• 1° Care este obiectul celui de-al 4-lea articol al Simbolului?
• 2° Care au fost adversarii Domnului nostru? Pentru ce L-au omorât? Care sunt scenele principale ale Patimii Domnului nostru? Vorbiți despre agonia Sa în Grădina Măslinilor, despre trădarea lui Iuda. Înaintea cărui tribunal a fost dus mai întâi? Pentru ce motiv a fost condamnat în tribunalul lui Caiafa? Pentru ce a fost trimis la Pilat? Care a fost noul motiv de acuzare pe care l-au invocat? Cum a fost primit Domnul nostru de Pilat și la cine a fost trimis? Ce a făcut Pilat ca să-L scape pe Domnul nostru când S-a întors la tribunalul său? Ce s-a întâmplat după osândirea lui Iisus? Ce este „drumul durerii”? Care au fost cuvintele rostite de Domnul nostru pe Cruce? Unde și de către cine a fost îngropat Domnul nostru?
• 3° Ce este taina Răscumpărării? În ce chip este Răscumpărarea o taină?
• 4° Era Răscumpărarea necesară? Care trebuia să fie modul Răscumpărării? Era necesar ca Domnul nostru să sufere o moarte sângeroasă ca să ne răscumpere?
• 5° Cum se poate dovedi existența Răscumpărării? A fost oare intenția Domnului nostru să moară pentru omenirea vinovată?
• 6° Care au fost caracteristicile Răscumpărării?
• 7° A murit Hristos pentru toți oamenii și pentru toate păcatele? Produce Răscumpărarea efectele sale în afara cooperării noastre?
• 8° Taina Răscumpărării contrazice rațiunea?

(96) Termeni.

Răscumpărare (lat. redemptio, răscumpărare). Răscumpărarea unui captiv, printr-un preț plătit fie de captivul însuși, fie de un mijlocitor.
Mijlocitor (lat. mediator, intermediar). Acela care se pune între două părți pentru a face o învoială, o împăcare. Moise, mijlocitor între Dumnezeu și poporul iudeu, este figura lui Iisus Hristos, adevăratul Mijlocitor.
Ispășire. Pedeapsa pe care o suferi pentru repararea unei culpe. Se poate ispăși fără a satisface.
Satisfacție (lat. satisfacere, a face destul). Cuvântul acesta, precum este întrebuințat în această lecție, înseamnă repararea unei ofense printr-o ispășire adecvată.
Patima. Suferințele care au precedat și au însoțit moartea lui Iisus.
Sinedriul. Tribunalul suprem care ședea la Ierusalim. Era alcătuit dintr-un președinte, care era marele preot, și din doi vicepreședinți; număra ca membri pe marii preoți onorifici, pe alți preoți, precum și pe cei dintâi capi de familie (bătrâni) și pe cărturari.
Supliciul crucii, întrebuințat la egipteni, perși și cartaginezi, era rezervat, la Roma și în Grecia, sclavilor și marilor criminali. A fost adoptat de iudei pe vremea lui Irod. La celelalte popoare, cei osândiți rămâneau pe crucea lor, iar trupul lor devenea astfel pradă păsărilor cerului. Iudeii însă le frângeau picioarele la căderea serii și, când moartea era constatată în chip oficial, îngăduiau rudelor și prietenilor celui răstignit să vină să ridice trupul și să-i dea ultimele onoruri.

DEZVOLTARE

(97) I. Obiectul celui de-al 4-lea articol al Simbolului.

În această lecție va fi vorba de un dublu obiect: 1° de moartea lui Iisus Hristos și 2° de roadele acestei morți. Prima parte, singura enunțată în Simbolul Apostolilor, se numește Patima, iar a doua, Răscumpărarea.

(98) II. Art. 1. Patima lui Iisus Hristos.

La Ierusalim, capitala Iudeii, sub guvernarea lui Ponțiu Pilat, reprezentantul Romei, se desfășoară marea dramă a Patimii. De ce iudeii L-au omorât pe Domnul nostru? Care sunt scenele principale care însemnează drama sângeroasă? Iată cele două întrebări la care vom răspunde.

1° De ce iudeii L-au omorât pe Domnul nostru.
Este un moment ciudat al istoriei iudaice acela când ei L-au omorât pe Mesia pe Care totuși Îl chemau cu toate dorințele lor. Este însă destul de ușor să descoperim în mentalitatea lor motivele unei atitudini, la prima vedere, de neînțeles.

Ideea pe care iudeii și-o făcuseră în general despre Mesia era aceea a unui cuceritor biruitor, care avea să ridice prestigiul națiunii și să-i izbăvească de stăpânirea străină. Pe de altă parte, cei care exercitau autoritatea religioasă erau împărțiți în două tabere vrăjmașe. Era, pe de o parte, secta saducheilor, care era prietenă cu puterea și primea de la ea favoruri, și, pe de alta, vestita sectă a fariseilor, care dorea cu ardoare independența țării. Amândouă sectele erau ostile Domnului nostru: cea dintâi, fiindcă se acomoda bucuros cu rânduiala de lucruri statornicită și îl socotea pe Mesia un tulburător și un revoluționar; cea de-a doua, care fusese atât de des lovită în practicile ei formaliste, fiindcă judeca că Iisus nu era Mesia cel slăvit.

Saducheii și fariseii nu alcătuiau, fără îndoială, singuri masa națiunii. Era poporul, pentru care Domnul nostru avusese atâta bunătate și grijă. Dar poporul, din pornire și din slăbiciune, este atât de schimbător în părerile sale! Așa se explică faptul că, într-un ceas de rătăcire, cei care până atunci Îl urmau pe Iisus pretutindeni, atât Îl admirau și Îl iubeau, au scos strigăte de moarte și au săvârșit acte de violență nevrednice de o țară și de o națiune civilizată.

2° Scenele principale ale Patimii.
A. AGONIA ÎN GRĂDINA MĂSLINILOR. În seara Joii Sfinte, îndată după instituirea Euharistiei, se deschide marea dramă. Domnul nostru Se retrăsese în grădina Ghetsimani ca să Se roage. Acolo, în fața chinurilor pe care le vedea într-un viitor foarte apropiat, și mai ales în fața păcatelor a căror răspundere o lua asupra Sa, El a suferit, vreme de mai multe ceasuri, o agonie înfricoșătoare, în care, cu toate mângâierea pe care un înger i-o aduse din cer, o sudoare de sânge a curs din trupul Său sfânt.

B. TRĂDAREA LUI IUDA. — ARESTAREA. — JUDECATA. — Pe la miezul nopții sosește o ceată; este condusă de trădătorul Iuda care, printr-un sărut, Îl arată pe Stăpânul său soldaților ce-l însoțesc. Aceștia sunt mai întâi trântiți la pământ de puterea lui Iisus, apoi se ridică, pun mâna pe persoana Lui și, după ce L-au legat, Îl duc la tribunalul lui Anna, fost mare preot și socru al marelui preot în funcțiune, Caiafa (Ioan, XVIII, 13).

La Anna și la Caiafa. În ciuda nopții, interogatoriul începe la Anna. Dar acesta trimite curând pe acuzat la tribunalul lui Caiafa. Acolo, în fața Sinedriului, Iisus este cercetat asupra învățăturii Sale; i se ridică martori mincinoși. Mărturiile lor nefiind de acord, Caiafa se ridică și pune întrebarea solemnă: „Ești tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” La răspunsul Său afirmativ, Iisus este osândit la moarte pentru blasfemie. Atunci este dat pe mâna slugilor, care Îl batjocoresc și Îl lovesc. A doua zi, dis-de-dimineață, o nouă adunare a Sinedriului ca să ratifice în chip oficial sentința rostită în chip nelegiuit noaptea.

La Pilat. Totuși sentința nu putea fi executată fără a fi fost mai întâi întărită de procuratorul roman. S-au dus, deci, în grabă, la celălalt capăt al cetății, unde era reședința lui Pilat, și au voit să smulgă îndată întărirea pedepsei cu moartea din partea autorității guvernatorului. Ca să izbutească mai bine, iudeii au schimbat motivul acuzării. Au lăsat la o parte chestiunea religioasă, față de care Pilat era cu totul nepăsător, și, punându-se pe teren politic, L-au acuzat că este un răzvrătit și că pretinde la domnie. Pilat a cercetat, așadar, pe acuzat în acest sens și a deslușit curând că avea înaintea sa un nevinovat. Atunci, ca să scape de o pricină supărătoare, L-a trimis pe Iisus la Irod, care venise la Ierusalim pentru sărbătorile Paștilor și care, de altfel, nu avea asupra acuzatului decât atâta autoritate cât binevoia să-i lase guvernatorul roman. Irod a voit să se distreze; dar Domnul nostru nu a binevoit nici măcar să răspundă ucigașului sfântului Ioan Botezătorul; iar acesta, neputând dobândi nimic, L-a trimis înapoi la Pilat, după ce Îl îmbrăcase într-o haină albă, ca semn de dispreț.

C. JUDECATA. — OSÂNDIREA LUI IISUS. La Pilat a doua oară. Pilat a văzut cu neplăcere întoarcerea iudeilor cu acuzatul lor înaintea tribunalului său. Încredințat fiind de nevinovăția Lui, îndemnat de soția sa să nu se amestece în pricină, a încercat mai multe mijloace ca să-L scape pe Iisus. A propus eliberarea Lui. În virtutea unui obicei care era în Iudeea, de a slobozi un întemnițat în ziua Paștilor, L-a pus pe Iisus alături de Baraba; dar poporul, influențat între timp de agenții Sinedriului, a cerut cu frenezie eliberarea lui Baraba.

Pilat a găsit atunci un alt mijloc; a propus să fie biciuit. După această groaznică tortură, judecătorul L-a arătat mulțimii, nădăjduind că vederea unui om atât de cumplit schingiuit o va înduioșa. Zădarnică încercare! Strigătele de moarte s-au înmulțit. Pilat, temându-se de acum de o răscoală și prea slab ca să i se împotrivească, a avut lașitatea să dea pe nevinovat în mâinile furiei oarbe a mulțimii și a prinților preoților.

D. EXECUTAREA. Drumul durerii și răstignirea. După osândirea lui Iisus, i s-a adus o cruce grea și i s-a pus pe umeri. A trebuit s-o poarte pe un drum lung, numit „drumul durerii”, pe care evlavia Bisericii l-a sfințit prin rânduirea Căii Crucii, ale cărei paisprezece stațiuni amintesc întâmplările crude. Ajuns pe muntele Calvarului, Iisus a fost pironit pe Crucea Sa, între doi făcători de rele, și în mijlocul mulțimii care urla necontenit și scotea strigăte de ură. La picioarele Crucii stăteau mama lui Iisus, Maria Magdalena și câteva femei curajoase; dintre ucenicii Săi rămăsese sfântul Ioan; ceilalți fugiseră. Răstignirea începuse vinerea, la amiază; după trei ceasuri de suferințe groaznice, Iisus Și-a dat sufletul. Între timp, rostise șapte cuvinte memorabile. Când Îl pironeau pe Cruce: „Părinte, iartă-i, căci nu știu ce fac.” Către mama Sa și către sfântul Ioan: „Femeie, iată fiul tău. Iată mama ta.” Către Tatăl Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Către tâlharul cel bun: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Apoi: „Mi-e sete.” În sfârșit: „S-a săvârșit”, și: „Părinte, în mâinile Tale Îmi încredințez sufletul.”

E. ÎNGROPAREA. Iosif din Arimateea și Nicodim, doi membri ai Sinedriului binevoitori față de Iisus, au dobândit de la Pilat îngăduința de a coborî trupul de pe Cruce și de a-l îngropa; lucru pe care l-au făcut în grabă, din pricina apropierii Sabatului. Apoi l-au pus în mormântul cel nou care aparținea lui Iosif din Arimateea și care se afla aproape de Golgota; și au rostogolit o piatră mare ca să închidă intrarea peșterii, după cum era obiceiul la iudei.

(99) III. Art. II. Răscumpărarea. Noțiune.

Răscumpărarea este taina lui Iisus Hristos mort pe Cruce ca să ne răscumpere.

Răscumpărarea, în general, presupune trei lucruri: a) pierderea unui bun, b) reintrarea în stăpânirea acestui bun, c) prețul plătit pentru a recăpăta lucrul pierdut. Aflăm aceste trei condiții în Răscumpărarea neamului omenesc săvârșită de Iisus Hristos, și anume: a) pierderea harului prin păcatul strămoșesc, b) reintegrarea omului în prietenia lui Dumnezeu, c) prețul dat lui Dumnezeu prin moartea lui Hristos.

Că Răscumpărarea este o taină, este ușor de văzut. Rațiunea, într-adevăr, nu poate înțelege ca un Dumnezeu să fie pironit pe o cruce, să sufere și să moară, nu, fără îndoială, ca natură dumnezeiască, dar totuși un Dumnezeu, deoarece toate actele naturii omenești sunt atribuite Persoanei dumnezeiești.

(100) IV. Necesitatea ipotetică a Răscumpărării.

Dată fiind existența păcatului strămoșesc, Dumnezeu avea două chipuri de a trata pe omul vinovat: să-l pedepsească sau să-i redea prietenia Sa:

A. Dacă Dumnezeu ar fi ales primul drum, putea să nimicească neamul omenesc împreună cu Adam ori să-l reducă simplu la ordinea naturală.

B. În al doilea caz, se înfățișau de asemenea două soluții:

1. Fie Dumnezeu putea să ierte ofensa fără a cere reparație. Cel ofensat este totdeauna liber să uite greșeala celui ce l-a ofensat. Totuși această alternativă, deși face să strălucească bunătatea, nu păstrează dreptatea.
2. Pentru a împăca bunătatea cu dreptatea, este nevoie ca acela care a ofensat să plătească prețul greșelii sale. Întrebarea care se pune este deci dacă omul putea aduce prețul pe care Dumnezeu era îndreptățit să-l ceară. În principiu nu, deoarece Cel ofensat fiind Dumnezeu, avea drept la o reparație infinită, iar omul era neputincios. Dar este evident că Dumnezeu putea să renunțe la drepturile Sale și să primească prețul pe care omul era în stare să I-l aducă. În acest caz însă, prețul n-ar fi fost pe măsura ofensei.

În ipoteza, deci, în care Dumnezeu ar fi cerut o reparație echivalentă ofensei, nu era alt mijloc decât intervenția personală a lui Dumnezeu însuși. Numai Dumnezeu putea aduce satisfacția cerută. Dar putea oare o Persoană dumnezeiască să dea semnele de smerire și de supunere care se impun ca condiții necesare oricărei reparații a unei ofense? Nu le putea decât unindu-Se cu o natură creată. Iată de ce Fiul lui Dumnezeu trebuia să Se întrupeze, dacă intra în planul dumnezeiesc de a cere o satisfacție desăvârșită și totodată de a o da. Înseamnă oare aceasta că Dumnezeul care Se coborâse deja atât de adânc, luând o natură omenească, trebuia să meargă până la marginea extremă a unei morți rușinoase și sângeroase? Desigur că nu; și o singură lacrimă a lui Hristos, o rugăciune, smerirea Întrupării, ar fi fost din belșug de ajuns ca să plătească lui Dumnezeu suma pe care o putea cere în temeiul ofensei. De unde putem concluziona că, în cazul în care Dumnezeu voia să ceară o reparație proporționată ofensei, Răscumpărarea trebuia să se facă prin Întruparea unei Persoane dumnezeiești, fără ca Patima să fi fost modul necesar.

(101) V. Existența Răscumpărării.

Adversari: Dogma care afirmă existența Răscumpărării are ca adversari: a) pe toți aceia care, firește, resping păcatul strămoșesc: pelagienii în veacul al V-lea și, în zilele noastre, raționaliștii; b) pe socinieni, în veacul al XVI-lea, după care moartea Domnului nostru n-a avut altă putere decât aceea de a ne sluji drept pildă, mântuirea noastră făcându-se prin meritele noastre și prin imitarea lui Hristos; în vremea noastră, pe protestanții liberali și pe moderniști, care pretind că ideea de Răscumpărare este o doctrină ce nu se găsește în Evanghelii și care ar fi fost introdusă în credința creștină de sfântul Pavel.

Dovezile ei.
Prin Patima și moartea Sa pe Cruce, Hristos a satisfăcut pentru toate păcatele oamenilor și a meritat mântuirea lor. Acest articol de credință, definit de conciliul din Efes, can. 10, și de conciliul din Trento, sess. VI, cap. VII, se întemeiază pe Sfânta Scriptură și pe Tradiție.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ.
a) Vechiul Testament. Părinții sunt de acord să vadă, în eliberarea poporului evreu din robia egipteană prin Mielul pascal, o figură a viitoarei izbăviri a omenirii din sclavia demonului, prin mijlocirea lui Mesia, adevăratul Miel Pascal. În Ps. XXI și la Isaia (LIII), viitorul Mesia (slujitorul lui Dumnezeu) este deja vestit ca jertfa de împăcare, ca victima care trebuie să satisfacă dreptății lui Dumnezeu pentru păcatele noastre.
b) Noul Testament. Dogma Răscumpărării reiese limpede:

1. din mărturia Domnului nostru, relatată de sinoptici. Iisus însuși declară că a „venit să mântuiască ceea ce era pierdut” (Luc XIX, 10; Mat., XVIII, 11), că „trebuia să meargă la Ierusalim, să pătimească… să fie omorât” (Mat., XVI, 21), că trebuia să „dea viața Sa ca răscumpărare pentru mulți” (Mat., XX, 28; Marc, X, 45). La Cina cea de Taină, vorbește despre sângele Său, care va fi „vărsat pentru mulți spre iertarea păcatelor” (Mat., XXVI, 28; Marc, XIV, 24; Luc, XXII, 20);
2. din mărturia Apostolilor: 1) mai întâi aceea a sfântului Petru: „Ați fost răscumpărați… cu sânge scump, sângele Mielului fără cusur și fără prihană, sângele lui Hristos” (I Petru, I, 18-19). 2) aceea a sfântului Ioan: „Iisus Hristos este El însuși jertfă de ispășire pentru păcatele noastre, și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi” (I Ioan, II, 2). 3) aceea a sfântului Pavel: mai mult decât oricare alt apostol, sfântul Pavel dezvoltă doctrina Răscumpărării, mai ales în Epistola către Efeseni (I, 7), în a doua către Corinteni (V, 18) și mai ales în Epistola către Romani (III, 24-25). Nu este nevoie să stăruim asupra mărturiei lui, de vreme ce potrivnicii noștri pretind că Răscumpărarea ar fi o doctrină paulină; vom observa numai că această pretenție este contrazisă de însuși sfântul Pavel în (I Cor., XV, 3), unde spune: „V-am învățat, precum am primit eu însumi, că Hristos a murit pentru păcatele noastre.”

Din aceste texte felurite rezultă limpede că, nu numai la sfântul Pavel, ci în Evanghelii și în celelalte cărți ale Noului Testament, moartea lui Hristos este înfățișată ca o adevărată satisfacție și ca pricina meritorie a mântuirii noastre.

B. TRADIȚIA. — Doctrina Răscumpărării este învățată de Părinții Bisericii. O găsim încă din veacurile I și II la Părinții apostolici, precum Sfântul Clement, care spune că „sângele lui Hristos a fost vărsat pentru mântuirea noastră” (Ep. către Cor., VI, 1, 4), la Apologiști, precum sfântul Iustin, la polemiști, precum sfântul Irineu, care învață, în Tratatul său împotriva ereziilor, că „am fost răscumpărați prin sângele lui Hristos, prin moartea Sa care a fost un adevărat sacrificiu și prin ascultarea Sa care a ispășit neascultarea noastră.” Aceeași doctrină va fi expusă de-a lungul veacurilor, mai mult ori mai puțin bine, până la sfântul Toma, care i-a fixat în chip definitiv punctele principale.

(102) VI. Caracteristicile Răscumpărării.

1° Răscumpărarea a fost liberă. De bunăvoie a suferit Iisus și a murit pentru noi. În grădina Măslinilor, când i-a trântit la pământ pe soldații cohortei romane (Ioan, XVIII, 7), a voit într-adevăr să arate că putea să le scape. S-a adus deci pe Sine ca jertfă, fiindcă a voit (Isaia, LIII, 7). „Îmi dau viața”, putea El să spună… „nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine” (Ioan, X, 17-18).

2° Răscumpărarea a fost o satisfacție pentru păcat. A fost o satisfacție: a) substitutivă, adică oferită de o persoană interpusă, de un mijlocitor care a plătit datoriile omenirii vinovate; b) universală, care cuprinde omenirea întreagă (vezi N° următor); c) plenară, adică adecvată ofensei. Valoarea satisfacției depinde, într-adevăr, de demnitatea celui ce o oferă, precum mărimea ofensei depinde de demnitatea celui ce este ofensat; d) supraabundentă, după cum spune sfântul Pavel (Ef., I, 8; Rom., V, 20). Toate faptele lui Hristos, până și cea mai mică, fiind de valoare infinită și, prin urmare, supraabundentă, jertfa Crucii marchează un punct culminant care întrece ceea ce era cerut ca să constituie o satisfacție plenară.

3° Răscumpărarea a fost împăcarea omului păcătos cu Dumnezeu. „El ne-a iubit”, zice sfântul Ioan, „și ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său” (Apoc., I, 5). „El a purtat”, zice sfântul Petru, „păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (I Petru, II, 24). Prin însuși faptul că Răscumpărarea împacă pe om cu Dumnezeu, îl izbăvește de robia demonului. Hristos îi nimicește puterea prin moartea Sa și combate influența rea pe care o avea asupra creaturilor (Evr., II, 14).

4° Răscumpărarea a fost o restaurare. Ea i-a redat omului darurile supranaturale: harul sfințitor și slava cerului pe care păcatul lui Adam i le făcuse să le piardă (Ioan, I, 12-16).

(103) VII. Universalitatea Răscumpărării. Condiții pentru a dobândi roadele Răscumpărării.

1° Universalitatea Răscumpărării.
A. Erori. Calvinistii și janseniștii au tăgăduit universalitatea Răscumpărării, pretinzând că Hristos a murit numai pentru cei predestinați.
B. Este un articol de credință, definit de conciliul din Trento, sess. VI, cap. III, că Răscumpărarea este universală și că Hristos S-a dat ca preț pentru toți oamenii și pentru toate păcatele: a) pentru toți oamenii. Sfânta Scriptură o spune lămurit: „Este un singur Dumnezeu și un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Hristos Iisus, om, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți” (I Tim., II, 5-6); b) pentru toate păcatele: păcatul strămoșesc și păcatele actuale. Sfântul Pavel declară: „Iisus Hristos S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne răscumpere de toată fărădelegea” (Tit, II, 14). Același Apostol afirmă în altă parte că moartea lui Hristos a meritat iertarea călcărilor săvârșite sub Vechiul Testament (Evr., IX, 15). Ceea ce înseamnă că toți cei care se mântuiesc, oamenii drepți atât ai Vechiului cât și ai Noului Testament, însăși Preasfânta Fecioară, Apostolii, Martirii, Sfinții, nu au dobândit harurile mântuirii decât în temeiul meritelor Domnului nostru.

2° Necesitatea cooperării.
A. Erori. a) Luther și Calvin, după care faptele noastre, din pricina stricăciunii naturii omenești viciate de păcatul strămoșesc, sunt lipsite de libertate și, prin urmare, de merit, învățau că moartea lui Hristos lucrează mântuirea noastră fără cooperarea noastră, că numai credința este de ajuns fără fapte. b) Socin, dimpotrivă, pretindea că ne mântuim prin meritele noastre singure.
B. Cooperarea din partea noastră este o condiție indispensabilă a mântuirii. Propoziție certă. Credința nu este de ajuns pentru îndreptățirea noastră; trebuie să i se adauge faptele. Solidari cu Adam în vină, suntem și solidari cu Hristos în lucrarea reparării. „Moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos”, zice sfântul Pavel, „dacă într-adevăr pătimim împreună cu El, ca să fim și slăviți împreună cu El” (Rom., VIII, 17). Pentru a dobândi roadele Răscumpărării, oamenii trebuie deci să ispășească împreună cu Hristos pentru păcatele lor și să împărtășească crucea Lui. „Dacă voiește cineva să fie ucenicul Meu”, zice Domnul nostru, „să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Mat., XVI, 24). „Cel ce te-a creat fără tine”, zice sfântul Augustin, „nu te va mântui fără tine.”

(104) VIII. Taina Răscumpărării în fața rațiunii.

Răscumpărarea este, ca și Întruparea și Treimea, o taină propriu-zisă. După raționaliști, această dogmă contrazice rațiunea, deoarece pune în Dumnezeu sentimentul răzbunării.

Răspuns.
Raționaliștii se înșală când afirmă că această dogmă a Răscumpărării este contrară bunătății lui Dumnezeu. Ei confundă pe nedrept răzbunarea cu dreptatea distributivă, care dă fiecăruia după meritele sale, răsplătește binele și pedepsește răul. Este limpede că Dumnezeu putea ierta, dar nu este mai puțin limpede că, în orice societate bine rânduită, neascultarea față de o lege dreaptă trebuie să fie urmată de o sancțiune. De altfel, nu a știut Dumnezeu să împace dreptatea cu bunătatea, cerând o satisfacție echivalentă cu vina și redând omului prietenia și harul Său? Raționaliștii au deci dreptul să spună că nu înțeleg taina, dar nu că ea ar fi absurdă și osândită de rațiune.

Concluzie practică.

1° „Ne închinăm Ție și Te binecuvântăm, o, Hristoase, Care prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.”
„Bucură-Te, o, Cruce, unica noastră nădejde, slavă și mântuirea lumii; sporește harul în sufletele celor drepți și nimicește crimele păcătoșilor.” (Imnul Patimii). „Să nu fie să mă laud cu altceva decât cu Crucea lui Iisus Hristos, Domnul nostru” (sfântul Pavel).
2° Iisus în Patima Sa trebuie să fie modelul nostru în suferință și în încercare.
3° A purta asupra sa un crucifix și a face din când în când Calea Crucii.

LECTURĂ.

 A citi istorisirea Patimii în Evanghelii.

TEME SCRISE.

1° Dintre vrăjmașii Domnului nostru în timpul Patimii Sale, care este acela care vă inspiră cea mai mare antipatie? 2° Ce gândiți despre purtarea Apostolilor? 3° Dacă Domnul nostru n-ar fi murit, am fi fost oare răscumpărați totuși? 4° După Răscumpărare, ce mai rămâne de făcut oamenilor ca să meargă la cer?