• I. 1° Ce este satisfacția? 2° Pentru ce se impune penitentului?
• II. 1° Care sunt erorile cu privire la necesitatea satisfacției? 2° Cum demonstrează doctrina catolică necesitatea satisfacției? 3° Trebuie satisfacția să preceadă neapărat dezlegarea?
• III. 1° Care sunt datoriile duhovnicului cu privire la penitența de impus păcătosului? 2° Ce trebuie să fie această penitență? 3° Care sunt lucrările principale pe care duhovnicul le poate impune?
• IV. 1° Care sunt datoriile penitentului cu privire la satisfacție?
• V. Sunt cazuri în care penitența poate fi suprimată, comutată ori micșorată?
• VI. 1° Ce este indulgența? 2° Care sunt diferitele specii de indulgențe? 3° Ce înseamnă expresia latină „toties quoties”?
• VII. 1° Recunosc protestanții Bisericii puterea de a acorda indulgențe? 2° Pe ce se sprijină doctrina catolică? 3° Cui îi aparține în Biserică puterea de a acorda indulgențe?
• VIII. 1° Ce trebuie pentru a avea drept la indulgențe? 2° Care sunt condițiile cerute?
• IX. 1° Ce este indulgența jubileului? 2° Câte feluri de jubileu sunt? 3° Care sunt lucrările prescrise pentru a câștiga indulgența jubileului?

(411) Termeni.

Satisfacție (din latinescul „satisfactio”, „satis” destul, „facere” a face). Etimologic, acest cuvânt înseamnă: a face atât cât se cuvine. Cine spune satisfăcător spune un lucru căruia nu-i lipsește nimic. — a) În sens general, satisfacția este repararea răului pe care l-ai făcut; este, dacă se voiește, plata unei datorii pe care ai contractat-o. — b) În sens restrâns și teologic, satisfacția este pedeapsa impusă de duhovnic în sacramentul Pocăinței spre repararea greșelilor săvârșite (v. nr. 412).

Indulgență (din latinescul „indulgentia”, bunătate, îngăduință, iertare de pedeapsă). Iertarea pedepsei vremelnice datorate păcatului. Pentru a înțelege bine sensul indulgenței, trebuie să ne amintim că orice păcat cuprinde: — a) o ofensă adusă lui Dumnezeu și — b) ca urmare, o pedeapsă fie veșnică, fie vremelnică.
Ofensa și pedeapsa veșnică sunt iertate prin dezlegare. Cât despre pedeapsa vremelnică ce rămâne, ea trebuie ispășită prin satisfacție ori compensată prin meritele lui Isus Cristos, ale Sfintei Fecioare și ale Sfinților. Când autoritatea Bisericii îngăduie ca ea să fie compensată, ea acordă păcătosului o indulgență, adică o iertare de pedeapsă.

Jubileu (din latinescul „jubila”, strigăte de bucurie). Solemnitate iudaică ce avea loc din cincizeci în cincizeci de ani și care avea ca efect iertarea datoriilor, eliberarea sclavilor și întoarcerea către proprietarii dintâi a pământurilor ce le fuseseră înstrăinate (Levitic, XXV și XXVII). Biserica a luat acest cuvânt pentru a desemna o indulgență plenară (v. Dezvoltare).

A-și face Jubileul. A împlini toate lucrările prescrise pentru a câștiga indulgența plenară.

DÉZVOLTARE

(412) I. Satisfacția. Definiție. Specii.

1° Definiție. — Satisfacția este repararea injuriei aduse lui Dumnezeu și a pagubei pricinute aproapelui. — Satisfacția este: — a) repararea injuriei aduse lui Dumnezeu. Orice păcat Îl ofensează pe Dumnezeu, fiindcă este întotdeauna o neascultare de poruncile Sale. Trebuie deci ca omul vinovat, dacă voiește să reintre în har, să aducă o satisfacție proporționată cu greutatea vinei sale. Am văzut deja că omul este neputincios a da o compensație adecvată. Această satisfacție a fost dată de Isus Cristos, Care, pe Cruce, a satisfăcut pe deplin dreptății lui Dumnezeu, plătind răscumpărarea datorată pentru păcatele noastre; dar trebuie ca omul să coopereze la Răscumpărarea lui Cristos (v. nr. 101-103). — b) Satisfacția trebuie să fie și o reparare a pagubei pricinute aproapelui, dacă este cazul. Spunem: dacă este cazul, fiindcă păcatele noastre nu aduc toate prejudiciu aproapelui; dar sunt unele care îl vatămă, fie în persoana sa, fie în bunurile sale, fie în cinstea sa (a se vedea explicarea Poruncilor a V-a, a VII-a și a VIII-a, fasciculul al doilea); în aceste cazuri, există obligație riguroasă de a repara.

2° Specii. — Satisfacția este: sacramentală sau extra-sacramentală. — a) Satisfacția sacramentală este penitența pe care preotul o impune înainte de dezlegare și pe care penitentul se angajează să o împlinească. Ea nu este atunci, pentru acesta, decât voința de a satisface; dar astfel înțeleasă, ea este parte esențială a sacramentului și, dacă ar lipsi, ar face sacramentul nevalid. Împlinirea penitenței este numai parte integrantă a sacramentului: omisiunea, din uitare ori din neglijență, l-ar face incomplet, dar nu nevalid.
b) Satisfacția extra-sacramentală este aceea pe care o împlinim de bună voie, spre a repara mai bine greșelile noastre. Despre satisfacția sacramentală este vorba în această lecție.

(413) II. Necesitatea Satisfacției.

1° Erori. — A. După protestanți, fiindcă numai credința ar fi suficientă spre îndreptățire, satisfacțiile pot fi folositoare și practicate ca lucrări medicinale pentru a repara scandalurile și a preveni recăderile, dar ele nu sunt necesare. Căci, zic ei: — a) păcatul nu poate fi iertat fără ca pedeapsa datorată păcatului să fie iertată de asemenea; și — b) dacă satisfacția ar fi necesară, ar însemna că Răscumpărarea lui Cristos ar fi fost insuficientă.
B. Ianseniștii, mergând la cealaltă extremă, voiau să se reinstaureze din nou disciplina aspră a primelor veacuri și ca păcătoșii să nu fie dezlegați înainte de a-și fi împlinit penitența.

2° Doctrina catolică. Prima propoziție. — Contra protestanților. Deși pedeapsa veșnică este totdeauna iertată împreună cu vina, rămâne de cele mai multe ori o pedeapsă datorată păcatului pentru care păcătosul trebuie să satisfacă dreptății lui Dumnezeu. — Acest articol de credință, definit de Conciliul din Trento, sess. XIV, can. 12, se sprijină pe Sfânta Scriptură, Tradiție și rațiune.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. — Aflăm în Vechiul Testament numeroase exemple care dovedesc teza catolică. Astfel Adam, în pofida căinței și a iertării sale, a avut pedepse vremelnice de suferit: „În sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea…” (Gen., III, 19). Moise și Aaron, deși iertați de păcatul lor de necredință, nu au putut, ca pedeapsă pentru vina lor, să intre în pământul făgăduinței (Numeri, XX, 12). David a dobândit iertarea dublei sale crime, adulter și omor, dar a fost aspru pedepsit de Dumnezeu și a făcut o penitență lungă și grea.

B. TRADIȚIE. — Părinții Bisericii au învățat întotdeauna că păcatele grave săvârșite după Botez trebuiau ispășite prin satisfacție. Cu cât urcăm mai mult spre începuturile creștinismului, cu atât penitența era mai lungă și mai anevoioasă. Ea dura adesea mulți ani, uneori toată viața, și cuprindea pedepse aspre. Astfel Conciliul din Barcelona, în veacul al VI-lea, poruncește penitenților să-și tundă capul, să-și petreacă viața în post și rugăciune, și instituie astfel, pentru păcătoșii vinovați de păcate grave, un fel de existență monahală. Mai târziu, penitența devine mai blândă și mai scurtă: atunci se publică Penitențialele în care erau determinate pedepsele de aplicat pentru fiecare păcat grav; de pildă, penitențialul lui Teodor impune șapte ani de penitență pentru omorul voit, patruzeci de zile pentru o rană, șapte ani pentru un jurământ strâmb voit, trei ani pentru un furt însemnat, patruzeci de zile pentru defăimare, etc.

C. RAȚIUNE. — Rațiunea arată lesne potrivirea satisfacției: — a) Din partea lui Dumnezeu. Ca legiuitor, Dumnezeu trebuie să aplice o sancțiune călcătorilor legilor Sale, pentru ca pe viitor ele să fie mai bine păzite. Nu trebuie a zice, cum pretind protestanții, că satisfacția lui Cristos fiind infinită, ar fi a-I face injurie a adăuga satisfacția noastră personală; căci, dacă Cristos este capul, noi suntem mădularele Sale (Efes., IV, 16), dacă El este vița, noi suntem mlădițele (Ioan, XV, 4), și dacă voim să devenim „împreună-moștenitori”, nu este drept să pătimim împreună cu El? (Rom., VIII, 17). — b) Din partea penitentului. Dacă păcatele ar fi iertate fără nici o satisfacție, păcătosul ar fi ispitit să uite gravitatea lor. Pedepsele, în același timp în care sunt repararea răului, devin deci o frână și o pavăză pentru viitor.

A doua propoziție. — Penitenții pot fi dezlegați înainte de a-și fi împlinit penitența, de îndată ce se angajează să satisfacă. — Această propoziție, contra ianseniștilor, a căror eroare a fost condamnată, în 1690, de ALEXANDRU VIII, se sprijină pe Sfânta Scriptură și Tradiție.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. — În exemplele pe care le-am citat în propoziția precedentă, am văzut că Dumnezeu a iertat păcatele lui Adam, ale lui Moise și Aaron, ale lui David, înainte ca ei să-și fi împlinit penitența. Se mai declară, de altfel, în prorocul Iezechiel (XXXIII, 12), că Dumnezeu îl va ierta pe nelegiuit în ziua în care se va întoarce de la păcatul său și, prin urmare, înainte de a-l fi ispășit prin penitență.

B. TRADIȚIE. — Este adevărat că, în primele veacuri ale Bisericii, obiceiul era de a impune mai întâi penitența și de a da dezlegarea numai când ea era împlinită. Totuși, se obișnuia a se da dezlegare înainte de împlinirea penitenței în numeroase cazuri: de pildă, în primejdie de moarte, în timp de prigoană, și când se temea că penitenții vor trece la erezie dacă li se amâna dezlegarea. Trebuie deci a socoti vechiul obicei nu ca un punct de doctrină, ci ca o regulă de disciplină pe care Biserica era liberă să o schimbe.

(414) III. Datoriile Duhovnicului cu privire la Satisfacție.

1° Duhovnicul trebuie întotdeauna să impună o penitență păcătosului pe care îl dezleagă, afară numai dacă acesta se află în neputință absolută de a o împlini. Aceasta este, de altfel, practica statornică a Bisericii, pe care Conciliul din Trento o face o obligație strictă, sess. XIV, cap. VIII. Această obligație a duhovnicului se deduce din funcțiile sale. Ca ministru, el trebuie, într-adevăr, să asigure integritatea sacramentului; ca judecător, el trebuie să aplice o pedeapsă proporționată cu delictul; și, ca medic, el trebuie să prescrie leacurile potrivite pentru a vindeca bolile și a evita recăderile.

2° Penitența pe care duhovnicul o impune trebuie să fie mântuitoare, potrivită, penală și medicinală: — a) mântuitoare, adică aptă a produce binele spiritual și mântuirea păcătosului. Trebuie deci a prescrie avarului să facă milostenie, celui desfrânat să se dea mortificării, celui mândru să practice smerenia, etc. — b) potrivită. Penitența trebuie să fie proporționată: — 1. cu numărul și gravitatea greșelilor; — 2. cu puterile penitentului, cu vârsta sa, cu starea sa: nu se poate impune milostenie unui sărac, chiar dacă ai voi să-l vindeci de avariția sa; — 3. cu dispozițiile morale ale penitentului. Cu cât căința este mai vie, cu atât satisfacția poate fi micșorată.

În afară de aceasta, penitența impusă de duhovnic trebuie să fie: — c) penală. Lucrarea prescrisă nu trebuie numai să fie bună, ci trebuie încă să aibă drept scop pedepsirea păcatelor; — d) medicinală. Nu este de ajuns a repara răul; trebuie încă a te păzi împotriva recăderilor.

3° Lucrările principale de penitență pe care duhovnicul le poate impune sunt: — a) rugăciunea, — b) postul și — c) milostenia. Toate trei au, într-adevăr, caracterul de lucrări penale. Prin rugăciune, omul se smerește, fiindcă rugăciunea are drept scop a supune facultățile noastre și toată ființa noastră lui Dumnezeu; prin milostenie, el se lipsește de bunurile averii; prin post, el suprimă o parte din bunurile trupului și își impune lipsuri care apasă firii sale.

(415) IV. Datoriile penitentului cu privire la Satisfacție.

1° Penitentul trebuie să-și împlinească penitența la vremea și în chipul care i-au fost prescrise. Dacă timpul nu a fost fixat, el trebuie să o facă cât mai curând cu putință, spre a asigura mai bine integritatea sacramentului Pocăinței. Dacă penitența a fost amânată, obligația rămâne întotdeauna de a o împlini fără întârziere.

Penitența este valabilă, dacă a fost împlinită în stare de păcat de moarte, căci, chiar în această stare, ea este o lucrare bună și penală; ea are deci cele două caractere esențiale ale satisfacției. Totuși, păcatul de moarte pune o piedică iertării pedepsei, care nu are loc decât atunci când păcătosul a recăpătat harul. Cel care a uitat din vina sa penitența rânduită nu este obligat să-și reia spovedania, — cel puțin după opinia cea mai comună.

2° De regulă, penitentul este ținut să-și împlinească penitența prin sine însuși: el nu poate fi înlocuit de altul decât dacă duhovnicul consimte, după cum se poate întâmpla pentru milostenie.

3° Pe lângă penitența sacramentală impusă de duhovnic, păcătosul poate împlini și alte satisfacții de bună voie ca adaos la satisfacția sacramentală. Tot astfel, pedepsele pe care Dumnezeu i le trimite îi pot sluji drept satisfacție, dacă știe să le rabde cu răbdare, în unire cu Cristos, Care a pătimit și a murit pe Cruce.

(416) V. Cazuri în care penitența poate fi suprimată, comutată sau micșorată.

1° Duhovnicul nu este obligat să prescrie o penitență când păcătosul se află în neputință fizică sau morală de a o împlini, de pildă, dacă este aproape de moarte ori dacă este lipsit de uzul simțurilor sale.

2° El o poate comuta pentru un motiv drept, dacă, de pildă, există o utilitate însemnată pentru penitent sau o dificultate în executarea penitenței rânduite.

3° El o poate micșora, adică să nu o impună în proporție cu greșelile săvârșite: — a) dacă are motive să se teamă că penitentul nu o va împlini; — b) dacă are voința de a satisface pentru el: astfel Sfântul Francisc Xaveriu obișnuia să-și impună, în acest scop, crude macerări și lipsiri de tot felul; — c) dacă Biserica voiește să compenseze și să acorde iertări de pedeapsă numite indulgențe.

(417) VI. Indulgențele. Noțiune — Specii.

1° Definiție. — Indulgența este iertarea pedepsei vremelnice datorate pentru păcatele deja iertate, și pe care Biserica o acordă în virtutea meritelor prisositoare ale Domnului nostru, ale Sfintei Fecioare și ale sfinților.

2° Specii. — A. Sub raportul EFECTELOR, indulgența este plenară sau parțială: — a) plenară, dacă iartă toată pedeapsa vremelnică datorată păcatului; — b) parțială, dacă nu iartă decât o parte. Pentru a înțelege sensul acestei din urmă expresii, trebuie să ne amintim că, în primele veacuri ale Bisericii, toate păcatele grave erau pedepsite cu o penitență canonică a cărei durată era, precum am spus, determinată de Penitențiale. Slăbindu-se din asprimea sa de la început, Biserica a suplinit satisfacția pe care o cerea odinioară prin indulgențe a căror valoare este măsurată după vechile canoane penitențiale. Prin urmare, când se spune că Biserica acordă o indulgență parțială, de pildă, de șapte ani și șapte carantine, de o sută, de patruzeci de zile, aceasta nu înseamnă că se iartă atâția ani și zile de Purgatoriu, ci că pedeapsa care odinioară se ierta printr-o penitență de șapte ani și șapte carantine (adică șapte posturi mari) se iartă astăzi prin indulgența sus-zisă.

— B. Sub raportul SUBIECTULUI, există: — a) indulgența pentru cei vii, pe care Biserica o acordă credincioșilor pe calea dezlegării (Can. 911), și — b) indulgența pentru cei răposați, care se dă pe calea sufragiului, adică prin mijlocirea și rugăciunile credincioșilor. Cu alte cuvinte, Biserica, neputând ierta în chip direct pedepsele sufletelor din Purgatoriu, fiindcă acestea nu mai sunt supuse jurisdicției sale, îngăduie credincioșilor să le aplice propriile lor indulgențe, spre a dobândi de la Dumnezeu ușurarea ori izbăvirea lor.

— C. Sub raportul MODULUI, indulgențele sunt: personale, locale ori reale: — a) personale, adică acordate în chip direct uneia sau mai multor persoane: astfel sunt indulgențele rânduite în favoarea comunităților, a confreriilor etc.; — b) locale, când sunt legate de un loc, de o biserică, de o capelă; — c) reale, când sunt legate de un obiect: crucifix, rozariu, medalie.

— D. Sub raportul DURATEI, indulgențele sunt perpetue ori temporare: — a) perpetue, dacă sunt acordate pe vecie; — b) temporare, dacă sunt acordate pentru un timp. În primul caz, ele durează până când sunt revocate; în al doilea, ele încetează la expirarea timpului arătat.

Remarcă. — Expresia latină „toties quoties” înseamnă că se poate câștiga indulgența de atâtea ori de câte ori se împlinesc condițiile ei. În genere, indulgențele plenare nu pot fi câștigate decât o singură dată, în ziua în care sunt acordate (can. 928). Există totuși excepție: — 1. pentru indulgența numită a Porțiunculei (2 august); — 2. pentru indulgența aplicabilă numai răposaților în ziua Comemorării Morților (2 noiembrie); — 3. pentru indulgențele legate de Confreriile Sfintei Fecioare, pe care le poți câștiga la sărbătorile Maicii Domnului din Muntele Carmel (16 iulie), ale Maicii Domnului a celor Șapte-Dureri (a 3-a duminică din septembrie) și ale Sfântului Rozariu (prima duminică din octombrie).

(418) VII. Existența puterii de a acorda Indulgențe.

1° Erori. — Luther a combătut mai întâi abuzurile care se iviseră în acordarea indulgențelor și a acuzat Biserica de a face din ele o industrie pioasă pentru a câștiga bani; apoi s-a atacat însuși principiul. Protestanții moderni au reluat aceleași obiecții.

2° Doctrina catolică. — Biserica are puterea de a acorda indulgențe. — Acest articol de credință, definit de Conciliul din Trento, sess. XXV, se sprijină pe rațiunea teologică și pe tradiție.

A. RAȚIUNEA TEOLOGICĂ. — Puterea de a acorda indulgențe decurge din trei dogme: din prisosința meritelor lui Isus Cristos, din comuniunea Sfinților și din puterea cheilor. Este neîndoielnic mai întâi că Pătimirea Omului-Dumnezeu a plătit pentru toate păcatele oamenilor o satisfacție infinită. La acest tezaur de valoare neprețuită se adaugă meritele Preasfintei Fecioare și ale Sfinților. Pe de altă parte, toți membrii Bisericii sunt solidari unii cu alții; ei pot deci profita de bunurile care alcătuiesc masa comună. Și, fiindcă Biserica este o societate ierarhică, urmează că cel dintâi are paza tezaurului și poate dispune de el, precum îi place, și în interesul subordonaților săi.

B. TRADIȚIE. — Nu se poate tăgădui că disciplina penitențială a Bisericii a suferit o anumită evoluție. Dar, deși indulgențele nu existau la început sub forma lor actuală, este ușor de găsit echivalentul lor. Astfel, în primele șase veacuri, penitența lungă și aspră impusă pentru anumite greșeli grave era iertată: — a) în caz de necesitate, celor ce erau în primejdie de moarte; și — b) uneori era prescurtată și îmblânzită în afara cazului de necesitate, prin mijlocirea martirilor. După veacul al VI-lea, pedepsele canonice au fost uneori comutate în anumite lucrări socotite de aceeași valoare: rugăciune, milostenie, vizitarea bisericilor, a Locurilor sfinte. Începând cu veacul al XI-lea, Biserica a acordat indulgențele propriu-zise. A făcut-o pentru a îndemna la lucrări pioase, de pildă, la expedițiile în Țara Sfântă, la zidirea bisericilor. Banii dați nu erau prețul indulgenței, ci o milostenie care trebuia să slujească acestor lucrări de pietate și de binefacere. Dacă au existat abuzuri, aceasta nu dovedește nimic împotriva însuși principiului indulgenței; de altfel, abuzurile au fost dezaprobate de papi și de Concilii, între altele, de al IV-lea Conciliu din Lateran și de Conciliul din Trento.

3° Cei ce au puterea de a acorda indulgențe. — Puterea de a acorda indulgențe aparține în mod vădit capilor Bisericii.
În afară de Suveranul Pontif, care poate acorda după voie orice fel de indulgențe tuturor credincioșilor lumii catolice, sunt de drept comun autorizați să acorde indulgențe, numai pentru cei vii (Can. 913): — 1. cardinalii: 200 z. (Can. 239); — 2. arhiepiscopii, la ei și în provincia lor: 100 z. (Can. 274); — 3. episcopii rezidențiali, în dieceza lor: 50 z. (Can. 349). La consacrarea unei biserici ori a unui altar, episcopul consacrator poate acorda o indulgență de un an celor ce vizitează biserica ori altarul chiar în ziua consacrării (Can. 1166). În plus, episcopii, fiecare în dieceza sa, pot da binecuvântarea papală cu indulgență plenară de două ori pe an: la Paști și într-o altă zi de sărbătoare, la alegerea lor (Can. 914). Să adăugăm în sfârșit că noul Cod acordă oricărui preot care asistă muribunzii puterea de a le aplica, în ceasul morții, binecuvântarea papală cu indulgență plenară (Can. 468, § 2).

(419) VIII. Subiectul Indulgențelor. Condiții cerute.

1° Subiect. — Pentru a avea drept la indulgențe, trebuie: — a) să fii botezat și să nu fii excomunicat; — b) să fii în stare de har, cel puțin la sfârșitul lucrărilor prescrise; și — c) să fii supus celui ce acordă indulgența (can. 925, § 1). „În afară de indicație contrară, indulgența acordată de Episcop poate fi câștigată de toți diecezanii săi, chiar în afara diecezei, și de străinii aflați în trecere în dieceza sa” (can. 927).

2° Condiții cerute. — Pentru ca subiectul, care este capabil să câștige indulgențele, să le câștige în realitate, el trebuie: — a) să aibă intenția cel puțin generală de a le câștiga, și — b) să împlinească lucrările prescrise în timpul și în modul arătate în concesiune (can. 925, § 2). Lucrările principale, de obicei prescrise, sunt: spovada, împărtășania, vizitarea unei biserici cu recitarea anumitor rugăciuni după intențiile Suveranului Pontif (5 Pater și 5 Ave).

Nota. — 1. Lucrările prescrise pot fi comutate de duhovnic în favoarea penitentului care, împiedicat de un impediment legitim (de ex.: boală), nu le poate împlini (can. 935). — 2. Nu se pot câștiga mai multe indulgențe legate, sub diferite titluri, de același obiect ori de același loc, prin una și aceeași lucrare, afară de cazul spovezii ori al împărtășaniei sau dacă nu se arată altfel (Can. 933). — 3. Se pot câștiga indulgențele pentru sine, dar nu se pot aplica unui viu. Toate indulgențele acordate de Papă sunt aplicabile răposaților, afară de indicație contrară (can. 930).

(420) IX. Indulgența Jubileului.

1° Definiție. — Jubileul este o indulgență plenară, mai solemnă decât celelalte și căreia îi sunt atașate anumite privilegii. Instituirea Jubileului urcă la BONIFACE VIII (bulă din 23 febr. 1300). A fost rânduit mai întâi pentru primul an al fiecărui secol. Apoi papa Clement VI a decretat să fie celebrat din cincizeci în cincizeci de ani începând cu 1350, iar Paul II a hotărât să aibă loc din douăzeci și cinci în douăzeci și cinci de ani și să înceapă în anul 1475.

2° Specii. — Sunt două feluri de jubileu: — a) jubileul ordinar, și — b) jubileul extraordinar. Cel dintâi este acela care se acordă din douăzeci și cinci în douăzeci și cinci de ani la Roma. El începe la primele vigilii ale Crăciunului și se încheie la a doua Vecernie a Crăciunului din anul următor. Acest an poartă numele de an sfânt. Papa îl extinde apoi printr-o Bulă la toate diecezele Bisericii catolice. Cel de-al doilea se acordă pentru anumite împrejurări deosebite: urcarea pe tron a unui nou papă, încetarea unei calamități etc.

3° Lucrări prescrise. — a) Lucrările prescrise pentru indulgența jubileului ordinar sunt: spovada și împărtășania, precum și vizite la biserici; — b) pentru jubileul extraordinar, trebuie adăugate postul și milostenia.

Concluzie practică.

1° Împlini fără întârziere penitența care ne-a fost impusă de duhovnic și a-i adăuga câteva alte acte de satisfacție: rugăciuni, mortificări, milostenii. A primi încercările pe care Dumnezeu ni le trimite în vederea ispășirii păcatelor noastre.

2° A folosi toate prilejurile de a câștiga indulgențele. A ne aminti pentru aceasta că cele mai multe asociații pioase: Congregațiile Sfintei Fecioare, Confreriile Rozariului, Operele Propagării credinței, ale Sfintei Copilării; obiectele binecuvântate și îmbogățite cu indulgențe, precum rozariile, crucile, medalioanele; un număr de rugăciuni: Îngerul Domnului, Litanille, Actele virtuților teologale, Rugăciunile scurte, sunt îmbogățite cu prețioase indulgențe.

3° Persoanele care au obiceiul de a se împărtăși în fiecare zi, chiar dacă s-ar abține o dată sau de două ori pe săptămână, pot câștiga toate indulgențele plenare fără a fi obligate să se spovedească fie în fiecare săptămână, fie la fiecare două săptămâni (S. C. Indulgențe, 14 februarie 1906).

4° Momentul în care indulgența plenară ne poate fi cel mai folositoare este, fără îndoială, acela când suntem pe punctul de a ne înfățișa înaintea lui Dumnezeu. A avea grijă atunci să chemăm preotul care ne va aplica indulgența plenară in articulo mortis, cunoscută și sub numele de binecuvântare apostolică și dezlegare generală. Pentru a o câștiga, este de ajuns, pe lângă condițiile obișnuite, să primim cu curaj moartea și să invocăm Sfântul Nume al lui Isus.

LECTURI. 

1° Penitența impusă lui David de către Natan (II Regi, XII). 2° Zaheu satisface lui Dumnezeu și aproapelui (Luc, XIX, 8). 3° Iertarea acordată de sfântul Paul păcătosului din Corint este o formă de indulgență și dovedește bine că Biserica a folosit întotdeauna puterea de a micșora penitența (II Cor., II).

TEME SCRISE.

1° Deoarece Isus Cristos a satisfăcut pentru noi, de ce trebuie să mai satisfacem și noi? 2° Rămâne oare întotdeauna, după dezlegare, o pedeapsă vremelnică de ispășit? 3° Trebuie să-l înștiințăm pe duhovnic dacă uită să dea o penitență? 4° Putem schimba noi înșine penitența? 5° Este penitența singurul mijloc de a satisface pentru păcatele noastre? 6° Când aplicăm indulgențele noastre sufletelor din Purgatoriu, nu lucrăm oare în paguba noastră?