• 1° A făgăduit Dumnezeu oamenilor că le va trimite un Mântuitor? Cui l-a făgăduit?
• 2° Pentru ce a fost întârziată atât de mult Răscumpărarea?
• 3° Care au fost urmările întârzierii Răscumpărării pentru Adam și primii săi urmași?
• 4° Era lumea în așteptarea unui Răscumpărător? Dați câteva mărturii care o dovedesc.
• 5° Cum se poate dovedi că Mesia a venit?
• 6° Este Domnul nostru cu adevărat Mesia cel făgăduit?
• 7° Cunoașteți în Vechiul Testament chipuri ale lui Mesia?

(71) Termeni.

Mesia. Cuvântul vine din ebraicul „masiah” = a unge.
Hristos. Cuvânt care vine din grecescul „Christos” = uns. Aceste două cuvinte au, așadar, aceeași semnificație.
Iisus, din ebraicul „Jeschouang”, Mântuitor.

Cele trei nume: Mesia, Hristos și Iisus desemnează pe Trimisul lui Dumnezeu prin excelență, pe Mântuitorul și Eliberatorul neamului omenesc.

Patriarh (de la „patria” familie, neam, trib, și „archein” a porunci). Nume dat primilor capi de familie în Vechiul Testament. După Facere, au fost, între Creație și potop, zece patriarhi, dintre care cei principali au fost Adam, Set, Enoh, Matusalem și Noe. Toți acești patriarhi au trăit cel puțin 900 de ani, Matusalem 969. Dar anii aveau oare aceeași durată ca ai noștri? Biserica nu s-a pronunțat asupra acestui lucru.

Profeție. Prezicere a viitorului.
Prooroc. Cel ce prezice viitorul, prin inspirație dumnezeiască.

Proorocul-Rege = sfântul Rege David. Legea și Proorocii. Cărți care cuprind legile lui Moise și scrierile proorocilor. Această expresie se întrebuințează în vorbirea obișnuită pentru a vorbi despre persoane și lucruri care au autoritate în chestiunea de care este vorba. „Nimeni nu este prooroc în țara sa.” Proverb luat din Evanghelia după Sfântul Luca (IV, 24), care înseamnă că oamenii nu sunt de obicei vestiți în propria lor țară. Proorocul, titlu dat lui Mahomed de către musulmani.

(72) I. Făgăduința unui Răscumpărător.

Dumnezeu putea să lase omenirea căzută în starea tristă în care o aruncase păcatul primului nostru părinte. Dar bunătatea Sa a biruit dreptatea Sa, sau mai degrabă înțelepciunea Sa a găsit mijlocul de a împăca bunătatea și dreptatea (V. N° 100). Un mijlocitor, deopotrivă om și Dumnezeu, trebuia cândva să apropie pe Creator și făptură și să redea acesteia viața supranaturală. Dumnezeu nu a fost, așadar, atât de aspru cu omul pe cât a fost cu îngerul vinovat. Cu mult înainte a făcut să se întrevadă un Răscumpărător. a) L-a făgăduit mai întâi lui Adam și Evei după cădere. I-a zis, într-adevăr, șarpelui, adică demonului a cărui figură este: „Voi pune vrăjmășie între tine și femeie, precum și între sămânța ta și sămânța ei; ea îți va zdrobi capul.” (Fac., III, 15). Teologii au văzut în aceste cuvinte făgăduința unui Răscumpărător. b) Dumnezeu și-a reînnoit făgăduința către patriarhul Avraam: „Îți voi înmulți sămânța, i-a zis El, ca stelele cerului și toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în Cel ce se va naște din tine.” (Fac., XXII, 17, 18). Cel ce se va naște din sămânța lui Avraam și prin care vor fi binecuvântate toate neamurile pământului nu poate fi altul decât Iisus Hristos. Aceleași făgăduințe au fost făcute lui Isaac și lui Iacov și, în sfârșit, c) întregului popor iudeu, prin glasul proorocilor.

(72) II. Întârzierea Răscumpărării. Motivele acestei întârzieri.

1° Întârzierea.
Făgăduința unui Răscumpărător, făcută de Dumnezeu îndată după căderea primilor noștri părinți și reînnoită de nenumărate ori, nu s-a împlinit decât după multă vreme. De ce această întârziere? Nu este de prisos a cerceta care au putut fi motivele ei.

2° Motivele întârzierii.
A. Întârzierea Răscumpărării trebuia să arate omului întinderea mizeriei sale. Omul păcătuise prin mândrie. Nu era drept, atunci, ca el să cunoască rușinea umilirii care trebuia să se nască în el la vederea stării sale jalnice de păcătos?
B. Întârzierea trebuia să facă mai bine prețuită măreția binefacerii Răscumpărării. În adevăr, un bine ori un serviciu nu se prețuiește decât pe măsura nevoii pe care o simțim de el. Cel care a căzut are pentru binefăcătorul ce-l ridică o recunoștință cu atât mai mare cu cât a rămas mai multă vreme căzut și cu cât a putut măsura mai bine întinderea mizeriei sale. Dar au simțit oamenii cu adevărat această nevoie de un Mântuitor? Ar trebui să istorisim aici întreaga istorie veche spre a da o idee dreaptă. Toate popoarele antichității: Egiptenii, Caldeenii, Arabii, Sirienii, Fenicienii etc., sunt toate politeiste și aduc jertfe idolilor. Sfântul Pavel amintește în Epistola sa către Romani (I, 23) că „păgânii au schimbat măreția Dumnezeului nestricăcios pe chipuri ce înfățișează omul stricăcios, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare.” Numai poporul iudeu se închină adevăratului Dumnezeu, și încă trebuie adesea ca Domnul să facă pentru el multe minuni și chiar uneori să-l pedepsească pentru necredincioșiile lui, ca să-și păstreze credința și să înfrâneze instinctele care îl împingeau și pe el la idolatrie. Întârzierea Răscumpărării trebuia deci să-l dispună pe om să primească mai bine binecuvântările ce aveau să rezulte din ea.
C. Se cuvenea, în al treilea rând, ca neamul omenesc să fie pregătit pentru venirea Răscumpărătorului și ca Dumnezeu să dea semne neîndoielnice care să îngăduie să fie recunoscut. Această necesitate se făcea cu atât mai simțită cu cât Fiul lui Dumnezeu trebuia, spre a ne elibera de păcat, să ni se înfățișeze în umila condiție a naturii omenești și, mai mult decât atât, trebuia să fie tratat cu nevrednicie de către cei pe care venea să-i mântuiască. Pentru a îngădui oamenilor să-L deosebească dintre toți, în pofida umilirilor Sale de bunăvoie și a coborârilor Sale, Dumnezeu a însărcinat pe prooroci să însemne dinainte trăsăturile principale ale persoanei Sale. Astfel, proorocul Isaia, de pildă, după ce L-a numit „Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Prinț al păcii” (Isaia, IX, 5), zice în alt loc „că va fi disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii, cunoscător al suferinței, străpuns din pricina păcatelor noastre, zdrobit din pricina fărădelegilor noastre.” (Isaia, LIII, 3, 5).

(74) III. Urmările întârzierii Răscumpărării pentru Adam și primii săi urmași.

Răscumpărarea este o lucrare universală, săvârșită într-un loc și într-un timp anumit, dar ale cărei efecte cuprind toate momentele și toate punctele timpului și ale spațiului. Înainte de venirea lui Mesia, Adam și toți urmașii săi au putut deci să se mântuiască, fiindcă Dumnezeu le aplica dinainte meritele Răscumpărării și le dădea harul actual și harul sfințitor. Nu ne vorbește oare Scriptura adesea despre drepții care au trăit sub Legea veche? Or, cum nu sunt drepți fără har, urmează că oamenii puteau deja să merite Cerul, deși nu puteau încă să intre în el înainte de venirea lui Iisus Hristos.

(75) IV. Așteptarea universală a unui Răscumpărător.

După profețiile numeroase și felurite pe care Dumnezeu li le făcuse, nu este de mirare că la iudei așteptarea unui Mântuitor era universală. Iată, de altminteri, câteva mărturii ale acestei credințe:
Când Irod îi întreabă pe doctori unde trebuie să se nască, aceștia nu șovăie deloc să-i răspundă că la Betleem, în Iudeea. (Mat., II, 5 și 6). Simeon este cel care mulțumește lui Dumnezeu că a văzut pe Mântuitorul lumii, slava lui Israel. (Luc, II, 29, 32). Iudeii trimit să întrebe pe Sfântul Ioan Botezătorul dacă nu este el Hristosul (Ioan, I, 19), iar Ioan, la rândul său, trimite doi ucenici la Domnul nostru, care Îi pun aceeași întrebare: „Ești Tu Cel ce are să vină, ori să așteptăm pe altul?” Mulțimea strigă, văzând minunile Domnului nostru: „Când va veni Hristosul, va face El mai multe minuni decât omul acesta?” Și samarinenii, de asemenea, așteptau pe Mesia. (Ioan, IV, 25).
Nu numai iudeii nădăjduiau un Răscumpărător, ci însăși lumea păgână nu rămânea străină de această preocupare. Găsim pretutindeni ecoul acestor credințe: în Orient; la greci, precum Platon, care ne vorbește (Alcibiade, II, n. 13, 14) despre un trimis din cer ce va avea misiunea „să ne învețe îndatoririle noastre către zei și către oameni”; la romani, precum istoricii Suetoniu și Tacit, care pomenesc credința iudaică; precum Virgiliu, care cântă în a IV-a Eclogă nașterea unui copil ce trebuie să inaugureze o nouă vârstă de aur, deși poetul latin face aluzie la fiul consulului Pollion și nu la Mesia. Deci, dacă se cercetează credința popoarelor, exprimată de reprezentanții lor cei mai autorizați, de scriitorii lor cei mai vrednici de crezare, de poeții și filozofii lor, nu a fost niciodată tradiție mai statornică și mai generală decât aceea a așteptării unui Eliberator.

(76) V. Eliberatorul așteptat, Mesia, a venit oare?

Ar putea Dumnezeu să-Și calce cuvântul și să nu-Și țină făgăduința? Oamenii lipsesc uneori de la jurămintele cele mai sfinte, dar Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu dacă S-ar întoarce de la întâile Sale hotărâri. Deci Mesia a venit, sau trebuie să vină. Spre a dezlega problema, este de ajuns să consultăm profețiile și să vedem dacă vremea arătată pentru venirea Mântuitorului a trecut ori nu.
Iată cele două mai însemnate, care determină data în chipul cel mai limpede. Iacov, înainte de a muri (pe la 1680 înainte de Iisus Hristos), zice unuia dintre fiii săi, lui Iuda: „Sceptrul nu se va depărta de la Iuda, nici legiuitorul dintre coapsele lui, până ce va veni Cel ce trebuie trimis și Căruia I se cuvine ascultarea neamurilor.” (Fac., XLIX, 10). Așadar, după această profeție, va fi o împărăție iudaică (sceptrul este însemnul domniei) până la venirea Mântuitorului. Mântuitorul va veni când Iudeea nu va mai avea regi ai ei, adică independența sa, și va cădea sub stăpânire străină. Or, în vremea când S-a născut Domnul nostru, Iudeea nu mai avea regi ai ei, adică independența sa, și căzuse sub puterea romanilor. Deci Iisus Hristos a venit cu adevărat la vremea arătată de această profeție.

Proorocul Daniel este și mai precis. Având descoperirea îngerului Gavriil, el numără anii și prezice, pe vremea robiei Babilonului, că Hristos va fi omorât și lepădat de poporul său, când se vor fi scurs șaptezeci de săptămâni de ani. Or, dacă se numără șaptezeci de săptămâni de ani, adică 490 de ani, de la vremea când Daniel a rostit această profeție, se ajunge pe la anul 33 al erei noastre, vremea când Iisus Hristos este omorât și nimicește păcatul prin jertfa vieții Sale. (Daniel, IX, 24, 27).
Aceste două profeții ar fi de ajuns, chiar dacă n-am ști-o din altă parte, ca să ne încredințeze că Mesia făgăduit de Dumnezeu nu mai este de așteptat și că, dacă Dumnezeu Și-a ținut cuvântul, El a venit.

(77) VI. Domnul nostru este oare cu adevărat Mesia cel făgăduit?

După profețiile pe care tocmai le-am văzut, Mesia a venit. Dar cine a fost acest Mesia? Este El Iisus Hristos, precum a afirmat El Însuși? Aceasta este întrebarea pe care ne rămâne s-o punem. Este lesne de dovedit, căci: 1° dacă se compară profețiile cu ceea ce a fost Domnul nostru și cu ceea ce a săvârșit, se constată o concordanță deplină. 2° Iisus Hristos nu S-a mulțumit să afirme că El este Mesia: a dat dovezi, precum vom vedea la Lecția a 12-a (N° 95).

(78) VII. Chipurile lui Mesia în Vechiul Testament.

Dumnezeu nu S-a mulțumit să făgăduiască un Mesia și să-L vestească prin glasul proorocilor Săi; El a voit ca Răscumpărătorul și lucrarea Lui să fie înfățișate dinainte prin oameni și prin lucruri simbolice.
A. În prima categorie, să cităm: a) Abel, ucis de fratele său, precum Iisus de către compatrioții Săi. b) Isaac poartă lemnul jertfei sale, precum Domnul nostru urcă la Calvar, încărcat de Crucea Sa. c) Iosif, vândut de frații săi și care apoi îi mântuiește de foamete: iată pe Hristos trădat și dat de ai Săi și care, prin moartea Sa, Se face Răscumpărătorul lor. d) Moise, eliberator și legiuitor al israeliților, este chipul lui Mesia, adevăratul eliberator și legiuitor al Legii noi. e) Iona, înghițit și aruncat, după trei zile, de un monstru marin: iată pe Mântuitorul care iese viu din mormânt, a treia zi după moartea Sa. f) Ilie, ridicat la Cer într-un car de foc, este simbolul Înălțării lui Iisus Hristos.
B. În a doua categorie: a) Arca lui Noe, singurul mijloc de mântuire în potop, închipuie Biserica lui Iisus Hristos. b) Mielul pascal îl reprezintă pe Mielul lui Dumnezeu junghiat pentru păcatele noastre. c) Șarpele de aramă ridicat pe o cruce, spre a vindeca pe evreii care îl priveau, simbolizează pe Domnul nostru răstignit. d) Mana, hrană venită din Cer și care hrănește pe israeliți în pustie, este chipul Euharistiei.

Concluzie practică.

1° Să mulțumim lui Dumnezeu că a avut față de omul vinovat o bunătate atât de mare încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, a doua Persoană a Sfintei Treimi, ca să ispășească în locul lui.
2° Să-I mulțumim, de asemenea, că ne-a făcut să ne naștem după Răscumpărare, căci, deși oamenii care au venit înainte au putut beneficia de meritele Domnului nostru, ei n-au avut la îndemână tot tezaurul de haruri pe care noi îl aflăm în Sacramente.

LECTURI.

 1° Făgăduința Mântuitorului lui Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David și celorlalți patriarhi. (Facere, cap. III; cap. XVIII; Deut., cap. XVIII; Regi, cap. VII).
2° Povestiți istoria lui Eustache de Saint-Pierre, care se jertfește împreună cu cinci tovarăși ai săi pentru a izbăvi cetatea Calais. Toți șase ar fi fost executați, dacă regina Angliei nu ar fi mijlocit pentru ei.
3° Sfântul Vincențiu de Paul, vizitând într-o zi pe galerași, a găsit unul care se tânguia și era pradă celei mai crunte deznădejdi. Sfântul l-a întrebat despre pricina durerii lui și a aflat că nefericitul lăsase acasă o femeie și copii care, fără el, aveau să moară de foame. Ce a făcut sfântul? I-a zis criminalului: „Eu îți voi lua locul, iar tu te vei întoarce să-ți hrănești familia.” (Vie des Saints, 19 iulie.) Așa a făcut Domnul nostru. El a venit să Se pună în locul nostru și să plătească Tatălui Său pentru noi datoria pe care o contractasem prin greșeala lui Adam.

TEME SCRISE. 

1° Credeți că Întruparea era în mod absolut necesară pentru a răscumpăra pe om de greșeala sa? 2° Dacă credeți că era necesară, spuneți din ce punct de vedere era. 3° Dumnezeu nu ar fi făcut mai bine să trimită un Mântuitor adevăratului vinovat? Care sunt motivele ce L-au făcut să amâne Răscumpărarea?