• 1° Care este obiectul celui de-al cincilea articol al Simbolului?
• 2° Ce sunt Limburile? Pentru ce sufletul lui Iisus Hristos a coborât la Limburi?
• 3° Cum au combătut adversarii religiei catolice Învierea lui Iisus Hristos? Ce afirmă dogma catolică în această privință? Care sunt dovezile Învierii? Care este, în ordinea cronologică, prima mărturie pe care o avem? Care sunt punctele stabilite de Sfântul Pavel în scrisoarea sa către Corinteni? De la cine își ținea Sfântul Pavel informațiile? Trebuie să ne mirăm că nu menționează toate împrejurările Învierii? Ce ne relatează Evangheliile despre faptul Învierii? Ce obiecții se aduc argumentului întemeiat pe descoperirea mormântului gol? Cum se poate răspunde? Ce obiecții se opun argumentului întemeiat pe apariții? Divergențele relatărilor evanghelice micșorează oare valoarea mărturiei? Este admisibilă teza halucinației? Pot fi considerate relatările evanghelice simple legende? Se poate spune că Apostolii nu au crezut în Înviere și nu au propovăduit-o?
• 4° Pentru ce a rămas Hristos cel înviat patruzeci de zile pe pământ?

(105) Termeni.

Iaduri (din latinescul „infernus”, locuri de jos și inferioare). Folosit la plural, acest cuvânt desemnează „Limbele”, adică locul unde erau ținute sufletele celor Drepți (Avraam, Isaac, Iacob, Moise, David, Ilie etc.) înainte de coborârea lui Hristos. Cuvântul „Limbe” nu se găsește, de altfel, în Sfânta Scriptură; iar „locurile inferioare” sau „iadurile”, ca ședere a celor Drepți, se numesc „șeol”.
Drepți. Aceia care au păzit legea lui Dumnezeu și au murit în prietenia Lui (în stare de har).
A învia. A redeveni viu după ce ai murit. Învierea este reunirea sufletului cu același trup.
Mărturie. Atestare, istorisire a unui fapt de către acela care știe, care a văzut ori a auzit, care, într-un cuvânt, a fost martor.
Paști. Sărbătoare solemnă prăznuită în fiecare an de creștini în amintirea Învierii lui Iisus Hristos. Paștele era, pentru iudei, cea mai mare sărbătoare a anului. Ea trebuia să amintească trecerea îngerului care a nimicit pe toți întâii-născuți ai egiptenilor și a cruțat numai casele însemnate cu sângele Mielului (a zecea plagă a Egiptului). De aici numele de Paști (cuvântul ebraic „Pessah” și cuvântul latin „Pascha” însemnând: „trecere”).

DEZVOLTARE

(106) I. Obiectul celui de-al 5-lea articol al Simbolului.

Al cincilea articol al Simbolului cuprinde două părți: 1° coborârea sufletului lui Iisus Hristos la Iaduri; 2° Învierea. Se cuvine să se observe legătura ce există între aceste două puncte. În mersul obișnuit al lucrurilor, moartea este, deodată, un sfârșit și un început: îndată ce sufletul părăsește trupul, este sfârșitul vieții pământești și începutul celeilalte vieți.

Deoarece sufletul lui Hristos nu s-a despărțit de trupul Său decât cu totul pentru puțină vreme, avem să vedem ce s-a petrecut cu el în răstimpul în care trupul a rămas în mormânt.

(107) II. Coborârea sufletului lui Hristos la Iaduri.

Între Moarte și Înviere, sufletul lui Hristos a coborât la Iaduri. Nu este vorba aici de iadul osândiților, nici de Purgatoriu, pe unde trec sufletele pe care suferința trebuie să le curățească înainte de intrarea lor în cer. Iadurile despre care este vorba în al 5-lea articol al Simbolului sunt acel loc unde odihneau sufletele drepților care muriseră în prietenia lui Dumnezeu: Limbele, sau, cum spune Scriptura, „Sânul lui Avraam”. Acolo sufletele nu sufereau; se bucurau chiar de o anumită fericire naturală, dar nu puteau intra în cer înainte ca Iisus să le deschidă porțile pe care păcatul lui Adam le închisese în chip neînduplecat. Sufletul Domnului a rămas, deci, cu aceste suflete în ceasurile care au trecut de la Moartea Sa până la Înviere. Care era scopul acestei treceri a lui Hristos prin Limbe? Era, vădit, să vestească drepților că Răscumpărarea s-a săvârșit și că ei vor intra curând, prin ea, în cer.

De aceea, din clipa în care sufletul lui Iisus Hristos pătrunde în aceste adâncimi întunecoase, Limbele se prefac în Paradis pentru toți drepții care Îl contemplă. Domnul pe Cruce nu-i spusese oare tâlharului cel bun: „Astăzi vei fi cu Mine în Paradis”? (Luc, XXIII, 43). Când sufletul biruitor al Mântuitorului a ieșit din Limbe, toate sufletele fericite i-au făcut alai pe pământ până în ziua când S-a înălțat la cer, luând după Sine pe toți cei robi pe care îi izbăvise.

Această coborâre a sufletului lui Hristos în Limbe a fost o umilire pentru El, fiindcă S-a dus să împărtășească temnița patriarhilor și a drepților; dar trebuia să fie și prilejul primului Său triumf, prin fericirea aleșilor.

(108) III. Învierea. Adversari. Dovezile dogmei. Obiecțiile principale.

1° Adversari.
Nu este aproape nevoie să subliniem însemnătatea dogmei Învierii Domnului nostru și locul pe care îl ține în centrul religiei catolice. De aceea ea a fost în toate timpurile ținta celor mai violente atacuri. Oricât de numeroase ar fi însă sistemele prin care adversarii au combătut-o, ele se reduc la două, după cum au presupus, ca punct de plecare, că Apostolii ar fi fost impostori ori halucinați, înșelători ori înșelați.

A. Cei care i-au luat pe Apostoli drept impostori au dat, în general, următoarele două explicații: a) unii (iudeii din veacul I, deiștii din veacul al XVIII-lea) au spus că, dacă mormântul în care fusese îngropat Domnul nostru a fost găsit gol în dimineața celei de-a treia zi după moarte, aceasta s-a întâmplat fiindcă Apostolii luaseră trupul ca să facă pe oameni să creadă în învierea Învățătorului lor. b) alții (Salvador, scriitor iudeu; Paulus, raționalist german; și întreaga școală naturalistă) au pretins că Iisus nu murise pe Cruce, ci numai căzuse într-o letargie și că moartea Lui aparentă a fost urmată de o trezire care a durat câteva zile, în care S-a arătat ucenicilor Săi; aceștia ar fi născocit apoi fabula mormântului gol și a arătărilor.

B. În vremea noastră, adversarii dogmei au părăsit cu totul această tactică. Pentru ei, cinstea Apostolilor nu poate fi pusă în discuție: ei ar fi fost, așadar, nu înșelători, ci înșelați. a) unii (raționaliștii ca Renan, protestanții liberali) susțin că Apostolii au fost victimele unei halucinații. b) alții, mai ales moderniștii, ca d. Loisy, socotesc relatările Evangheliilor privitoare la amănuntele Învierii drept legende care ar fi luat naștere încă din prima generație de creștini. Vom vedea mai jos obiecțiile lor.

2° Dogma Învierii.
După dogma catolică, Învierea lui Hristos a fost reală. Iisus Hristos a luat iarăși, a treia zi după moartea Sa, același trup pe care îl avusese mai înainte, deși acest trup era în altă stare, starea de slavă. — a) Învierea a fost reală. Iisus Hristos a reluat propria Sa carne. Arătările n-au fost, așadar, ale unui spirit. — b) Totuși, teologii, sprijinindu-se pe cuvintele sfântului Pavel către Corinteni (I Cor., XV, 35, 44), recunosc că trupul lui Hristos era un trup slăvit, adică înzestrat cu însușiri noi, care sunt: 1. incoruptibilitatea: de acum înainte era neputincios de a suferi și de a muri; 2. agilitatea, ori puterea de a se mișca cu iuțeala spiritelor; 3. subtilitatea, ori puterea de a străbate trupurile cele mai tari: Hristos intră în Cenacol cu ușile încuiate; 4. strălucirea: trupurile slăvite sunt strălucitoare ca soarele.

Învierea, care nu este un fapt de ordin pur supranatural, precum pretinde d. Loisy, ci un fapt de ordin istoric, se sprijină mai ales pe două mărturii a căror valoare nu poate fi pusă la îndoială. Acestea sunt, după ordinea cronologică: a) mărturia sfântului Pavel, pe care o aflăm în întâia Epistolă către Corinteni, scrisă între 52 și 57, și b) mărturia Evangheliilor, a căror dată de compunere poate fi fixată între 67 și sfârșitul veacului I.

A) MĂRTURIA SFÂNTULUI PAVEL.
Pentru a înțelege bine puterea mărturiei sfântului Pavel, trebuie cunoscute împrejurările în care a fost scrisă întâia Epistolă către Corinteni. Evanghelizați cu câțiva ani mai înainte de sfântul Pavel, corintenii se aflau atunci în ceartă asupra chestiunii învierii morților. Nu era deci vorba pentru Apostol de a dovedi Învierea lui Hristos, care nu era nicidecum contestată, ci de a întemeia dogma învierii trupului. Iar argumentul pe care autorul îl întrebuințează pentru a-și atinge scopul constă în a pune alături cele două fapte, a arăta că este legătură între ele și că Învierea Domnului nostru este exemplarul și garanția învierii morților. Orice credincios care este mădular al Bisericii poate fi încredințat că va învia într-o zi în slavă, fiindcă Iisus, Capul, a înviat. Iată acum pasajul care cuprinde această istorisire: „V-am învățat, mai înainte de toate, precum am primit și eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi; și că S-a arătat lui Chefa, apoi celor unsprezece. După aceea S-a arătat deodată la mai mult de cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți sunt încă în viață, iar unii au adormit. Apoi S-a arătat lui Iacob, apoi tuturor Apostolilor. Iar după toți, mi S-a arătat și mie, ca celui născut înainte de vreme.” (I Cor., XV, 4-9).

Astfel, în pasajul pe care tocmai l-am citat, sfântul Pavel afirmă că a aflat de la Apostoli, pe care i-a văzut la întâia sa vizită la Ierusalim, foarte puțină vreme după moartea lui Iisus, faptele pe care le istorisește, și anume: moartea, îngroparea, Învierea și arătările. Cel care a murit și a fost îngropat a revenit la viață în același trup care fusese îngropat, și a fost văzut în cinci împrejurări deosebite, și odată, între altele, de către mai mult de cinci sute de ucenici; apoi i S-a arătat și lui însuși pe drumul Damascului.

Dacă, prin urmare, luăm mărturia sfântului Pavel așa cum este și fără a o strâmba printr-un sistem preconceput, trebuie să admitem că Apostolii, foarte puțină vreme după moartea Învățătorului lor, credeau deja în Înviere, de vreme ce de la ei ține sfântul Pavel amănuntele pe care ni le dă, și că ei credeau din pricina arătărilor lui Hristos înviat, dintre care sfântul Pavel pomenește cinci, în afară de aceea cu care el însuși a fost învrednicit.

Împotriva acestei întâi mărturii despre Înviere se obiectează că sfântul Pavel nu istorisește toate împrejurările Învierii, că nu spune nimic nici despre mormântul găsit gol, nici despre arătarea către femei, nici despre aceea a lui Hristos către aceleași femei și către ucenici în ziua Paștilor, și că nu vorbește decât de cinci arătări. Este ușor de răspuns că Apostolul nu avea de intrat în toate aceste amănunte, dat fiind scopul scrisorii sale, care era, precum am văzut mai sus, să dovedească nu Învierea lui Hristos, ci învierea morților în general. Învierea Domnului nostru venind, în argumentarea sfântului Pavel, numai în chip incidental, era de prisos să stăruie asupra acestui fapt și să-i istorisească toate împrejurările.

B. MĂRTURIA EVANGHELIILOR. Cele patru Evanghelii cuprind relatări despre Învierea lui Iisus Hristos. Dacă lăsăm la o parte unele amănunte care diferă de la un narator la altul, ele sunt unanime în a afirma cele două fapte importante care dovedesc Învierea, și anume: mormântul găsit gol și arătările Celui Înviat.

a) Argumentul întemeiat pe mormântul gol. După mărturia celor patru evangheliști, femeile și ucenicii care s-au dus la mormânt ca să îmbălsămeze pe Iisus au găsit mormântul gol; piatra era rostogolită de la intrarea mormântului și giulgiurile zăceau pe jos. Un înger le-a vestit Învierea. Străjerii, cuprinși de spaimă, au alergat să dea de știre căpeteniilor preoților, care le-au dat o mare sumă de bani ca să răspândească vestea că ucenicii luaseră trupul pe când ei dormeau.

Astfel, întâiul argument invocat de evangheliști în favoarea Învierii este întemeiat pe faptul că, a doua zi după sabat, duminică dimineața, trupul lui Iisus dispăruse din mormântul în care fusese îngropat în ajunul zilei de ieri de Iosif din Arimateea. Or, Apostolii, care făcuseră din aceasta obiectul propovăduirii lor, nu au fost niciodată urmăriți de Sinedriu sub acuzația de profanare de mormânt, lucru care nu ar fi lipsit să se întâmple dacă ei ar fi luat într-adevăr trupul.

b) Argument întemeiat pe apariții. În timp ce argumentul întemeiat pe mormântul gol nu este decât o dovadă indirectă, întrucât faptul poate fi explicat și prin alte ipoteze decât Învierea, aparițiile constituie o dovadă directă.

Potrivit mărturiilor, atât cea a Sfântului Pavel, pe care am relatat-o mai sus, cât și cele ale celor patru Evangheliști, se pot număra unsprezece apariții, fără a o socoti pe aceea de pe drumul Damascului făcută Sfântului Pavel.

Iisus S-a arătat: 1. Mariei Magdalena, lângă mormânt; 2. femeilor care se întorceau de la mormânt; 3. lui Simon Petru; 4. celor doi ucenici care mergeau la Emaus; 5. tuturor Apostolilor adunați în Cenacol, în lipsa lui Toma; 6. din nou Apostolilor, Toma fiind de față și invitat de Domnul să atingă rănile mâinilor și ale coastei Sale; 7. la cinci Apostoli și la doi ucenici pe Marea Tiberiadei; 8. celor unsprezece Apostoli pe un munte din Galileea; 9. la peste cinci sute de frați deodată; 10. lui Iacob, fratele (vărul) Domnului; 11. în sfârșit, celor unsprezece Apostoli la Ierusalim.

3° Obiecțiile principale.

A. Împotriva argumentului întemeiat pe mormântul gol. Adversarii dogmei au combătut această dovadă în două feluri. a) Fie au admis faptul material al descoperirii mormântului gol și au explicat dispariția trupului prin răpire. b) Fie au negat, precum d-l Loisy, realitatea faptului și „nu au văzut în el decât o legendă inventată ulterior pentru a dovedi Învierea”. În ceea ce privește trupul lui Iisus, acesta ar fi fost pur și simplu aruncat într-o groapă comună.

Răspuns.

a) Este de prisos a răspunde pe larg celor care, socotindu-i pe Apostoli impostori, susțin că ei ar fi fost autorii răpirii, căci această afirmație este, în epoca noastră, cu totul demodată. Ce interes ar fi putut avea Apostolii să născocească fabula Învierii și să facă adorat ca Dumnezeu un amăgitor al cărui prime victime ar fi fost ei înșiși? Și apoi, un asemenea plan nu era oare irealizabil? Cum ar fi putut fi luat trupul? Prin violență, prin corupere sau prin viclenie? Nici una dintre aceste ipoteze nu se arată serioasă. Violența nu este admisibilă din partea unor oameni care arătaseră atât de puțin curaj în timpul Pătimirii. Coruperea nu este posibilă decât cu bani, iar Apostolii erau mai degrabă săraci. Rămâne al treilea mijloc: a lua trupul prin viclenie. Ar fi trebuit atunci să surprindă străjile pe un drum ocolit sau noaptea, pe când ar fi fost adormite, să dea la o parte piatra fără cel mai mic zgomot, apoi să sustragă trupul fără a trezi pe nimeni și să-l ascundă într-un loc atât de sigur încât să nu poată fi descoperit: o asemenea întreprindere nu depășește oare limitele verosimilului?

b) Toate aceste motive arată îndeajuns de ce acest sistem nu a fost reținut de raționaliștii moderni. Dar sunt ei mai întemeiați când pretind că descoperirea mormântului gol este o legendă născocită de a doua sau a treia generație de creștini? Cum se explică atunci credința Apostolilor, transformarea totală care s-a săvârșit în ei la puțin timp după marea dramă a Crucii, care îi lăsase atât de descurajați și de abătuți? Dacă nimic nu a venit să-i scoată din dezamăgirea lor, dacă credința în Înviere nu s-a format decât treptat, cum se face că, din lași și temători cum erau în timpul Pătimirii, au devenit apoi neînfricați, îndrăzneți, și au propovăduit Învierea până la jertfa supremă a vieții lor? Trebuie să credem „acești martori care se lasă junghiați” (Pascal) sau să-i socotim exaltați ori nebuni?

Cât despre ipoteza d-lui Loisy, care presupune că Iisus nici măcar nu ar fi fost îngropat și că, după răstignire, trupul Său ar fi fost desprins de pe cruce și pus într-o groapă comună, ea este cu totul gratuită și nu are nici un temei istoric. Groapa comună nu exista nici în legea iudaică, nici în legea romană. Aceasta din urmă, sub al cărei regim se afla lumea pe vremea Domnului nostru, poruncea ca trupul celui osândit să fie predat celui care îl cerea. Or, este inadmisibil să se presupună că, dintre numeroșii ucenici ai Mântuitorului, nu s-ar fi găsit nici unul care să-I aducă acest din urmă omagiu.

B. Împotriva argumentului întemeiat pe apariții. a) Se invocă împotriva acestei dovezi divergențele care se află în relatările evanghelice. Evangheliștii, se spune, nu sunt de acord asupra numărului femeilor care au mers la mormânt, nici asupra numărului îngerilor pe care i-au văzut. În plus, unii (Sfântul Matei și Sfântul Marcu) așază locul primelor apariții în Galileea, pe când alții (Sfântul Luca și Sfântul Ioan) îl situează în Iudeea.

Răspuns.

Departe de a slăbi valoarea relatărilor lor, divergențele a căror existență nu o putem nega nu dovedesc, dimpotrivă, independența istoricilor? Nu arată ele că nu s-au înțeles mai înainte între ei? Or, toți sunt de acord asupra faptului însuși al Învierii; iar dacă există variante asupra unor puncte secundare, nu este nicidecum de mirare. „Când douăzeci de oameni au fost martori ai unui fapt foarte circumstanțiat, dacă îl relatează fiecare de partea sa, va concorda oare relatarea lor în toate împrejurările? Nu vor exista în mod inevitabil contradicții de detaliu?” Divergențele relatărilor nu pot fi, așadar, invocate împotriva valorii mărturiei.

b) Potrivit raționaliștilor, aparițiile ar fi fost, din partea celor care le-au văzut, viziuni subiective, cu alte cuvinte, halucinații. Ele nu ar fi corespuns nici unei realități obiective și nu ar fi existat decât în imaginația Apostolilor și a ucenicilor. Iubirea pe care aceștia o purtau Învățătorului lor era atât de vie, atașamentul lor atât de profund, încât și-L reprezentau mereu viu. Credința lor dintâi în Mesia, clătinată pentru o clipă prin supliciul Crucii, a reapărut în spiritul lor și a produs credința în Înviere.

Răspuns.

Totul respinge această presupunere: condițiile de număr, de timp și de împrejurări se opun unei asemenea ipoteze. 1. Numărul. Nu este rațional a presupune că atâția martori, de caractere atât de diferite, au fost victimele unei iluzii a simțurilor lor. Nu o singură dată Se arată Domnul nostru înviat, ci de unsprezece ori; nu unei singure persoane, nici măcar numai Apostolilor Săi, ci la cinci sute deodată. 2. Timpul. Aparițiile au avut loc după moartea lui Iisus, adică într-un moment în care ucenicii erau dezorientați și se gândeau să se ascundă. Într-o asemenea stare sufletească, nu puteau să-și închipuie că Cel răstignit li Se arăta în slavă. Aparițiile au trebuit, așadar, să li se impună din afară și în condiții de obiectivitate atât de evidente încât au produs o credință irezistibilă în faptul Învierii. 3. Împrejurările. Mai întâi, Apostolii sunt necredincioși; cred că văd un duh. Atunci Iisus le arată rănile Sale și îi face să le atingă (Luca, XXIV, 37, 40; Ioan, XX, 27); mănâncă înaintea lor (Luca, XXIV, 43) și le atrage atenția că „un duh nu are nici carne, nici oase” (Luca, XXIV, 39). Îngăduie sfintelor femei să-I cuprindă picioarele (Mat., XXVIII, 9).

Halucinația nu este, de altfel, decât o stare trecătoare, afară numai dacă nu se transformă în boală sau în nebunie. Ar trebui atunci să se spună că religia creștină a fost propovăduită de nebuni și că lumea a fost convertită de bolnavi și de smintiți.

c) În ochii moderniștilor, relatările aparițiilor, ca și cea a mormântului gol, sunt simple legende, narațiuni mitice în care creștinii din secolul al doilea și-au exprimat credința lor în Hristos cel nemuritor. Apostolii ar fi crezut mai întâi nu în învierea trupească a Învățătorului lor, ci în supraviețuirea Sa nemuritoare. Ei nu ar fi crezut și nu ar fi propovăduit că trupul Învățătorului lor a ieșit viu din mormânt în dimineața celei de-a treia zile și nu ar fi ajuns la această credință „decât deformându-și credințele primitive într-o evoluție inconștientă”. Credința Apostolilor ar fi trecut, așadar, printr-o triplă etapă: ar fi crezut mai întâi în mesianitatea lui Iisus, apoi în supraviețuirea Sa și, în cele din urmă, în învierea Sa trupească.

Răspuns.

Este cu desăvârșire fals a pretinde că propovăduirea Apostolilor s-a referit mai întâi numai la supraviețuirea lui Hristos și că abia mai târziu ar fi dedus din aceasta faptul Învierii trupești. Este de ajuns să citim Epistolele Sfântului Pavel, în special Epistola către Corinteni despre care am vorbit mai sus, precum și Faptele Apostolilor, pentru a ne convinge de contrariul și a constata că propovăduirea apostolică, încă de la început, a insistat atât asupra faptului Învierii, cât și asupra stării de nemurire. Astfel, Sfântul Petru declară iudeilor, în ziua Cincizecimii, că acest Iisus pe care L-au pironit pe cruce „Dumnezeu L-a înviat” și că „trupul Său nu a văzut stricăciunea” (Fapte, II, 31-32). Sfântul Pavel arată la rândul său cum căpeteniile religioase L-au dat pe Iisus lui Pilat ca să fie omorât și cum L-au „dat jos de pe cruce și L-au pus într-un mormânt”, dar că „Dumnezeu L-a înviat din morți” și că „S-a arătat celor care sunt acum martorii Lui înaintea poporului” (Fapte, XIII, 31).

Concluzie. Astfel, din examinarea documentelor rezultă că, încă din primele zile, Apostolii, atât prin descoperirea mormântului gol, cât și prin apariții, au crezut că Învățătorul lor a înviat, că și-L reprezentau supraviețuind nu numai în sufletul Său nemuritor, ci și în trup. Ei au crezut că trupul Său nu a rămas în mormânt, ci că a trăit din nou și pentru totdeauna, transformat și preaslăvit.

(109) IV. Pentru ce a rămas Hristos, după Învierea Sa, patruzeci de zile pe pământ?

Hristos cel înviat a rămas patruzeci de zile pe pământ pentru următoarele două motive: 1° A voit să convingă lumea că a înviat cu adevărat. Desigur, precum am spus deja, Iisus Hristos nu a făcut decât un anumit număr de apariții între ucenicii și prietenii Săi; nu S-a arătat în orice clipă și pretutindeni. De ce aceasta? Pentru că Dumnezeu nu Se impune niciodată libertății noastre și voiește să ne lase meritul credinței. 2° Iisus voia, de asemenea, să desăvârșească învățătura Apostolilor Săi, care până atunci fusese imperfectă. Trebuia mai ales să întemeieze Biserica Sa, să-i dea un cap și să-i traseze mai precis misiunea pe care avea să o împlinească în lumea întreagă și până la sfârșitul veacurilor.

Concluzie practică.

1° Învierea lui Iisus este chezășia propriei noastre învieri: „Dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morților? Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos nu a înviat. Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră” (I Cor., XV, 12, 14). 2° Totuși, dacă voim ca învierea noastră să fie slăvită, trebuie să ne aducem aminte că suferința a fost calea prin care Hristos a ajuns la slavă, precum El Însuși o declară ucenicilor de la Emaus (Luca, XXIV, 46). Calea este aceeași pentru ucenici ca și pentru Învățător.

LECTURĂ. 

A se citi relatarea Învierii și a Aparițiilor Domnului nostru după cei patru Evangheliști.

TEME SCRISE.

1° Unde era dumnezeirea lui Iisus Hristos când trupul Său era în mormânt? Cu sufletul Său, sau cu trupul Său, sau cu amândouă?
2° Ce deosebire este între Limburi și Iad, între Limburi și Cer?
3° Nu aveau Apostolii tot interesul să facă a se crede în învierea Învățătorului lor, dacă voiau să întemeieze o religie nouă?
4° Ce dificultăți ar fi întâmpinat dacă ar fi voit să ia trupul Domnului nostru și să facă a se crede în Învierea Sa?