• I 1 Care este obiectul Poruncii a III-a a lui Dumnezeu? 2 Iudeii dădeau cult lui Dumnezeu în aceeași zi ca noi? 3 Pentru ce se alesese Sabatul? 4 Pentru ce Duminica a fost pusă în locul sâmbetei în legea creștină? 5 De la ce epocă datează această înlocuire a Duminicii cu sâmbăta? 6 Care sunt cele două datorii impuse de Biserică pentru a sfinți Duminica? 7 Care este temeiul Poruncii a III-a?
• II. 1 Porunca a III-a determină ea modul după care trebuie să dăm cult lui Dumnezeu? 2 Cine a poruncit asistența la Liturghie în Duminici și sărbători? 3 De la ce vârstă este cineva obligat să asiste la Liturghie Duminica?
• III. 1 Cum se împlinește obligația asistenței la Liturghie? 2 Ce înțelegeți prin prezență trupească? 3 Trebuie să se asiste la Liturghia întreagă? 4 Care sunt omisiunile grave? 5 Ce părți trebuie socotite ca materie ușoară? 6 Ce înțelegeți prin asistență religioasă? 7 Ce atenție se cere? 8 Se poate asista la Liturghie în orice biserică?
• IV. 1 Care sunt cauzele ce dispensează de asistența la Liturghie? 2 Cei ce sunt dispensați de asistența la Liturghie sunt ei dispensați și de datoria de cult?
• V. 1 Nu este oare datoria de odihnă condiția datoriei de cult? 2 Ce lucrări îngăduie Biserica? 3 Ce lucrări oprește? 4 Ce lucru constituie materie gravă? 5 Este datoria de cult mai imperioasă decât datoria de odihnă?
• VI. 1 Care sunt cauzele ce îngăduie a lucra în Duminici și în zile de sărbătoare?
• VII. 1 Sunt asistența la Liturghie și abținerea de la lucrările servile singurele obligații pe care le impune Porunca a III-a? 2 Care sunt lucrările de pietate recomandate pentru a sluji lui Dumnezeu cu evlavie?

(191) Termeni.

„Duminicile vei păzi”: Duminicile vei sfinți; vei face să fie sfințite, adică închinate Domnului prin împlinirea de lucrări sfinte, de acte religioase. „Slujind lui Dumnezeu cu evlavie”, adică prin lucrări de pietate, pe lângă cele două datorii esențiale: a nu lucra și a asista la Sfânta Liturghie.
Lucrări servile (din lat. „servus”, rob). Lucrări care țin de starea de rob ori de iobag. Prin acestea se înțeleg lucrările trupești, odinioară rânduite robilor, împlinite astăzi de slujitori, muncitori și oamenii de trudă, lucrări la care trupul are parte mai mult decât mintea.
Lucrări liberale (din lat. „liberalis”, „liber”, liber). Lucrări făcute de persoane de stare liberă și în care mintea are parte mai mult decât trupul.
Lucrări mixte ori comune. Lucrări care nu țin de nici o profesiune, făcute de toți fără deosebire, ca a te juca, a călători. Vânătoarea, deși este mai mult un exercițiu al trupului, nu este însă oprită. – Să se noteze totuși că a fost oprită în veacul al IX-lea, precum și mai târziu, în veacul al XII-lea, pescuitul a fost prohibat. Biserica a suprimat, pe urmă, aceste două opriri.

DEZVOLTARE

(192) I. Porunca a III-a a lui Dumnezeu. Obiect. Temei.

1° Obiect. – Porunca a III-a a lui Dumnezeu este, ca și a doua, o urmare a celei dintâi și se raportează la virtutea religiei. Ea are, într-adevăr, ca obiect a hotărî ziua în care trebuie, ca indivizi și ca societate, să ne împlinim către Dumnezeu îndoită datorie de cult privat și de cult public.
În Legea veche, această zi era Sâmbăta: „Adu-ți aminte, zice Decalogul, de ziua Sâmbetei ca s-o sfințești. Șase zile vei lucra și-ți vei face toate lucrările tale. Iar ziua a șaptea este Sâmbătă (cuvânt ebraic care înseamnă odihnă) închinată lui Iehova, Dumnezeul tău: să nu faci nici o lucrare… Căci în șase zile a făcut Iehova cerul, pământul, marea și toate câte sunt în ele, și S-a odihnit în ziua a șaptea; pentru aceea a binecuvântat Iehova ziua Sâmbetei și a sfințit-o.” (Exod, XX, 8, 11).
În Legea nouă, această zi este Duminica: „Duminicile vei păzi, slujind lui Dumnezeu cu evlavie.” Această deosebire de zi cere câteva observații.

REMARCI. –
a) Se cuvine a se nota mai întâi că datoria de cult este anterioară oricărei legi pozitive. Înainte de promulgarea Decalogului, ea era deja înscrisă în inima omului prin legea naturală. Preceptul Decalogului n-a făcut, așadar, decât să determine epoca în care omul avea să dea acest cult și timpul pe care avea să i-l consacre.

b) În Legea veche, Sabatul (adică sâmbăta, sau mai bine zis de vineri de la apusul soarelui până sâmbăta la aceeași oră) era ziua consacrată Domnului. Întâiul capitol din Facere, unde Dumnezeu este înfățișat lucrând șase zile și odihnindu-Se a șaptea, este o povestire preînchipuitoare a legii Sabatului.

c) Preceptul sfințirii unei zile din șapte a rămas același în religia creștină; dar Duminica a fost pusă în locul sâmbetei, în amintirea Învierii lui Cristos și a pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor: evenimente care s-au petrecut amândouă Duminica.
Această înlocuire a Duminicii în locul Sabatului se urcă, de altminteri, la cele dintâi ceasuri ale Creștinismului. În adevăr, Apostolii au continuat a păzi Sabatul împreună cu Iudeii; dar când Sabatul se sfârșea, ei făceau, în amintirea lui Cristos, ospățul euharistic și, în acest scop, se adunau de obicei noaptea, „fie pentru a aminti ceasul instituirii Euharistiei, fie pentru a îngădui creștinilor îndepărtați prin distanță să ia parte la ea, fie iarăși pentru a scăpa de prigonirile iudaice”. (Fapte, XX, 7; Apoc., I, 10).

d) Conformându-se tradiției Apostolilor și unui obicei care s-a statornicit încetul cu încetul, Biserica a fixat, în chip definitiv, modul de sfințire a Duminicii și a impus două datorii: o datorie de cult și o datorie de odihnă.

2° Temei. – Porunca a III-a își trage temeiul din prețioasele avantaje pe care le oferă sub întreit aspect: individual, familial și social.

A. SUB ASPECT INDIVIDUAL, sfințirea Duminicii este binefăcătoare pentru suflet și pentru trup. – 1. Consacrarea unei zile pe săptămână cultului lui Dumnezeu îngăduie sufletului să uite pentru o clipă grijile vremelnice și să „își ia zborul către înălțimi”, gândindu-se la mântuire și la interesele sale veșnice. – 2. Pe de altă parte, odihna este pentru om o necesitate absolută. Trupul omenesc nu este o mașină care poate merge fără oprire; puterile lui s-ar istovi curând dacă ar fi supus unei munci neîntrerupte. Impunându-i o zi de odihnă pe săptămână, Decalogul se acordă, așadar, cu o lege a naturii, recunoscută de toți economiștii.

B. SUB ASPECT FAMILIAL, odihna duminicală este adesea singurul mijloc care îngăduie părinților și copiilor să se afle împreună și să guste laolaltă bucuriile familiei.

C. SUB ASPECT SOCIAL, sfințirea Duminicii oferă omului o excelentă prilejire de a da lui Dumnezeu cultul public care îi este impus, precum am văzut (N° 171), de Porunca I a lui Dumnezeu.

(193) II. Datoria de cult. Preceptul asistenței la Sfânta Liturghie.

Porunca a III-a a lui Dumnezeu, care amintește datoria de cult pe care o datorăm Creatorului nostru și care îi fixează împlinirea în ziua Duminicii, nu determină chipul după care omul trebuie să se achite de această datorie. De aceea Biserica a suplinit aceasta prin Porunca sa a II-a, astfel alcătuită: „Duminicile Liturghie vei asculta și sărbătorile asemenea.” Fiindcă Sfânta Liturghie este actul cel mai înalt și cel mai desăvârșit prin care putem adora pe Domnul, Biserica a socotit că credincioșii ei nu au un mijloc mai bun de a sfinți Duminica decât prin participarea la acest act al cultului de latrie. În consecință, ea a poruncit, sub pedeapsa unei greșeli grave, tuturor credincioșilor care au atins vârsta de șapte ani, să asiste la Sfânta Liturghie în Duminici și în sărbătorile de poruncă.
Vom vedea cum se împlinește această obligație și care sunt cauzele ce scuză de împlinirea preceptului.

(194) III. Cum se împlinește obligația asistenței la Sfânta Liturghie.

Condițiile cerute pentru a împlini obligația asistenței la Sfânta Liturghie sunt: prezența trupească, ascultarea Liturghiei întregi, asistența religioasă și asistența în locul cerut.

A. Prezența trupească. – Trebuie a fi de față cu trupul în locul unde se slujește Liturghia, astfel încât să te poți uni cu preotul care o celebrează și să-i urmărești actele; ascultarea Liturghiei la radio nu împlinește, așadar, această întâi condiție. Dar nu este nevoie să vezi pe preot, nici să-i auzi glasul; ajunge să cunoști momentele esențiale ale jertfei prin mișcările asistenței ori prin sunetul clopoțelului.
Asistă, deci, la Sfânta Liturghie: – a) cei care sunt într-o capelă, înapoia altarului ori înapoia unui stâlp; – b) cei care sunt în sacristie, cu condiția să vadă ori să audă pe preot; – c) cei care sunt în afara bisericii, lângă ușa de intrare, și chiar cei ce sunt într-o casă vecină de unde pot vedea ceremoniile Liturghiei, cu condiția ca acea casă să fie la o distanță foarte mică (nu mai mult de treizeci de pași, după Lugo).

B. Ascultarea Liturghiei întregi. – A omite o parte însemnată a Liturghiei este totdeauna o greșeală gravă. Or, partea poate fi însemnată fie din pricina lungimii, fie din pricina demnității părții omise.

a) PĂRȚI ÎNSEMATE DIN PRICINA LUNGIMII: – 1. De la începutul Liturghiei până la Ofertoriu inclusiv. – 2. Omiterea de la început până la Evanghelie exclusiv și a părții care urmează după împărtășirea preotului: acesta este cazul celui ce sosește în clipa Evangheliei și pleacă îndată după împărtășire.

b) PĂRȚI ÎNSEMATE DIN PRICINA DEMNITĂȚII: – 1. De la Consacrare până la Pater; – 2. numai Consacrarea; – 3. și chiar numai Împărtășirea, după cei ce socotesc că ea ține de esența jertfei.

Trebuie, deci, socotită ca materie ușoară omisiunea: – 1. a celor ce preced Ofertoriul; – 2. a celor ce urmează după Împărtășire; – 3. numai a Ofertoriului ori a Prefeței. După părerea unanimă a teologilor, acela care asistă la o parte din Liturghia unui preot și la o parte din Liturghia altuia împlinește preceptul, cu condiția să nu fie prea mare interval între cele două Liturghii și ca Consacrarea și Împărtășirea să se afle în aceeași Liturghie, fiindcă altminteri unitatea jertfei n-ar fi îndeajuns păstrată.

C. Asistența religioasă. – Nu ajunge a fi de față cu trupul; trebuie încă ca asistența să fie religioasă; trebuie, așadar, a uni prezenței trupești intenția și atenția: – a) intenția, cel puțin implicită, de a da cult lui Dumnezeu. Nu împlinește preceptul acela care merge la biserică numai cu scopul de a întâlni un prieten, de a asculta muzică ori din teamă de părinții și de învățătorii săi; – b) atenția exterioară, care exclude orice faptă nepotrivită cu atenția lăuntrică. Nu se poate, deci, citi cărți profane, scrie, picta, vorbi ori dormi în timpul unei părți însemnate a Liturghiei. Dar se poate recita rozariul, face o lectură pioasă și chiar, probabil, a te spovedi, mai ales dacă spovada este scurtă și nu poate fi amânată.

D. Asistența în locul cerut. – „Se împlinește preceptul de a asculta Liturghia asistând la o Liturghie de orice rit și oriunde s-ar sluji, în aer liber, într-o biserică, într-un oratoriu public ori semi-public și în capelele private ale cimitirelor, dar nu, fără un privilegiu acordat de Sfântul Scaun, în celelalte oratorii private” (can. 1249).

(195) IV. Cauzele care scuză de asistența la Sfânta Liturghie.

Cauzele care scuză de asistența la Sfânta Liturghie sunt: neputința fizică, neputința morală, datoria de stare, dragostea și obiceiul.

A. Neputința fizică. – a) Boala: infirmii și convalescenții care sunt în primejdie de recădere sunt dispensați de asistența la Liturghie. – b) Lipsa slujbei religioase: navigatorii care sunt pe mare, deținuții în închisori unde nu este capelan, sunt dispensați prin însăși starea faptului.

B. Neputința morală. – a) Distanța: o leghe nu ajunge pentru a dispensa de precept și chiar o distanță mai mică, dacă drumurile sunt rele, afară numai dacă există mijloace de locomoție care înlătură greutățile acestor mici distanțe. – b) Teama de un neajuns ori de o pagubă gravă: astfel negustorii care ar pierde prilejul unui câștig însemnat, călătorii care nu pot întrerupe o călătorie necesară, copiii și slujitorii care sunt amenințați cu rele tratamente ori cu alungare, sunt dispensați.

C. Datoria de stare. – Sunt scuzați de asistența la Liturghie toți cei ce au o funcțiune necesară de împlinit în acel timp: astfel este cazul unei mame reținute acasă de îndatoririle familiei, al soldatului care trebuie să stea de gardă, al funcționarilor însărcinați cu un serviciu public, al muncitorilor și slujitorilor care sunt în slujba unui patron ce nu le îngăduie să meargă la biserică, atâta vreme cât nu pot afla lucru în altă parte.

D. Dragostea. – Datoria dragostei întrece datoria religiei; ea dispensa, așadar, de precept pe cei ce îngrijesc bolnavii și nu pot fi înlocuiți, pe cei ce aleargă să dea ajutor într-un caz de incendiu, într-o furtună ori altă nenorocire.

E. Obiceiul. – De pildă, persoanele aflate în doliu, pentru tot timpul cât nu ies din casă; logodnicii care nu au altă Liturghie în afara aceleia în care se vestesc strigările lor de căsătorie, sunt dispensați, dacă acesta este un uz statornicit în loc.

Remarcă. – Toți aceia care, în virtutea unei dispense admise de Biserică, nu asistă la Liturghie nu încetează a avea datoria de cult de a o da lui Dumnezeu. De aceasta, într-adevăr, nimeni nu este dispensat; trebuie deci, în caz de scuză, a înlocui Liturghia prin alte acte de adorare și mai ales prin rugăciune.

(196) V. Datoria de odihnă. Lucrări îngăduite. Lucrări oprite.

1° Preceptul. – A doua datorie impusă de Porunca a III-a este aceea de a nu lucra Duminica. Ea este, de altminteri, urmarea sau, dacă se voiește, condiția datoriei de cult; căci cum s-ar putea împlini lucrările de religie poruncite, dacă s-ar stărui, ca în toate zilele, în îndeletnicirile obișnuite?
De altfel, poruncind odihna duminicală, Biserica n-a făcut decât să urmeze legea Decalogului, fără a-i adopta însă rigorismul. În Legea veche, într-adevăr, obligația încetării lucrului în Sabat era de o asprime extremă. Faptele cele mai mici, cele mai trebuincioase ale vieții erau obiectul unei opriri: nici o muncă manuală nu era îngăduită; a strânge lemne, a face foc, a pregăti hrana, toate erau crime. Nu se smintiseră oare Fariseii văzând pe ucenicii Domnului nostru culegând spice de grâu într-o zi de Sabat, ca să-și potolească foamea? (Mat., XII, 2).
Biserica, deși s-a conformat tradiției iudaice, nu a mers atât de departe ca legea mozaică. Tălmăcind gândul și duhul Domnului nostru, care răspundea Fariseilor că „Sabatul a fost făcut pentru om și nu omul pentru Sabat” (Marcu, II, 27), ea a făcut deosebire între lucrările servile, lucrările liberale și lucrările mixte: pe acestea le-a îngăduit, pe acelea le-a oprit.

2° Lucrările îngăduite. – Se poate pune ca principiu general că orice lucrare care nu împiedică sfințirea Duminicii este îngăduită. Astfel sunt: – a) lucrările liberale (Vocabular): astfel este îngăduit a studia, a citi, a scrie, a face muzică, pictură (afară de zugrăvitul clădirilor), a da lecții, chiar dacă sunt plătite; – b) lucrările mixte ori comune: astfel este îngăduit a merge la pescuit, la vânătoare, a călători etc.

3° Lucrările oprite. – Sunt oprite: – a) lucrările servile (Vocabular): astfel, este oprit a ara, a zidi, a coase, a spăla, a călca rufele etc.; – b) lucrările judecătorești, precum a intenta un proces, a cita părțile, a asculta martorii, a pleda, a rosti o sentință, a executa o hotărâre, sunt asimilate lucrărilor servile; – c) de asemenea, vânzările publice, bâlciurile, târgurile și piețele sunt oprite, dacă nu sunt scuzate prin obiceiuri legitime ori prin indulturi particulare (can. 1248).
Toate lucrările mai sus amintite sunt oprite, chiar dacă se fac fără plată, de pildă pentru o faptă bună, deoarece intenția nu schimbă natura acțiunii.
Greșeala este cu atât mai gravă cu cât lucrul durează mai mult. Teologii admit în chip obștesc că lucrul servil de două până la trei ceasuri, și chiar mai puțin dacă este scandal, poate constitui o greșeală gravă.
Preceptul, care îi atinge pe muncitori, privește, cu atât mai mult, pe stăpâni și pe părinții care își pun slujitorii ori copiii la lucru; vina lor sporește după numărul persoanelor pe care le întrebuințează.

Remarci. – Din cele spuse mai sus este ușor a trage următoarele concluzii: – a) datoria de cult trece înaintea datoriei de odihnă, și oricine este îngăduit să lucreze nu este, prin aceasta, scutit de asistența la Sfânta Liturghie. Aceasta, într-adevăr, rămâne totdeauna obligatorie, afară de cazurile de dispensă legitimă arătate mai sus. – b) datoria de cult rămâne totdeauna, precum am spus deja, în afara oricăror dispense: dispensa de asistență la Liturghie și dispensa de odihnă.

(197) VI. Cauzele care îngăduie lucrările servile.

Cauzele care îngăduie a lucra în Duminici și în zilele de sărbătoare sunt: necesitatea, pietatea, dragostea, obiceiul și dispensa.

1° Necesitatea publică sau privată. – Este îngăduit a continua lucrul în Duminici ori în zilele de sărbătoare, dacă nu poate fi întrerupt fără un neajuns serios pentru persoană ori pentru societate. Este îngăduit a strânge o recoltă pusă în primejdie de vremea rea. Motivul sărăciei personale este o scuză îndeajuns; se cuvine însă a lucra pe ascuns, pentru a evita scandalul. Necesitatea îngăduie a opri un incendiu, a zăgăzui o inundație, a repara podurile, canalele, drumurile trebuitoare serviciului public. Croitorii și croitoresele care lucrează noaptea de sâmbătă, pentru a sfârși haine de lux, nu păcătuiesc atunci când, altminteri, s-ar expune să-și piardă clientela și să lase fără lucru pe ai lor.

2° Pietatea. – S-au socotit întotdeauna ca licite lucrările manuale care au drept scop și obiect cultul dumnezeiesc, precum a mătura, a împodobi o biserică, a pregăti cele trebuincioase pentru solemnitatea unei sărbători, a face altare provizorii (repostoire) și alte lucruri de același fel.

3° Dragostea îngăduie a lucra pentru săracii aflați într-o nevoie apăsătoare, a pregăti leacurile necesare unui bolnav etc. Lucrul pentru săraci poate chiar fi sfătuit persoanelor care se tem că odihna le-ar fi un prilej de păcat.

4° Obiceiul. – În chip general, se poate urma obiceiul țării, când este îngăduit de episcopi. După un uz general, este îngăduit a pregăti cele necesare pentru mese. Pâinarii, cofetarii, bucătarii (traiteurs), bărbierii au dreptul de a-și exercita meseria, dacă pot invoca un obicei existent; dar ceea ce este îngăduit într-o țară ar fi oprit într-alta, unde un asemenea obicei nu există.

5° Dispensa. – Toate motivele de mai sus dispensează prin ele însele, fără a fi trebuință de a recurge la autoritatea bisericească. Dar se poate întâmpla ca, în anumite cazuri, să fie îndoială și credincioșii să nu fie îndeajuns de siguri de temeinicia motivelor lor. Atunci dispensa își are rolul ei și trebuie cerută de la aceia care au dreptul de a o acorda și de a se face judecători ai cazurilor particulare.
„Pentru motive drepte și în cazuri particulare, nu numai Ordinarii locului, ci și parohii pot dispensa pe supușii lor, persoane ori familii, chiar în afara teritoriului lor, și, pe propriul lor teritoriu, chiar pe străinii de trecere, de la legea comună a păzirii sărbătorilor” (can. 1245, § 1). Iar prin sărbători trebuie înțelese, în Franța, Duminicile și cele patru sărbători de poruncă.
Duhovnicii nu au alt drept decât acela de a hotărî dacă un cutare și un cutare caz constituie motive de dispensă.

(198) VII. Lucrări de pietate, sfătuite pentru a sfinți Duminica.

Asistența la Sfânta Liturghie și abținerea de la lucrările servile sunt cele două singure datorii impuse de dreptul divin și de dreptul bisericesc pentru a sfinți Duminica. Dar acesta nu este decât un minim: alături de cele poruncite se află cele recomandate, dacă voim să ne achităm cuviincios de datoria de cult către Dumnezeu.
Între lucrările de pietate, care sunt puternic sfătuite, să pomenim: – 1. asistența la Liturghia parohială și la învățătura ce se dă acolo de către paroh ori vicarul său; – 2. participarea la rugăciune și la cântarea liturgică, ajutându-ne de o carte parohială completă, cuprinzând lămuriri pioase și instructive asupra tuturor slujbelor și sărbătorilor anului; – 3. asistența la Vecernii, la Salut, la Binecuvântarea Preasfântului Sacrament, într-un cuvânt, la toate exercițiile de pietate ce se fac în biserică; – 4. lucrările de milostenie sufletească ori trupească, precum vizitarea săracilor și a bolnavilor; – 5. lecturile pioase. Astfel, ziua de Duminică va fi deopotrivă ziua lui Dumnezeu și ziua omului: Dumnezeu va fi „slujit cu evlavie”, iar omul își va satisface aspirațiile sufletului și trebuințele trupului.

Concluzie practică.

1 Să ne aducem aminte totdeauna că Duminica este ziua de odihnă care aparține Domnului și să nu o socotim drept o zi de recreări frivole, de plăceri ori de excursii; mai ales, să nu facem din ea o zi de destrăbălare.
2 Să asistăm cu evlavie la Sfânta Liturghie și, de preferință, la Liturghia Mare.

3 Să nu uităm că cele două datorii impuse de Biserică: odihna și asistența la Sfânta Liturghie sunt un minim, și că este bine a sfinți Duminica și sărbătorile făcând Sfânta Împărtășanie și asistând la Vecernii și la Salutul Preasfântului Sacrament.

4 Să ne facem regulă a nu cumpăra Duminica, afară de cazul de necesitate.

LECTURI. 

 1 Istoria celui ce a fost ucis cu pietre pentru că a strâns lemne în ziua Sabatului. (Numere, XV, 32, 36). 2 O doamnă se plângea înaintea lui Mgr de la Mothe, episcop de Amiens, de lungimea Liturghiei de Duminică. „Nu Liturghia este prea lungă, Doamnă, răspunse cu finețe prelatul; evlavia dumneavoastră este prea scurtă.” (Viața lui Mgr de la Mothe.)

TEME SCRISE. 

 1 Spuneți ce trebuie făcut când te întrebi dacă un lucru este îngăduit ori oprit Duminica. 2 Angajații de la căile ferate, de la poște și telegraf și toți aceia ce au un serviciu public au dreptul să lucreze Duminica? 3 Dacă cineva v-ar zice că trebuie să lucreze Duminica fiindcă mănâncă în acea zi ca în celelalte zile, ce i-ați răspunde?