• 1° Care sunt întrebările care se pun cu privire la originea lumii?
• 2° Care este dublul înțeles al expresiei „originea lumii”? Cum a istorisit Moise creația? Care sunt cele două elemente ale relatării mozaice? Vorbiți despre elementul teologic. În ce constă elementul științific? Dacă cosmogonia mozaică este contrazisă de știința modernă, trebuie să conchidem că scriitorul sacru a săvârșit erori? Ce principiu de exegeză trebuie aplicat? Cum trebuie privită relatarea mozaică? Ce învățături a scos Biserica din relatarea mozaică?
• 3° Ce zice știința despre originea materiei? Vorbiți despre ipoteza lui Laplace asupra formării lumii. Care este originea ființelor vii după știință? Ce este creaționismul? Ce este transformismul absolut? Ce este transformismul atenuat?
• 4° Este conflict între învățătura credinței și aceea a științei? Este credința în contradicție cu știința asupra originii materiei? Și asupra originii ființelor vii? Ipoteza lui Laplace asupra formării lumii este în opoziție cu Credința? Ce credeți despre transformismul absolut? Transformismul atenuat este admisibil?
• 5° Care sunt ipotezele științei asupra originii omului? Ce ne învață doctrina catolică? Pe ce se sprijină ea?
• 6° Care este natura omului? Cine sunt aceia care tăgăduiesc existența sufletului? Care sunt dovezile existenței sufletului? Ce obiectează materialiștii? Putem conchide că sufletul nu există fiindcă nu-l vedem? Creierul este cauza sau condiția gândirii?
• 7° Ce se înțelege prin „substanță spirituală”? Care sunt dovezile spiritualității sufletului? Care sunt facultățile sufletului? Vorbiți despre rațiune și voință. De către cine este tăgăduită libertatea? Care sunt dovezile existenței ei?
• 8° Cum se dovedește dogma nemuririi sufletului?
• 9° De către cine a fost tăgăduită unitatea neamului omenesc? Care este învățătura Bisericii asupra acestui punct? Pe ce se sprijină doctrina catolică?
• 10° Care este epoca creației omului după credință? Și după știință? Este conflict între cele două învățături?

(53) Termeni.

Om. Creatură alcătuită dintr-un trup și un suflet rațional. Astfel omul ține mijlocul între înger și animal. Se deosebește de înger prin aceea că are trup, pe când îngerul nu are. Iar ceea ce îl așază deasupra animalului este rațiunea sa, care îl face în stare să judece, să raționeze, să deosebească binele de rău, pe când animalul este călăuzit numai de instinct.

Trup. Ansamblul organelor unei ființe însuflețite. Trupul îl putem vedea și atinge.

Suflet. Duh nemuritor, menit a fi unit cu un trup: a) sufletul este duh: el nu are nimic material ca trupul; nu poate fi văzut, nici atins, nici împărțit. b) sufletul este un duh nemuritor, adică a avut un început și nu trebuie să aibă sfârșit. Să nu se confunde nemuritor cu veșnic (care n-a avut nici început, nici sfârșit). Numai Dumnezeu este veșnic. c) sufletul este un duh menit a fi unit cu un trup. Prin aceasta omul se deosebește de înger. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Această expresie înseamnă că omul are un suflet care este „duh” ca Dumnezeu. Dar este limpede că asemănarea nu este deplină. Calitățile sufletului omenesc sunt mărginite; ale lui Dumnezeu sunt infinite.

DÉZVOLTARE

(54) I. Lucrările lui Dumnezeu.

Am văzut în lecția precedentă că lucrările lui Dumnezeu sunt de două feluri: creaturile spirituale, adică îngerii, și creaturile trupești, adică lumea. După ce am vorbit despre îngeri, se pune deci chestiunea originii lumii. Dar cuvântul lume fiind un termen general, se cuvine a subdiviza chestiunea și a privi universul, mai întâi în ansamblu, apoi mai îndeosebi din punctul de vedere al Pământului pe care îl locuim și al ființelor vii care îl populează. Între acestea din urmă, studiul nostru va trebui să se îndrepte în mod special asupra omului, asupra originii lui, naturii lui și destinului lui. La fiecare punct va trebui să cercetăm care sunt învățăturile credinței catolice, pe de o parte, și cele ale științei, pe de altă parte. Compararea celor două ne va îngădui să vedem dacă există conflict între afirmațiile dogmatice ale celei dintâi și concluziile sigure ale celei de a doua.

(55) II. Originea lumii după credință.

Remarcă preliminară. Trebuie să se observe, spre a nu fi vreo neînțelegere, că expresia originea lumii poate fi luată în două sensuri deosebite. Ea desemnează când originea materiei care alcătuiește lumea, când formarea sau organizarea lumii așa cum o vedem, cu ordinea și armonia ce domnesc în ea. Va trebui deci să fixăm învățătura Bisericii din acest îndoit punct de vedere. Înainte de a face aceasta, vom cita izvorul din care Biserica și-a luat doctrina, adică primul capitol din Facere și cele trei versete dintâi ale celui de-al doilea.

1° Relatarea mozaică despre originea lumii.

Facere, cap. I

1. La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul.
2. Pământul era netocmit și gol; întunericul acoperea adâncul.
3. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” și a fost lumină.
4. Apoi a despărțit lumina de întuneric.
5. A numit lumina zi, iar întunericul noapte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.
6. Dumnezeu a zis: „Să fie un firmament în mijlocul apelor.”
7. Și a făcut firmamentul…
8. Și l-a numit cer. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua.
9. Dumnezeu a zis: „Să se adune apele de sub cer la un loc și să se arate uscatul.”
10. A numit uscatul pământ, iar adunarea apelor mare, și a văzut că era bine.
11. Și a zis: „Să odrăslească pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori care să facă după felul lor rod…”
12. Și pământul a odrăslit verdeață, iarbă cu sămânță după felul ei… și Dumnezeu a văzut că era bine.
13. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a treia.
14. Dumnezeu a zis: „Să fie luminători în firmamentul cerului, ca să despartă ziua de noapte și să fie semne pentru timpuri, anotimpuri, zile și ani,
15. și să slujească drept luminători ca să lumineze pământul.”
16. Și Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari, pe cel mai mare ca să stăpânească ziua, pe cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut și stelele… și Dumnezeu a văzut că era bine.
17. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a patra.
18. Dumnezeu a zis: „Să mișune apele de mulțime de vietăți însuflețite și păsările să zboare pe deasupra pământului.”
19. Și a creat peștii cei mari și vietățile ce mișună în ape și tot zburătorul înaripat după felul lui… și a văzut că era bine.
20. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a cincea.
21. Dumnezeu a zis iarăși: „Să scoată pământul vietăți după felul lor, dobitoace, târâtoare și fiarele pământului după felul lor…”
22. Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, și să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste dobitoace, peste tot pământul și peste toate târâtoarele ce se târăsc pe pământ.”
23. Și Dumnezeu a creat pe om după chipul Său…
24. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a șasea.

Cap. II

1. „Astfel s-au săvârșit cerul și pământul.”
2. Apoi Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea.
3. Și a binecuvântat ziua aceea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceea S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse.

Este ușor de deosebit în relatarea mozaică două elemente de caracter diferit: elementul teologic și elementul științific.

A. ELEMENTUL TEOLOGIC. Nu încape îndoială că elementul esențial al relatării mozaice este elementul teologic, dogmatic și moral.

1. Din punct de vedere dogmatic, scopul urmărit de scriitorul sacru era fără îndoială acela de a sădi în poporul său ideea creației, de a-l învăța că un Dumnezeu unic a creat universul, cerul și pământul, la începutul vremurilor, că nu este nimic care să nu fie lucrarea Sa și că această lucrare este bună și trebuie să trezească în om sentimente de recunoștință, cu atât mai mari cu cât Dumnezeu l-a făcut regele creației.
2. Din punct de vedere moral, autorul sacru trage concluziile învățăturii dogmatice: el proclamă obligația cultului și felul de a-l aduce. Creatorul, și numai Creatorul, are drept la cultul creaturilor. Evreii nu trebuie deci să imite neamurile politeiste și idolatre care se închină mai multor dumnezei, care se închină chiar ființelor create, plantelor și animalelor. Dar cum să se aducă cult lui Iahve? Prin sfințirea sabatului. După chipul săptămânii dumnezeiești, săptămâna omului trebuie să se împartă în două părți: șase zile de lucru și o zi de odihnă. Și această zi de odihnă, sau sabat, trebuie să fie închinată Creatorului.

B. ELEMENTUL ȘTIINȚIFIC. Dar elementul religios, care este totuși punctul central al relatării mozaice, se află, ca să zicem așa, absorbit de elementul științific. Nu numai că scriitorul sacru tranșează chestiunea originii materiei, afirmând faptul creației, dar pare chiar să învețe o cosmogonie (din grecescul kosmos, lume, gonos, naștere), adică o istorie a formării lumii. Intrăm astfel pe tărâmul științei, și întrebarea care se pune în chip firesc este să știm ce valoare are cosmogonia mozaică. Este ea conformă realității, sau cel puțin datelor sigure ale științei moderne? Și, dacă nu este, trebuie oare să conchidem că scriitorul inspirat a greșit? Pentru a rezolva această dificultate, ajunge să aplicăm un principiu de exegeză formulat de multă vreme de sfântul Augustin. Acest mare Doctor învăța, într-adevăr, că „scriitorul sacru n-a voit să-i învețe pe oameni adevărurile privitoare la alcătuirea intimă a lucrurilor văzute, fiindcă ele nu trebuiau să le folosească la nimic pentru mântuirea lor”. Acesta este principiul pe care Leon al XIII-lea îl amintea exegeților în enciclica sa Providentissimus. „Scriitorii sacri, se spune acolo, puțin preocupați de a pătrunde tainele naturii, descriu și exprimă uneori lucrurile fie prin metafore, fie după limbajul obișnuit al timpului lor, asemănător cu acela care este în uz și astăzi în viața de toate zilele pentru multe lucruri, chiar între oamenii cei mai învățați.” Și tot același principiu îl regăsim în răspunsul al 7-lea al Comisiei biblice din 30 iunie 1909, care declară că, în interpretarea capitolului întâi din Facere, „nu trebuie să se caute întotdeauna cu exactitate proprietatea limbajului științific”, autorul sacru „nepropunându-și să învețe în chip științific alcătuirea intimă a lucrurilor văzute și ordinea completă a creației, ci mai degrabă să dea conaționalilor săi o cunoaștere populară, după cum o îngăduia limbajul vulgar al epocii și adaptată ideilor și capacității intelectuale a contemporanilor”.

Concluzie. Relatarea mozaică a creației trebuie deci socotită, nu drept o cosmogonie științifică, ci drept o relatare istorică populară a originilor noastre. Și prin relatare populară trebuie înțeles orice relatare în care istoricul nu scrie istoria pentru istorie, cu precizia riguroasă a unui istoric modern, ci se mărginește la o alegere de fapte potrivită scopului pe care îl urmărește. Or, în cazul de față, inspirația care a călăuzit pe scriitorul sacru l-a îndemnat să dea o învățătură religioasă, și nimic mai mult. Se întâmplă, e drept, ca aceasta să fie încadrată într-un element științific. Dar elementul științific neintrând în scopul autorului, este cu totul firesc ca acesta să vorbească limba contemporanilor săi și să trateze fenomenele naturii după aparențe și cu o știință care nu trece peste aceea a epocii sale.

2° Afirmațiile dogmatice ale Credinței. Iată acum învățăturile pe care Biserica le-a scos din relatarea mozaică.

A. Asupra chestiunii ORIGINII LUMII, Biserica a împrumutat din elementul teologic al relatării dogmele: a) creației universului, privit în ansamblu și din punctul de vedere al materiei care îl alcătuiește; b) creației, fie directe fie indirecte, a ființelor vii; și c) creației speciale a omului.

B. Asupra chestiunii FORMĂRII LUMII, Biserica, socotind relatarea mozaică drept o simplă relatare populară fără nicio pretenție științifică, n-a formulat niciodată vreo învățătură oficială în această privință. Ea socotește că întrebarea nu este de competența ei și o lasă cercetării savanților. Deci, încă o dată, nici asupra modului de formare a lumii și a Pământului, nici asupra epocii la care urcă creația, credința catolică nu impune dogme.

(56) III. Originea lumii și a ființelor vii după știință.

Starea chestiunii. Problema originii materiei fiind insolubilă prin observație, știința pozitivă serioasă nu spune nimic asupra ei. Ea ignoră chestiunea sau, cel puțin, o lasă la o parte. Numai filosofia materialistă, spre a se lipsi de Dumnezeu, presupune că materia este veșnică; dar aceasta este o afirmație pe care ea este cu totul neputincioasă a o demonstra experimental. Adevărații savanți, vrednici de acest nume, nu tratează deci decât chestiunile formării lumii și ale originii ființelor vii.

1° Formarea lumii.

IPOTEZA LAPLACE–FAYE. Sistemele care pretind a istorisi formarea lumii, cu alte cuvinte cosmogoniile științifice, sunt de dată relativ recentă. Desigur, ideea de a cerceta originea lucrurilor venise încă din antichitate, martor fiind poemul lui Lucrețiu (De Natura rerum), care explică formarea lumii fizice printr-o evoluție lentă; dar până la epoca modernă, până la ipoteza lui Laplace, care a fost apoi modificată de Faye sau chiar înlocuită de alte ipoteze, sistemele erau lipsite de temelie științifică.

Descoperirile geologiei (din grecescul geo, pământ; logos, cuvânt) și ale paleontologiei (gr. palaios, vechi; on, ontos, ființă; logos, cuvânt) au slujit drept punct de plecare ipotezei lui Laplace. Geologia constată, într-adevăr, că pământul n-a avut totdeauna înfățișarea pe care i-o vedem, că a trecut prin faze felurite, suferind în structura lui și la suprafață modificări adânci. Astfel, el este alcătuit din mai multe straturi de terenuri — primare, secundare, terțiare și cuaternare — care se suprapun și se deosebesc unele de altele prin prezența nenumăratelor fosile sau rămășițe de plante și de animale. Paleontologia, studiind aceste fosile, conchide la rândul ei că speciile s-au succedat, că plantele au apărut mai întâi, apoi animalele și, în sfârșit, omul.

Plecând de la aceste date, Laplace a făcut următoarea ipoteză despre formarea lumii: la început, materia care alcătuiește pământul, celelalte planete și soarele, forma o imensă masă gazoasă în stare de atomi izolați. Înzestrate cu proprietatea atracției, ale cărei legi Newton le-a descoperit, moleculele acestei mase s-au apropiat și s-au combinat. Apoi, datorită mișcării de rotație de care erau însuflețite, forța centrifugă a biruit forța de atracție. Pe măsură ce mișcarea s-a accelerat, smocuri de materie gazoasă s-au desprins și au format astrele, planetele și sateliții lor. Puțin câte puțin, elementele gazoase s-au condensat și starea lichidă a urmat stării gazoase. Apoi, cu timpul, suprafața astrului răcindu-se, viața a început.

2° Originea ființelor vii.

Într-o anumită epocă, pe care nu este cu putință a o determina, dar care urcă destul de departe, viața își face deci apariția pe pământ. De unde vin cele dintâi ființe vii? Cine le-a dat viața? Și care este originea speciilor? La aceste întrebări știința răspunde prin două ipoteze: creaționismul și transformismul.

A. CREAȚIONISMUL. O primă ipoteză presupune că diferitele specii, vegetale și animale, din timpurile trecute și din timpurile de astăzi, au fost create succesiv de Dumnezeu; că speciile sunt fixe, că nu se transformă, și că nu poate fi trecere de la una la alta pe calea evoluției.

B. TRANSFORMISMUL ABSOLUT. Desemnăm prin acest nume ipoteza generației spontane și ipoteza transformării speciilor. Pentru a se putea lipsi de Dumnezeu, materialiștii pretind, am spus, că materia este veșnică; dar aceasta nu ajunge și le trebuie să explice originea vieții. Ei cred că rezolvă dificultatea prin ipotezele generației spontane și ale transformării speciilor. Ei afirmă, pe de o parte, că materia veșnică a produs într-o zi, spontan și prin puterile sale, una sau mai multe ființe vii; și, pe de altă parte, că aceste prime ființe vii au dat naștere, pe calea evoluției, prin transformări lente și progresive, diferitelor specii, a căror existență o constatăm fie în trecut, fie în prezent.

Cum s-a împlinit această evoluție? După unii (Lamarck), dorințele și nevoile indivizilor au creat facultăți și organe, în stare să se desăvârșească în timp și prin întrebuințare. După alții (Darwin), agenții principali ai transformării speciilor au fost lupta pentru viață și selecția naturală.

C. TRANSFORMISMUL ATENUAT. Teza transformismului poate fi mai puțin radicală. Transformismul atenuat, deși presupune că speciile s-au născut unele din altele, păstrează la bază existența unei cauze supreme care a creat materia. El admite, de asemenea, că prima ființă vie a fost creată de Dumnezeu, fie printr-o intervenție directă a Celui Atotputernic, fie prin aceea că Dumnezeu a înzestrat materia cu forțe în stare să producă viața; el admite, în sfârșit, că omul, cel puțin în ceea ce privește sufletul său, a fost creat direct de Dumnezeu. (V. nr. 58.) Acestea sunt diferitele ipoteze științifice, atât despre modul de formare a lumii, cât și despre originea ființelor vii. Cât despre data când s-au produs aceste felurite evenimente, calculele savanților se sprijină pe ipoteze prea nesigure pentru a ne opri la ele.

(57) IV. Niciun conflict între învățătura Credinței și aceea a Științei.

Este oare conflict între învățătura Bisericii și aceea a Științei? Ne va fi ușor să ne dăm seama: 1° comparând afirmațiile dogmatice ale uneia și concluziile sigure ale celeilalte; și 2° arătând în ce caz trebuie făcute ipoteze ale Științei.

1° Dogmele Credinței și certitudinile Științei.

A. Asupra ORIGINII MATERIEI care alcătuiește universul, nu poate fi conflict între credință și știință. Căci, pe când doctrina catolică afirmă, după relatarea mozaică, că universul a fost creat de Dumnezeu la începutul vremurilor, știința rămâne mută ori nu poate înainta nicio certitudine; întrucât veșnicia materiei, pusă înainte de materialiști, nu merită nicidecum numele de ipoteză științifică.

B. Asupra ORIGINII FIINȚELOR VII. Credința învață că viața, că ființele vii vin de la Dumnezeu, fie direct, fie indirect. Știința, și ea, admite că viața n-a existat totdeauna pe pământ și vom vedea mai jos prin ce ipoteze încearcă să-i explice originea. Dar deja putem conchide — și aceasta este ceea ce importă — că nu există nicio opoziție între dogmele credinței și concluziile sigure ale științei.

2° Ipotezele științei.

A. Cu privire la FORMĂRII LUMII, credința poate admite pe deplin ipoteza lui Laplace. Desigur, nu este o potrivire desăvârșită între cosmogonie și relatarea lui Moise. Dar am văzut că aceasta din urmă nu are nicio pretenție științifică. Nu are deci importanță să existe câteva deosebiri între cele două și ca scriitorul sacru să așeze, de pildă, crearea plantelor în ziua a treia, deși ele au avut nevoie, ca să trăiască, de soare, care nu apare decât în ziua a patra; sau să fixeze producerea reptilelor în ziua a șasea, după cea a păsărilor în ziua a cincea, pe când paleontologia găsește fosile de reptile înaintea celor de păsări. Puțin importă, de asemenea, ca firmamentul să fie înfățișat ca o boltă solidă care în realitate nu există; autorul a vorbit după aparențe, așa cum ni se întâmplă nouă în fiecare zi să vorbim. Nu este nici a se întreba asupra adevăratului înțeles pe care autorul a voit să-l dea cuvântului zi, dacă a înțeles o durată de 24 de ceasuri sau o lungă perioadă nedeterminată. Elementul științific al relatării mozaice, nefiind decât partea secundară și cu totul accesorie, iar Biserica neavând nicio învățătură asupra formării lumii, nu este cu putință niciun conflict între credință și știință, și credința poate primi orice ipoteză care presupune crearea materiei.

B. Asupra ORIGINII FIINȚELOR VII, să vedem acum care este valoarea ipotezelor științifice. a) Transformismul absolut contrazice nu numai credința, ci și rațiunea și experiența.

1. El se împotrivește credinței. El presupune, într-adevăr, trei lucruri: veșnicia materiei, generația spontană și evoluția întâmplătoare a speciilor. Credința afirmă dimpotrivă crearea materiei în timp; iar dacă nu osândește celelalte două propoziții, le socotește cel puțin temerare.
2. Transformismul este osândit, pe deasupra, de rațiune. Rațiunea nu admite evoluția unei materii veșnice. Căci, din moment ce lumea trece prin transformări succesive, nu se poate înțelege cum aceste schimbări s-ar fi putut produce în mod veșnic, de vreme ce un număr determinat nu poate fi infinit și nu se poate concepe o serie infinită de schimbări.
3. Transformismul absolut nu este verificat de experiență. 1) Generația spontană a fost dovedită științific falsă de Pasteur și Tyndall, care au arătat că orice ființă vie vine dintr-o altă ființă vie și că, acolo unde s-a avut grijă să se suprime toți germenii aflați în suspensie în aer, nicio ființă vie nu poate fi zămislită. 2) Evoluția speciilor nu este, de asemenea, un punct câștigat. Oricât ar invoca transformiștii influențele mediului, lupta pentru viață, selecția naturală și ereditatea, și ar vorbi despre modificările pe care ele le pot pricinui indivizilor, partizanii creațiilor succesive nu au greutate a le răspunde că tipurile nu variază decât în limitele raselor și nu în cele ale speciilor, și că, dacă ne raportăm la timpurile geologice, constatăm că fosilele nu arată nicidecum transformări săvârșite din veac în veac care ar fi condus de la o specie la alta.

b) Transformismul, deși, la prima vedere, pare opus sensului literal al relatării mozaice, poate fi susținut ca o ipoteză probabilă. Afară de originea trupului omului, el nu este în opoziție nici cu credința, nici, la rigoare, cu textul mozaic, nici cu Tradiția.

1. Nu este în contradicție cu credința, fiindcă îl lasă pe Dumnezeu la bază, evoluția speciilor neîmpiedicând ca Dumnezeu să rămână Creatorul lor, cel puțin în chip indirect. 2. Textul Facerii poate fi, de asemenea, tălmăcit în acest sens. Cuvintele versetului în care Dumnezeu poruncește pământului să producă ierburi și arbori după soiul lor nu afirmă în chip vădit că speciile au fost create îndată de Dumnezeu. 3. Pe de altă parte, Tradiția nu este potrivnică tezei evoluției. Mai mulți Părinți ai Bisericii și scolastici au admis generația spontană a infuzorilor sau a animalculelor care trăiesc în apele stătătoare. Sfântul Augustin învață o evoluție pentru plante, pentru animalele acvatice și pentru unele animale pământești. Sfântul Toma pare să restrângă la plante generația spontană. Nimic nu împiedică, așadar, să se susțină transformismul atenuat ca o ipoteză probabilă.

CONCLUZIE. După cum se poate vedea, nu există între credință și știință niciun fel de conflict. Afirmațiile dogmatice ale credinței nu sunt nicidecum zdruncinate de descoperirile moderne; rezultatul acestora din urmă a fost mai degrabă să nimicească ipotezele prea înaintate ale savanților necredincioși.

(58) V. Originea omului.

1° Ipotezele științei. Savanții care au cercetat originea lumii și a vieții nu au lipsit să-și pună aceeași întrebare cu privire la om. a) Unii: evoluționiștii și materialiștii (Darwin, Spencer, Haeckel, Vogt) socotesc că omul vine din fiară fără intervenția unei cauze prime și prin simplele legi ale evoluției. b) Alții, transformiștii atenuați (Mivart), cred că sufletul a fost creat direct de Dumnezeu, pe când trupul omului și-ar trage originea din animal și ar fi rezultatul a numeroase transformări ale căror legi ar fi fost puse de Creator.

2° Doctrina catolică. Primii noștri părinți au fost creați direct de Dumnezeu, în ceea ce privește sufletul, și chiar în ceea ce privește trupul, după opinia comună a teologilor. Doctrina catolică se sprijină pe Sfânta Scriptură, Tradiție și rațiune.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. Citim în Facere (I, 26; II, 7, 18, 21, 22): „Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră, și să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului… și peste tot pământul… Dumnezeu a plăsmuit pe om din țărâna pământului și a suflat în nările lui suflare de viață… Dumnezeu a zis: «Nu este bine să fie omul singur»… A luat una din coastele lui… a făcut o femeie și a adus-o la Adam.” Din acest text, luat în sensul lui literal, rezultă: a) că Dumnezeu a plăsmuit trupul primului om dintr-o materie deja creată și i-a dat viața insuflându-i un suflet, expresiile biblice „din țărâna pământului” și „a suflat în nările lui suflare de viață” fiind, în chip vădit, expresii metaforice; cu alte cuvinte, că Dumnezeu a creat direct pe primul om, trup și suflet; și b) că a scos trupul primei femei din trupul primului om.

Ipoteza transformiștilor atenuați, după care Dumnezeu ar fi introdus sufletul rațional într-un trup de animal adus la o stare potrivită, ridicat la gradul de desăvârșire voit pentru a-l primi, nu pare a mai putea fi susținută astăzi. Roma, condamnând în 1895 teza P. Leroy, care o relua pe a sa pe aceea a teologului englez Mivart, rezultă că doctrina catolică pare a cere o intervenție specială a Creatorului în formarea trupului primului om. (V. Ami du Clergé, anul 1924, p. 489.)

B. TRADIȚIA. Părinții Bisericii, afară de Origen și Cajetan, au tălmăcit cuvintele Sfintei Scripturi în sensul unei creații directe a omului de către Dumnezeu.

C. RAȚIUNEA. Rațiunea întărește doctrina catolică printr-o dublă dovadă: 1. Dovadă indirectă, scoasă din neputința în care se află darwiniștii de a arăta că omul este un animal desăvârșit. Nimic, într-adevăr, nu atestă transformarea animalului în om. Darwiniștii sunt cu totul neputincioși să ne aducă urmele acestei evoluții la oamenii veacurilor preistorice. Și, pe de altă parte, dacă evoluția ar fi fost o lege în trecut, cum să se explice că natura și-a pierdut această putere de dezvoltare și că nu ne mai poate arăta, și astăzi încă, cazuri în care anumite animale ar fi devenit oameni? 2. Dovadă directă, scoasă din deosebirile esențiale care există între om și animal. Dacă se compară trupul omului cu acela al maimuței, se descoperă numeroase deosebiri care resping orice idee de rudenie directă între unul și celălalt: ținuta verticală proprie omului, existența a două mâini numai, structura creierului, conformația generală a capului, unghiul facial care este, în medie, de 80° la rasa albă, de 70° la rasa neagră, și care coboară brusc la 40° și 35° la urangutan, gorilă și cimpanzeu. Dar superioritatea omului strălucește și mai mult când se socotesc cele două facultăți stăpânitoare ale sufletului său, rațiunea și libertatea, despre care vom vorbi în paragraful următor.

(59) VI. Natura omului. Existența sufletului. Obiecții.

1° Natura omului. Omul este o ființă alcătuită din două substanțe deosebite, trupul și sufletul, unite într-o singură natură. Nu avem a dovedi existența trupului, fiindcă ea ne este vădită prin simțuri. Vom vorbi, deci, numai despre existența sufletului.

2° Existența sufletului.

A. POTRIVNICI. Existența sufletului este tăgăduită de materialiștii evoluționiști despre care am vorbit în paragraful precedent. Neadmițând altă substanță decât materia, ei pretind că între animal și om nu există nicio deosebire esențială, că omul a ieșit din animal pe calea evoluției și că gândirea este produsul creierului.

B. DOVEZI. Existența sufletului se sprijină pe mărturia Sfintei Scripturi și pe rațiune.
a) Sfânta Scriptură. Se spune în Facere (II, 7) că „Dumnezeu a plăsmuit pe om din țărâna pământului și i-a insuflat un suflet.”
b) Rațiunea. 1. Observația ne arată că în noi sunt două feluri de fenomene: fenomene fiziologice, precum nutriția, digestia, circulația sângelui etc., și fenomene psihologice, precum gândirea sau raționamentul, amintirea etc. Or, fiindcă aceste fenomene sunt de natură diferită, ele nu pot proveni din același principiu. Trebuie deci să admitem în om două principii diferite: unul care explică faptele fiziologice, acesta este trupul; celălalt care explică faptele psihologice, acesta este sufletul. 2. Conștiința percepe în ființa noastră un principiu care, prin toate vicisitudinile existenței, rămâne totdeauna același. Deși nu mai am, la vârsta matură, ideile, gusturile și simțămintele copilului ori ale tânărului, simt că am fost totdeauna același în toate treptele vieții mele și că pricina care a produs aceste felurite fenomene ale existenței mele nu s-a schimbat. Or acest principiu identic nu este trupul, fiindcă el este supus vârtejului vieții, se schimbă neîncetat, așa încât în câteva luni abia este cu totul înnoit. Este deci în noi un alt principiu, deosebit de trup, care rămâne totdeauna același și alcătuiește identitatea noastră personală: acest principiu este sufletul nostru.

Întâia obiecție. Nimeni, zic materialiștii, nu a văzut vreodată sufletul. Or știința pozitivă nu admite decât ceea ce poate fi verificat prin experiență. Trebuie, deci, să se socotească existența sufletului ca o ipoteză lipsită de temei.

Răspuns. Este adevărat că sufletul nu cade sub simțuri. Dar este fals a pretinde că simțurile ar fi singurul mijloc de a cunoaște. Au văzut oare materialiștii vreodată gândurile lor, durerile lor, plăcerile lor? Ei se păzesc bine totuși a le tăgădui existența. În afară de cunoștințele pe care ni le dau simțurile, mai sunt, așadar, și altele pe care conștiința ni le descoperă și care sunt tot atât de neîndoielnice ca cele dintâi.

A doua obiecție. Creierul și gândirea. Împotriva spiritualității sufletului și, prin aceasta, împotriva existenței lui ca principiu deosebit de trup, materialiștii invocă legăturile strânse dintre creier și gândire. Creierul, zic ei, este cauza gândirii. „Creierul, zice K. Vogt, secretă gândirea precum ficatul secretă bila și rinichii secretă urina.” Și dovada că lucrurile sunt astfel, că gândirea este produsul creierului, este că, pe de o parte, cu cât creierul este mai dezvoltat, cu atât inteligența este mai mare, iar, pe de altă parte, dacă creierul ajunge să se strice, inteligența simte îndată urmarea.

Răspuns. Este neîndoielnic că există o legătură intimă între creier și gândire; dar ceea ce trebuie știut este dacă creierul este cauza sau condiția gândirii.
a) Dacă el este cauza, trebuie totdeauna să fie o corespondență între unul și celălalt. Să ni se spună atunci de ce atârnă valoarea gândirii: de greutatea ori de volumul creierului, ori de finețea circumvoluțiunilor lui, ori de calitatea substanței care îl alcătuiește, de bogăția lui în fosfor? Materialiștii sunt foarte încurcați să ne răspundă asupra acestui punct. Căci, dacă, de pildă, ei pun înainte greutatea, le putem obiecta îndată că, alături de un creier precum acela al lui Cuvier, a cărui greutate era de 1.830 grame, li se pot cita altele, precum acela al lui Gambetta, care nu cântărea decât 1.160 grame. Gambetta nu este totuși socotit ca o inteligență mai prejos. Nu se poate dovedi nici că, în chip general, valoarea gândirii atârnă de volumul ori de circumvoluțiunile creierului. Materialismul se sprijină, așadar, pe o ipoteză contrazisă de fapte. Afirmând că creierul este cauza gândirii, el trece peste marginile științei pozitive.
b) Trebuie, deci, să conchidem că creierul nu este cauza gândirii; el nu este decât condiția ei. Că creierul este un instrument trebuincios, lucrul nu se poate tăgădui; dar a spune că el este, singur, organul gândirii înseamnă a uita pe cel ce mânuiește instrumentul. Ca să scoți sunete dintr-o harpă, trebuie fără îndoială o harpă, dar trebuie și, mai presus de toate, un harpist.
c) Dar, dacă creierul este un instrument trebuincios, nu mai este loc să ne mirăm că accidentele care îl ating paralizează funcțiile pe care el trebuie să le împlinească. Cu instrument ori fără instrument, harpistul rămâne harpist; dar din harpa lui frântă nu mai știe să scoată sunete.

(60) VII. Spiritualitatea sufletului. Facultățile sale. Rațiunea și Libertatea.

Sufletul omenesc, deosebit de trup, deși unit cu el prin legături strânse, este o substanță spirituală ale cărei două facultăți stăpânitoare sunt rațiunea și voința liberă.

1° Sufletul, substanță spirituală.

A. DEFINIȚIE. Prin substanță spirituală se înțelege o substanță neatârnată de materie, care are lucrarea și viața ei proprie, care poate trăi în afara trupului și, prin urmare, îi poate supraviețui.
B. DOVEZI. Spiritualitatea sufletului rezultă din învățătura Bisericii și din mărturia rațiunii.

1. Învățătura Bisericii. Spiritualitatea sufletului a fost proclamată de Conciliul din Lateran, care declară că „Dumnezeu a creat lumea spirituală și lumea materială, apoi pe om alcătuit din spirit și trup.”
2. Rațiunea. 1) Se poate judeca natura unei substanțe după actele ei. Or sufletul concepe obiecte care nu au nimic comun cu materia: precum sunt ideile de adevăr, de bine, de frumos, de virtute etc. Or este un principiu admis că pricina trebuie să fie de aceeași natură cu efectul. Prin urmare, sufletul trebuie să fie o substanță spirituală. 2) Pe de altă parte, vom dovedi mai jos că sufletul este liber. Or materia este supusă unor legi cărora le ascultă în chip necesar. Dacă sufletul este liber, rezultă deci că el este nematerial.

2° Facultățile sufletului.

A. RAȚIUNEA. Fiind spirit nematerial, sufletul are ca primă facultate rațiunea. Pe când animalul nu are decât cunoștințe sensibile și nu are alt mijloc de a le exprima decât prin limbajul natural, omul are idei abstracte care nu-i sunt date de imaginile obiectelor ce-i lovesc simțurile; el ajunge la obiecte nemateriale, precum ideile de Dumnezeu, de datorie, de bine, de dreptate etc. Ideile sale le poate compara între ele prin judecată și raționament și are puterea de a le exprima cu ajutorul limbajului convențional. Știind să deosebească între bine și rău și liber să aleagă binele, omul este în stare de moralitate, de religiozitate și de progres; animalul, dimpotrivă, nu cunoaște nici legea morală, nici remușcarea, nu este în stare de idee religioasă; neavând altă călăuză decât instinctul, el face în chip irezistibil și neschimbat ceea ce a făcut totdeauna.

B. VOINȚA este a doua facultate stăpânitoare a sufletului. Or voința presupune libertatea. Ce ar fi, într-adevăr, voința, dacă omul, prin inteligența sa, ar cunoaște binele și legea morală și nu ar fi liber să se conformeze lor? Dar libertatea, care este condiția voinței, există oare? Este de cea mai mare însemnătate să o știm; căci, dacă omul nu este liber, el nu este răspunzător, și nici Dumnezeu, nici oamenii nu-i pot cere socoteală de binele ori de răul pe care îl săvârșește.

3° Existența libertății.

A. ERORI. Libertatea a fost tăgăduită de: 1. Protestanți, care susțineau că păcatul strămoșesc a suprimat libertatea; 2. fatalști, care pretind că o divinitate oarbă și neînduplecată, pe care cei vechi o numeau destin, conduce totul aici jos; 3. determinști, școală pozitivistă și materialistă, care, sub un nume diferit și în aparență mai științific, mărturisesc aceeași doctrină. După ei, liberul arbitru nu există, căci toate actele voinței noastre sunt comandate de cauze numeroase, precum influențele climei, ale eredității, ale temperamentului etc.

B. DOCTRINA CATOLICĂ. Omul, chiar căzut, se bucură de libertatea de a alege între bine și rău. Acest articol de credință, definit împotriva protestanților de Conciliul din Trento, Sesiunea VI, canonul 5, este întemeiat pe Scriptură, Tradiție, rațiune și consimțământul universal.
a) Sfânta Scriptură. 1) Vechiul Testament. Dumnezeu zice poporului iudeu, dându-i legea Sa: „Iată, ți-am pus astăzi înainte viața și binele, moartea și răul, poruncindu-ți să iubești pe Iahve, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui și să păzești poruncile Lui… Alege dar viața, ca să trăiești.” (Deut., XXX, 15, 16, 19). 2) Noul Testament: „Dacă voiești să intri în viață, zice Domnul nostru tânărului bogat, păzește poruncile.” (Mat., XIX, 17). Din aceste texte rezultă, pe de o parte, că Dumnezeu a impus omului legea Sa, iar pe de alta, că i-a dat libertatea de a-și hotărî alegerea, de a urma calea binelui ori pe aceea a răului.
b) Tradiție. Toți Părinții Bisericii recunosc că omul are datorii de împlinit, că este liber să aleagă între bine și rău; că este, prin urmare, răspunzător și că, dacă nu-și lucrează mântuirea, este fiindcă abuzează de har și de libertatea sa.
c) Rațiune. 1. Nu numai Sfânta Scriptură și Tradiția sunt aici ca să ne garanteze existența libertății, dar conștiința ne mărturisește că avem puterea de a opta între bine și rău. Înainte de a lucra, într-adevăr, deliberăm; în clipa de a lucra, ne fixăm alegerea. Or a delibera și a alege sunt două acte care dovedesc că suntem liberi. 2. Rațiunea poate aduce o dovadă indirectă a existenței libertății, arătând la ce urmări grave duce tăgăduirea liberului arbitru. A suprima libertatea înseamnă a suprima deodată datoria și răspunderea, virtutea și viciul, meritul și demeritul. Dezinteresarea, abnegația nu ar fi decât forme de egoism și n-ar avea mai multă valoare decât lașitatea, trădarea și crima. Cine ar îndrăzni să susțină asemenea urmări? Nu știm, dimpotrivă, că omul, departe de a-și urma înclinațiile naturale, le înfrânează, le disciplinează și își creează alte deprinderi, și că acesta este tocmai marele lucru al educației: a înlocui înclinația rea cu o pornire mai bună și cu dorința binelui?
d) Consimțământ universal. „Nu numai că toți oamenii, de când lumea este lume, cred în libertate; dar această credință este naturală și de neînvins… Sălbaticul crede în libertatea sa, ca și cetățeanul unei societăți civilizate, copilul ca și bătrânul… Cel care, cu puterea meditației, și-a alcătuit un sistem în care libertatea nu-și găsește loc, vorbește, simte și trăiește ca și cum ar crede în libertate… Găsiți un fatalist care să nu aibă nici mândrie, nici remușcare!” (Jules Simon)

(61) VIII. Nemurirea sufletului omenesc.

Sufletul este nemuritor. Acest articol de credință, definit de Conciliul al IV-lea din Lateran, este întemeiat pe Sfânta Scriptură, pe rațiune și pe consimțământul universal.

1° SFÂNTA SCRIPTURĂ. Toate pasajele Sfintei Scripturi care afirmă existența unei răsplătiri ori a unei pedepse sunt tot atâtea dovezi ale nemuririi sufletului. În Vechiul Testament, moartea patriarhilor este înfățișată ca o reunire cu sufletul părinților lor. (Gen., XV, 15). Psalmii declară că Dumnezeu nu va lăsa sufletul celor drepți să meargă în iad. (Ps., XV, 10).

2° RAȚIUNEA.
a) Argument metafizic. Nemurirea sufletului decurge din natura sa, adică din acest dublu fapt că este o substanță simplă și spirituală. Fiind substanță simplă, nu este supus descompunerii, precum trupul, a cărui moarte constă tocmai în dizolvarea ori despărțirea elementelor care îl compun. Fiind substanță spirituală și, prin urmare, independentă de trupul pe care îl însuflețește (v. N° 60), pieirea sa nu poate fi pricinuită de descompunerea trupului. Sufletul nu poate, deci, pieri decât dacă Dumnezeu îl nimicește. Fără îndoială, Dumnezeu are puterea de a-l nimici, precum are pe aceea de a-l crea. Dar o asemenea nimicire repugnă atributelor Sale și, îndeosebi, bunătății și dreptății Sale, după cum se va vedea în cele două argumente următoare.
b) Argument psihologic. Trebuie să existe proporție între înclinațiile naturale ale omului și mijloacele de a le satisface; altminteri omul ar fi o ființă prost întocmită, iar bunătatea și înțelepciunea lui Dumnezeu ar fi în lipsă. Or în om există o mare dorință de a trăi. Inima noastră tinde către fericirea desăvârșită și nu gustă aici jos decât bucurii neîmplinite și trecătoare; inteligența noastră însetează după adevăr și se simte învăluită din toate părțile de necunoscut. Or singurul mijloc de a satisface aceste aspirații și de a potoli această sete de fericire și de adevăr este existența unei alte vieți și a unei vieți fără sfârșit, căci, zice Cicero (Tratatul De Finibus), „dacă viața fericită poate fi pierdută, este cu neputință să fie adevărata fericire.” Este, deci, inadmisibil ca Dumnezeu să fi pus în noi această dorință de nemurire ca să ne amăgească și să ne înșele.
c) Argument moral. Nemurirea sufletului este o condiție a moralei. Este, într-adevăr, potrivit dreptății lui Dumnezeu ca fiecare să primească după faptele sale, ca binele să fie răsplătit, iar răul pedepsit. Or această dreptate nu există aici jos. Se cuvine, deci, ca Dumnezeu să restabilească ordinea într-o altă viață. „Chiar de n-aș avea, zice Jean-Jacques Rousseau, altă dovadă a nemuririi sufletului decât triumful celui rău și apăsarea celui drept în lumea aceasta, aceasta singură m-ar împiedica să mă îndoiesc.”

3° CONSIMȚĂMÂNT UNIVERSEL. Nu numai iudeii, care aveau luminile Revelației, ci și toate celelalte popoare au crezut în nemurirea sufletului, dovadă cinstirile aduse rămășiței celor morți, rugăciunile, ceremoniile funerare pe care le întâlnim în toate cultele.

(62) IX. Unitatea neamului omenesc.

1° Erori. Unitatea neamului omenesc a fost tăgăduită: a) de preadamiți (De la Peyrère), care pretindeau că Adam nu a fost primul om, că a fost părintele iudeilor, dar nu al neamurilor; b) de poligeniști, care susțin că există specii omenești cu totul deosebite unele de altele și, prin urmare, de origini diferite.

2° Doctrina catolică. După învățătura Bisericii, întreg neamul omenesc se trage dintr-un singur om, Adam, și dintr-o singură femeie, Eva. Doctrina catolică se sprijină pe Sfânta Scriptură și pe concluziile științei.
A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. Se spune în primele capitole ale Facerii că Dumnezeu a făcut pe om, și nu pe mai mulți oameni, că a creat un întâi cuplu: Adam și Eva, că Adam i-a dat soției sale numele Eva, fiindcă era mama tuturor celor vii. (Gen., III, 20). Ipoteza preadamiților, care își are originea într-o tălmăcire greșită a Cărților Sfinte, nu este, așadar, susținută.
B. CONCLUZIILE ȘTIINȚEI. Unitatea neamului omenesc se sprijină pe o dublă dovadă: indirectă și directă: a) Dovadă indirectă. Monogeniștii arată împotriva poligeniștilor că cele trei rase, albă, galbenă și neagră, nu sunt despărțite prin deosebiri esențiale. Trăsăturile care le caracterizează, precum culoarea, natura părului, deosebirile anatomice, unghiul facial, au putut fi rezultatul unor cauze naturale, precum influența mediului (climă, mod de viață, civilizație) ori al unor împrejurări mai mult ori mai puțin întâmplătoare. b) Dovadă directă. Comunitatea de origine rezultă din asemănările fizice și morale pe care le constatăm în diferitele rase. Pare, deci, limpede, chiar numai din punct de vedere științific, că eroarea poligeniștilor este de a confunda rasele cu speciile.
Putem, așadar, conchide că știința, departe de a contrazice învățătura Bisericii, care afirmă unitatea speciei, o sprijină prin argumentele cele mai solide.

(63) X. Vechimea omului.

Credința învață, iar știința nu o tăgăduiește, că întreaga omenire coboară dintr-un cuplu unic. Se pune o altă întrebare: La ce epocă urcă în timp crearea primului om?

Epoca creării primului om. Această chestiune poate fi privită dintr-un dublu punct de vedere: din punctul de vedere al credinței și din punctul de vedere al științei. Câteva cuvinte asupra acestui subiect ne vor îngădui să vedem că nu există nicio opoziție între învățătura Bisericii și datele credinței.
A. DUPĂ CREDINȚĂ. Biserica n-a definit nimic asupra vechimii omului. Ea nu are, pentru a determina vârsta omenirii, alte înștiințări decât cele ale Bibliei, care istorisește crearea primului om. Or este admis de exegeți că Biblia nu fixează nicio dată pentru apariția primului om. „Cronologia biblică, zice Le Hir, plutește nesigură; științelor omenești le revine să găsească data creației speciei noastre.”
B. DUPĂ ȘTIINȚĂ. Ce zice știința despre vechimea omului? Nimic cu desăvârșire precis. Până acum, paleontologii n-au descoperit urme sigure ale omului (fosile) decât în terenurile epocii cuaternare. Cronologia trebuie, așadar, până la dovada contrarie, să se întemeieze de la această epocă. Dar cum să se aprecieze vârsta epocii cuaternare? Unii i-au dat mai mult de două sute de mii de ani; alții, numai zece mii de ani. Depărtarea dintre cele două cifre arată îndeajuns cât de puțin înaintată este știința în dezlegarea problemei.

Concluzie. Putem, așadar, conchide: a) că credința nu va putea niciodată fi în contradicție cu știința, de vreme ce nu fixează nicio cifră cu privire la originea primului om; și b) că știința nu posedă, pentru moment, și este probabil că așa va fi încă multă vreme, datele îndestulătoare pentru a rezolva o problemă care este de domeniul ei.

Concluzie practică. 1° A mulțumi lui Dumnezeu că ne-a dat un suflet care ne pune mai presus de toate creaturile pământești. 2° A răspunde binefacerilor lui Dumnezeu prin iubire. 3° A-I arăta iubirea noastră prin râvna de a împlini toate poruncile Sale și de a evita tot ceea ce El oprește. 4° „M-ai făcut pentru Tine, Doamne, și numai în Tine va afla în sfârșit odihna sa inima mea, zbuciumată și tulburată.” (Sfântul Augustin)

LECTURI.

1° Primele capitole ale Facerii. Crearea lumii, a lui Adam și Eva. Raiul pământesc. 2° A se citi despre crearea omului a IX-a Elevație a lui Bossuet.

TEME SCRISE.

1° Cum poate omul fi chipul lui Dumnezeu, fie prin trupul său, fie prin sufletul său? 2° Dezvoltați dovezile existenței libertății omenești. 3° Dovezi ale nemuririi sufletului.