește în iubirea și harul lui Dumnezeu.

„Dar, va spune poate una sau alta dintre voi, ni se cere astfel o viață de sacrificii!” Desigur, viața voastră este o viață de sacrificii, dar ea este și altceva. Credeți oare că se poate gusta aici, pe pământ, o fericire adevărată și trainică fără a o fi cucerit prin vreo lipsire sau renunțare? Credeți că fericirea deplină și desăvârșită a paradisului pământesc se află undeva în această lume? Credeți că soțul vostru nu trebuie, și el, să facă sacrificii, uneori numeroase și grele, pentru a asigura o pâine cinstită familiei sale? Tocmai aceste sacrificii reciproce, purtate de fiecare dintre soți spre folosul lor comun, dau iubirii conjugale și fericirii familiei cordialitatea și statornicia lor, sfânta lor profunzime și acea aleasă noblețe care se manifestă în respectul reciproc al soților și îi înalță în afecțiunea și recunoștința copiilor lor. Dacă sacrificiul mamei este cel mai simțit și cel mai dureros, puterea de sus îl îndulcește. Prin sacrificiul său, femeia învață să compătimească durerile altora. Iubirea fericirii căminului ei o păzește de a se închide în sine; iubirea lui Dumnezeu, care o îndeamnă să se depășească, îi deschide inima către orice milă și o sfințește.

„Dar, se va obiecta poate încă, structura socială a lumii moderne împinge un mare număr de femei, chiar căsătorite, să iasă din cămin și să intre în câmpul muncii și al vieții publice.” Nu ignorăm aceasta, fiice dragi, dar ca un asemenea stat de lucruri să constituie un ideal social pentru femeia căsătorită, iată ceea ce este foarte îndoielnic. Totuși, trebuie ținut seama de acest fapt. Providența, mereu vigilentă în guvernarea omenirii, a pus în spiritul familiei creștine forțe superioare capabile să tempereze și să biruie asprimea acestei stări sociale și să preîntâmpine primejdiile pe care, fără îndoială, le ascunde. Ați cugetat vreodată la sacrificiul mamei care trebuie, din motive deosebite, pe lângă îndatoririle ei domestice, să se străduiască a asigura, printr-o muncă zilnică, întreținerea familiei sale? Atunci când sentimentul religios și încrederea în Dumnezeu constituie temelia vieții familiale, această mamă nu numai că își păstrează, ci mai mult, hrănește și dezvoltă în copiii săi, prin grijile și ostenelile sale, respectul, iubirea și recunoștința ce i se cuvin. Dacă căminul vostru trebuie să treacă prin aceasta, aveți mai presus de toate o deplină încredere în Dumnezeu, atât de bogat în bunătate ajutătoare pentru cei ce se tem de El și Îl slujesc; și, în ceasurile și zilele în care aveți răgazul de a vă dărui pe deplin ai voștri, adăugați, cu un spor de iubire, grija de a asigura minimumul indispensabil adevăratei vieți de familie și, mai mult decât atât, grija de a răspândi în inima soțului și a copiilor voștri luminoase raze de soare care întăresc, hrănesc și fecundează, pentru timpurile de separare trupească, unirea spirituală a căminului.

Iar voi, soți, pe care Dumnezeu v-a rânduit capi ai soțiilor voastre și ai familiilor voastre, pe când veți contribui la întreținerea lor, veți avea de asemenea a da ajutor soțiilor voastre în împlinirea sfintei, înaltei și adesea obositoarei lor misiuni; veți avea a colabora cu ele, amândoi însuflețiți de acea grijă afectuoasă care unește două inimi într-o singură inimă, într-o aceeași putere și într-o aceeași iubire. Dar despre această colaborare, despre îndatoririle ei și despre responsabilitățile ce decurg din ea pentru soțul însuși, ar fi prea multe de spus, și ne rezervăm a vorbi despre acestea într-o altă audiență.

Privindu-vă, dragi tineri soți, ne gândim la acei alți soți care v-au precedat chiar aici și care au primit binecuvântarea noastră, și ne aducem aminte de marele cuvânt al Ecleziastului: „O generație trece, alta îi urmează, dar pământul rămâne totdeauna” (Ecl. I, 4). Astfel vin vremurile noi, dar Evanghelia nu se schimbă, după cum nu se schimbă nici destinul veșnic al omului. Legea familiei nu se schimbă, nici inefabilul exemplu al familiei din Nazaret, acest mare soare alcătuit din trei sori, dintre care unul strălucește și arde dumnezeiește mai mult decât ceilalți doi care îl înconjoară. Tați și mame, priviți această modestă și umilă locuință; contemplați pe Acela care trecea drept „fiul tâmplarului” (Mt. XIII, 55), deși Se născuse din Duhul Sfânt și din Fecioara, slujitoarea Domnului, și prindeți curaj în sacrificiile și ostenelile vieții. Îngenuncheați ca niște copii înaintea lor; invocați-i, implorați-i și învățați de la ei cum, departe de a-i umili pe părinți, poverile familiei îi înalță, cum ele nu îl fac pe bărbat și pe femeie nici mai puțin mari, nici mai puțin dragi în ochii lui Dumnezeu, dăruindu-le o fericire pe care ați căuta-o în zadar în comoditățile de aici jos, unde totul trece și se risipește.

Vom încheia adresând Sfintei Familii din Nazaret o rugăciune arzătoare pentru toate familiile voastre, pentru fiecare dintre căminele voastre, ca să puteți, fii și fiice preaiubiți, împlini îndatoririle voastre după pilda Mariei și a lui Iosif și, prin aceasta, să hrăniți și să creșteți acești copii creștini, mădulare vii ale lui Cristos (1 Cor. VI, 15), care sunt rânduiți să guste într-o zi, împreună cu voi, fericirea veșnică a Cerului.