• 1° Ce înțelegem prin creație? Care sunt dovezile creației? Cum se numesc cei ce au învățat veșnicia materiei? Dumnezeu era liber să creeze? Care este scopul creației? Care sunt lucrările lui Dumnezeu?
• 2° De către cine a fost tăgăduită existența îngerilor? Cum se poate dovedi existența îngerilor?
• 3° Care este natura îngerilor? Ce înțelegem când se spune că sunt duhuri curate?
• 4° Este mare numărul îngerilor? Care sunt cele trei ierarhii?
• 5° În ce stare au fost creați îngerii? I-a supus Dumnezeu unei încercări? Care a fost greșeala lor?
• 6° Care sunt dovezile existenței îngerilor păzitori?
• 7° Care este rolul îngerilor păzitori? Care sunt datoriile noastre față de ei?
• 8° Cu ce se îndeletnicesc îngerii răi? Ce este obsesia? Ce este posesia?

(44) Termeni.

Creație. Actul prin care Dumnezeu a făcut lumea din nimic, adică fără a Se folosi nici de propria Sa substanță, nici de vreo materie preexistentă. Nu trebuie deci confundată creația cu: a) purcederea (vezi cuvintele lecției precedente); b) nici cu emanația, act prin care Dumnezeu ar fi făcut să iasă din Sine toate ființele universului; c) nici cu evoluția, care nu este decât o simplă schimbare de stare a unui lucru preexistent.

Înger (din grecescul „aggelos”, mesager). Îngerii sunt duhuri curate, creați de Dumnezeu ca să-I cânte laudele și să fie mesagerii Săi către oameni. Îngerii sunt „duhuri curate”, adică nu sunt uniți cu un trup precum sufletul omului. Adjectivul „curat” este luat adverbial (vezi Nr. 32) și nu este sinonim cu nevinovat. Îngerii răi nu mai sunt nevinovați; totuși, în ciuda vinei lor, rămân duhuri curate.

NOTA. Când Sfânta Scriptură vorbește despre fața și aripile îngerilor, acestea sunt chipuri și feluri de a vorbi: astfel, când îi înfățișează acoperindu-și fața înaintea lui Dumnezeu, este ca să arate respectul cu care Îl adoră. Aripile lor înseamnă promptitudinea cu care împlinesc poruncile Sale.

Demon (din grecescul „daimon”, geniu). Diavol (din grecescul „diabolos”, calomniator). Satana (dintr-un cuvânt ebraic ce înseamnă vrăjmașul). Lucifer (din latinescul „lux”, lumină, și „ferre”, a purta). Aceste patru numiri desemnează îngerul căzut, aruncat în Iad de Dumnezeu în urma neascultării sale.

DÉZVOLTARE

(45) I. Creația. Adversari. Dogma. Dovezile ei.

1° Adversari. Dogma creației are ca adversari: a) pe atei și pe materialiști, lucru de la sine înțeles; b) pe dualiștii care, spre a explica existența răului, admit două principii coeterne și independente, unul bun, altul rău: Dumnezeu și lumea. Partizani ai dualismului: gnosticii și maniheii din primele veacuri, catarinii și albigenzii din secolele al XII-lea și al XIII-lea, precum și religiile Indiei și ale Persiei; c) pe panteiști, pentru care lumea nu este deosebită de Dumnezeu, ori este o emanație a Lui.

2° Dogma. Dovezile ei. Dumnezeu a creat lumea, ființele spirituale și ființele materiale, în ceea ce privește întreaga lor substanță. De credință. Să notăm încă de pe acum că dogma nu contrazice nicidecum teoriile științifice care învață că formarea lumii este rezultatul unei evoluții continue (v. nr. 55 și 56). Dogma creației se întemeiază pe Sfânta Scriptură, pe Tradiție și pe rațiune.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. „La început, se spune în Facere (I, 1), Dumnezeu a făcut cerul și pământul.” În afară de acest text foarte semnificativ, sunt numeroase pasaje din Biblie care vorbesc despre Dumnezeu ca despre Creatorul a tot ceea ce există (Is., XLIV, 24; XLV, 6-7; Prov., VIII, 23-31; Înț., XI, 17, și mai ales II Mac., VII, 28).

B. TRADIȚIA. a) Părinții Bisericii și scriitorii bisericești din primele veacuri sunt de acord în a admite dogma creației. b) Dogma, enunțată în cele două simboluri, al Apostolilor și al Niceei, a fost definită de al IV-lea Conciliu de la Lateran împotriva albigenzilor, apoi de Conciliul Vatican, care a condamnat erorile moderne pronunțând anatema asupra aceluia „care nu mărturisește că lumea și toate ființele pe care le cuprinde, fie spirituale, fie materiale, au fost, în ceea ce privește întreaga lor substanță, scoase din nimic de către Dumnezeu, sau zice că Dumnezeu n-a creat în mod liber…, tăgăduiește că lumea a fost făcută pentru slava lui Dumnezeu.” (Sesiunea III, cap. 1, can. 5).

C. RAȚIUNEA. Existența lumii nu poate fi explicată decât în trei chipuri: a) fie se spune, cu dualiștii (Platon, Aristotel), că materia este veșnică, necesară și independentă ca și Dumnezeu, Care n-ar fi decât organizatorul ei. Ar fi atunci doi dumnezei: ceea ce este împotriva ideii de ființă infinită (v. nr. 34). b) fie se spune, cu panteiștii, că lumea este o emanație a substanței dumnezeiești. Această ipoteză nu este mai admisibilă decât cea precedentă, căci cum ar putea ieși o substanță finită și imperfectă, precum materia, dintr-o substanță infinită și perfectă, precum substanța dumnezeiască? c) Singura ipoteză acceptabilă este deci cea a creației, care afirmă că lumea a fost produsă din nimic prin atotputernicia lui Dumnezeu.

3° Punctele esențiale ale dogmei.

Din textele Conciliului de la Lateran și ale Conciliului Vatican putem trage următoarele concluzii: a) Lumea nu este veșnică, cum pretind dualiștii și panteiștii. b) Lumea a fost creată numai de Dumnezeu. Dumnezeu nu S-a slujit, pentru a chema lumea la existență, de niciun intermediar. c) Dumnezeu era liber să creeze. Putea să se abțină, iar singurul motiv care L-ar fi putut determina este bunătatea Sa, și nu nevoia, cu atât mai puțin necesitatea. d) Scopul întâi al creației este slava extrinsecă a Creatorului. „Pentru Sine Însuși a făcut Dumnezeu toate lucrările Sale.” (Prov., XVI, 4.) Fiind infinit, Dumnezeu nu poate să-Și propună un scop finit și mărginit; voința Sa nu poate fi mișcată decât de binele infinit și, cum acesta nu se află nicăieri în afara Lui, în cele din urmă Creatorul Însuși este ținta creației. Scopul secundar și indirect al creației este fericirea ființelor create. Dumnezeu, creând din bunătate și spre a-Și împărtăși bunurile Sale, Își pune slava în a face fericite ființele care sunt lucrarea Sa. e) Lucrările lui Dumnezeu sunt de două feluri. Dumnezeu a creat și creatura spirituală și creatura trupească, îngerii și lumea.

Întâia chestiune care se înfățișează deci studiului nostru este creatura spirituală, adică îngerii.

(46) II. Îngerii. Adversari. Dogma. Dovezile ei.

1° Adversari. a) Existența îngerilor a fost tăgăduită odinioară la iudei de către saduchei. b) În zilele noastre, ea are ca adversari pe toți ateii, materialiștii, pozitivistii, raționaliștii care pretind că îngerii au fost născociți de iudei în vremea captivității lor. Pentru protestanții liberali, îngerii despre care vorbește Sfânta Scriptură nu erau ființe spirituale, înzestrate cu o existență proprie, ci pur și simplu bune inspirații stârnite de Dumnezeu, sau chiar oameni superiori care ar fi primit din cer misiunea de a-i instrui pe ceilalți.

2° Dogma. Dovezile ei. Există îngeri, adică făpturi spirituale, deosebite de oameni. Acest articol de credință se sprijină pe Sfânta Scriptură, pe Tradiție și pe rațiune.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. Existența îngerilor este afirmată în numeroase locuri ale Vechiului și Noului Testament. Să cităm câteva exemple. a) Vechiul Testament. Un înger înarmat cu o sabie de foc păzește intrarea Raiului pământesc după izgonirea lui Adam și a Evei. (Fac., III, 24). Un înger se arată Agar și o mângâie în pustie. (Fac., XVI, 9; XXI, 17). Un înger oprește brațul lui Avraam care era să-l junghie pe Isaac. (Fac., XXII, 11). Un înger scoate pe Lot și familia lui din cetatea Sodomei pe care focul din cer avea s-o nimicească. (Fac., XIX). Iacob vede în vis mulțimi de îngeri care se suiau și se coborau pe o scară ce mergea de la pământ la cer. (Fac., XXVIII, 12). Un înger îl întărește pe Ilie în pustie. (III Regi, XIX, 5). Arhanghelul Rafael îl însoțește pe Tobie. (Tob., V, 5). b) Noul Testament. Arhanghelul Gavriil este solul Întrupării. El vestește lui Zaharia nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și Mariei pe aceea a lui Mesia. (Luca, I, 11, 26). Păstorilor, îngerii vestesc nașterea Mântuitorului. (Luca, II, 13). Un înger îl face pe Sfântul Iosif să plece în Egipt și îl face să se întoarcă. (Mat., II, 13, 19). Îngerii Îi slujesc lui Iisus în pustie. (Mat., IV, 11). Un înger Îl întărește în agonie. (Luca, XXII, 43). Tot îngerii fac cunoscută Învierea femeilor mironosițe. (Mat., XXVIII, 5-6). Un înger îl izbăvește pe Sfântul Petru din temniță. (Fapte, XII, 5-17).

B. TRADIȚIA. Avem asupra acestui punct mărturiile Părinților și definițiile Bisericii, mai ales la al IV-lea Conciliu de la Lateran și la Conciliul Vatican (nr. 45).

C. RAȚIUNEA nu poate, fără îndoială, să dovedească existența îngerilor; totuși, departe de a o contrazice, ea găsește mai curând în aceasta o potrivire. Trebuiau naturi în chip cu totul spirituale pentru a închide scara ființelor create și pentru a urma naturii omenești, care ține mijlocul între animal și înger.

(47) III. Natura îngerilor.

Îngerii sunt duhuri curate, adică substanțe spirituale, inferioare lui Dumnezeu, dar superioare omului. Propoziție certă, care decurge din textele conciliilor de la Lateran și ale Vaticanului.

Duhuri curate, îngerii nu au, prin urmare, trup. Ei sunt:
a) adevărate substanțe spirituale; b) substanțe inferioare lui Dumnezeu, fiindcă au fost creați de El și Îi slujesc drept soli; c) dar superioare omului, căci se spune despre Domnul nostru că „Dumnezeu L-a micșorat puțin mai prejos decât îngerii.” (Ps., VIII, 6). Ei se bucură de o inteligență mai înaltă decât a lui. Ei au cunoștința viitorului care este legat de cauze necesare; dar nu cunosc viitorurile libere, acelea care depind numai de voința omului, precum nici tainele inimilor. Numai Dumnezeu le cunoaște pe acestea din urmă. (II Paralip., VI, 30). Ei se bucură, de asemenea, de o voință liberă, iar dovada este că unii au păcătuit. Ei sunt într-un loc determinat, nu precum trupurile, ci precum sufletul nostru este în toate părțile trupului nostru.

(48) IV. Numărul lor și ierarhia lor.

Numărul îngerilor este foarte mare. Propoziție certă, care rezultă: a) din faptul că Sfânta Scriptură îi înfățișează sub chipul unei oștiri (III Regi, XXII, 19); b) din cuvintele profetului Daniel (VII, 10): „Mii de mii Îi slujeau și zece mii de zece mii stăteau înaintea Lui.”; c) din cuvintele Apocalipsei: „Am auzit împrejurul tronului o mulțime de îngeri, iar numărul lor era miriade și mii de mii.” (V, 11.)

După o tradiție sprijinită pe numele cele mai autorizate ale teologiei, sunt, între îngeri, trei ierarhii. Întâia ierarhie, care contemplă pe Dumnezeu, cuprinde Serafimii, Heruvimii și Tronurile. A doua, a cărei rânduială este să se îngrijească de cârmuirea lumii, se alcătuiește din Domnii, Virtuți și Puteri. A treia, care împlinește poruncile lui Dumnezeu, este formată din Începătorii, Arhangheli și Îngeri. Denumirea de „înger” li se potrivește, de altminteri, tuturor, fiindcă toți sunt la dispoziția lui Dumnezeu și pot fi trimiși să împlinească voile Sale.

(49) V. Starea originară a îngerilor. Încercarea și căderea.

1° Starea originară. Dumnezeu S-a mulțumit oare, creând pe îngeri, să le dea darurile proprii naturii lor de duhuri? Sau i-a ridicat îndată la starea supranaturală? Niciun text al Sfintei Scripturi nu îngăduie să se hotărască întrebarea. Ceea ce nu pare a fi îndoielnic este că, în clipa încercării lor, erau împodobiți cu harul sfințitor, fiindcă Cărțile Sfinte îi numesc „fiii lui Dumnezeu” (Iov, XXXVIII, 7), „sfinții” (Daniel, VIII, 13), „îngeri de lumină.” (II Cor., XI, 14).

2° Încercarea și căderea. Înainte de a dărui îngerilor fericirea cerească, Dumnezeu a voit să-i supună unei încercări și să le dea un prilej de merit.

Care a fost păcatul celor ce au căzut în această încercare? Îndeobște se crede că a fost o greșeală de mândrie; se spune, într-adevăr, în Scriptură că „prin mândrie au luat început toate relele.” (Tob., IV, 14). În ce ar fi constat această mândrie? Au voit ei, precum crede Sfântul Toma, să se asemene lui Dumnezeu și I-au refuzat omagiile și adorarea datorate Creatorului? Sau trebuie să gândim, cu Suarez, că Dumnezeu le-ar fi descoperit taina Întrupării, iar ei ar fi refuzat să se plece înaintea Cuvântului veșnic, coborât mai prejos decât ei prin natura Sa omenească? Nu se pot face asupra acestui punct decât conjecturi.

Din acel moment, îngerii credincioși s-au bucurat de vederea fericită, pe când cei răi, demonii, osândiți de acum înainte la rău și la suferință și neputincioși să se smulgă din mândria lor, au fost aruncați în Iad, zidit pentru ei în ceasul căderii lor.

(50) VI. Îngerii păzitori. Existența lor.

Îngerii sunt rânduiți de Dumnezeu spre paza oamenilor. Un înger păzitor veghează asupra tuturor credincioșilor; ba chiar asupra păcătoșilor și a necredincioșilor, căci Hristos a murit pentru toți oamenii. Existența îngerilor păzitori este dovedită prin Sfânta Scriptură și Tradiție.

A. Sfânta Scriptură. a) Vechiul Testament. „Că îngerilor Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale. Pe mâini te vor ridica, ca nu cumva să-ți lovești de piatră piciorul.” (Ps., XC, 11-12). Aceste cuvinte se referă la toți cei drepți care au nădejde în Dumnezeu. b) Noul Testament. 1. „Luați seama, zice Domnul nostru, să nu disprețuiți pe vreunul dintre acești mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd neîncetat fața Tatălui Meu.” (Mat., XVIII, 10). 2. Apostolul Sfântul Pavel declară la rândul său că îngerii sunt trimiși ai lui Dumnezeu, care au misiunea de a veghea asupra oamenilor rânduiți cerului: „Nu sunt ei oare toți duhuri slujitoare, trimise ca slujitori pentru binele celor ce vor moșteni mântuirea?” (Evr., I, 14). Cuvinte care se înțeleg îndeobște nu numai despre cei aleși, ci despre toți oamenii, de vreme ce toți sunt rânduiți cerului. 3. În Fapte (XII, 16) citim că Sfântul Petru a fost izbăvit din temniță, prin îngerul său.

B. Tradiția. Credința în existența îngerilor păzitori este atât de bine așezată în tradiția Bisericii, încât o sărbătoare deosebită a fost rânduită în cinstea lor (2 octombrie).

(50) VII. Rolul îngerilor păzitori. Datoriile noastre față de ei.

1° Rolul îngerilor păzitori. Slujirile îngerilor păzitori se îndreaptă atât către trup, cât și către suflet.

A. Cât despre trup. Îngerul păzitor îndepărtează de la noi vătămările din afară și ne ajută în treburile noastre vremelnice. „El (îngerul Rafael) m-a călăuzit, zice Tobie, și m-a adus sănătos și teafăr… și prin el am fost îmbogățiți cu tot felul de bunuri.” (Tob., XII, 3).

B. Cât despre suflet. a) El este ajutorul și aliatul nostru în lupta împotriva demonului și a ispitelor lui. (Tob., VIII, 3). b) El ne sădește gânduri sfinte, ne împinge spre bine și ne abate de la rău. c) El aduce lui Dumnezeu rugăciunile noastre și le sprijină cu toată trecerea sa: „Când te rugai cu lacrimi, zice îngerul Rafael lui Tobie, și când îngropai pe morți, eu duceam rugăciunea ta înaintea Domnului.” (Tob., XII, 12). d) În ceasul morții, el ne ajută împotriva ultimelor încercări ale duhului rău și conduce sufletul nostru la Cer sau la Purgatoriu. (Luca, XVI, 22).

2° Datoriile noastre față de îngerul păzitor. Sfântul Bernard le-a rezumat astfel: a) Respect față de prezența lui. Trebuie să ferim tot ceea ce poate întrista un duh atât de curat și atât de sfânt. b) Încredere în ocrotirea lui. Cea mai bună cale de a i-o arăta este a alerga la el prin rugăciune în clipele noastre grele. c) Iubire și recunoștință pentru binefacerile lui. Trebuie să-l iubim ca pe un binefăcător, un prieten și un frate.

(52) VIII. Demonii. Existență. Îndeletnicire.

1° Existența demonilor. Dogma existenței îngerilor răi sau a demonilor, definită de al IV-lea Conciliu de la Lateran, se sprijină pe numeroase pasaje din Scriptură, mai ales din Evanghelii, unde se vorbește adeseori despre duhuri rele și despre exorcisme.

2° Îndeletnicirea lor. Demonii luptă împotriva oamenilor în chip întreit: prin ispită, prin obsesie și prin posesie.

A. Ispita. a) Vechiul Testament ne arată pe strămoșii noștri cei dintâi împinși la păcat de către demon (Fac., III, 1, 6), pe Iov cumplit chinuit de Satan. b) În Noul Testament, demonul se luptă chiar cu Hristos Însuși. (Mat., IV, 3-10). Îl împinge pe Iuda să-și trădeze Învățătorul (Ioan, XIII, 2), pe Anania să mintă Duhului Sfânt. (Fapte, V, 3).

B. Obsesia. Este lucrarea demonului care atacă trupul din afară, sau chinuie sufletul prin ispite grele. Demonul poate, într-adevăr, să înspăimânte un suflet, să-l tulbure adânc, să-i pună înainte imagini necurate și să-i sugereze chiar imaginației crime de săvârșit.

C. Posesia. Este lucrarea demonului care pătrunde în trupul unui om și se folosește de simțurile și de mădularele lui spre a produce fapte neobișnuite. Foarte adesea în Evanghelie se vorbește despre cei posedați: „I se aduceau toți bolnavii atinși de neputințe și suferințe felurite, posedați, lunatici, slăbănogi, și îi vindeca.” (Mat., IV, 24). Protestanții și raționaliștii greșesc când pretind că demonizații despre care este aici vorba erau simpli bolnavi, de vreme ce Evanghelistul face deosebire între posedați și celelalte feluri de bolnavi. Domnul nostru mai dă Apostolilor Săi puterea de a izgoni demonii (Mat., X, 1) și le arată mijloacele de a ajunge la aceasta. (Marcu, XVI, 17).

Tradiția ne mărturisește că în primele veacuri au fost numeroase cazuri de posesie. În zilele noastre s-a pretins că posesiiile diabolice de odinioară n-au fost decât accese de nebunie, de isterie ori de epilepsie, și că magicienii, vrăjitorii, demonizații din vremurile trecute semănau mult cu mediile noastre, cu spiritiștii noștri și cu somnambulii contemporani. Este limpede că un mare număr de fapte ținând de patologie ori de șarlatanie au fost pe nedrept atribuite demonului și că, asupra acestui punct, Evul Mediu a fost prea credul; cu toate acestea rămâne dovedit că au existat adevărate posesii. De altminteri, de ce s-ar refuza a admite că demonul este în stare să facă lucruri mai uimitoare decât hipnotizatorii, care pot porunci trupului și sufletului celor ce se află sub puterea lor?

Concluzie practică.

1° A repeta adeseori această rugăciune către îngerul păzitor: „Înger al lui Dumnezeu, care ești păzitorul meu, și în grija căruia am fost încredințat de Bunătatea supremă, binevoiește a mă lumina, a mă povățui, a mă conduce și a mă cârmui.”

2° A nu face niciodată nimic ce îngerul nostru păzitor să nu poată vedea.

3° Înainte de ispită, datoria noastră este să veghem și să ne rugăm, ca să dobândim harurile necesare. În ispită, trebuie să ne împotrivim atacurilor demonului. După ispită, dacă am fost biruitori, este bine să înapoiem toată slava lui Dumnezeu.

LECTURI.

 1° Istoria lui Tobie, călăuzit de arhanghelul Rafael în țara Mezilor și păzit de peștele monstruos care voia să-l înghită. (Tob., V, VI.) 2° Un înger îl întărește pe Domnul nostru în grădina Măslinilor. (Luca, XXII.) 3° A se citi despre căderea îngerilor una dintre paginile cele mai sublime ale lui Bossuet (Élévations sur les Mystères, săptămâna a IV-a, Élévation a II-a): „Cum ai căzut din cer, o, frumos luceafăr al dimineții?…”

TEME SCRISE. 

 1° Ar fi fost slava lui Dumnezeu mai mică dacă Dumnezeu n-ar fi creat cerul și pământul? 2° În ce împrejurări a creat Dumnezeu iadul?