• I. 1. Ce este credința? 2. Care este natura credinței? 3. În ce chip este credința o virtute supranaturală? 4. Care este obiectul credinței? 5. Ce deosebire este între credința divină și credința catolică? 6. Care sunt condițiile cerute pentru ca un adevăr să fie de credință divină? 7. Ce trebuie pentru ca un adevăr să fie de credință catolică? 8. Care este obiectul credinței ecleziastice? 9. Ce concluzii puteți trage cu privire la credința divină și la credința catolică? 10. Care este motivul credinței? 11. Care sunt calitățile credinței?
• II. 1. Care este întreitul concurs pe care îl presupune actul de credință? 2. Ce parte joacă inteligența, voința și harul în actul de credință? 3. Care sunt dispozițiile cerute pentru a dobândi harul credinței?
• III. 1. Cum înțeleg fideiștii și tradiționaliștii raporturile dintre credință și rațiune? 2. Care este eroarea raționaliștilor? 3. Care este aceea a moderniștilor? 4. Ce răspunde doctrina catolică fideiștilor și tradiționaliștilor? 5. Ce răspunde ea raționaliștilor? 6. Și moderniștilor?
• IV. 1. Este credința absolut necesară mântuirii? 2. Este virtutea credinței absolut necesară? 3. Care este necesitatea actului de credință? 4. Pentru cine este el necesar mântuirii? 5. Sunt adevărurile ce trebuie crezute aceleași pentru toți? 6. Care este minimul cerut necredinciosului? și credinciosului?
• V. 1. Care sunt îndatoririle ce ne sunt impuse de credință? 2. Este oare obligație de a face acte lăuntrice și exterioare de credință? 3. Cum trebuie înțeles preceptul de a face acte exterioare de credință?
• VI. 1. Cum se păcătuiește împotriva credinței? 2. Cum se păcătuiește prin omisiune? 3. Cum se păcătuiește prin faptă? 4. Ce este erezia? 5. Ce este apostazia? 6. Care sunt adversarii cei mai primejdioși ai Credinței creștine? 7. Ce mijloace întrebuințează ei pentru a combate Religia? 8. Care este gravitatea păcatelor împotriva credinței?

(280) Termeni.

Credință. a) În sensul ei general, credința este credința care se sprijină pe mărturie. A avea credință în ceva înseamnă a adera, pe mărturia altuia, la un adevăr pe care nu-l putem verifica noi înșine. Urmează deci de aici că credința este divină sau omenească, după cum mărturia vine de la Dumnezeu ori de la oameni. – b) În sens restrâns, și precum îl înțelegem în această lecție, acest cuvânt desemnează una dintre cele trei virtuți teologale, prin care credem cu tărie tot ceea ce Dumnezeu a revelat și ne propune să credem prin Biserica catolică. – c) Credință este, de asemenea, sinonimă cu Religie. A renunța la credința părinților săi înseamnă a părăsi religia în care ai fost crescut.

Credință explicită. A avea credință explicită înseamnă a crede un adevăr așa cum a fost definit, a avea despre el o cunoaștere clară și distinctă: de pildă, a crede explicit în Misterul Sfintei Treimi înseamnă a crede că în Dumnezeu este o singură natură și trei Persoane.

Credință implicită. Ea constă în a crede un lucru, nu în termenii săi proprii, ci în măsura în care este cuprins în credința explicită într-un alt lucru; de pildă, acela care crede explicit ceea ce învață Biserica catolică, crede implicit toate dogmele pe care ea le-a definit: Sfânta Treime, Întruparea, Răscumpărarea, Neprihănita Zămislire etc. – Aceasta este credința cărbunarului, care crede explicit în învățătura Bisericii fără a avea o cunoaștere distinctă a tuturor dogmelor pe care ea le-a definit.

Necesitate de mijloc. Necesitate de precept. Un lucru poate fi necesar pentru mântuire în două chipuri: – a) fie ca mijloc fără de care este cu neputință a merge la Cer: astfel, harul este necesar cu necesitate de mijloc; – b) fie ca urmare a unui precept divin, astfel încât cel ce îl calcă își pierde sufletul din pricina neascultării sale.

DEZVOLTARE

(281) I. Credința.

1° Definiție. – Credința este o virtute supranaturală prin care credem cu tărie toate adevărurile pe care Dumnezeu le-a revelat, nu pentru că am fi perceput, prin lumina naturală a rațiunii, adevărul lor intrinsec, ci pe autoritatea lui Dumnezeu însuși, care revelează și care nu poate nici să Se înșele, nici să ne înșele (vezi Const. de Fide, c. 3). Vom determina, după această definiție, natura, obiectul, motivul și calitățile credinței.

2° Natura credinței. – Credința este o „virtute supranaturală”. Ea este: – a) o virtute, adică o dispoziție a sufletului care ne îndeamnă să facem acte de credință; – b) supranaturală. Credința este supranaturală: – 1. prin principiul ei; ea presupune, într-adevăr, concursul harului și ne este infuzată în suflet prin Botez; – 2. prin obiectul ei, care cuprinde toate adevărurile revelate; și – 3. prin motivul ei, care este autoritatea lui Dumnezeu.

Considerată ca virtute teologală, și astfel precum am definit-o, credința se numește credință habituală. Când ea se traduce printr-un act, fie explicit, fie implicit (Vocabular), se numește credință actuală.

3° Obiectul credinței. Credință divină și credință catolică. – Prin credință credem toate adevărurile pe care Dumnezeu le-a revelat. Obiectul credinței este deci întreaga Revelație divină. Deși obiectul credinței cuprinde întreaga Revelație, se cuvine totuși a face o deosebire între ansamblul adevărurilor care au fost revelate de Dumnezeu și adevărurile particulare pe care Biserica ni le învață în numele Său.

a) CREDINȚA DIVINĂ este aceea care are ca obiect ansamblul adevărurilor revelate de Dumnezeu. Pentru ca un adevăr să fie de credință divină, este, așadar, de ajuns să fim siguri de revelația lui. Astfel, un teolog pătrunzător poate dobândi certitudinea că un adevăr este cuprins în Revelația divină, deși Biserica nu l-a propus credinței noastre și deși alți teologi sunt liberi să-l tăgăduiască fără a fi acuzați de erezie: de pildă, Adormirea Sfintei Fecioare.

b) CREDINȚA CATOLICĂ este aceea care are ca obiect adevărurile revelate de Dumnezeu și învățate de Biserică, cărora li se dă numele de dogme, adevăruri sau articole de credință. Pentru ca un adevăr să fie de credință catolică, propunerea Bisericii este o condiție necesară. Credința catolică cuprinde deci toate dogmele propuse credinței noastre de autoritatea infailibilă a Bisericii, adică toate adevărurile definite în chip solemn de papi și de conciliile generale, și toate adevărurile învățate ca revelate de magisteriul obișnuit al Bisericii. Teologii mai deosebesc, în plus, credința ecleziastică. Aceasta are ca obiect judecățile Bisericii privitoare la adevăruri care, fără a aparține Revelației, sunt conexe adevărurilor revelate și, prin urmare, supuse magisteriului ecleziastic: astfel sunt faptele dogmatice și concluziile teologice (vezi Nr. 16 și 133, fasciculul I).

Concluzii. – Din cele de mai sus este îngăduit a trage următoarele concluzii: – 1. Obiectul credinței divine are un domeniu mai larg decât obiectul credinței catolice. Credința catolică este întotdeauna credință divină, dar nu orice adevăr de credință divină este, de fapt, adevăr de credință catolică. Astfel, Adormirea Sfintei Fecioare poate fi socotită în Biserică drept de credință divină; ea nu este de credință catolică, întrucât nu a fost definită ca articol de credință. – 2. Credința catolică este supusă unui anumit dezvoltări. Biserica nu propune adevărurile revelate credinței noastre decât pe măsură ce judecă oportun. Această dezvoltare a credinței catolice a fost numită în chip impropriu „evoluția dogmei”. Am spus deja în ce sens trebuie înțeleasă această expresie, pentru a nu fi falsă (vezi Nr. 18, fasciculul I).

4° Motivul credinței. – Prin credință credem adevărurile revelate „nu pentru că am fi perceput, prin lumina rațiunii, adevărul lor intrinsec, ci pe autoritatea lui Dumnezeu însuși, care ni le revelează și care nu poate nici să Se înșele, nici să ne înșele”.

Motivul care ne face să primim un lucru ca adevărat poate fi întreit: – a) fie lucrul este evident: toată lumea recunoaște, de pildă, că „partea este mai mică decât întregul”; – b) fie lucrul poate fi verificat prin experiență ori demonstrat prin raționament: astfel stau toate legile fizice și teoremele geometriei; – c) în sfârșit, putem cunoaște un lucru prin mărturia altuia. Ar fi cu totul ridicol și nerațional să nu admitem ca adevărat decât ceea ce este evident și ceea ce poate fi constatat experimental sau demonstrat logic. Dacă ar fi așa, ar trebui să suprimăm istoria: căci cum am putea stabili existența lui Cezar, a sfântului Ludovic, a Ioanei d’Arc, a lui Napoleon etc., prin alte dovezi decât mărturia?

Motivul credinței nu este nici evidența, nici verificarea posibilă a adevărurilor care ne sunt învățate; este mărturia sau, cum spune Conciliul Vatican, autoritatea lui Dumnezeu. Orice act de credință se poate deci formula astfel: cred, pentru că Dumnezeu a revelat, și pentru că Dumnezeu este adevărul suveran, incapabil să Se înșele și să ne înșele. Actul de credință presupune, prin urmare, ca stabilit însuși faptul revelației. Este evident că nu se poate crede unei persoane decât dacă mai întâi suntem siguri că acea persoană a vorbit.

5° Calitățile credinței. – Prin credință credem cu tărie toate adevărurile pe care Dumnezeu le-a revelat. Credința trebuie deci să fie: – a) tare. Certitudinea pe care o naște credința în mintea noastră exclude șovăirea și îndoiala: ea întrece orice altă certitudine produsă de mărturiile omenești, întrucât se sprijină pe cuvântul lui Dumnezeu, care merită o credință absolută; – b) întreagă: trebuie să credem toate adevărurile revelate pe care Biserica le propune credinței noastre, fără a exclude vreunul singur; – c) luminată: trebuie să credem ceea ce trebuie și precum trebuie; – d) vie sau lucrătoare. „După cum trupul fără suflet este mort, tot astfel credința fără fapte este moartă”, spune Epistola Sfântului Iacob (II, 26). Credința trebuie, așadar, să influențeze toate actele vieții noastre și să cârmuiască toată purtarea noastră: numai aceia care au convingeri puternice, adevăratul spirit al credinței, adică aceia care își conformează faptele credințelor lor, sunt în stare de lucruri mari.

(282) II. Analiza actului de credință. Dispozițiile cerute pentru dobândirea credinței.

1° Analiza actului de credință. – Credința presupune în noi un întreit concurs: concursul inteligenței, al voinței și al harului.

A. CONCURSUL INTELIGENȚEI. – Actul de credință, fiind un asentiment al minții la un adevăr revelat de Dumnezeu, urmează că este, înainte de toate, un act al inteligenței. Iar rolul spiritului față de actul de credință poate fi privit în două momente: înainte de actul de credință și în actul de credință. – a) Înainte de actul de credință. Motivul credinței fiind autoritatea mărturiei divine, trebuie deci, pentru a crede, să ne asigurăm mai întâi că Dumnezeu a vorbit. Prin urmare, prima lucrare a inteligenței constă în a studia dovezile care demonstrează faptul revelației, adică motivele de a crede, sau motivele de credibilitate, care ne determină să credem în existența revelației. Apologeticei îi revine această lucrare prealabilă și a scoate la lumină, cu ajutorul rațiunii singure, motivele de credibilitate, dintre care principalele sunt: minunile și profețiile, „semne foarte sigure ale Revelației divine”, și Biserica catolică, care, „prin admirabila ei răspândire, prin sfințenia ei eminentă… este ea însăși un mare și perpetuu motiv de credibilitate” (Conc. Vatican, const. de Fide, c. 3). – b) În actul de credință, mintea, determinată de motivele de a crede să admită că Dumnezeu a vorbit oamenilor și că cuvântul Său ne este transmis prin Biserică, aderă la obiectul credinței, din pricina veracității divine (motivul credinței): ea crede deci adevărurile revelate, nu pentru că i-ar apărea evidente în ele însele, ci pentru că, dobândind certitudinea că Dumnezeu le-a revelat, judecă că ele sunt vrednice de a fi crezute. Se vede deci că nu trebuie confundate motivele de a crede cu motivul credinței: cele dintâi sunt anterioare actului de credință, cel de-al doilea îl însoțește.

B. CONCURSUL VOINȚEI. – Actul de credință este liber. De credință, Conc. Vatican, sess. III, cap. III, can. 5. Chiar când inteligența a dobândit certitudinea că faptul revelației trebuie admis în chip rațional, actul de credință cere concursul voinței din două pricini: – a) pentru că omul poate să se împotrivească harului care îl solicită; și – b) pentru că, pe de o parte, motivele de credibilitate, deși suficiente pentru a naște certitudinea, pot lăsa să subziste îndoiala într-un suflet rău dispus, iar, pe de altă parte, obiectul credinței este învăluit în mister. Pentru ca mintea să se plece, trebuie să vrei și să iubești adevărul, oricâtă ar fi obscuritatea conținutului său, și oricare ar fi împotrivirea dintre binele pe care îl prescrie și înclinațiile omului. Voința este, așadar, cerută pentru a determina inteligența la actul de credință, și putem conchide, cu Sfântul AUGUSTIN, că „omul nu poate crede fără să vrea”, sau, cu PASCAL, că „voința este unul dintre principalele organe ale credinței”.

C. CONCURSUL HARULUI. – Credința – virtute sau act – este supranaturală, adică cere concursul harului. De credință, Conc. Vatican.

Harul este necesar dintr-o întreită pricină: – a) pentru a lumina și a cârmui mintea noastră, ca să alunge erorile și prejudecățile care ar putea s-o împiedice să recunoască faptul Revelației și să adere la adevărurile pe care ea le cuprinde; căci, precum s-a spus mai sus, credința cere asentimentul nostru la adevăruri care, departe de a fi evidente, depășesc inteligența noastră; – b) pentru a curăți și a întări voința. Trebuie ca harul să încline inima să primească adevăruri care repugnă patimilor ei. Actul de credință, într-adevăr, nu este numai teoretic: adevărul religios cuprinde nu numai o doctrină, ci și o morală, adică o sumă de îndatoriri care cer sacrificii naturii omenești; – c) Harul este încă necesar, pentru că credința ne mută pe tărâmul supranaturalului și, fără har, n-ar exista potrivire între ființa care cunoaște și obiectul cunoașterii sale. „Între adevărul întâi și mintea noastră nu este proporție. Sunt două lumi pe care le desparte o prăpastie, care vor rămâne în chip fatal, pe veci străine una de alta, dacă nu o putere infinită ar pune o punte care să le îngăduie a se întâlni. Credința este o energie supranaturală; ea nu poate deci să-și afle principiul în natură; iar dincolo și deasupra naturii nu este decât Dumnezeu, și Lui îi va datora existența.” (P. JANVIER, Car. 1912, Conf. I: „Credința”).

2° Dispoziții prealabile. – Credința este un dar prețios, de vreme ce mântuirea se face „prin har, prin mijlocirea credinței” (Efes., II, 8). Este, așadar, de cea mai mare însemnătate să știm cum o putem dobândi. Dispozițiile cerute sunt: – a) smerenia. Rațiunea trebuie să recunoască faptul că este neputincioasă a înțelege totul și a explica totul. Din nefericire, oamenii preferă prea adesea, cum spune Sfântul AUGUSTIN, adevărul lor adevărului; – b) mortificarea patimilor. Voința ajunge cu greutate la credință dacă nu este însoțită de o inimă curată; – c) rugăciunea. Credința este mai presus de toate lucrarea harului. Iar harul, deși dar gratuit al lui Dumnezeu, se dobândește prin rugăciune.

Când aceste trei condiții esențiale au fost împlinite, rațiunea este în stare să studieze motivele de credibilitate care stabilesc faptul revelației.

(283) III. Raporturile dintre credință și rațiune.

1° Erorile. – După cum am văzut prin analiza actului de credință, între credință și rațiune există raporturi strânse. Înainte de a le stabili într-un mod mai precis, după doctrina catolică, se cuvine să semnalăm principalele erori care s-au săvârșit în această privință.

A. Fideiștii (HUET, BAUTAIN), tradiționaliștii (DE BONALD, J. DE MAISTRE), voind să demonstreze necesitatea revelației, au crezut că se fac apologi ai credinței micșorând puterea rațiunii și susținând că aceasta din urmă este incapabilă să ajungă singură la cunoașterea adevărurilor morale și religioase.

B. Raționaliștii, mergând la cealaltă extremă, nu recunosc drept adevărat decât ceea ce poate fi demonstrat ca atare prin rațiune. Respingând a priori miracolul și tot ceea ce Cărțile Sfinte cuprind minunat, ei conchid la imposibilitatea și la neexistența revelației, judecând, pe de altă parte, că ea este inutilă și că rațiunea își este sieși de ajuns, fără ca noi să avem nevoie de a recurge la o altă sursă de cunoaștere.

C. Moderniștii (LOISY, Le Roy etc.) mărturisesc că credința s-a născut din sentimentul religios, de care omul ar avea ca o nevoie. Revelația este, după punctul lor de vedere, o intervenție a lui Dumnezeu în inima omenească: Dumnezeu lucrează în noi, ne vorbește, satisface astfel nevoia și simțul nostru religios; însă trebuie notat că această intervenție este cu totul imanentă, adică se săvârșește în adâncul nostru și nu este cu putință a determina până la ce punct adevărul religios, astfel deșteptat în conștiința noastră, corespunde unei realități obiective.

În plus, credința și știința, dobândită prin raționament și experiență, au, după moderniști, obiecte cu totul diferite. Niciun conflict nu s-ar putea ridica deci între ele, dar cu condiția ca credința să fie supusă științei, să sufere controlul ei, ca evoluția ei să fie subordonată evoluției intelectuale și științifice și ca credința să nu contrazică niciodată concepția generală pe care știința și-o face despre univers. Astfel, pe de o parte, „libertate totală a științei față de credință; pe de alta, aservirea credinței față de știință” (vezi Sfântul Piu X, Enciclica Pascendi).

2° Doctrina catolică. –

A. Împotriva fideiștilor și a tradiționaliștilor, doctrina catolică afirmă că credința, departe de a înlocui rațiunea, o presupune. Înainte de actul de credință, rațiunea, spune Conciliul Vatican, „demonstrează temeliile credinței”, adică existența lui Dumnezeu, atributele Sale (între altele, veracitatea Sa), posibilitatea și existența Revelației. După actul de credință, ea cercetează adevărurile revelate și le apără împotriva celor care le combat.

B. Împotriva raționaliștilor, doctrina catolică statornicește: – a) că rațiunea nu este singura izvorâre a cunoașterii omenești și că credința ne ridică la o ordine de știință alta decât aceea a rațiunii și mai înaltă; – b) că, tindând amândouă către adevăr pe căi diferite, ele nu sunt opuse una alteia. Credința nu este nicidecum dușmana științei; iar dacă uneori există între ele o contradicție aparentă, aceasta provine fie din greșeala unor teologi care merg prea departe și susțin că o concluzie este de credință când nu este, fie din greșeala oamenilor de știință care prezintă ipoteze contrare Sfintei Scripturi drept date sigure ale științei. Pe de altă parte, dacă credința propune minții noastre adevăruri pe care rațiunea nu le poate cuprinde, ea nu învață niciodată lucruri absurde și în contradicție cu ea.

C. Împotriva moderniștilor, doctrina catolică mărturisește că credința nu este un produs al experienței individuale și că Dumnezeu ne-a dat semne exterioare (minuni și profeții) care ne îngăduie să recunoaștem faptul revelației. Ea arată, în plus, că teza modernistă duce la cele mai grave consecințe. Făcând din credință rezultatul experienței individuale, moderniștii: – a) deschid calea către ateism, deoarece cei care nu simt nevoia și sentimentul religios nu ar putea fi condamnați pentru faptul că Dumnezeu nu se face simțit în ei; și – b) pun toate religiile pe același plan, întrucât toate religiile ne oferă asemenea experiențe.

Cât despre raporturile dintre credință și știință, tocmai am spus, cu privire la raționaliști, cum trebuie înțelese.

(284) IV. Necesitatea credinței. Adevărurile care trebuie crezute.

1° Necesitatea credinței. – Credința este un mijloc necesar pentru mântuire. Articol de credință, definit de Conciliul din Trento, care spune, sess. VI, cap. VIII, că credința este „temelia și rădăcina îndreptățirii”. Se cuvine însă a deosebi între virtutea și actul de credință.

A. VIRTUTEA CREDINȚEI este necesară cu necesitate de mijloc. Într-adevăr, nimeni nu se poate mântui fără harul îndreptățirii. Or harul implică infuzarea virtuților credinței, nădejdii și carității.

B. ACTUL DE CREDINȚĂ este de necesitate atât de mijloc, cât și de precept pentru adulți. Pe când credința habituală sau virtutea credinței, infuzată împreună cu harul îndreptățirii primit la Botez, este suficientă copiilor și celor care nu au avut niciodată uzul rațiunii, actul de credință este necesar adulților care au uzul rațiunii: aceasta reiese din numeroase texte ale Sfintei Scripturi, dintre care iată pe cele principale: „cel care nu crede, zice Domnul nostru, va fi osândit” (Marcu, XVI, 16). „Crede în Domnul Isus și te vei mântui” (Fapte, XVI, 31). „Omul este îndreptățit nu prin faptele Legii, ci prin credința în Cristos Isus” (Gal., II, 16). „Fără credință este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu” (Evr., XI, 6). Odată statornicită necesitatea actului de credință, rămâne să determinăm adevărurile care trebuie crezute.

2° Adevăruri care trebuie crezute. – Pentru a crede explicit un adevăr, trebuie să știm că el face parte dintre adevărurile revelate. Cum această cunoaștere variază după gradul de instrucție, urmează că obligația credinței explicite diferă atât după persoane, cât și după adevărurile de crezut. – a) Pentru necredincios, minimul cerut este să aibă credința explicită într-un Dumnezeu răsplătitor; trebuie, spune Sfântul PAUL, „să creadă că Dumnezeu există și că este răsplătitorul celor ce Îl caută” (Evr., XI, 6). – b) Cât despre credincios, pe lângă credința explicită într-un Dumnezeu răsplătitor și credința implicită în toate adevărurile revelate de Dumnezeu și învățate de Biserică, el trebuie să creadă în cele trei mistere ale Sfintei Treimi, ale Întrupării și ale Răscumpărării: acesta este minimul cerut, deci absolut necesar mântuirii. Pe lângă acest minim, orice creștin, aflat în condițiile obișnuite ale vieții, este ținut, cu necesitate de precept, să cunoască, cel puțin după substanță: – 1) Simbolul Apostolilor, – 2) principalele porunci ale Decalogului, – 3) Rugăciunea Domnească, – 4) sacramentele necesare tuturor: Botezul, Pocăința și Euharistia.

(285) V. Îndatoririle care decurg din credință.

A. Există un precept divin de a face acte lăuntrice de credință: – a) la vârsta rațiunii, – b) în ispitele împotriva adevărurilor religioase ori după păcatele împotriva credinței, – c) când primim vreun sacrament, – d) uneori în cursul anului și mai ales în primejdie de moarte.

A face un act lăuntric de credință nu înseamnă că este necesar să se recite o formulă specială: recitarea Crezului, a Rugăciunii Domnești, a oricărei rugăciuni constituie tot atâtea acte de credință.

B. Există și obligația de a face uneori acte exterioare de credință. Această obligație decurge din cuvintele Domnului nostru: „Cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; iar cel ce Mă va tăgădui înaintea oamenilor, și Eu îl voi tăgădui înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mat., X, 32, 33). Preceptul este deci deopotrivă afirmativ și negativ.

a) Întrucât este afirmativ, preceptul ne obligă să ne mărturisim public credința: 1) când lucrul ne este prescris printr-o poruncă, precum asistența la Sfânta Liturghie și împlinirea datoriei pascale; 2) când tăcerea și abținerea ar echivala cu tăgăduirea.

b) Întrucât este negativ, el ne oprește de a ne tăgădui credința, chiar în primejdie de moarte. Totuși, nu înseamnă a-ți lepăda credința faptul de a te ascunde ori de a fugi de prigoană, afară numai dacă fuga ar fi privită drept apostazie și ar pricinui, prin aceasta, un grav scandal.

Este oprit a lua parte la riturile unui cult schismatic; de pildă, a primi binecuvântarea nupțială de la un ministru protestant. Participarea la ceremoniile unei religii schismatice – la înmormântări, la cununii ori la orice altă slujbă – nu este îngăduită decât pentru motive de conveniențe sociale, ori în cazul în care prezența este pur materială, fără nicio participare și fără primejdie de scandal. Cu atât mai mult nu se cuvine a asista la o înmormântare civilă cu caracter antireligios, cu excepția angajaților serviciilor funerare și a rudelor apropiate care nu se pot abține.

(286) VI. Păcatele împotriva credinței. Gravitatea lor.

1° Păcate. – Se poate păcătui împotriva credinței: prin omisiune și prin faptă.

A) Se păcătuiește prin OMISIUNE: – a) prin indiferentism, când nu ne dăm osteneala să studiem adevărurile ce trebuie știute, când socotim că toate religiile sunt deopotrivă bune sau, mai bine, deopotrivă false și că, prin urmare, este indiferent să practicăm mai curând una decât alta; sau – b) prin respect omenesc, când ne temem să arătăm credința noastră. „Cel ce se va rușina de Mine, zice Domnul nostru, și Mă va tăgădui înaintea oamenilor, și Eu îl voi tăgădui înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mat., X, 33; Luca, IX, 26).

B. Se păcătuiește prin FAPTĂ: – a) prin erezie, când se mărturisește o doctrină despre care se știe că este eretică. Dacă ereticul nu este conștient de eroarea sa, vina lui este numai materială. Protestanții, iudeii, mahomedanii, păgânii care își practică cu sinceritate religia sunt eretici fără să știe – eretici material, dar nu formal – și pot aparține sufletului Bisericii (Fasc. I, Nr. 130); – b) prin apostazie, care este tăgăduirea totală a credinței creștine primite la Botez. Apostatul se deosebește de eretic prin aceea că respinge totul, pe când ereticul nu tăgăduiește decât unul sau mai multe articole de credință. Liber-cugetătorii, ateii, pozitivștii, materialștii, raționaliștii, care au lepădat credința Botezului lor, trebuie numărați între apostați.

Între cei mai primejdioși adversari ai Religiei se cuvine a semnala pe francmasoni, care își propun ca scop să nimicească credința catolică. Pentru a atinge acest scop, ei opun filantropia carității, se declară apărătorii muncitorilor, când nu sunt decât exploatatorii lor, și voiesc să înlocuiască toate școlile creștine cu școli neutre, care nu se îngrijesc de religie ori o combat.

Se mai păcătuiește împotriva credinței: – c) când se îndoiește în mod voit. Dificultățile ce se iveșc minții în căutarea adevărului nu trebuie confundate cu îndoiala voită; – d) când cineva se expune, prin tovărășii rele și prin citirea cărților nelegiuite, să-și piardă ori să-și slăbească credința; – e) cu atât mai mult, când își etalează îndoielile în cărți, reviste, ziare ori conferințe publice.

2° Gravitatea păcatelor împotriva credinței. – Păcatele împotriva credinței sunt grave prin însăși natura lor; însă se înțelege de la sine că gravitatea lor depinde de gravitatea materiei. Trebuie socotite drept materii grave nu numai apostazia, care leapădă credința creștină fie prin cuvinte formale, fie prin fapte echivalente, și erezia, care tăgăduiește una ori mai multe dogme, ci chiar faptul de a susține o opinie cenzurată de Biserică drept apropiată de erezie ori suspectă de erezie, ori eronată, ori pur și simplu temerară.

Concluzie practică.

1. A mulțumi lui Dumnezeu că ne-a făcut darul marelui binefaceri a credinței.
2. A întări credința în noi prin rugăciune, prin studiul religiei, prin citirea Sfintei Scripturi.
3. A nu citi niciodată cărțile care o combat.
4. A ne arăta credința prin practicarea faptelor bune, prin milostenie și faptele milei, a o proclama înaintea vrăjmașilor noștri și a o răspândi la cei care nu o au.

LECTURI. 

1. Credința lui Avraam (Facere, XXII). 2. Credința Sutașului (Mat., VIII), a Cananeencei (Mat., XV). 3. Orbul vindecat de Domnul nostru își proclamă credința în ciuda mâniei preoților iudei (Ioan, IX, 1–39). 4. Volney, necredincios vestit, aflându-se într-o zi la bordul unei corăbii, în timpul unei furtuni cumplite, se apucă să se roage. – Mare mirare a călătorilor. – La sfârșit, unul dintre ei se apropie de el și își îngăduie să-și exprime surprinderea: „Prietenul meu, răspunse nelegiuitul, omul este necredincios în cabinetul său de lucru, dar nu într-un naufragiu.”

TEME SCRISE. 

1. Mărturia lui Dumnezeu, pe care credința ne face s-o primim, oferă ea mai multe garanții de certitudine decât mărturia omenească? 2. În ce chip putem crede toate adevărurile revelate fără a le cunoaște măcar? 3. Dacă Dumnezeu ar vorbi fiecăruia dintre noi, ar mai fi oare vreun merit a crede? 4. Se poate uneori deghiza cineva ca să fugă de prigoană și de moarte? 5. Se poate uneori și să-și tăgăduiască credința?