• 1° Ce este taina Întrupării? Care sunt punctele principale ce o alcătuiesc? Ce înseamnă expresia „unire ipostatică”?
• 2° Care sunt adversarii dogmei Întrupării? Enunțați dogma catolică. Cum se poate dovedi existența ei?
• 3° Ce este Omul-Dumnezeu? Care este persoana și natura dumnezeiască a Omului-Dumnezeu?
• 4° Omul-Dumnezeu este o persoană omenească? Este alcătuit, ca toți oamenii, din trup și suflet? Care este trupul Lui? Care este sufletul Lui? Care a fost știința lui Iisus Hristos? Care a fost voința Lui? Putea El să păcătuiască? Dacă nu putea, cum era liber? A avut Hristos și patimi?
• 5° Este taina Întrupării absurdă? Poate rațiunea admite Întruparea unui Dumnezeu?
• 6° Care sunt urmările dualității naturilor și ale unității persoanei în Iisus Hristos?
• 7° Ce este cultul Preasfintei Inimi? Este acest cult vrednic de recomandat? Ce obiecție au adus ianseniștii cultului Preasfintei Inimi? Ce i-au reproșat necredincioșii moderni? Are importanță ca inima să fie organul iubirii?
• 8° De unde își trage Preasfânta Fecioară demnitatea? Care au fost prerogativele ei? Ce este Neprihănita Zămislire? Cum se dovedește dogma? Vorbiți despre fecioria Preasfintei Fecioare. Este Adormirea un dogm recent? Definiți Medierea Mariei.
• 9° Ce cult se dă Preasfintei Fecioare? Nu este acest cult idolatru? Care este temeiul lui și prin ce motive se legitimează?

(79) Termeni.

Întrupare (din „in” în „carne” = trup). Etimologic, unire cu trupul; unirea lui Dumnezeu cu trupul. Actul prin care a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul lui Dumnezeu, „S-a făcut trup”, a luat o natură de trup, adică natura omenească, în sânul Fecioarei Maria, și a devenit de atunci „Om-Dumnezeu”.

NUMIRILE OMULUI-DUMNEZEU. 1° Iisus Hristos, Mesia (a se vedea pentru aceste trei nume N° 71); 2° Fiul lui Dumnezeu sau a doua Persoană a Sfintei Treimi; 3° Domnul nostru. Domn este, față de cel inferior, un stăpân. Iisus Hristos este stăpânul nostru, cu un îndoit titlu: 1. ca Ziditor; 2. ca Răscumpărător care, cu prețul sângelui Său, ne-a redobândit dreptul de a merge la cer.

Lucrare minunată a Sfântului Duh. Această expresie, pe care o aflăm uneori în catehisme, este întrebuințată spre a desemna acțiunea Sfântului Duh în faptul Întrupării: acțiune care este, în realitate, lucrarea celor trei persoane ale Sfintei Treimi. Întruparea, care este cea mai mare dovadă de iubire pe care Dumnezeu a putut-o da oamenilor, se atribuie Sfântului Duh, pentru că El înfățișează iubirea dumnezeiască.

Unire ipostatică. Unire se zice de două lucruri care se află împreună. Unirea este: a) fizică atunci când substanțele care se unesc se contopesc una cu alta pentru a forma o substanță nouă; de pildă: oxigenul și hidrogenul se combină și dau naștere unui compus, care este apa; b) morală, de pildă, unirea dintre doi prieteni, unirea lui Dumnezeu cu sufletul celor drepți.
De altminteri, unirea se face: 1. fie în natură; de pildă: trupul și sufletul se unesc spre a forma o singură natură omenească; 2. fie în persoană, când două naturi se unesc în aceeași persoană sau ipostasă. Această din urmă unire se numește personală sau ipostatică, cele două cuvinte „ipostasă” (gr. „hupostasis” = substanță) și „persoană” având același înțeles teologic.

NOTA. În Dumnezeu sunt trei persoane și o natură. În Iisus Hristos este o persoană și două naturi.

DEZVOLTARE

(80) I. Taina Întrupării.

Taina Întrupării, propusă credinței noastre prin articolul al 2-lea și al 3-lea al Simbolului, este unirea ipostatică a naturii dumnezeiești și a naturii omenești în unica persoană a Cuvântului: unire care s-a realizat în Iisus Hristos, numit pentru aceasta Om-Dumnezeu.
Astfel, Întruparea este: a) o unire ipostatică în care două naturi se unesc în aceeași persoană, rămânând totuși ele însele întregi, fără a se confunda, fără a se amesteca și fără a pierde vreo proprietate sau vreo lucrare a lor. Nu este deci aici nici unire fizică, nici o simplă unire morală (a se vedea Vocabularul); b) unirea ipostatică a naturii dumnezeiești și a naturii omenești. Conciliul de la Calcedon a definit că Iisus Hristos este „cu adevărat Dumnezeu și cu adevărat om, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii după dumnezeire și, după omenire, născut, în vremurile de pe urmă, din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu”; c) Întruparea este unirea naturii dumnezeiești și a naturii omenești în unica persoană a Cuvântului. Nu este deci în Iisus Hristos decât o singură persoană, deși sunt două naturi, și această persoană este aceea a Cuvântului. Unirea dintre natura omenească a lui Hristos și natura Sa dumnezeiască s-a săvârșit nu în naturile înseși, care au rămas deosebite, ci în persoana Cuvântului. Prin urmare, natura omenească a lui Hristos, deși deplină ca natură, n-a avut niciodată autonomie, n-a aparținut niciodată unei persoane omenești (V. N° 38). Personalitatea dumnezeiască s-a substituit personalității omenești, astfel încât unica persoană a Cuvântului este aceea care lucrează prin această omenire, care răspunde de actele săvârșite de natura omenească: de aici valoarea lor infinită.
Iisus Hristos este, așadar, a doua persoană a Sfintei Treimi, numită „Fiul lui Dumnezeu” sau „Cuvântul”, care, rămânând a doua persoană a Treimii și natură dumnezeiască, adică infinită, S-a coborât până la a-Și uni o natură asemenea a noastră, deși neînzestrată cu personalitate omenească.

(81) II. Întruparea. Adversari. Dovezile dogmei.

1° Adversarii.
Întrucât Întruparea se alcătuiește dintr-un triplu element: natura dumnezeiască și natura omenească unite în persoana Cuvântului, rătăcirile adversarilor au privit trei puncte: a) Unii, ebioniții în secolul I, arienii în secolul al IV-lea (Arie, preot din Alexandria), au tăgăduit elementul dumnezeiesc. Pentru Arie, Hristos era o creatură foarte desăvârșită, născută de Dumnezeu Tatăl, de substanță asemănătoare, dar nu aceeași substanță: nu era consubstanțial. Această rătăcire a fost osândită la Conciliul de la Niceea (325). În secolul al XVI-lea, secta protestantă a socinienilor; în zilele noastre, raționaliștii, protestanții liberali și anumiți moderniști au reluat, sub o formă sau alta, doctrina lui Arie.
b) Alții, neputând admite că maiestatea infinită s-ar fi coborât până la om, au tăgăduit elementul omenesc. În secolul I, gnosticii au pretins că trupul lui Hristos nu era decât aparent, că era un fel de fantomă fără realitate, de unde numele lor de fantaziaști și docheți.
c) A treia rătăcire a privit modul unirii celor două naturi, adică persoana. Astfel, nestorienii în secolul al V-lea (Nestorie, patriarh al Constantinopolului) au pretins că celor două naturi le corespund două persoane și că, prin urmare, Preasfânta Fecioară nu era decât mama persoanei omenești. Această erezie a fost combătută de Sfântul Chiril al Alexandriei și osândită de Conciliul de la Efes (431). În aceeași epocă, eutihienii (Eutihie, călugăr din Răsărit), vrând să combată rătăcirea nestoriană, au afirmat că în Iisus Hristos nu este decât o singură persoană și o singură natură — de unde numele lor de monofiziți — omenirea fiind absorbită de dumnezeire ca o picătură de apă de către mare. Această rătăcire a fost osândită de Conciliul de la Calcedon (451).

2° Dogma catolică.
Natura dumnezeiască și natura omenească au fost unite în persoana unică a Cuvântului, astfel încât Iisus Hristos, deși persoană unică, este adevărat Dumnezeu și adevărat om. Articol de credință, Conciliul de la Calcedon.
Pentru a dovedi această dogmă, sunt deci două puncte de statornicit: a) dualitatea naturilor în Iisus Hristos și b) unitatea persoanei.

A. Dualitatea naturilor în Iisus Hristos. În Iisus Hristos sunt două naturi: natura dumnezeiască și natura omenească. Acest adevăr se sprijină pe mărturia Sfintei Scripturi și a Tradiției.
a) Sfânta Scriptură.

1. VECHIUL TESTAMENT. 1) Profeția lui Isaia. Isaia a profețit nașterea unui copil care va fi Dumnezeu: „Iată, o Fecioară va zămisli și va naște un fiu și se va chema Emanuel, adică Dumnezeu cu noi.” (Isaia, VII, 14.)
2. NOUL TESTAMENT. 1) Cuvintele prologului Sfântului Ioan. „Cuvântul S-a făcut trup”, zice Sfântul Ioan (I, 14). Aceste cuvinte mărturisesc că Cuvântul S-a unit cu natura omenească, nu printr-o simplă unire morală, ca și cum natura omenească a lui Hristos ar fi fost unită cu dumnezeirea numai prin virtuțile sale transcendente și prin desăvârșita conformitate a voinței: termenii prologului resping o asemenea tâlcuire. Nu poate fi vorba nici de o unire fizică, în care două substanțe s-ar prefăcea într-o altă substanță, căci Cuvântul, fiind neschimbător, nu se poate transforma și contopi cu natura omenească. Când Sfântul Ioan spune că Cuvântul S-a făcut trup, el voiește deci să afirme că, rămânând persoană și natură dumnezeiască, a luat o natură omenească.

2. Din Epistola Sfântului Pavel către Filipeni (II, 6-7). „Deși era în chipul lui Dumnezeu, scrie Sfântul Pavel, S-a deșertat pe Sine, luând chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om.” Aceste expresii „chipul lui Dumnezeu” și „chip de rob” arată bine două naturi deosebite în Iisus Hristos.
3. Mărturia Evangheliilor despre viața Domnului nostru. Dacă, din câteva texte de mai sus, trecem la istorisirea pe care Evangheliile ne-o fac despre viața lui Iisus Hristos, se vede și mai lămurit că Hristos este totodată Dumnezeu și om. Ca om, Se naște și este pus într-o iesle; ca Dumnezeu, este adorat de păstori și de magi (Luc, II, 15; Mat., II, 11). Este botezat în Iordan ca un om, dar, în același timp, Sfântul Duh Se coboară peste El și Dumnezeu Tatăl proclamă că este „Fiul Său iubit întru Care a binevoit.” (Mat., III, 13-17). Om este Cel ce flămânzește în pustie, dar Dumnezeu este și acest om care este slujit de îngeri. (Mat., IV, 2-11). Duce o viață săracă; este prigonit de vrăjmași, este trădat, agonizează în grădina Măslinilor, este biciuit, rănit și pironit pe cruce: toate acestea sunt ale unui om. Dar este și Dumnezeu, căci vindecă bolnavi, înviază morți, doboară pe ostașii care voiesc să-L prindă și, a treia zi după moartea Sa, iese viu din mormânt. Sfânta Scriptură ne aduce deci dovezile cele mai sigure ale dumnezeirii și ale omenității lui Iisus Hristos.

b) Tradiția.

1. Simbolurile mărturisesc, pe de o parte, că Iisus Hristos este Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, iar pe de alta, că este om, că S-a născut din Fecioară, că a pătimit și a murit sub Ponțiu Pilat. 2. Dogma a fost definită, precum am văzut mai sus, de conciliile de la Efes și de la Calcedon. 3. Biserica a dat lui Iisus Hristos cultul de adorare, mărturisind totodată în liturgia sa că El a pătimit și a murit pentru noi și că, prin urmare, este om.

B. Unitatea persoanei în Iisus Hristos. Natura dumnezeiască și natura omenească, a căror existență am constatat-o în Iisus Hristos, erau unite într-una și aceeași persoană. Căci, dacă persoana ar fi fost dublă, acțiunile și proprietățile fiecărei naturi n-ar fi putut fi atribuite aceleiași persoane. Or, dacă luăm felul de a vorbi al Domnului nostru, vedem că El nu distinge în Sine două persoane; El zice lui Filip, care îi cere harul de a vedea pe Tatăl: „Filip, cel ce Mă vede pe Mine vede și pe Tatăl.” (Ioan, XIV, 8, 9). El mai zice: „Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.” (Ioan, III, 13). Dacă ar fi fost două persoane în El, Domnul nostru nu ar fi lipsit să facă această deosebire.

(82) III. Omul-Dumnezeu. Persoana și natura dumnezeiască.

După ce am văzut ce este Întruparea și după ce i-am dovedit existența, vom vorbi despre cele două elemente care alcătuiesc pe Omul-Dumnezeu. În acest paragraf vom studia pe cel dintâi, adică persoana și natura dumnezeiască. În paragraful următor va fi vorba despre natura omenească.
a) Numai a doua persoană a Sfintei Treimi S-a întrupat. Sfânta Scriptură nu vorbește, într-adevăr, decât de Cuvântul: „Cuvântul S-a făcut trup.” Fără îndoială, Tatăl și Sfântul Duh locuiesc în chip deosebit în natura omenească luată de Cuvântul, dar însăși Întruparea este faptă a persoanei a doua.
b) Cuvântul, sau a doua persoană a Sfintei Treimi, nu Și-a lepădat natura dumnezeiască unindu-Se cu natura omenească; nu Și-a părăsit nici personalitatea dumnezeiască, nici vreunul dintre atributele Sale dumnezeiești. Protestanții se înșală când invocă, spre a dovedi contrariul, cele două texte următoare ale Sfântului Pavel, unul către Corinteni, celălalt către Filipeni: „Iisus Hristos, Care pentru voi S-a făcut sărac, deși era bogat.” (II Cor., VIII, 9.) „S-a deșertat pe Sine, luând chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” (Filip., II, 7.) Aceste două texte nu vor să zică faptul că Iisus Hristos ar fi părăsit dumnezeirea Sa, lucru cu neputință, ci că a acoperit-o sub sărăcia și mizeriile omenității.
c) Cuvântul a luat natura omenească în clipa zămislirii. Nu a părăsit-o niciodată, nici chiar în cele trei zile ale morții lui Iisus Hristos. Sufletul lui Hristos, care cobora la iad, și trupul Său, care odihnea în mormânt, rămâneau amândouă unite ipostatic cu Cuvântul. Moartea lui Iisus Hristos consta deci în despărțirea sufletului de trup, amândouă rămânând unite cu dumnezeirea, precum s-a arătat mai sus.
d) Cuvântul nu va părăsi niciodată natura omenească. Se zice despre Domnul nostru: „Pentru că rămâne în veac, are o preoție care nu se trece.” (Evr., VII, 24.) Astfel, după acest text, Hristos trebuie să exercite o preoție veșnică, adică să săvârșească o lucrare deopotrivă omenească și dumnezeiască. El trebuie deci să rămână în veac același, cu cele două naturi subzistând în aceeași persoană.

(83) IV. Omul-Dumnezeu. Natura Sa omenească.

Cuvântul a luat natura omenească cea mai desăvârșită; El este „Cel dintâi născut între mulți frați.” (Rom., VIII, 29.) Totuși această desăvârșire nu este decât relativă, fiindcă desăvârșirea absolută este nepotrivită condiției de natură creată. Ca orice natură omenească, Hristos este alcătuit din trup și suflet. Vom vedea care este acest trup și care este acest suflet.
A. Trupul lui Hristos. a) Originea sa. Hristos, ca om, a fost zămislit din Preasfânta Fecioară Maria, prin lucrarea Sfântului Duh. b) Calitățile și defectele sale. Hristos a luat un trup desăvârșit, întreg și bine alcătuit. Acest trup a avut neputințele comune neamului omenesc: foamea, setea, frigul; a fost pătimitor și muritor. Hristos a luat aceste defecte în mod liber; nu a suferit stăpânirea lor și a putut să le evite și să le suspende după voia Sa.
B. Sufletul lui Hristos. a) Originea sa. Sufletul lui Hristos a fost, ca și al nostru, creat în mod direct de Dumnezeu. b) Puterile sale. Ca și al nostru, era înzestrat cu inteligență, voință și sensibilitate. Care au fost, dar, inteligența, voința și sensibilitatea lui Hristos, aceasta vom cerceta acum.

INTELIGENȚA. Inteligența Domnului nostru a avut o întreită știință, venită dintr-un întreit izvor: 1) din vederea beatifică, care stă în a vedea pe Dumnezeu față către față și a vedea lucrurile în Dumnezeu; 2) din știința infuză, care ne face să cunoaștem lucrurile prin idei insuflate în suflet de către Dumnezeu. Această știință este proprie îngerilor, deși, în chip accidental, poate fi împărtășită oamenilor, precum a fost, de pildă, Apostolilor; 3) din știința experimentală, care se dobândește prin întrebuințarea simțurilor și a inteligenței. Această din urmă știință este susceptibilă de un progres nedefinit. În acest sens s-a spus despre Hristos că „sporea în înțelepciune, în vârstă și în har înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Luc, II, 52.)
Prin ce mijloc cunoștea inteligența omenească a lui Hristos trecutul și viitorul? Iudeii se mirau, într-adevăr, că El putea să cunoască Scripturile fără a le fi învățat. (Ioan, VII, 15). El a vestit Apostolilor moartea Sa, stăruind asupra amănuntelor (Marcu, VIII, 31) și a prorocit ruina Ierusalimului (Marcu, XIII, 2). Această știință îi venea fie din vederea beatifică, fie din știința infuză, și nu, desigur, din știința experimentală.

1. VOINȚA. În Hristos erau două voințe: voința dumnezeiască și voința omenească. Dovezile sunt: 1) în Sfânta Scriptură, Domnul nostru zice: „M-am coborât din cer ca să fac, nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan, VI, 38). În grădina Ghetsimani, Iisus zice către Tatăl Său: „Părinte, de voiești, depărtează de la Mine paharul acesta. Totuși să nu se facă voia Mea, ci a Ta.” (Luc, XXII, 42). Aceste texte arată bine că sunt două voințe: voința dumnezeiască, aceeași în Tatăl și în Fiul, și voința omenească, supusă voinței dumnezeiești; 2) în hotărârea conciliilor, îndeosebi a celui de-al III-lea Conciliu de la Constantinopol, care a învățat împotriva monoteliților existența a două voințe în Iisus Hristos; 3) în rațiunea teologică. Voința este o parte esențială a naturii. Or, Hristos are două naturi, dumnezeiască și omenească. Deci trebuie să aibă două voințe.
   De voința omenească se leagă două chestiuni: aceea a sfințeniei și aceea a libertății. 1) SFINȚENIA. Hristos a fost lipsit de orice păcat. Articol de credință, Conciliul de la Florența (1441). Sfânta Scriptură ne declară „că a fost fără păcat” (Evr., IV, 15). Că a fost scutit de păcatul strămoșesc și, prin urmare, de concupiscența care este urmarea lui, este lucru de la sine înțeles, fiindcă a fost zămislit în chip minunat de la Sfântul Duh și nu aparținea descendenței naturale a lui Adam. Nu a cunoscut nici păcatul actual. „Cine dintre voi Mă vădește de păcat?” putea El să le zică iudeilor. (Ioan, VIII, 46.) Totuși, spre a ne asemăna mai bine și spre a putea să pătimească împreună cu noi în mizeriile noastre, a voit să sufere atacurile demonului și ale lumii „și să fie încercat în toate neputințele noastre, afară de păcat.” (Luc, IV, 1-13; Evr., IV, 15).

O astfel a fost sfințenia negativă a lui Hristos. Trebuie să i se adauge sfințenia pozitivă, alcătuită dintr-un îndoit har: harul unirii, pe care Hristos îl avea în virtutea unirii ipostatice a naturii Sale omenești cu persoana Cuvântului, și harul sfințitor, în gradul cel mai înalt pe care îl poate avea un suflet creat de Dumnezeu.

2. LIBERTATEA. Hristos, deși neputând păcătui, a fost cu adevărat liber. Se spune în Sfânta Scriptură „că S-a adus pe Sine pentru că a voit”. (Isaia, LIII, 7). „Am putere, zice El despre Sine, să-Mi dau viața și am putere s-o iau iarăși.” (Ioan, X, 18). Este adevărat că, la prima vedere, pare greu de împăcat libertatea cu impecabilitatea. Dar libertatea omenească a lui Hristos este de aceeași natură cu aceea a lui Dumnezeu (N° 25). Putința de a păcătui nu trebuie socotită drept o proprietate și o dovadă a libertății; dimpotrivă, ea nu este decât lipsa ei.
3. SENSIBILITATEA. Sufletul lui Hristos a avut, în plus, sensibilitatea, adică acea putere care ne înclină către binele sensibil și care este izvorul patimilor. Găsim în Domnul nostru: 1) iubirea. „Iată, cel pe care îl iubești este bolnav”, zice Maria vorbind despre fratele ei Lazăr (Ioan, XI, 3); 2) întristarea: „Și Iisus a plâns.” (Ioan, XI, 35); „Sufletul Meu este trist până la moarte.” (Mat., XXVI, 38). A simțit durerile cele mai vii în cursul Pătimirii Sale. 3) frica, plictiseala și chiar tulburarea au zguduit sufletul Său. (Marcu, XIV, 33). Pe scurt, se poate spune că Iisus a cunoscut toate patimile omenești, afară de acelea care sunt nepotrivite cu sfințenia și care presupun vreun dezordine în suflet.

(84) V. Taina Întrupării în fața rațiunii.

Taina Întrupării, așa cum tocmai a fost expusă cu elementele care o alcătuiesc, este ea absurdă și în opoziție cu rațiunea?

1° Întruparea unui Dumnezeu este, în chip vădit, o taină propriu-zisă, dar nu repugnă nici din partea Cuvântului, nici din partea naturii omenești. a) Nu repugnă din partea Cuvântului, căci, dacă s-ar invoca faptul că Întruparea Cuvântului ar fi un lucru absurd, pentru că Dumnezeu este neschimbător, este ușor de arătat că Întruparea, ca și creația de altfel, nu schimbă nimic din neschimbarea dumnezeiască. Cuvântul nu pierde nici una dintre desăvârșirile Sale împlinind funcțiile personalității omenești. b) Din partea naturii omenești și a unirii ei ipostatice cu Cuvântul. Nu înțelegem, fără îndoială, cum natura dumnezeiască și natura omenească, cum finitului și infinitului pot să se întâlnească și să coexiste în aceeași persoană; dar nu avem dreptul să conchidem de aici că lucrul ar fi absurd sau cu neputință atotputerniciei lui Dumnezeu.

2° Mai mult, Întruparea, departe de a repugna, arată atributele lui Dumnezeu și îndeosebi: a) bunătatea Sa. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut.” (Ioan, III, 16). Prin smeririle Sale, bunătatea Sa strălucește și mai mult; b) dreptatea și puterea Sa, cerând o reparație proporționată cu vina și întrebuințând mijloacele spre aceasta.

(85) VI. Urmările dualității naturilor și ale unității persoanei în Iisus Hristos.

Faptul existenței celor două naturi, dumnezeiască și omenească, în persoana unică a Cuvântului, are o îndoită urmare: cea dintâi privește limbajul; a doua privește cultul.

1° Întâia urmare. COMUNICAREA IDIOMELOR. Cuvântul idiom trebuie luat aici în înțelesul său etimologic (gr. „idios”, ceea ce este propriu unui subiect). Expresia „comunicarea idiomelor”, sinonimă, după cum se vede, cu comunicarea proprietăților sau a atributelor, desemnează deci un mod de a vorbi, care se aplică Domnului nostru și care stă în a atribui lui Hristos-Dumnezeu proprietățile naturii Sale omenești și lui Hristos-Omul proprietățile naturii Sale dumnezeiești: astfel se poate spune, pe de o parte, că Cel Veșnic S-a născut, că a murit, și pe de altă parte, că Fiul Omului nu a avut început. La prima vedere pare că ar fi o contradicție în termeni, însă întrebuințarea este totuși legitimă, deoarece proprietățile celor două naturi se pot atribui persoanei unice a lui Hristos.

2° A doua urmare. Biserica dă lui Dumnezeu un cult numit cultul latriei sau al adorării. Deoarece acest cult se adresează persoanei, urmează că omenirea Domnului nostru, fiind de nedespărțit de persoana Cuvântului, are drept la adorările noastre. (De credință, Conc. II de la Constantinopol.)

(86) VII. Cultul Preasfintei Inimi.

1° Cultul. Deși cultul pe care îl dăm cuiva se adresează întregii persoane, este îngăduit să privim, în persoană, cutare sau cutare calitate și cutare parte mai ales decât alta. Or, dacă toate părțile naturii omenești a lui Hristos pot fi adorate cu cultul latriei, fiindcă toate sunt unite cu Cuvântul, sunt însă unele care au drept la un cult deosebit, de pildă rănile Sale, sângele Său prețios și, mai presus de toate, Preasfânta Sa Inimă.

2° Legitimitatea lui. Privit în obiectul său, în scopul său și în efectele sale, cultul Preasfintei Inimi este cu totul legitim și vrednic de recomandare.
a) În obiectul său. Obiectul direct al adorării noastre este inima fizică a lui Iisus Hristos, unită cu sufletul Său și cu persoana Sa dumnezeiască. Inima lui Hristos este, fără îndoială, partea cea mai nobilă a omenității Sale. Din această inimă a curs sângele preaprețios care a răscumpărat sufletele noastre. Obiectul indirect este iubirea deopotrivă dumnezeiască și omenească al cărei simbol este această inimă. Din iubire S-a dat Hristos pentru noi. (Efes., V, 2). Din iubire a rânduit Tainele și mai ales Euharistia. Așadar, prin obiectul său, Inima Mântuitorului nostru are drept la un cult deosebit.
b) În scopul său. Cultul Preasfintei Inimi are ca scop să aprindă în noi iubirea cea mai vie către Domnul nostru și să compenseze prin acte de adorare, de iubire și de reparare, jignirile ce I se aduc.
c) În efectele sale. Prin meditarea nemărginitei iubiri a lui Hristos, prin amintirea jertfelor al căror principiu a fost, inimile noastre se aprind de o iubire reciprocă către Dumnezeu și către aproapele; dobândim, prin aceasta, haruri mai îmbelșugate pentru a spori în slujirea lui Dumnezeu, în duhul jertfei și în devotamentul către semenii noștri.

3° Obiecții.
A. Iansenistii au obiectat că cultul Preasfintei Inimi este un cult nou și trebuie respins.
Răspuns: Această pretenție nu este întemeiată. Căci, chiar privit în obiectul său material, adică în inima lui Iisus străpunsă de sulița unui soldat roman, actele martirilor ne mărturisesc că acest cult nu era cu totul necunoscut la începutul creștinismului. În Evul Mediu, cultul Preasfintei Inimi înflorea deja în unele comunități, precum se poate vedea din scrierile Sfântului Bernard, ale Sfântului Bonaventura, ale Sfintei Mechtilde și ale Sfintei Gertruda. Așadar, nu aparițiile către Sfânta Margareta-Maria Alacoque au fost cauza devoțiunii către Preasfânta Inimă. Ele au grăbit-o, desigur, dar nu i-ar fi fost o rațiune suficientă dacă, pe de altă parte, cultul nu s-ar fi legitimat, în drept, precum tocmai am dovedit, în afara acestor revelații. De altminteri, cu devoțiunile este ca și cu dogmele (V. N° 18): ele ies din germenul lor și se dezvoltă la ceasul hotărât de Providență și potrivit nevoilor și aspirațiilor vremii. Dacă tocmai în secolul al XVII-lea cultul Preasfintei Inimi s-a desfășurat, proclamând mai sus ca oricând iubirea infinită a Cuvântului întrupat, nu este oare ca un răspuns la doctrina rece și seacă a iansenismului, care înfățișa un Dumnezeu fără măruntaie și fără inimă, abia binevoind să-Și întredeschidă brațele spre a binecuvânta?

B. Necredincioșii moderni au căutat un alt teren de atac împotriva cultului Preasfintei Inimi. Ei au pretins că s-ar sprijini pe un temei fals, organul iubirii fiind, după toată probabilitatea, creierul și nu inima.
Răspuns: Greutatea nu este decât aparentă, fiindcă Biserica nu are a se îngriji de chestiunea științifică de a ști care este organul iubirii. Ceea ce nu este îndoielnic este că, în toate limbile lumii, inima este simbolul ei. În plus, putem afirma încă faptul că ea este sediul emoțiilor sensibile. Știm cu toții, mai mult sau mai puțin din experiență, că ea se lărgește în bucurie și se strânge în tristețe. Așadar, simbol și sediu — dacă nu organ — al iubirii: aceste două puncte sunt de ajuns pentru a legitima cultul Preasfintei Inimi.

C. Dar de ce, se va zice, să recurgem la simboluri sensibile pentru a-L adora pe Domnul nostru?
Răspuns: Pentru că, putem răspunde cu Pascal, omul nu este nici „înger, nici fiară”, ci om, adică alcătuit din trup și suflet, și silit, prin urmare, să aducă în raporturile sale cu Dumnezeu condiția naturii sale.

(87) VIII. Preasfânta Fecioară. Demnitatea și prerogativele ei.

1° Demnitatea Preasfintei Fecioare.
Demnitatea unei persoane vine din titlurile și din lucrările ei: a) din titlurile ei. Maria este „Maica lui Dumnezeu”: articol de credință, definit de Conciliul de la Efes. Or, copilul și mama fac una; ei trăiesc aceeași viață; bucuriile, suferințele, destinele sunt comune; este deci drept ca mama să împărtășească și slava fiului său. Elisabeta a înțeles astfel când, plină de admirație și de respect față de această demnitate fără seamăn, a strigat la vederea verişoarei sale: „Cum îmi este mie aceasta, să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luc, I, 43).
b) din lucrările ei. Rolul pe care Maria l-a avut în lucrarea Răscumpărării înalță încă, dacă se poate, titlul ei de Maică a lui Dumnezeu. Ea este, într-un anumit chip, cauza mântuirii noastre, căci a cooperat la îndoitul mister al Întrupării și al Răscumpărării. Ascultătoare de glasul îngerului, ea a consimțit să devină Maica lui Dumnezeu și să dea viață Mântuitorului nostru. Împărtășind suferințele Sale, unind compătimirea sa cu Pătimirea Fiului său, ea a primit jertfa dureroasă care trebuia să fie mântuirea și viața lumii.

2° Prerogativele.
Din înalta demnitate de Maică a lui Dumnezeu decurg toate prerogativele Preasfintei Fecioare, și anume: Neprihănita ei Zămislire, Fecioria ei perpetuă, Sfințenia ei desăvârșită și Adormirea ei.

A. Neprihănita Zămislire. După dogma catolică, Preasfânta Fecioară Maria a fost, din primul moment al zămislirii sale, păstrată de orice întinare a păcatului strămoșesc, printr-un privilegiu unic al lui Dumnezeu și în vederea meritelor lui Hristos Iisus.
Dogma cuprinde două puncte însemnate: a) cel dintâi este că Preasfânta Fecioară a fost păstrată, din primul moment al zămislirii sale, de pata strămoșească. Dumnezeu a oprit legea generală a propagării păcatului strămoșesc în neamul lui Adam; cu alte cuvinte, Maria a primit din primul moment al vieții sale darurile harului sfințitor; b) al doilea este că acest privilegiu nu i-a fost acordat de plin drept, ci dăruit în prevederea meritelor lui Iisus. Maria își datorează deci favoarea sa deosebită binefacerilor Răscumpărării. Fără îndoială, când Preasfânta Fecioară a fost învrednicită de acest privilegiu, Răscumpărarea nu era împlinită, dar meritele lui Iisus Hristos existau deja în planurile veșnice ale lui Dumnezeu.

Dovezile dogmei. a) SCRIPTURA. 1. Cuvintele lui Dumnezeu către demon. După căderea strămoșească, Dumnezeu spune, adresându-se demonului ascuns sub chipul șarpelui: „Voi pune vrăjmășie între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei.” (Fac., III, 15). După Părinți, „sămânța femeii despre care este vorba aici este Hristos însuși, care a zdrobit capul șarpelui și a biruit împărăția demonului; de unde urmează că femeia este Preasfânta Fecioară”. După acest text, este o luptă între o femeie și fiul ei, pe de o parte, și demonul, pe de alta, și cei dintâi trebuie să dobândească biruința. Or, nu ar fi astfel dacă Maria ar fi fost întinată de păcatul strămoșesc, fie și numai o clipă, căci ar fi fost sub stăpânirea vrăjmașului ei.
2. Salutarea îngerească. Arhanghelul Gavriil, vestind Mariei Întruparea, o salută cu aceste cuvinte: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har. Domnul este cu tine.” Or, nu ar fi plinătate de har, și arhanghelul nu ar putea vorbi astfel dacă Maria nu ar fi fost împodobită cu harul încă de la primul suflu al vieții sale.

b) TRADIȚIA. Chestiunea Neprihănitei Zămisliri nu a fost ridicată la începutul creștinismului; dar credința în acest dogm era cuprinsă în chip implicit în credința în maternitatea dumnezeiască și în desăvârșita curăție a Preasfintei Fecioare. Apoi, și mai cu seamă în Evul Mediu, adevărul a fost oarecum întunecat. În cele din urmă, dogma a fost definită de Pius al IX-lea, în 1851.

c) RAȚIUNEA. Dacă rațiunea nu poate arăta privilegiul Neprihănitei Zămisliri în chip absolut, cel puțin îi găsește cuviința în titlul de Maică a lui Dumnezeu care îi aparține Mariei. Hristos nu ar fi avut o mamă vrednică de El dacă ea ar fi fost zămislită în păcatul strămoșesc. Vina mamei s-ar fi răsfrânt asupra Fiului. Se cuvenea deci, în cel mai înalt grad, ca nu numai Răscumpărătorul nostru, ci și Corăscumpărătoarea noastră să fie scutiți de orice păcat.

B. Fecioria perpetuă. După credința catolică, Maria a rămas totdeauna fecioară, atât înainte de nașterea dumnezeiescului ei Fiu, cât și după aceea. Aceasta rezultă: 1. din cuvintele Sfintei Scripturi, deja citate, care vestesc „că o fecioară va zămisli un fiu”; 2. din Simboluri, care afirmă că Hristos S-a născut din Fecioara Maria; 3. din autoritatea Părinților. Aceștia, într-adevăr, socotesc părerea contrară drept blasfemitoare și jignitoare față de Domnul nostru. Ei amintesc, pe de altă parte, că Maria făcuse vot de feciorie și că, dacă Hristos pe cruce a încredințat pe mama Sa apostolului Sfântul Ioan, este pentru că Maria nu avea alți copii.

C. Sfințenia desăvârșită a Preasfintei Fecioare. Harul este proporționat demnității și meritelor persoanei. Maria a primit deci mai multe haruri decât orice altă persoană, fiindcă a avut o demnitate supremă. De aceea sfințenia ei a fost foarte mare. Nu numai că a fost scutită de păcatul strămoșesc, dar nu a săvârșit nici un păcat actual, nici de moarte, nici măcar venial: astfel a definit Conciliul de la Trento.

D. Adormirea. Că trupul Fecioarei a fost păstrat de stricăciunea mormântului, înviat la puțină vreme după moartea ei și ridicat la cer, acesta este un dogm de credință proclamat de Papa Pius al XII-lea în 1950, care se sprijină: 1. pe o tradiție statornică, al cărei curs se poate urmări până la secolul al V-lea în Răsărit și până la al VI-lea în Apus, întărită, de altfel, de practica Bisericii, care a făcut foarte de timpuriu din aceasta obiectul unei sărbători solemne; și 2. pe o rațiune de cuviință. Nu se cuvenea oare ca trupul feciorelnic al Fecioarei neprihănite din primul moment al zămislirii sale și rămasă pururea fecioară să fie nestricăcios? Maica nu trebuia oare să dobândească asupra morții aceeași biruință ca Fiul ei și să împărtășească slăvita Lui Înviere și Înălțare?

Medierea Preasfintei Fecioare. La prerogativele de mai sus se poate adăuga încă una care, fără a fi un articol de credință, nu este mai puțin în credința generală a Bisericii, și anume: Medierea Preasfintei Fecioare.
Maria este, în ordinea harului, mijlocitoarea universală. Această propoziție poate fi înțeleasă în trei sensuri: 1. Maria este Mijlocitoare în sensul că, precum toți sfinții, după cum a definit Conciliul de la Trento, și cu mai multă putere decât ei, ea mijlocește pentru oameni la Dumnezeu prin rugăciunile sale. 2. Ea este încă mijlocitoare deoarece este Corăscumpărătoare, fiindcă ne-a dat pe Răscumpărătorul și s-a unit jertfei Lui: mijlocitoare secundară, fără îndoială, întrucât Iisus rămâne singurul Mijlocitor necesar, dar mijlocitoare care conlucrează cu adevărat la lucrarea mântuirii noastre. 3. Ea este, în sfârșit, Mijlocitoare în sensul că nici un har nu s-ar da oamenilor fără ca Maria să fi mijlocit pentru ei, chiar și harurile care nu au fost cerute prin mijlocirea ei, Dumnezeu nevrând să împartă darurile Sale decât prin aceea care ne-a dat pe autorul harului. Această doctrină, care pare sigură, este admisă de marea majoritate a teologilor și se sprijină pe învățătura Părinților, care o numesc pe Maria „atotputernicia rugătoare, omnipotentia supplex”, pe autoritatea Suveranilor Pontifi Benedict al XIV-lea, Leon al XIII-lea și Benedict al XV-lea, care o privesc pe Maria ca „dispensatoarea universală a harurilor dobândite de Hristos” (Sfântul Pius X, Enciclica Ad diem illam, 1901), și pe practica Bisericii, care a instituit de curând Sărbătoarea Mariei Mijlocitoare (31 mai).

(88) IX. Cultul Preasfintei Fecioare.

1° Cultul. Biserica dă Preasfintei Fecioare cultul de hiperdulie (V. Nos 167 și 173). Numeroase sunt sărbătorile pe care le-a rânduit (V. N° 500) și practicile de evlavie pe care le recomandă în cinstea ei și spre folosul nostru (501). În plus, două luni ale anului îi sunt mai ales consacrate: Mai, numit luna Mariei, și Octombrie, luna Rozariului.

2° Legitimitatea lui. Cultul Preasfintei Fecioare, care ține un loc atât de mare în Biserică, este cu totul legitim. El își are, într-adevăr, temeiul: a) în Sfânta Scriptură. Cuvintele prin care îngerul Gavriil o salută „plină de har”, ale Elisabetei care o proclamă „binecuvântată între femei”, faptul că Iisus a voit să facă prima Sa minune la cererea Maicii Sale și că una dintre ultimele Sale cuvinte a fost s-o dea ca Mamă Sfântului Ioan și, în persoana lui, întregii omeniri: acestea sunt îndeajuns pentru a ne învăța încrederea și a încuraja evlavia noastră către Fecioară; b) în Tradiție. Omagiile aduse Mariei urcă până la originile creștinismului, după cum mărturisesc Părinții Bisericii și monumentele catacombelor, care o înfățișează pe Maria, cu brațele întinse, în atitudinea rugăciunii, socotită deci ca mijlocitoare a tuturor oamenilor; c) în rațiunea teologică. Dacă Maria este o mijlocitoare atotputernică, de ce n-am căuta noi, prin cultul nostru, să dobândim prin mijlocirea ei harurile de care avem nevoie?

3° Obiecție. Protestanții resping cultul Preasfintei Fecioare, pentru că îl socotesc superstițios și idolatru.
Răspuns. Acuzația se întemeiază pe o neînțelegere. Protestanții sunt în eroare dacă își închipuie că noi dăm același cult lui Dumnezeu și Preasfintei Fecioare. Pe unul Îl adorăm, pe cealaltă o venerăm. Cultul dintâi nu suferă, așadar, nici o știrbire din pricina celui de-al doilea. Mai mult, cultul Preasfintei Fecioare folosește cultului lui Dumnezeu, căci a venera pe cineva pentru marea sa demnitate nu este oare, în același timp, a mărturisi bunătatea și puterea binefăcătorului? Nu rămâne mai puțin adevărat însă că se cuvine a feri orice exces, fie în cultul însuși, fie în felul de a-l da, și a lăsa totdeauna întâiul loc cultului lui Dumnezeu.

Concluzie practică.

1° Să mărturisim recunoștința noastră lui Iisus pentru iubirea infinită pe care ne-a arătat-o în Întruparea Sa. 2° Să nu rostim Sfântul Nume al lui Iisus decât cu respect, încredere și iubire. 3° Să fim râvnitori ai inimii adorabile a Domnului nostru, prăznuind toate întâiele vineri ale lunii prin rugăciune, împărtășanie și amenda onorabilă. 4° Evlavioși către Fiul, să fim asemenea și către Maica și să rostim adesea rugăciunea Sfântului Bernard: „Adu-ți aminte, o, prea milostivă Fecioară Maria, că niciodată nu s-a auzit ca vreunul dintre cei care au alergat la ocrotirea ta să fi fost părăsit.”

LECTURI.

1° Istorisirea Bunei-Vestiri (Luc, I). 2° A se citi Bossuet, Élévations XVIII, n° 14: „De ce un Dumnezeu Să Se facă om? Iisus Hristos vă spune de ce: Dumnezeu a atât de mult iubit lumea. Țineți-vă de aceasta; oamenii nerecunoscători nu vor să creadă că Dumnezeu îi iubește atât cât o face. Dar ucenicul cel iubit le risipește îndoielile zicând: «Noi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi.» Dumnezeu a atât de mult iubit lumea; și ce mai rămâne după aceasta decât a crede în iubire, pentru a crede în toate misterele?… După aceasta nu trebuie să disputăm, ci să iubim; și după ce Iisus a zis: Dumnezeu a atât de mult iubit lumea, n-ar mai trebui decât să zicem: Lumea răscumpărată a atât de mult iubit pe Dumnezeu.” 3° Despre Preasfânta Inimă, a se citi Mgr Pie, Lettre synodale, dec. 1857. 4° Despre Preasfânta Fecioară, Predicile lui Bossuet, Terrien, Maica lui Dumnezeu.

TEME SCRISE.

1° În ce constă taina Întrupării? 2° Ce loc ține taina Întrupării în istorie? 3° Ce credeți despre cultul Preasfintei Inimi? Spuneți motivele care îl întemeiază și îl fac un cult legitim. 4° Este Preasfânta Fecioară cu mult mai înaltă în demnitate decât Sfântul Iosif?