• I. 1 Care este obiectul Poruncii a IV-a a lui Dumnezeu? 2 Dovediți originea dumnezeiască a autorității.
• II. 1 Care sunt datoriile copiilor față de părinții lor? 2 Prin ce cuvânt le desemnează Porunca a IV-a? 3 Ce fel de ajutor datorăm părinților noștri? 4 Ce înțelegeți prin spirit de familie?
• III. 1 Care sunt datoriile părinților față de copiii lor? 2 Cum trebuie părinții să-și iubească copiii? 3 Ce datorii cuprinde datoria educației? 4 Este important ca părinții să dea exemplu copiilor lor?
• IV. 1 Ce școală trebuie părinții să aleagă pentru copiii lor? 2 Care sunt datoriile elevilor?
• V. Care sunt datoriile dascălilor față de elevii lor?
• VI. 1 Are omul datorii față de societate? 2 Nu este oare o îndoita societate? 3 Care sunt datoriile slujitorilor? 4 Care sunt acelea ale stăpânilor?
• VII. 1 Ce este patria? 2 Care sunt datoriile cetățenilor față de cârmuitori? 3 Cum trebuie să contribuie la sarcinile statului? 4 Sunt ei obligați să voteze? 5 Ce este patriotismul?
• VIII. 1 Care sunt datoriile cârmuitorilor? 2 Pot ei face toate legile după plac?
• IX. 1 Au credincioșii datorii față de capii Bisericii? 2 Sunt ei obligați să le vină în ajutor? 3 Care sunt datoriile păstorilor față de credincioși? 4 Sunt ele de mare însemnătate?

(199) I. Porunca a IV-a. Obiect. Originea dumnezeiască a autorității.

1° Obiect. – Primele trei Porunci ne-au vorbit despre datoriile noastre către Dumnezeu; de acum înainte va fi vorba despre datoriile noastre către aproapele și către noi înșine. Porunca a IV-a ne prescrie în chip direct datoriile noastre față de tatăl și mama noastră și, în chip indirect, față de toți aceia pe care Providența i-a pus deasupra noastră, fie în ordinea spirituală, fie în ordinea temporală. Toate aceste datorii își au principiul în autoritatea cu care părinții și superiorii au fost învestiți de Dumnezeu. Dar, deoarece autoritatea nu are numai drepturi, ci are și datorii, va fi de rând a stabili, alături de datoriile copiilor și ale inferiorilor, pe acelea ale părinților și ale superiorilor, pe întreitul teren al familiei, al școlii și al societății.

2° Originea dumnezeiască a autorității. – Fie că este privită în familie, la școală ori în societate, autoritatea este de origine dumnezeiască. Această propoziție decurge din dubla mărturie a Sfintei Scripturi și a rațiunii.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. – 1. Vechiul Testament: „Prin mine domnesc regii… și cârmuiesc căpeteniile și cei mari”, zice Dumnezeu în Pilde, VIII, 15, 16. – 2. Noul Testament. Iisus îi spune lui Pilat: „N-ai avea asupra Mea nici o putere, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus.” (Ioan, XIX, 11). „Orice suflet să fie supus stăpânirilor mai înalte, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu… De aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii pe care Dumnezeu a așezat-o”, scrie Sfântul PAVEL către Romani, XIII, 1, 2.

B. RAȚIUNEA. – A porunci presupune o superioritate care nu poate veni nici de la cel ce poruncește, nici de la societatea care l-a ales drept cap, fiindcă nici omul, nici societatea nu au puterea de a prescrie acte sub pedeapsa păcatului. Pentru ca un superior să aibă drept la ascultare, trebuie să fi primit o delegație de la Dumnezeu; trebuie să-L reprezinte pe Dumnezeu înaintea inferiorilor săi.

ARTICOLUL ÎNTÂI. – FAMILIA

(200) II. Datoriile copiilor față de părinții lor.

Aceste datorii sunt, în Porunca a IV-a, rezumate în singurul cuvânt „a cinsti”. Or, a cinsti cuprinde patru lucruri: iubirea, respectul, ascultarea și ajutorul.

1° Iubirea. – Acest sentiment este întemeiat pe fire; ar trebui ca fiii să fie foarte nerecunoscători ca să răspundă jertfelor pe care părinții și le impun altfel decât printr-o adâncă afecțiune. Se calcă această datorie atunci când cineva poartă în inima sa aversiune față de părinții săi, când le dorește răul, când le dorește moartea, când îi calomniază ori vorbește despre defectele lor, în loc de a căuta toate mijloacele de a le face plăcere și de a le ascunde imperfecțiunile.

2° Respectul. – Iubirea pe care orice copil trebuie s-o poarte părinților săi nu poate stinge respectul, care este un sentiment de venerație și de teamă față de aceia ce țin locul lui Dumnezeu. Copiii nu trebuie să se poarte cu părinții lor pe picior de egalitate. Oricare ar fi vârsta copiilor, oricare ar fi valoarea lor intelectuală și morală, oricare ar fi superioritatea educației lor și, se poate adăuga, oricare ar fi defectele și cusururile părinților, datoria respectului rămâne totuși, absolută și imperioasă; părinții, chiar nevrednici și vinovați, poartă, în pofida tuturor, „pecetea măreției dumnezeiești”. Cu cât înaintează mai mult în vârstă, cu atât au mai mult drept la respectul nostru. Copilul păcătuiește împotriva acestei datorii când îi este rușine de părinții săi, când le vorbește pe un ton arogant și disprețuitor ori când îi tratează cu prea multă familiaritate; cu atât mai mult când îi insultă, îi lovește ori le face proces, afară de cazul în care tatăl ar săvârși o nedreptate față de el.

3° Ascultarea. – Respectul este cea mai bună garanție a ascultării, iar ascultarea este cea mai bună dovadă a iubirii filiale. Totuși, când copiii au părăsit căminul părintesc, când Providența i-a pus, la rândul lor, în fruntea unei familii, ei nu mai sunt supuși controlului părinților. Se cuvine însă a nota că, din punct de vedere moral, emanciparea nu este niciodată deplină și că fiii sunt datori, toată viața lor, iubirii și respectului și chiar ascultării față de voințele drepte ale părinților lor. Ascultarea trebuie să fie: – a) promptă, fără discuție, – b) cu bucurie, fără plângere ori cârtire, și – c) întreagă. Nu sunt decât două cazuri în care autoritatea părintească întâlnește limite: – 1. cel dintâi este atunci când ea se află în opoziție cu autoritatea dumnezeiască; atunci trebuie răspuns, împreună cu Sfântul Petru, că „trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte, V, 29); – 2. al doilea este în alegerea stării de viață. Fără îndoială, copiii trebuie să asculte sfaturile înțelepte ale părinților într-o chestiune atât de gravă. Dar, fiindcă vocația se hotărăște sub influența supranaturală a harului și este strâns legată de chestiunea mântuirii veșnice, ascultarea strictă de părinți nu poate fi cerută în acest punct. Și dacă aceasta este adevărat pentru orice profesiune omenească, cu cât mai mult atunci când alegerea privește starea preoțească sau religioasă și atârnă numai de chemarea lui Dumnezeu! Păcatul neascultării poate fi de moarte ori venial, după gradul împotrivirii și importanța poruncii date. Pentru ca păcatul să fie de moarte, trebuie: – a) ca părinții să poruncească având voința, cel puțin implicită, de a obliga grav, – b) ca lucrul să fie materie importantă și – c) ca neascultarea să fie pe deplin voită.

4° Ajutorul. – Obligația ajutorului este întipărită în toate inimile; de aceea și legea civilă se învoiește cu dreptul natural și cu dreptul bisericesc (can. 542), când îi obligă pe copii să-și sprijine părinții care se află în mizerie. Copiii trebuie, așadar, să vină în ajutorul părinților lor în nevoile trupești și sufletești: – a) trupești, dându-le banii de care au nevoie în boală, la bătrânețe și în sărăcie și făcându-le slujirile pe care le-au primit de la ei când erau mici; – b) sufletești, procurându-le ajutoarele religiei; chemând preotul când sunt bolnavi, făcându-le înmormântare potrivită cu starea lor și, mai ales, rugându-se și făcând să se roage pentru odihna sufletului lor.

Corolare. –

A. SPIRITUL DE FAMILIE. – Sub numele de „tată și mamă” trebuie cuprinși toți aceia care fac parte din familie: bunicii, frații și surorile, unchii și mătușile, verii și verişoarele. Trebuie să dăm bunicilor noștri aceleași datorii ca părinților. – Frații și surorile trebuie să se iubească și să se ajute. Nu este oare fratele, pentru fratele său, prietenul cel mai bun și cel mai sigur pe care firea i l-a dat? Se cuvine ca între toți membrii familiei să domnească o solidaritate strânsă, care să îndepărteze cu grijă rivalitățile și geloziile meschine. Toți trebuie să aibă la inimă a păstra neatinse tradițiile sănătoase ale strămoșilor lor, a îmbogăți patrimoniul de cinste și de virtuți pe care l-au primit și a lăsa urmașilor un nume fără pată. În toate acestea stă spiritul de familie.

B. VIAȚA LUNGĂ, făgăduită celor ce își cinstesc părinții, trebuie înțeleasă în sensul că Dumnezeu pune atâta preț pe împlinirea acestui precept, încât îl răsplătește într-un chip deosebit, fie în lumea aceasta, fie în cealaltă. De altminteri, experiența de toate zilele arată că familiile în care copiii își respectă părinții sunt mai strâns unite – ceea ce este deja o răsplată – și binecuvântate de cer.

(201) III. Datoriile părinților față de copiii lor.
Aceste datorii sunt: 1 afecțiunea; 2 educația; 3 pilda.

1° Afecțiunea. – Nu este nevoie a stărui asupra acestei dintâi datorii, fiindcă firea a pus în inima tatălui și a mamei o afecțiune care merge până la tandrețe. Totuși, s-ar înțelege foarte rău această datorie dacă s-ar iubi totul la copii, chiar și defectele lor. Iubirea părinților trebuie să fie, dimpotrivă: a) fără slăbiciune. Nu trebuie să se dea copiilor ceea ce poate vătăma adevăratul lor interes. Un exces de sensibilitate și de tandrețe ar fi o greșeală. „Cine iubește bine pedepsește bine”: proverbul va rămâne veșnic adevărat; – b) fără egoism. Părinții să aibă totdeauna în vedere binele și fericirea copiilor lor, iar nu pe ale lor proprii; – c) fără predilecție. Părinții trebuie să aibă aceeași iubire pentru fiecare dintre copiii lor, căci preferința pentru unul ar naște gelozie în ceilalți și ar arunca dezbinare în sânul familiei; de pildă: istoria lui Iosif (Gen., XXXVII, 4).

2° Educația. – Educația are un îndoit obiect: trupul și sufletul. Ea are drept scop a dezvolta facultățile fizice, intelectuale și morale ale copilului.

A. EDUCAȚIA FIZICĂ. – a) Părinții trebuie să asigure copiilor lor întreținerea materială. Această datorie începe din primele ceasuri ale vieții copilului. Firea a voit ca ea să revină mai întâi mamei: aceasta nu are dreptul, afară de un motiv grav, să-și trădeze misiunea și să se sustragă de la această primă datorie a maternității. Când copiii au crescut, asupra tatălui cade mai ales sarcina de a fi sprijinul familiei. Sau, mai bine zis, tatăl și mama trebuie să lucreze, fiecare în sfera sa, pentru a le procura copiilor hrana și îmbrăcămintea potrivite cu starea lor și cu rangul lor. b) Ei trebuie să vegheze, de asemenea, ca ai lor copii să-și dezvolte puterile trupești prin exerciții fizice potrivite vârstei lor: sănătatea trupului este, într-adevăr, o condiție a sănătății sufletului (mens sana in corpore sano). Prin dezvoltarea forțelor fizice copiii vor deveni în stare să susțină luptele vieții și să se plece cu bărbăție celor două mari legi ale suferinței și ale jertfei. c) În sfârșit, să-i deprindă cu munca și să nu uite că cel mai bun mijloc de a ajunge la acest scop este a da ei înșiși pilda, chiar dacă starea averii lor le-ar îngădui să trăiască în trândăvie.

B. EDUCAȚIA INTELECTUALĂ ȘI MORALĂ. – Aceasta stă în formarea celor două facultăți stăpânitoare ale copilului: adică a inteligenței și a voinței sale. Cea dintâi se numește instrucțiunea, iar a doua educația.

a) INSTRUCȚIUNEA. – Nimic nu este mai însemnat decât cultura minții. Dar înainte de a îmbrățișa un fel de instrucțiune mai curând decât altul, părinții trebuie să consulte gusturile și aptitudinile copilului; altminteri ar risca să-l facă un dezrădăcinat. Dacă au la inimă să-l așeze în locul voit de Dumnezeu, trebuie să-i caute vocația, fără a se lăsa târâți de considerente de interes și de visuri de mărire.

b) EDUCAȚIA. – Oricare ar fi prețul instrucțiunii, ea ar fi foarte zadarnică dacă educația nu s-ar da în același timp. Cultura minții este un mare bine; formarea voinței și a caracterului nu este un bine mai puțin prețios. Ea se face prin convingere, prin autoritate și prin acțiunea morală de toate clipele. Ea impune părinților două datorii de cea dintâi ordine: supravegherea și corecția.

1. Supravegherea. – A supraveghea înseamnă a preveni răul; înseamnă a-l înăbuși din rădăcină. Părinții trebuie, așadar, să îndepărteze tot ceea ce poate vătăma sufletul copiilor lor: tovărășiile rele, cărțile și ziarele care atacă credința ori rănesc morala; și trebuie să le insufle ideile de datorie, de virtute și de stăpânire de sine.
2. Corecția. – A supraveghea nu ajunge; trebuie, pe deasupra, să se și corecteze. A corecta înseamnă a îndrepta, a mustra pe copil când face rău: muncă delicată, în care două excese, deopotrivă funeste, trebuie ocolite: un exces de îngăduință și un exces de asprime. Pe de o parte, o mustrare prea moale este aproape o încurajare de a recidiva. Pe de altă parte, o autoritate despotică nu este mai puțin primejdioasă și nu dobândește decât rezultate de suprafață. Mai ales trebuie evitat a trece de la o extremă la alta, de la prea multă asprime la o îngăduință excesivă. Taina unei bune cârmuiri este a ști să unești blândețea cu tăria. Rare trebuie să fie cazurile în care ascultarea nu este impusă decât prin constrângere. Este bine a disciplina libertatea copilului, dar nu trebuie a o apăsa.

Mai presus de toate, educația trebuie să fie creștinească. Dacă educația religioasă nu este întotdeauna îndeajuns, și în chip infailibil, spre a asigura biruința moralei, experiența este acolo pentru a dovedi că nu se desparte nepedepsit morala de religie și că o educație fără religie duce aproape fatal la o educație fără morală. Părinții trebuie, așadar, să-și boteze copiii cât mai curând, să-i învețe, îndată ce cresc, rugăciunile și primele adevăruri ale religiei, să-i trimită la catehism și să-i încredințeze unor învățători creștini (vezi Nr. 202).

3° Pilda bună. – Oricâtă grijă ar lua părinții pentru educația copiilor lor, sfaturile lor, ca să nu rămână neroditoare, trebuie sprijinite prin exemplu. „Învățăturile folosesc puțin, zice FÉNELON, dacă exemplele vin să le dezmintă.” Cum ar putea părinții să învețe virtutea, să recomande rugăciunea, asistența la Sfânta Liturghie, datoria pascală, ascultarea de legile abstinenței, dacă purtarea lor ar fi într-o vădită împotrivire cu învățătura lor?

ARTICOLUL II. – ȘCOALA

(202) IV. Alegerea școlii. Datoriile elevilor.

1° Alegerea școlii. – Formarea intelectuală și morală a copiilor este una dintre principalele datorii ale părinților: după dreptul natural, asupra lor cade această sarcină. Însă, de regulă, se întâmplă că părinții nu sunt în stare ori nu au timpul să-și instruiască singuri copiii; ei trebuie, așadar, să-și ia ajutători care să-i suplinească în această muncă delicată. Atunci se pune pentru ei grava chestiune a alegerii școlii: școală liberă și catolică ori școală oficială și neutră. Dacă nimic nu-i împiedică, părinții trebuie să-și trimită copiii la școlile catolice. Dacă nu pot face aceasta fără neajunsuri serioase, ei trebuie să suplinească, ei înșiși ori prin alții, învățământul religios pe care școala neutră nu-l dă.

2° Datoriile elevilor. – Școala fiind prelungirea familiei, iar dascălii ținând locul părinților, urmează că elevii trebuie să-și trateze dascălii ca pe tatăl și mama lor, adică: – 1. să-i iubească, pentru devotamentul pe care li-l arată și pentru osteneala pe care și-o dau ca să-i instruiască; – 2. să-i respecte, vorbindu-le totdeauna cu deferență și ferindu-se a face batjocură de defectele lor; – 3. să le asculte, nu din frica pedepselor, ci fiindcă dascălii sunt reprezentanții autorității părintești; – 4. să le păstreze o adâncă recunoștință pentru îndoitul binefaceri al unei instrucțiuni solide și al unei educații creștine pe care le-au primit de la ei: recunoștința este răsplata inimii.

(203) V. Datoriile dascălilor față de elevii lor.

Dascălii în învățământ: profesorii, învățătorii, învățătoarele, pe scurt, toți aceia care sunt însărcinați cu educația tinereții și care sunt, prin aceasta, depozitarii autorității părinților, datoresc elevilor lor: – 1. o afecțiune sinceră și devotată, lipsită de slăbiciune și de părtinire, o afecțiune creștină și supranaturală, care își propune mai presus de toate binele copilului; – 2. ei trebuie să dea toate îngrijirile lor instrucțiunii și educației elevilor: așadar să-și pregătească cu conștiinciozitate lecțiile, spre a da cea mai bună învățătură cu putință. Râvna lor nu trebuie să se mărginească la cultura minții: formarea caracterului și a voinței trebuie să meargă alături; această din urmă lucrare se face printr-o corecție dreaptă și fermă și mai ales prin sfaturi bune; – 3. pilda bună: influența pe care dascălii o dobândesc asupra elevilor lor este în raport nu numai cu calitățile lor intelectuale, ci și cu virtuțile pe care le dau ca exemplu.

ARTICOLUL III. – SOCIETATEA

Omul nu este numai membru al unei familii; el aparține și societății, unei îndoite societăți: societatea civilă și societatea religioasă; de aici, noi datorii în diferitele situații pe care le poate ocupa. Va trebui, așadar, să trecem în revistă datoriile reciproce ale slujitorilor și ale stăpânilor, ale supușilor și ale cârmuitorilor, ale credincioșilor și ale păstorilor.

(204) VI. Datoriile slujitorilor și ale stăpânilor.

1° Datoriile slujitorilor. – Sub numele de slujitori trebuie înțeleși muncitorii, funcționarii și servitorii, adică oamenii casei (lat. domus, casă). Slujitorii datoresc stăpânilor și patronilor lor: – 1. respectul și iubirea creștinească, ca față de niște reprezentanți ai lui Dumnezeu: „Slujitori, slujiți stăpânilor voștri cu dragoste, ca slujind Domnului și nu oamenilor”, scrie Sfântul PAVEL către Efeseni (VI, 7); – 2. ascultarea în ceea ce privește slujba lor; – 3. credincioșia: un bun slujitor tratează interesele patronului său ca pe ale sale; face cu conștiinciozitate lucrul pentru care este plătit și nu-i pricinuiște nici o pagubă; nu caută să surprindă secretele familiei și, dacă le cunoaște, se păzește bine de a le dezvălui.

2° Datoriile stăpânilor. – Stăpânii și stăpânele casei, patronii, șefii de fabrică ori de atelier trebuie: – a) să-și comande inferiorii cu bunăvoință, să nu le adreseze niciodată cuvinte jignitoare și să nu îngăduie ca ai lor copii să le vorbească urât; – b) să se îngrijească de sufletul lor și, pentru aceasta, să-i mustre când fac rău, să le ușureze împlinirea datoriilor religioase și să le predice prin exemplu; – c) să le dea hrană cuviincioasă, un salariu echitabil (vezi Nr. 273 bis).

(205) VII. Patria. Datoriile cetățenilor.

1° Patria. – Orice om are o patrie, care este, precum arată cuvântul, pământul părinților săi, alcătuită dintr-un grup mai mult ori mai puțin numeros de indivizi supuși acelorași cârmuitori și acelorași legi. Patria, numită și națiune ori stat, este așadar o nouă societate, mijlocitoare între familie, satul ori orașul pe care-l locuim (mica patrie), pe de o parte, și, pe de altă parte, omenirea ori marea familie omenească.

2° Datoriile cetățenilor. – Cetățenii aceluiași ținut au ca datorii principale: respectul cârmuitorilor, ascultarea de legi, plata impozitelor drepte, serviciul militar, votul și patriotismul.

A. RESPECTUL CÂRMUITORILOR. – Supușii trebuie să cinstească și să respecte pe toți depozitarii autorității civile, adică pe capul statului și pe toți aceia care au misiunea de a face legile și de a le aplica. Chiar dacă nu sunt totdeauna vrednici de recomandare, ei nu încetează a reprezenta autoritatea dumnezeiască pentru treburile temporale. „Magistrații, zice Sfântul PAVEL, sunt slujitorii lui Dumnezeu.” (Rom., XIII, 6).

B. ASCULTAREA DE LEGI. – Supușii sunt ținuți în conștiință să asculte legile țării lor, chiar dacă aceste legi, făcute în interesul general, sunt în opoziție cu interesele lor particulare și le cer jertfe. Fără îndoială, nu toate legile impun aceeași obligație și se cuvine a deosebi, precum s-a văzut mai înainte (Nr. 166), între legile preceptive ori prohibitive și legile pur penale. Nu este mai puțin adevărat că orice lege dreaptă impune o obligație. Numai în cazul în care legea ar fi vădit nedreaptă, adică potrivnică legii naturale ori legii dumnezeiești pozitive, ar trebui să se răspundă, cu Sfântul Petru și Apostolii, că „trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”. (Fapte, V, 29).

C. PLATA IMPOZITELOR. – Supușii nu au dreptul să se sustragă de la impozit: ei trebuie să contribuie la sarcinile statului după măsura mijloacelor lor (vezi Nr. 229).

D. SERVICIUL MILITAR. – Orice tânăr socotit apt trebuie să-și împlinească serviciul militar, spre a deveni în stare să-și apere patria dacă este atacată. Este, așadar, o greșeală gravă a căuta să se facă scutit de această lege care trebuie să asigure apărarea și salvarea țării.

E. VOTUL. – Orice cetățean care este alegător trebuie să voteze și să voteze bine. Or, a vota bine înseamnă a-ți da sufragiul candidatului celui mai bun, adică celui mai în stare să apere interesele patriei și ale religiei, chiar dacă nu este acela care, personal, are preferințele noastre. Este o greșeală gravă a vota pentru un dușman al religiei ori a-i favoriza alegerea prin abținere.

F. PATRIOTISMUL. – Patriotismul este iubirea de predilecție pentru țara noastră, care ne face s-o preferăm altora și să lucrăm ca ea să fie fericită și prosperă. El nu cuprinde nicidecum ura față de străin: toți oamenii, într-adevăr, au drept la simpatia noastră, fiindcă fac parte din omenire. Totuși, nu trebuie să se cadă în această boală a internaționalismului, care exagerează iubirea de omenire în dauna iubirii de patrie. Internaționalismul impiu și naționalismul exagerat sunt două excese pe care se cuvine a le evita. Sentimentul patriotic, aprobat de Sfânta Scriptură, se arată, de altminteri, mult mai mult prin fapte decât prin vorbe. În timp de pace, ne arătăm patrioți dacă împlinim cu strictețe toate datoriile noastre civice, mai sus pomenite; în timp de război, trebuie să răspundem îndată chemării țării și să-i jertfim bunăstarea noastră, interesele noastre și, dacă trebuie, viața noastră.

(206) VIII. Datoriile cârmuitorilor.

Puterea pe care cârmuitorii o țin în mâinile lor nu este o proprietate privată; este un depozit sacru care le vine de la Dumnezeu și de care vor trebui să-i dea socoteală. Ei trebuie, așadar: – a) să lucreze la binele comun, să caute nu folosul lor personal, ci interesele supușilor lor și să nu neglijeze nimic din ceea ce poate face prosperitatea și gloria țării. Ei trebuie să procure tuturor cetățenilor mijloacele de a dobândi cinstit bunurile materiale, intelectuale și morale la care au dreptul să tindă, să mențină ordinea apărând persoanele și bunurile împotriva atacurilor nedrepte. Iubind și voind pacea, ei trebuie să pregătească apărarea teritoriului, spre a-l pune la adăpost de agresiuni vrăjmașe; – b) ei trebuie să facă legi drepte care să contribuie la binele tuturor și să nu vatăme niciodată libertățile cele mai sfinte, între care trebuie pusă pe primul loc libertatea religioasă; – c) ei trebuie, în sfârșit, să dea pildă bună, arătându-se scrupuloși păzitori ai legilor dumnezeiești și omenești.

(207) Datoriile credincioșilor și ale păstorilor.

1° Datoriile credincioșilor. – Credincioșii datoresc Papei, Episcopului lor, Parohilor și Preoților în general: – a) un respect religios: respect care se îndreaptă mult mai puțin către om decât către caracterul sacru cu care este înveșmântat și care subzistă întotdeauna în pofida slăbiciunilor, greșelilor și defectelor persoanei. De aceea, ei trebuie să se abțină de a-i denigra, de a-i ridiculiza și de a-i calomnia. Să aibă, dimpotrivă, pentru ei o simpatie adevărată; să-i iubească pe niște călăuze înțelepte și pe niște prieteni adevărați; – b) ascultarea, ca față de Iisus Hristos al cărui reprezentanți sunt; și – c) ajutorul. Ei trebuie să se roage pentru ei și să-i sprijine cu mijloacele lor (vezi Nr. 255).

2° Datoriile păstorilor. – Păstorii au mari obligații de împlinit față de credincioșii supuși autorității lor. Cele mai însemnate sunt: – a) să-i instruiască și să le propovăduiască Evanghelia, să corecteze și să combată abuzurile și scandalurile; – b) să le administreze sacramentele; – c) să viziteze pe bolnavi; într-un cuvânt, să se devoteze, să se cheltuiască pentru binele turmei lor, să-i zidească prin pietatea lor, prin curăția moravurilor lor și printr-o caritate neobosită, care știe să vină în ajutorul tuturor mizeriilor și să compătimească suferința săracului și a celui întristat.

Concluzie practică.

1 Dumnezeu a voit să sprijine Porunca a IV-a printr-o îndoită sancțiune. Pe de o parte, a rostit amenințări împotriva celor ce o calcă: „Blestemat să fie cel ce-și disprețuiește tatăl și mama.” (Deut., XXVII, 16.) Pe de altă parte, a făcut cele mai frumoase făgăduințe celor ce îi sunt credincioși: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie zilele lungi.” (Ieș., XX, 12.) Copiii să-și aducă aceasta aminte totdeauna.

2 Dacă părinții vor să dea copiilor o educație cu adevărat creștinească, este nevoie să unească totdeauna exemplul cu sfatul.

3 Cel mai bun mijloc pentru superiori de a dobândi de la inferiorii lor respectul, ascultarea și afecțiunea este de a exercita autoritatea cu blândețe și bunătate, fără trufie și fără dispreț.

LECTURI. 

1 Ham este blestemat pentru că a râs de tatăl său căzut în beție. (Facere, IX, 18, 25). 2 Ascultarea lui Isaac. (Facere, XXII).

TEME SCRISE. 

 1 Înșirați toate binefacerile pe care le-ați primit de la părinții voștri și spuneți pentru ce trebuie să-i iubiți și să-i respectați. 2 Copiii trebuie să asculte totdeauna de părinții lor? Nu este oare o vârstă când devin liberi? Este oare și un timp când pot înceta să-i respecte? 3 Se poate asculta de tatăl său dacă poruncește să se blasfemieze? 4 Până la ce vreme părinții noștri sunt obligați să poarte grijă de întreținerea noastră? 5 Este oare o chestiune de dreptate a veni în ajutorul părinților noștri în nevoile lor? 6 Dumnezeu făgăduind o viață lungă copiilor care-și cinstesc părinții, cei ce ascultă de această poruncă sunt ei siguri că vor ajunge bătrâni? Despre ce viață mai ales este vorba? 7 De la cine țin superiorii dreptul de a porunci inferiorilor lor?