• 1° Ce este Împărtășirea Sfinților? Cum se poate dovedi existența ei?
• 2° Care sunt membrii Împărtășirii Sfinților? Ce slujiri reciproce își pot face credincioșii de pe pământ? Ce slujiri pot aștepta ei de la aleși? Ce slujiri trebuie să aducă sufletelor din Purgatoriu? În ce constă ceea ce se numește votul eroic?
• 3° Ce înțelegeți prin iertarea păcatelor? A dat Iisus Hristos această putere Bisericii Sale?
• 4° Cum se face iertarea păcatelor? Sunt păcate care nu se pot ierta?
• 5° Ce înțelegeți prin învierea trupului? Care sunt potrivnicii dogmei catolice? Pe ce dovezi se sprijină dogma învierii trupurilor? Care este învățătura Domnului nostru asupra acestui subiect? Și aceea a sfântului Pavel? Care este pricina respectului cu care Biserica înconjoară rămășițele răposaților?
• 6° Este dogma învierii trupurilor potrivnică rațiunii? Care sunt greutățile ridicate de raționaliști? Ce răspuns li se poate da? Nu se potrivește învierea trupurilor rațiunii din partea lui Dumnezeu și din partea omului?

(139) Termeni.

Împărtășire. (din latinescul „communio”, „communis”, comun).
Etimologic, acest cuvânt înseamnă: asociere, comunitate, participare comună. Împărtășirea sfinților este deci: a) unirea credincioșilor între ei; b) și participarea lor comună la bunurile spirituale ale Bisericii.

Sfinți. În articolul al IX-lea al Simbolului, acest cuvânt desemnează: a) pe aceia a căror sfințenie este un fapt împlinit, aleșii; b) pe aceia a căror sfințenie este în putere, și anume: 1) sufletele din Purgatoriu, care vor intra curând în cer; și 2) credincioșii de pe pământ, care au fost sfințiți prin sacramente.

Bunuri spirituale. Bunurile sufletului sunt bunurile care pun sufletul în stare de har înaintea lui Dumnezeu.

Iertarea păcatelor. Iertare de păcate. A ierta înseamnă aici: a face har, a ierta, a șterge. Se zice și în același sens a ierta o datorie; a ierta pedeapsa unui condamnat (a-i face har).

Învierea trupului. În Simbol, această expresie înseamnă că la sfârșitul lumii toți oamenii își vor lua iarăși trupul, adică corpul.

Trup. Acest cuvânt este adesea întrebuințat în Sfânta Scriptură. Exemple: „Cuvântul S-a făcut trup” = a luat un trup, o natură omenească. „Trup din trupul meu, os din oasele mele” = obiectul celor mai gingașe afecțiuni ale mele. Lucrările trupului: plăcerile simțurilor a căror întrebuințare este rânduită de porunca a VI-a și a IX-a.

DEZVOLTARE

(140) I. Dogma Împărtășirii Sfinților.

1° Definiție.
Există între toți membrii, vii sau răposați, ai trupului mistic (Bisericii) al cărui cap este Iisus Hristos, o legătură care îi unește pe unii de alții și prin care ei iau parte la aceleași interese și la aceleași bunuri spirituale: aceasta se numește Împărtășirea Sfinților. În orice societate bine rânduită, membrii sunt solidari unii cu alții; ei împart bogățiile, bucuriile și de asemenea încercările și tristețile comunității. Așa este și cu Biserica, care este o societate mai desăvârșită decât oricare alta.

2° Dovezi ale dogmei.
Dogma Împărtășirii Sfinților, a cărei formulă n-a fost introdusă în Simbolul Apostolilor decât destul de târziu, probabil către veacul al V-lea, își are temeiul în numeroase texte ale Noului Testament. a) Se vorbește adesea, într-adevăr, în Evanghelii, despre împărăția lui Dumnezeu, întemeiată de Iisus Hristos, care îi unește într-o comunitate de viață și de lucrare pe toți aceia care au harul sfințitor. Această împărăție cuprinde nu numai credincioșii de pe pământ, ci și aleșii din cer, fiindcă este mare bucurie între aceștia din urmă pentru întoarcerea unui păcătos. (Luca, XV, 10). b) Doctrina Împărtășirii Sfinților a fost mai ales expusă de Sfântul Pavel în Epistolele sale. Uneori Apostolul îi îndeamnă pe credincioși să se roage pentru el: „Ajutați-mă înaintea lui Dumnezeu prin rugăciunile voastre.” (Rom., XV, 30). Alteori le spune să nu se mulțumească a se ruga unii pentru alții, ci să se intereseze chiar și de aceia care nu fac parte din Biserică, căci „aceasta este bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască.” (I Tim., II, 3, 4). El vrea ca membrii Bisericii să fie solidari unii cu alții, precum mădularele trupului sunt între ele: „După cum avem mai multe mădulare într-un singur trup și toate mădularele nu au aceeași lucrare, astfel și noi, cei mulți, nu suntem decât un singur trup în Hristos” (Rom., XII, 4, 5); și voiește ca credincioșii să-și aducă aceleași slujiri pe care mădularele organismului le aduc întregului trup: „Ochiul nu poate spune mâinii: n-am trebuință de tine; nici capul să spună picioarelor: n-am trebuință de voi… Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună cu el.” (I Cor., XII, 21, 26).

Astfel, reciprocitate de bune slujiri, comunicare a bunurilor individuale: rugăciuni, fapte bune, merite ale fiecărui credincios luat în parte, și participare comună la bunurile generale: meritele Domnului nostru, a căror valoare este infinită, meritele Sfintei Fecioare și ale Sfinților: iată temelia pe care se sprijină Împărtășirea Sfinților.

(141) II. Membrii Împărtășirii Sfinților. Raporturile lor.

1° Membrii.
Împărtășirea Sfinților se compune din trei categorii de membri: a) din aceia care, părăsind acest pământ, au dobândit Cerul și alcătuiesc Biserica triumfătoare; b) din aceia care își sfârșesc curățirea în Purgatoriu și doresc din toate dorințele să se unească fraților lor din Cer, adică din Biserica suferindă; c) din credincioșii care sunt pe pământ și care fac parte din Biserica luptătoare, astfel numită fiindcă ea trebuie să lupte împotriva unui întreit vrăjmaș: patimile, lumea și diavolul.

Am spus: credincioșii Bisericii luptătoare. Nu aparțin deci Împărtășirii Sfinților: necredincioșii, ereticii, schismaticii, apostații și excomunicații, fiindcă nu sunt, sau nu mai sunt, membri ai Bisericii. Și păcătoșii? Neaflându-se în starea de har, ei nu aduc nici o contribuție tezaurului Bisericii, căci faptele lor sunt fără merit. Ar fi drept atunci ca ei să nu mai participe la favorurile ei. Totuși, fiindcă ei aparțin încă trupului Bisericii și, asemenea unor mădulare paralizate, vor putea într-o zi să-și recapete viața și mișcarea, ei nu sunt cu totul lipsiți de avantajele Împărtășirii Sfinților.

2° Raporturile lor.
Împărtășirea Sfinților poate fi privită, în ceea ce ne privește, sub două aspecte. Sunt: a) raporturile sfinților de pe pământ, adică ale credincioșilor între ei; și b) raporturile credincioșilor de pe pământ cu sfinții din Cer și cu sufletele din Purgatoriu.

A. Împărtășirea credincioșilor între ei.
Toți credincioșii Bisericii luptătoare sunt uniți între ei prin aceeași credință, aceleași sacramente, aceeași jertfă. Luând astfel parte la aceleași bunuri spirituale, ei se pot ajuta unii pe alții prin rugăciuni, merite și fapte bune. Dreptul are libertatea de a aplica faptele sale satisfăcătoare altuia, iar Dumnezeu poate binecuvânta un întreg grup de oameni, cruțându-l de nenorociri, în virtutea meritelor și jertfelor unuia singur.

B. Împărtășirea credincioșilor de pe pământ cu Sfinții din Cer și cu sufletele din Purgatoriu.
a) Cu aleșii. Credincioșii Bisericii luptătoare îi invocă pe sfinții din Cer, îi iau ca mijlocitori către Dumnezeu, le încredințează să-I ofere rugăciunile lor și să dobândească ajutoarele de care au nevoie.

b) Cu sufletele din Purgatoriu. Biserica luptătoare socotește drept datorie de caritate și adesea de recunoștință să aline chinurile sufletelor din Purgatoriu și să le scurteze durata. Pentru aceasta, ea se slujește de rugăciune, de fapte bune: milostenii, penitențe, de indulgențe și mai ales de sfânta jertfă a Sfintei Liturghii.

Concluzie practică.
1° Cel mai bun mijloc de a lucra la mântuirea noastră este să contribuim, prin rugăciunile, meritele și satisfacțiile noastre, la sporirea tezaurului Bisericii.
2° Este o mare mângâiere a cugeta că avem în Cer frați care se îngrijesc de noi și mijlocesc către Dumnezeu în favoarea noastră.
3° Să ne folosim adesea de mijloacele ce ne stau la îndemână: rugăciunea și Sfânta Liturghie, pentru a scurta suferințele prietenilor și rudelor noastre care sunt poate în Purgatoriu și cer ajutorul nostru.

(142) III. Dogma iertării păcatelor.

1° Definiție.
Dogma, enunțată de articolul al X-lea al Simbolului: „Cred în iertarea păcatelor”, afirmă că Biserica are puterea de a ierta, adică de a pardona păcatele.

2° Dovezi ale dogmei.
Dogma își are temeiul în Sfânta Scriptură și în Tradiție.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. Cu adevărat, numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele. Hristos, ca a doua Persoană a Sfintei Treimi, are aceeași putere ca Dumnezeu Tatăl; iar ca om, se bucură de ea de asemenea, fiindcă firea Sa omenească era unită cu Persoana Sa dumnezeiască. Or, acestă putere, Evangheliile ne mărturisesc că Domnul nostru a revendicat-o pentru Sine și că a împărtășit-o Apostolilor Săi. a) A revendicat-o pentru Sine. A iertat într-o zi păcatele unui slăbănog; și, ca să dovedească cărturarilor care murmureau că nu și-a însușit o putere uzurpată, i-a poruncit îndată să se ridice și să umble, arătând astfel că, dacă avea puterea de a face minuni, nu era de mirare că putea ierta păcatele. (Mat., IX, 2-7). Iisus a iertat pe Magdalena, pe Samarineancă, pe tâlharul cel bun etc. b) Totuși, iertarea păcatelor ar fi fost o putere prea trecătoare dacă ar fi trebuit să dispară odată cu Hristos. De aceea Domnul nostru a împărtășit puterea Sa Apostolilor și urmașilor lor, și aceasta o mărturisesc cuvintele următoare pe care li le-a adresat după Învierea Sa: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, li se vor ierta; și cărora le veți ține, li se vor ține.” (Ioan, XX, 22-23).

TRADIȚIA. Că aceste cuvinte ale Domnului nostru au fost totdeauna înțelese în sensul unei delegări a puterii de a ierta păcatele, rezultă: a) din învățătura Apostolilor. Încă din ziua Cincizecimii, Petru spunea iudeilor: „Pocăiți-vă… și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor sale” (Fapte, II, 38); iar într-un al doilea cuvânt a repetat aproape aceleași vorbe: „Pocăiți-vă și întoarceți-vă, ca să se șteargă păcatele voastre” (Fapte, III, 19); b) din practica Bisericii, care a înscris acest adevăr în Simbolul Apostolilor și în cel de la Niceea și care l-a definit mai solemn la Conciliul din Trento, spre a răspunde tăgăduirilor protestanților.

(143) IV. Cum se face iertarea păcatelor.

1° Păcatele de moarte se iartă prin Sacramentele Botezului și Pocăinței și, în chip excepțional, prin Ungerea cea de pe urmă. Păcatele veniale se pot ierta prin sacramentalii, prin rugăciune, post, milostenie, prin participarea la Sfânta Liturghie, Sfânta Împărtășanie și, în general, prin toate faptele bune, cu condiția să fie însoțite de căință.

2° Toate păcatele, oricât de mari ar fi, pot deci fi iertate. Milostivirea lui Dumnezeu nu cunoaște margini. De unde vine atunci că Domnul nostru a spus că blasfemia împotriva Duhului Sfânt este de neiertat? „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta; celui ce va fi grăit împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să fie.” (Mat., XII, 31-32). Ca să înțelegem bine acest cuvânt al Domnului nostru, trebuie să ne amintim împrejurările în care l-a rostit. Era în momentul în care tocmai scosese pe demon din trupul unui îndrăcit. Fariseii, care nu puteau tăgădui faptul, au pretins că această minune fusese săvârșită prin puterea lui Beelzebul, căpetenia demonilor. Fără îndoială, acestei învârtoșări și acestei rele-credințe Domnul nostru îi dă numele de „păcat împotriva Duhului Sfânt”. El este de neiertat, fiindcă păcătosul nu voiește să se îndrepte și preferă rătăcirea adevărului. Nu Dumnezeu refuză iertarea; păcătosul este cel care nu o cere.

Concluzie practică.
Trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat mijlocul de a ne ridica după cădere și, mai ales, să recurgem la el cu încredere ori de câte ori avem trebuință.
„Spre a însufleți încrederea noastră, zice sfântul Francisc de Sales, Dumnezeu ne pune în fiecare zi pe buze acest cuvânt: «Cred iertarea păcatelor».”

(144) V. Învierea trupului.

1° Potrivnicii.
a) Credința în învierea trupurilor, cu totul necunoscută păgânilor, nu se află în vechime decât la iudei; și încă, între aceștia, era respinsă de secta saducheilor. b) După creștinism, dogma a avut ca potrivnici pe gnostici, pe manihei, pe albigenzi și pe socinieni. În zilele noastre, ea este de asemenea tăgăduită de protestanții liberali și de raționaliști, care o judecă potrivnică rațiunii și științei.

2° Dogma. Dovezile ei.
Toți oamenii vor învia la sfârșitul lumii și își vor lua iarăși propriul lor trup. Acest articol de credință, enunțat în cele trei simboluri, definit împotriva albigenzilor de al IV-lea Conciliu de la Lateran, este întemeiat pe Sfânta Scriptură și pe Tradiție. Ne vom mărgini aici la principalele pasaje din Vechiul și Noul Testament.

A. VECHIUL TESTAMENT. „Știu, zicea Iov în mijlocul încercărilor sale, că voi învia din țărâna pământului, că mă voi îmbrăca în trupul meu și că Îl voi vedea pe Dumnezeul meu în trupul meu, că Îl voi vedea eu însumi și nu altul, și că Îl voi contempla cu propriii mei ochi.” (Iov, XIX, 25-27). „Cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula, zice prorocul Daniel, unii spre viața veșnică (Cerul), iar alții spre ocară veșnică.” (Daniel, XII, 2). Unul dintre frații Macabei zice tiranului care îl osândise să i se taie mădularele: „Le am de la Dumnezeu și nădăjduiesc că mi le va da iarăși.” (II Mac., VII, 11).

B. NOUL TESTAMENT. Credința în învierea trupurilor era, așadar, un adevăr familiar iudeilor. Iisus Hristos n-a avut decât să o întărească prin învățătura Sa: „Va veni ceasul, zicea El într-o zi iudeilor, când toți cei din morminte vor ieși: cei ce au făcut binele spre învierea vieții; iar cei ce au făcut răul spre învierea osândirii.” (Ioan, V, 28-29). Nu numai Domnul nostru vestește învierea trupurilor, dar spune că El este principiul învierii: „Eu sunt învierea și viața.” (Ioan, XI, 25). „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan, VI, 54).

Sfântul Pavel, dezvoltând aceeași temă, afirmă că „toți… nu suntem decât un singur trup al cărui cap este Iisus Hristos și ale cărui mădulare suntem noi” (Rom., XII, 5) și că, prin urmare, dacă Iisus Hristos a înviat din morți, și noi — care facem parte din același trup — trebuie să înviem într-o zi. „Dacă se propovăduiește, zice el corintenilor, că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morților? Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos n-a înviat.” (I Cor., XV, 12-13). În altă parte, Sfântul Pavel mai spune că „vom învia cu toții, dar nu vom fi cu toții slăviți, fiindcă stricăciunea nu moștenește nestricăciunea.” (I Cor., XV, 50).

Concluzii. Urmează deci din aceste texte: 1) că toți oamenii vor învia și își vor lua iarăși propriul lor trup: Iov declară că Îl va vedea pe Dumnezeu „în trupul său și cu propriii săi ochi”; 2) că mucenicii își vor regăsi mădularele și că rănile lor vor fi semne slăvite; 3) că și osândiții își vor lua iarăși propriul trup, dar spre pedeapsa lor, pe când trupurile drepților vor fi asemenea trupului slăvit al lui Iisus Hristos. (Filip., III, 21).

Notă. Să observăm că marele respect cu care Biserica înconjoară rămășițele răposaților este o consecință a dogmei învierii trupurilor. Nu trebuie deci să ne mirăm că, încă de la începutul creștinismului, Biserica a suprimat obiceiul păgân al incinerării și că, și în zilele noastre, ea oprește a se incinera cadavrele. (v. Nr. 460).

(145) VI. Dogma în fața rațiunii.

Obiecție.
Este dogma învierii trupurilor potrivnică rațiunii? Raționaliștii o pretind. Ei susțin că această dogmă este în opoziție cu datele științei și invocă, spre a o dovedi, cele două fapte următoare: 1) Sunt antropofagi care se hrănesc cu carne omenească; de unde urmează că aceeași substanță omenească a fost, în momente diferite, proprietatea mai multor indivizi. Cui va trebui să-i revină în ziua învierii? 2) Se poate merge chiar mai departe și spune că, într-un anumit sens, toți oamenii sunt antropofagi, fiindcă trupurile, odată încredințate pământului, se prefac cu vremea în principii chimice care sunt absorbite de plante, iar plantele devin hrana noastră și carnea noastră.

Răspuns.
Aceste greutăți sunt reale, și doctrina catolică nu poate explica ceea ce rămâne un mister. Afirmând învierea trupurilor, ea nu pretinde a-i determina modul. Îi este de ajuns să arate că dogma, departe de a fi absurdă, se potrivește rațiunii noastre mai mult decât o contrazice.

a) Dogma nu este absurdă. Știința constată că în noi se petrece o transformare neîncetată. Elementele trupului nostru se reînnoiesc adesea, astfel încât substanța care alcătuiește corpul nostru variază în toate etapele vieții. Când Biserica învață învierea trupurilor, ea nu înțelege deci că vom regăsi un corp materialmente identic cu ceea ce a fost în fiecare vreme a vieții noastre: dogma catolică se mărginește a afirma identitatea formală. Or, aceasta nu este nicidecum împotriva rațiunii. Nu se admite oare de toți că trupul copilului, ajuns la vârsta matură, a rămas același trup, în ciuda deosebirilor de materie care îl compun? De altminteri, după Sfântul Toma, sufletul este principiul identității; sufletul este, așadar, cel care trebuie să restabilească continuitatea fenomenului vital întrerupt de moarte (Contra gentes, cartea IV, cap. 81).

b) Învierea trupurilor se potrivește rațiunii mai mult decât o contrazice. Ea se potrivește: 1) din partea lui Dumnezeu, căci, slăvind trupurile împreună cu sufletele, Dumnezeu găsește un mijloc de a face să strălucească puterea și bunătatea Sa; 2) din partea omului. Trupul este tovarășul firesc al sufletului; este deci drept ca despărțirea lor să nu fie veșnică. Trupul este instrumentul de care sufletul se slujește atât pentru bine, cât și pentru rău. Cu trupul săvârșește sufletul multe fapte bune: postul, curăția, mucenicia etc. Trupul este, în plus, sfințit prin sacramente; el devine templul Omului-Dumnezeu prin împărtășanie; cum să nu admitem atunci că Dumnezeu îl face părtaș împreună cu sufletul la răsplată și la fericire?

Concluzie practică.
1° Credința în înviere trebuie să ne insufle un mare respect față de trupurile noastre. (I Cor., VI, 14-20).
2° Ce mângâiere mai mare am putea afla în fața morții care lovește pe rudele și prietenii noștri? Dacă credem că ei nu vor rămâne veșnic în mormintele lor, pentru ce să-i plângem ca păgânii care nu au nădejde? (I Tes., IV, 14). Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina, socotea nepotrivit a lua doliu pentru mucenicii care, înaintea tronului lui Dumnezeu, poartă veșmântul veseliei.

LECTURI.

1° Citiți despre sfântul Petru izbăvit din temniță prin rugăciunea credincioșilor (Fapte, XII).
2° Iisus Hristos iartă păcatele Magdalenei (Luc, VII), tâlharului celui bun (Luc, XXIII).
3° Slava trupurilor înviate. (I Cor., XV).

TEME SCRISE.

1° Să se spună ce slujiri putem aduce sufletelor din Purgatoriu și acelora care sunt în Iad.
2° Cum vor putea învia trupurile care au fost incinerate sau care au fost mâncate de antropofagi? Pretinde doctrina catolică să explice modul învierii trupurilor?