• I. Care este obiectul poruncii a 7-a a lui Dumnezeu?
• II. 1 Ce este proprietatea? 2 Care sunt speciile ei? 3 Care este întinderea dreptului de proprietate? 4 Care sunt limitele lui? 5 Care este originea dreptului de proprietate?
• III. 1 Este proprietatea privată un drept legitim? 2 Pe ce se întemeiază legitimitatea ei?
• IV. 1 Care sunt adversarii proprietății private? 2 Ce propun socialiștii pentru a suprima inegalitatea condițiilor? 3 Ce deosebire este între comunism și colectivism? 4 Ce mijloace vor să întrebuințeze pentru a face să triumfe teoriile lor? 5 Răsturnați soluțiile socialiste.
• V. 1 Care sunt titlurile care justifică proprietatea? 2 Care sunt principalele titluri originare? 3 Și titlurile derivate?
• VI. 1 Ce este un contract? 2 Care sunt speciile lui? 3 Care sunt condițiile pentru validitatea contractelor? 4 Care sunt efectele contractelor?
• VII. 1 Care sunt principalele contracte comutative? 2 Ce este vânzarea? 3 Ce înțelegeți prin prețul drept? 4 Care sunt regulile practice de urmat pentru prețul drept? 5 Ce credeți despre monopoluri? 6 Ce este împrumutul cu dobândă? A fost el îngăduit totdeauna? 8 Este camăta oprită?
• VIII. 1 Care sunt cei doi factori ai producției? 2 Ce este capitalul? 3 Ce este munca? 4 Sunt ele amândouă necesare? 5 Care au fost diferitele regimuri ale muncii manuale? 6 Ce este contractul de muncă? 7 În ce constă chestiunea socială? 8 Ce propun socialiștii pentru a o rezolva? 9 De către ce papi a fost expusă soluția catolică? 10 Ce concursuri cere soluția chestiunii sociale? 11 Care este rolul Bisericii? 12 Care trebuie să fie acela al Statului? 13 Care sunt datoriile muncitorilor? 14 Este greva îngăduită? 15 În ce cazuri este ea licită? 16 Care sunt datoriile patronilor? 17 Ce este salariul drept? 18 Care sunt datoriile de dreptate ale patronilor? 19 Care sunt datoriile lor de caritate? 20 Dați câteva concluzii asupra chestiunii sociale.
• IX. 1 Care sunt principalele contracte aleatorii? 2 Ce este contractul de asigurare? 3 Este jocul totdeauna îngăduit? 4 Ce este pariul? 5 Sunt oprite speculațiile de bursă?
• X. 1 Cum se încalcă dreptul de proprietate? 2 Ce este furtul? 3 Câte specii de furt sunt? 4 Suntem obligați în dreptate să plătim impozitele? 5 Ce este detențiunea nedreaptă? 6 Cum se încalcă contractele? 7 Ce este paguba nedreaptă?
• XI. 1 Cum se poate aprecia gravitatea nedreptăților? 2 Cum se măsoară însemnătatea prejudiciului pricinuit? 3 Este o nedreptate gravă a săvârși o serie de furturi fără însemnătate?
• XII. 1 Trebuie să se repare nedreptatea? 2 Cine sunt cei ce trebuie să repare? 3 Ce trebuie să facă aceia care dețin pe nedrept bunul altuia? 4 Care sunt cele două condiții pentru ca să fie pagubă nedreaptă? 5 Ce trebuie să facă acela care a pricinuit o pagubă prin accident? 6 Și acela care a pricinuit o pagubă prin eroare ori în stare de beție? 7 Ce trebuie să facem când suntem în îndoială asupra obligațiilor conștiinței noastre? 8 Care sunt feluritele chipuri de a coopera la nedreptate? 9 Ce înțelegeți prin solidaritate în datoria reparării?
• XIII. 1 Ce înțelegeți prin modul reparării? 2 Cui trebuie să se restituie? 3 Unde trebuie făcută restituirea? 4 Când trebuie restituit? 5 Cum trebuie restituit?
• XIV. Care sunt cauzele care scuză de datoria restituirii?
• XV. Ce oprește porunca a 10-a?

(222) Termeni.

Bunul altuia. Tot ceea ce aparține aproapelui. Omul posedă, în adevăr, bunuri de natură felurită: bunuri ale trupului, bunuri ale averii, bunuri ale sufletului, bunuri ale onoarei și ale reputației. În porunca a VII-a, expresia „bunul altuia” desemnează numai bunurile averii. Am văzut deja că porunca a V-a ocrotește viața trupului și a sufletului; vom vedea, în lecția următoare, că porunca a VIII-a oprește a aduce atingere renumelui aproapelui.

Cu știință sau cu bună știință. „A reține cu știință” înseamnă a păstra un lucru despre care ai conștiința că nu ești proprietarul legitim.

Posesor de rea-credință. Acela care păstrează un bun, știind că acel bun nu este al lui.

Cămătar. Acela care împrumută bani și cere o dobândă exagerată: a împrumuta, de pildă, o sută de franci și a cere, după un an, o sută douăzeci de franci.

Salariu. Ceea ce se plătește unui lucrător drept preț al muncii sale.

A pofti. A invidia bunul altuia cu dorința de a-l lua.

DEZVOLTARE

(222 bis.) I. Obiectul poruncii a 7-a.

Formula negativă a poruncii a 7-a, care oprește a aduce atingere bunului altuia, ar putea fi completată prin formula pozitivă a vechiului adagiu: „cuique suum”, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Sunt, într-adevăr, două chipuri de a face nedreptate aproapelui: se poate să i se vateme bunurile pe care le posedă deja, ori să i se refuze acelea la care are drept. Oricare ar fi această deosebire, care totuși are importanța ei, se ridică o chestiune preliminară ce cere o soluție. Când porunca a 7-a poruncește respectul bunului altuia, ea presupune, prin însăși aceasta, dreptul de proprietate: a spune că cineva este lezat în bunurile sale înseamnă a subînțelege că el este posesorul lor legitim. Or, fiindcă dreptul de proprietate a fost, de un secol, puternic zdruncinat, se cuvine să-l statornicim și să amintim în această privință doctrina catolică. De aici o împărțire triplă. Vom trata: 1) despre dreptul de proprietate; 2) despre încălcarea dreptului de proprietate; 3) despre repararea nedreptăților.

ARTICOLUL ÎNTÂI. – DREPTUL DE PROPRIETATE

(223) II. Noțiune. Specii. Întindere și limite. Origine.

1° Noțiune. – Proprietatea este dreptul de a se bucura de lucruri și de a dispune de ele, în chipul cel mai absolut, cu condiția să nu se facă din ele o întrebuințare oprită de legile dumnezeiești și omenești. Nu trebuie confundată proprietatea cu posesiunea: se poate avea un lucru în posesie fără a fi proprietarul lui și, dimpotrivă, se poate fi proprietar al unui lucru fără a-l avea în posesie.

2° Specii. –

A. DIN PUNCTUL DE VEDERE AL OBIECTULUI POSEDAT se deosebesc mai multe feluri de proprietăți, dintre care principalele sunt: a) proprietatea imobiliară, împărțită în: proprietatea funciară (pământ) și proprietatea construită (clădiri); b) proprietatea mobiliară, care cuprinde bunurile mobile, adică acelea ce pot fi strămutate, spre deosebire de imobile: de pildă, titluri de rentă, animale etc.; c) proprietatea industrială și comercială (marcă de fabrică, brevet de invenție); d) proprietatea literară a scriitorilor; e) proprietatea artistică a sculptorilor, a pictorilor, a compozitorilor.

B. DIN PUNCTUL DE VEDERE AL SUBIECTULUI CARE POSEDĂ se deosebește: a) proprietatea colectivă, adică aceea care aparține unei colectivități (stat, departament, comună, asociație, societate pe acțiuni); b) proprietatea privată, adică aceea care aparține unui individ.

C. DIN PUNCTUL DE VEDERE AL DREPTURILOR PE CARE LE CONFERĂ, proprietatea este: a) perfectă, când proprietarul poate să se bucure și să dispună de bunul său în chip absolut; b) imperfectă, când dreptul său este restrâns fie printr-un defect personal (minoritate, demență, interdicție), fie printr-un alt drept particular (de pildă: bunuri asupra cărora cineva are numai nuda proprietate, iar altul are drept de uzufruct, de uz ori de servitute).

3° Întindere și limite. – Din definiția dată mai sus se poate deduce cu ușurință întinderea și limitele dreptului de proprietate.

A. Proprietatea cuprinde: a) dreptul de a se folosi de lucruri după cum se înțelege, de a le culege roadele, de a dispune de ele, de a le consuma, de a le înstrăina ori de a le pune deoparte; și b) dreptul de a interzice oricărei alte persoane folosirea acestor lucruri, fie că este vorba de un lucru material, fie de o lucrare a inteligenței.

B. Oricât de întins ar putea fi dreptul de proprietate, el nu este absolut și nelimitat. Nu se poate face din proprietatea sa o întrebuințare contrară legilor dumnezeiești și omenești. Astfel, poți dărâma casa care îți aparține, dar îți este oprit de legea civilă să o dai foc. Legea dumnezeiască merge mai departe: nu numai că oprește abuzul de bunuri, dar poruncește o folosire cumpătată și rațională, potrivită cu dreptatea și cu caritatea. Teoria dreptului absolut și nelimitat, „drept de a folosi și de a abuza”, cum zicea dreptul roman, n-a fost niciodată primită de Biserică. Fără a vorbi de cazul de extremă nevoie, în care ea nu șovăie a mărturisi că toate bunurile redevin comune, cel puțin în ce privește folosirea lor (nr. 227), ea învață că averea atrage cu sine răspunderi și sarcini morale și sociale, de la care nu este îngăduit a te sustrage.

4° Origine. – Dreptul de proprietate privată nu vine: 1) nici dintr-o convenție primitivă, care ar fi avut loc la o dată nedeterminată și prin care oamenii și-ar fi împărțit pământul (teoria contractului), susținută de unii economiști, precum belgianul DE LAVELEYE; 2) nici din legi ieșite din autoritatea civilă (teoria legii, mărturisită de MONTESQUIEU, de Enciclopediști, de oamenii Revoluției, precum MIRABEAU, ROBESPIERRE; în vremea noastră J.-B. SAY, STUART MILL etc.). După doctrina catolică, proprietatea privată își trage originea din legea naturală, adică din Dumnezeu, precum se va vedea în numărul următor. Desigur, legile civile au putut interveni pentru a recunoaște proprietatea, pentru a o garanta ori a o limita; însă ele nu au creat dreptul însuși, care este întemeiat pe legea naturală și, prin urmare, îi este anterior.

(224) III. Legitimitatea și temeiul proprietății private.

Doctrina catolică. – După doctrina catolică, proprietatea privată este un drept legitim, care își are temeiul în legea naturală și în legile pozitive, dumnezeiești și omenești.

A. Proprietatea privată este întemeiată înainte de toate pe legea naturală. Ea este, într-adevăr, necesară atât individului și familiei sale, cât și societății: a) individului și familiei sale. Creând pe om, Dumnezeu nu a putut să-i refuze bunurile care îi sunt necesare pentru a-și atinge scopul. Or, proprietatea privată trebuie socotită ca unul dintre aceste bunuri. Ca individ și, mai ales, ca cap de familie, omul nu poate, fără proprietate, să-și împlinească trebuințele sale și pe ale copiilor săi. De aceea însușirea este înnăscută în el și se arată, încă din vârsta cea mai fragedă, ca o pornire cu totul instinctivă. b) societății. Ordinea socială cere ca fiecare să aibă dreptul de a se bucura în pace de ceea ce a dobândit în mod legitim prin munca sa: a-i lua acest drept, îngăduind celui dintâi venit să i-l răpească, înseamnă a pune în societate o pricină permanentă de luptă și de dezordine; înseamnă, de altă parte, a paraliza activitatea și, în consecință, a vătăma interesul general. Este, într-adevăr, limpede că, cu cât membrii unei societăți sunt mai muncitori și mai economi, cu atât contribuie mai mult la bogăția și bunăstarea țării.

B. Proprietatea privată este întemeiată, în al doilea rând, pe legea dumnezeiască. Decalogul, care oprește nu numai furtul, ci și poftirea bunului aproapelui, proclamă în același timp dreptul pe care îl are aproapele de a se bucura singur de bunul său. Domnul nostru a întărit cu autoritatea Sa poruncile Decalogului; dacă a amintit adesea bogaților datoria de caritate care le revine față de săraci, El nu a schimbat nimic în preceptul însuși și niciodată nu a contestat dreptul de proprietate. De la Domnul nostru încoace, doctrina Bisericii s-a afirmat mai mult sau mai puțin solemn, dar nu a variat niciodată. Uneori foarte aspri în graiul lor împotriva bogaților răi care risipesc în lux ceea ce ar trebui să fie partea săracului, Părinții Bisericii știu să apere, când este nevoie, bunul bogatului împotriva uzurpatorilor: martor Sfântul IOAN HRISOSTOM, patriarhul Constantinopolului, care a oprit intrarea în biserica sa împărătesei EUDOXIA, vinovată de furt. – Chiar în vremurile din urmă, învățătura Bisericii a fost expusă cu autoritate de LÉON XIII în Enciclica sa „Despre condiția muncitorilor” (16 mai 1891) și amintită de PIUS XI în Enciclica sa „Quadragesimo anno” (15 mai 1931).

C. Dreptul de proprietate privată a fost de asemenea recunoscut de legile civile la toate popoarele civilizate. Teoria contractului (nr. 223) nu are temei istoric. Oricât de sus am urca în istorie, vedem că toate popoarele organizate au admis dreptul de proprietate privată. El exista la Evrei și era rânduit prin legi care ne sunt arătate în cărțile Vechiului Testament; el exista de asemenea la Asirieni, la Babilonieni, la Egipteni etc. De altminteri, nu trebuie confundate două lucruri deosebite: formele prin care a trecut regimul proprietății și proprietatea însăși. Este neîndoielnic că, după țări și epoci, dreptul de proprietate a evoluat în ce privește obiectele ce era îngăduit a fi însușite, în ce privește forma însușirii și în ce privește limitele în care se putea dispune de aceste obiecte; dar ar fi o greșeală a merge mai departe și a spune că proprietatea însăși n-a existat întotdeauna ca un drept corespunzând unei trebuințe a naturii omenești.

(224 bis.) Vrăjmașii proprietății private. Neadevărul soluțiilor socialiste.

1° Vrăjmași. – Dreptul de proprietate privată are drept vrăjmași, deși în grade felurite, toate școlile socialiste. Văzând că, în societatea de astăzi, dreptul de a poseda dă naștere la inegalități strigătoare, ele socotesc că aceasta este o nedreptate vădită și că morala poruncește a reorganiza societatea pe alte temeiuri. Desigur, socialiștii nu-și însușesc toți cuvântul vestit al lui PROUDHON: „Proprietatea este furt.” Mulți consimt a admite că ea este legitimă în societatea de astăzi, de vreme ce a fost recunoscută ca atare de Codul civil. Dar, proclamând că ea decurge fie dintr-un contract, fie dintr-o lege, ei susțin că ceea ce a fost hotărât printr-o înțelegere comună ori printr-o lege poate fi desfăcut printr-o altă înțelegere și printr-o altă lege. Marele argument invocat de socialiști pentru a cere suprimarea proprietății private este principiul egalității. Toți oamenii, zic ei, au un drept egal de a trăi și de a se bucura de bunurile acestei lumi. Dacă este vorba, de pildă, de pământ, nu l-a dat oare Dumnezeu omenirii ca un patrimoniu comun? Proprietatea privată nu este, deci, de drept natural, și este de neadmis ca pământul și celelalte bunuri să fie în mâinile unui mic număr de capitaliști.

2° Soluțiile propuse de socialiști. – Pentru a rezolva această chestiune, deopotrivă morală și socială, a inegalității condițiilor, socialiștii se învoiesc cu toții să ceară suprimarea proprietății private și propun să se înlocuiască starea de lucruri existentă fie cu comunismul, fie cu colectivismul.

A. COMUNISMUL, care a făcut mari progrese în vremea noastră, cere punerea în comun a tuturor bunurilor, atât a mijloacelor de producție (pământuri, mine, căi ferate, mari industrii), cât și a produselor înseși, sau a obiectelor de consum, care ar fi împărțite după trebuințele fiecăruia.

B. COLECTIVISMUL, făcând dimpotrivă o deosebire între mijloacele de producție și obiectele de consum, voiește ca cele dintâi, astăzi stăpânite de o mână de capitaliști, să fie atribuite colectivității, adică Statului (socialism de stat), fie sindicatelor sau grupărilor de lucrători din aceeași profesiune (sindicalism), care ar fi însărcinate să le administreze, împărțind sarcina între lucrători și împlinind toate sarcinile care revin acum patronilor. Cele din urmă – obiectele de consum – ar fi împărțite nu, după formula comunistă, fiecăruia după trebuințele sale, ci fiecăruia după capacitatea sa, munca sa și trebuințele sale, cu deplină libertate de a se folosi de ele după bunul său plac, cu singura rezervă că nu ar putea niciodată, sub niciun pretext, să le prefacă în capital. Colectivismul ar fi total dacă s-ar întinde asupra tuturor instrumentelor de producție, ori parțial dacă s-ar mărgini la naționalizarea pământului (socialism agrar). După tactica adoptată pentru a aduce răsturnarea societății de astăzi, avem socialismul anarhist sau sindicalismul revoluționar și socialismul de stat. Cel dintâi se numește și socialism marxist, fiindcă urmează doctrina expusă de neamțul KARL MARX în cartea sa Capitalul, apărută în 1867. Pentru a nimici regimul capitalist, el preconizează formarea unei vaste societăți „internaționale” a muncitorilor din toate națiunile, care, prin lupta de clasă și printr-o revoluție universală, trebuie să aducă transformarea ordinii sociale. Socialismul de stat, înțelegând că o schimbare bruscă și totală a societății ar fi un rău, caută să cucerească puterea pentru a-și realiza încetul cu încetul concepțiile prin mijloace legale. Până atunci, partizanii săi, care alcătuiesc în Franța Partidul socialist unificat (S.F.I.O. sau Secțiunea Franceză a Internaționalei Muncitorești), propun legi care pun mereu noi sarcini asupra capitaliștilor; în același timp, ei ar voi, precum am spus mai sus, ca stăpânirea și cârmuirea minelor, a căilor ferate, a uzinelor, a marilor magazine să fie atribuite Statului, care are deja administrația tuturor serviciilor publice (poștă, telegraf, telefon) și a mai multor monopoluri (tutun, pulbere, chibrituri).

3° Răspuns. – Să recunoaștem mai întâi că socialismul nu este lipsit de tendințe generoase, fiindcă urmărește suprimarea mizeriilor nemeritate și o organizare mai dreaptă a societății. Totuși, nu este mai puțin adevărat că el este fals în punctul său de plecare și că duce la urmări păgubitoare.

1. Socialismul este fals în punctul său de plecare, căci principiul egalității, pe care îl pune înainte pentru a cere suprimarea proprietății private, nu este întemeiat pe natura lucrurilor. Fie că e vorba de puterile trupului, fie de calitățile sufletului, este vădit că inegalitatea domnește pretutindeni: natura își împarte darurile după cum voiește și în măsuri foarte diferite; și este bine că este așa, căci, dacă toți ar avea aceleași aptitudini, cine ar mai împlini toate meșteșugurile care fac ordinea și armonia universului? Când socialiștii pretind că oamenii sunt egali și că Dumnezeu le-a dat pământul ca un patrimoniu comun, înțeleg ei prin aceasta că el trebuie să rămână neîmpărțit? Dacă da, le putem obiecta, la rândul nostru, că, în acest caz, proprietatea colectivă ar fi tot atât de oprită ca și proprietatea privată.
2. Socialismul duce la urmările cele mai păgubitoare. Este, într-adevăr, sigur că desființarea proprietății private ar suprima marele imbold al activității omenești și, prin urmare, pricina producției. A lua unui om nădejdea de a culege roadele trudei sale, de a se bucura de ele după cum îi place, de a le economisi, de a le schimba, de a le dărui și de a le lăsa copiilor săi, înseamnă a seca, în același timp, izvorul bogățiilor. Comunismul, care presupune că toți asociații vor fi curajoși și cinstiți, că vor lucra cât pot de bine la sporirea bogăției comune și că nu vor lua din ea decât pe măsura trebuințelor lor, este o concepție utopică și de neîmplinit. Desigur, socialismul de stat este o doctrină, în aparență, mai cumpănită. Dar, când voiește să facă din Stat singurul patron al unei vaste societăți cuprinzând milioane de lucrători, el vrea, în realitate, să organizeze un fel de sclavie; căci, dacă fiecare este silit la cutare ori cutare muncă, fără a fi sigur, de altminteri, că va fi răsplătit în proporție cu faptele sale, el își pierde libertatea și demnitatea de om. Pe deasupra, pretinsa egalitate pe care s-ar voi a o statornici n-ar exista mai mult sub regimul socialist decât sub regimul capitalist. Societatea ar fi totdeauna împărțită în două: de o parte, lucrătorii, siliți să împlinească o sarcină impusă; de cealaltă, șefii și politicienii care ar sta în fruntea exploatărilor și a Statului și care ar fi marii profitori ai bogățiilor dobândite.

CONCLUZIE. 

Socialismul, oricare ar fi el, nu rezolvă, așadar, chestiunea socială, și pe drept a fost osândit de Papi și, în chip deosebit, de LÉON XIII, care l-a declarat vătămător muncitorilor și contrar dreptului natural al indivizilor.

(225) V. Diferitele feluri de a dobândi proprietatea.

Dacă omul are de la natură dreptul de a poseda, nimeni nu a primit de la ea proprietatea concretă a unui obiect anume mai degrabă decât a altuia. Care sunt, deci, titlurile care îndreptățesc proprietatea? Ele sunt de două feluri: originare și derivate.

1° Titluri originare. – Cele două titluri principale care dau dreptul de proprietate sunt: 1) ocuparea unui bun fără stăpân și 2) munca, care transformă o materie. Este de la sine înțeles, într-adevăr, împotriva unor păreri, că „nu este nicio nedreptate a ocupa un bun vacant care nu aparține nimănui. Pe de altă parte, munca pe care omul o săvârșește în nume propriu și prin care dă unui obiect o formă nouă ori o sporire de valoare este singura care îi dă un drept asupra produsului”. La aceste două titluri originare principale trebuie adăugate: 3) accesiunea, adică tot ceea ce se unește în mod accesoriu cu proprietatea, fie în chip natural, fie în chip artificial (Cod civil, art. 546); de pildă, pomii pe care îi sădești pe un teren aparțin proprietarului acelui teren; și 4) prescripția, care este un mijloc de a dobândi o proprietate (prescripție achizitivă) ori de a se libera de o datorie sau de o obligație (prescripție extinctivă), cu anumite condiții hotărâte de lege. (Cod civil, art. 2219).

Condițiile principale sunt: 1. un obiect susceptibil de prescripție; astfel, bunurile minorilor și ale celor puși sub interdicție nu pot fi prescrise; 2. buna-credință, pe toată durata posesiunii: această bună-credință trebuie să fie întemeiată pe un titlu legal, deși colorat, adică atins de un viciu ascuns, din care decurge dreptul presupus de proprietate (de pildă: cumpărarea sau moștenirea unui bun furat); și 3. timpul cerut de Codul civil – treizeci, douăzeci, zece ani sau mai puțin, după însemnătatea bunurilor – pentru a consacra dreptul de proprietate sau pentru a libera de o obligație pe care s-a neglijat a o valorifica. Deși prescripția pare, la prima vedere, contrară dreptului natural, ea este totuși un mijloc legitim de a dobândi proprietatea. Ea formează, într-adevăr, un fel de contract aleatoriu între cetățenii aceleiași țări, și ceea ce folosește unuia poate folosi și altuia. Prescripția este, în plus, foarte folositoare, deoarece are ca efect a face pe fiecare veghetor asupra bunurilor pe care le posedă.

2° Titluri derivate. – Titlurile derivate, adică acelea care fac să treacă de la o persoană la alta proprietatea deja statornicită, sunt: succesiunea și contractul.

A. SUCCESIUNEA este transmiterea bunurilor, drepturilor și sarcinilor, de la o persoană decedată la o altă persoană, numită „moștenitor”.

B. CONTRACTUL este, în societatea noastră de astăzi, unul dintre mijloacele principale de a dobândi proprietatea (a se vedea numărul următor).

(226) IV. Contractele.

1° Definiție. – „Contractul este o convenție prin care una sau mai multe persoane se obligă față de una sau mai multe altele a da, a face sau a nu face ceva.” (Cod civil, art. 1101).

2° Specii. – Contractul este: a) sinalagmatic sau bilateral, când contractanții se obligă reciproc unii față de alții; b) unilateral, când nu impune obligație decât unei singure părți; c) comutativ, când fiecare dintre părți se angajează a da ori a face un lucru care este socotit echivalentul a ceea ce i se dă ori a ceea ce se face pentru ea; despre principalele contracte comutative se va vorbi în numărul următor; d) aleatoriu, când există, pentru fiecare dintre cele două părți, șansă echivalentă de câștig sau de pierdere, după un eveniment nesigur (a se vedea nr. 228); e) gratuit, când una dintre părți procură celeilalte un folos cu totul gratuit, precum donația: donație între vii (de pildă: donație prin contract de căsătorie) sau donație testamentară; f) cu titlu oneros, când supune pe fiecare dintre părți a da ori a face ceva.

3° Valabilitatea contractelor. – Patru condiții sunt cerute pentru valabilitatea unui contract: 1) consimțământul celor două părți: dacă consimțământul este viciat prin eroare asupra obiectului, prin dol (înșelăciune) ori prin frică, contractul poate fi anulat; 2) capacitatea de a contracta: de drept natural sau de drept pozitiv, minorii, nebunii, cei puși sub interdicție și femeile măritate sunt incapabili de a contracta; 3) existența actuală sau viitoare a obiectului: astfel se poate lua angajamentul de a vinde o recoltă viitoare; 4) posibilitatea și licitatea angajamentului: nu se poate lua obligația de a face un lucru imposibil ori necinstit.

4° Efectele contractelor. – Orice contract care întrunește condițiile cerute pentru valabilitate trebuie executat cu bună-credință, fără fraudă, așa cum poate fi interpretat după echitate, uz sau lege. Obligațiile contractanților trec asupra moștenitorilor lor.

(227) VII. Principalele contracte comutative. Obligațiile pe care le impun.

Principalele contracte comutative sunt: vânzarea și cumpărarea, împrumutul cu dobândă și contractul de muncă.

1° Vânzarea și cumpărarea. Ce trebuie înțeles prin „prețul drept”. – 1. Vânzarea este o convenție prin care unul dintre contractanți, vânzătorul, se obligă să predea un lucru celuilalt, cumpărătorului, care se obligă să-l plătească. Pentru ca contractul să fie drept, trebuie să existe proporție între prețul de vânzare și valoarea mărfii. Or, valoarea unui lucru depinde mai ales de prețul său de vânzare, de raritatea sa și de utilitatea sa: acești trei factori determină estimarea comună sau prețul comun. Prețul comun – preț curent – plutește, la rândul său, între două prețuri extreme: prețul maxim sau prețul mare și prețul minim. Prețul drept este acela care nu trece peste aceste două extreme.

REGULI PRACTICE. – Se pot așadar statornici, ca reguli practice: 1) că, dacă există un preț legal, fixat în chip echitabil de autoritatea civilă, trebuie să fie respectat; 2) dacă nu există, trebuie ținut prețul curent, sau prețul drept. Nu este îngăduit a vinde peste prețul maxim, nici a cumpăra sub prețul minim. Totuși, vânzătorul are dreptul de a cere peste prețul maxim: a) când nu se poate despărți de un lucru la prețul curent fără a suferi o pagubă oarecare; b) din pricina unei afecțiuni deosebite pe care o poartă lucrului, ori din pricina afecțiunii cumpărătorului; însă nu poate, fără nedreptate, să profite de mizeria ori de nevoia cuiva, fie pentru a-i cumpăra la un preț derizoriu, fie pentru a-i vinde la un preț exorbitant; c) când vinde pe credit.

CE TREBUIE SĂ GÂNDIM DESPRE MONOPOLURI, care îngăduie vânzătorilor să fixeze prețurile după bunul lor plac? Se cuvine a deosebi între monopolul legal și monopolul privat. 1) Dacă este vorba de monopolul legal, el este cu siguranță îngăduit, când a fost stabilit de Stat pentru un scop cinstit, de pildă pentru a scoate de aici o sursă legitimă de venituri, și când rămâne în hotare drepte. 2) Dacă este vorba de monopoluri private, precum acelea realizate de sindicate de negustori – sau trusturi – care acaparează o marfă, spre a fi stăpâni pe prețuri, ele sunt de asemenea îngăduite dacă au drept scop a regula vânzarea, a evita urcările și coborârile prea mari; dimpotrivă, ele sunt abuzive și contrare dreptății când vânzătorii, din mercantilism, își propun să scoată din ele câștiguri scandaloase.

2° Împrumutul cu dobândă. – Împrumutul cu dobândă este contractul prin care una dintre cele două părți, împrumutătorul, cedează celeilalte părți, împrumutatul, fie o sumă de bani, fie o marfă, fie lucruri mobile, în schimbul unei dobânzi anuale. Dobânda, adică suma pe care împrumutatul se obligă să o plătească împrumutătorului, se numește legală sau convențională, după cum este fixată de lege ori rezultă din învoiala intervenită între cele două părți. Altădată, împrumutul cu dobândă era oprit de legea bisericească. Dar, de multă vreme, Biserica îi recunoaște legitimitatea, cu condiția să fie moderat și potrivit uzurilor și legilor (can. 1543). Numai cămătăria, adică orice dobândă exagerată, trecând peste rata fixată de lege ori de uz, este osândită de Sfintele Scripturi și de Biserică (can. 1543).

(228) VIII. Contractul de muncă. Chestiunea socială. Soluția ei după Enciclicele „Rerum novarum” și „Quadragesimo anno”.

1° Preliminarii. 

A. CAPITAL ȘI MUNCĂ. – Producerea bunurilor vremelnice de care ne bucurăm este rodul a doi factori: capitalul și munca. Capitalul poate fi: 1) fie în natură: pământuri, uzine, case de comerț, unelte de muncă; 2) fie în bani: monede de aur, bancnote, acțiuni, obligațiuni. Munca este aplicarea puterilor intelectuale și fizice ale omului asupra mijloacelor de producție – asupra capitalului – spre a le face roditoare. Capitalul și munca sunt deopotrivă necesare producției; unul nu poate nimic fără celălalt; de unde urmează că se poate așeza de pe acum ca principiu general că ele trebuie să se asocieze și că nici unul, nici celălalt nu are dreptul de a revendica pentru sine singur totalitatea câștigurilor.

B. DIFERITELE REGIMURI ALE MUNCII. – Din punct de vedere istoric, munca manuală a trecut prin patru regimuri deosebite: sclavia, iobăgia, regimul corporativ și salariul. a) În antichitate, la Greci și la Romani, ea era rezervată sclavilor. b) Sub influența creștinismului, care a reabilitat munca manuală, până atunci disprețuită de oamenii de stare liberă, iobăgia a luat locul, către secolul al IV-lea, sclaviei. Iobagul, a cărui stare era mijlocie între sclavie și libertatea muncii, avea folosința pământului pe care îl lucra, cu condiția plății unor anumite dări către stăpân; dar era legat de pământul său și nu avea dreptul de a-l părăsi. c) În Evul Mediu, lucrătorii, deveniți liberi, s-au grupat în bresle de meserii, care, datorită monopolului de care se bucurau, erau apărate de concurență; ceea ce îngăduia oamenilor breslei – ucenici, calfe și maeștri – să-și vadă liniștiți de lucrările profesiei lor. d) Marea Revoluție a desființat breslele în 1791 și le-a înlocuit cu contractul liber de muncă: acesta a fost regimul salariului. De atunci, orice individ, după ce și-a ales meseria, a putut să se angajeze liber în slujba unui patron. Iar pentru ca libertatea lui să fie pe deplin asigurată, legea nu i-a îngăduit „să-și angajeze serviciile decât pe timp (și nu pe toată viața) ori pentru o întreprindere determinată” (art. 1780 din Codul civil).

2° Contractul de muncă. Chestiunea socială. – Contractul de muncă sau închirierea de lucrare este o convenție bilaterală între un lucrător și un patron, prin care cel dintâi își închiriază liber munca celui de-al doilea, care se obligă să-i plătească o sumă determinată, numită salariu. Este de ajuns a arunca o privire asupra lumii de astăzi pentru a constata că regimul salariului a împărțit societatea în două părți: de o parte capitaliștii, cuprinzând „o minoritate de bogați, bucurându-se aproape de toate comoditățile pe care le oferă în atât de mare belșug invențiile moderne; de cealaltă, o mulțime imensă de lucrători reduși la o mizerie apăsătoare și străduindu-se în zadar să iasă din ea”. Cum să se restabilească un oarecare echilibru între starea celor bogați și aceea a proletarilor și să se facă să domnească, dacă nu o egalitate deplină – vis de neîmplinit – cel puțin o situație acceptabilă pentru aceste două clase ale societății? Aceasta este una dintre fețele esențiale ale a ceea ce se numește chestiunea socială. Pentru a o rezolva, socialiștii, am văzut (nr. 224 bis), pretind că „orice proprietate de bunuri private trebuie suprimată, că bunurile fiecăruia trebuie să fie comune tuturor și că administrația lor trebuie să revină municipalităților ori Statului”.

3° Soluția catolică a chestiunii sociale. – După doctrina catolică, expusă cu autoritate de LÉON XIII în Enciclica Rerum novarum și de PIUS XI în Enciclica Quadragesimo anno (p. 114), chestiunea socială nu poate fi rezolvată decât prin triplul concurs al Bisericii, al Statului și al celor interesați înșiși.

A. CONCURSUL BISERICII. – Prin principiile creștine de dreptate și de caritate luate din Evanghelie, numai Biserica poate lua din conflictele sociale „asprimea și amărăciunea” lor. De altminteri, ea nu se mărginește a-și recomanda doctrina; ea o pune în lucrare „printr-o mulțime de instituții cu totul binefăcătoare” în folosul celor smeriți și mici (Enc. Rer. nov.). Ea îndeamnă pe laicii convinși, patroni și lucrători (laicat creștin format prin Acțiunea catolică), să-și unească strădaniile cu acelea ale preoților specializați în aceste chestiuni, spre a promova interesele poporului și, mai ales, ale clasei muncitorești și agricole.

B. CONCURSUL STATULUI. – Proprietatea și munca având un caracter deopotrivă individual și social, Statul are dreptul și datoria de a interveni pentru a procura binele comun al celor două clase ale societății: bogați și proletari. Respectând „dreptul natural de proprietate și pe acela de a lăsa bunurile prin moștenire”, îi revine, călăuzindu-se după interesul general, a „determina, în lumina legii naturale și dumnezeiești, întrebuințarea pe care proprietarii o vor putea sau nu o vor putea face de bunurile lor”. Mai ales, el trebuie să ia sub ocrotirea sa clasa „celor slabi și nevoiași” și să apere, prin legi ocrotitoare, drepturile sacre pe care le au din demnitatea lor de oameni și de creștini, cu privire la „sănătatea lor, puterile lor, familia lor, locuința, atelierul, salariile”. (Quad. anno). Într-un cuvânt, Statul trebuie să se străduiască a îmbunătăți soarta lucrătorilor, prevenind și înlăturând abuzurile și împăcând interesele, uneori potrivnice, ale patronilor și ale muncitorilor.

C. CONCURSUL CELOR INTERESAȚI. – La rândul lor, patronii și lucrătorii pot „ajuta în chip deosebit la soluționarea chestiunii sociale, prin toate operele potrivite a ușura nevoia și a apropia cele două clase”, întemeind, de pildă, sindicate mixte, alcătuite din muncitori și patroni. Căci ar fi o greșeală capitală, afirmă cu putere LÉON XIII, „a crede că cele două clase sunt dușmani născuți una pentru alta, ca și cum natura ar fi înarmat pe bogați și pe săraci ca să se lupte între ei într-un duel încăpățânat… După cum, în trupul omenesc, mădularele, în ciuda deosebirii lor, se potrivesc minunat unul cu altul, astfel încât să alcătuiască un întreg foarte bine proporționat, tot astfel, în societate, cele două clase sunt rânduite de natură să se unească în chip armonios și să se țină una pe alta într-un echilibru desăvârșit. Ele au o trebuință imperioasă una de alta”; de aici necesitatea de a se înțelege și de a evita conflictele fără sfârșit și luptele sălbatice. Or, înțelegerea nu se poate face decât prin stricta păzire a drepturilor și a datoriilor reciproce.

a) DATORIILE MUNCITORILOR. – Muncitorul trebuie: 1) să dea pe deplin și cu credincioșie toată munca la care s-a angajat printr-un contract liber și potrivit cu echitatea; 2) să nu vatăme pe patronul său nici în bunurile lui, nici în persoana lui; 3) să fugă de oamenii stricați care îl înșală sugerându-i nădejdi exagerate și visuri neîmplinite de egalitate; și 4) să se abțină de la violențe și de la fapte răzvrătite în cererea a ceea ce crede a fi drepturile sale.

GREVA. – Au muncitorii dreptul de a face grevă, adică de a înceta munca, spre a sili pe patroni să le dea condiții mai bune? Din punct de vedere legal, da, de la legea din 1884. Dar greva, ca și războiul, este un asemenea flagel, aduce întotdeauna, pentru una dintre părți și adesea pentru amândouă, rele atât de înfricoșătoare, încât nu este îngăduită decât în cazuri de excepție: de pildă, dacă patronul a călcat clauzele contractului de muncă ori dacă a impus lucrătorilor săi condiții nedrepte pe care nevoia i-a silit să le primească. În orice caz, înainte de a declara greva, ei trebuie să caute a se înțelege recurgând la arbitraj și la consiliile de fabrică; iar dacă împăcarea nu este cu putință, ei trebuie să respecte la ceilalți libertatea muncii și să nu săvârșească nicio faptă delictuoasă.

b) DATORIILE PATRONILOR. – 1. Patronii nu trebuie să trateze pe muncitor ca pe un sclav: este drept să-i respecte demnitatea de om ridicată prin aceea de creștin și să-i dea timpul necesar pentru a-și împlini datoriile religioase. 2. Ei nu trebuie să se folosească de om ca de un instrument josnic de câștig, nici să-i dea o muncă peste puterile sale. Le este oprit să impună copiilor și femeilor lucrări pentru care nu sunt potriviți. 3. „Dar, între datoriile patronilor, trebuie pusă în frunte aceea de a da fiecăruia salariul care i se cuvine. Desigur, pentru a fixa măsura dreaptă a salariului, sunt multe puncte de vedere de luat în seamă. Dar, în general, bogatul și patronul să-și amintească faptul că a exploata sărăcia și mizeria și a specula pe seama nevoii sunt lucruri pe care le dezaprobă deopotrivă legile dumnezeiești și omenești.” (Enciclica Rer. nov.).

SALARIUL DREPT. – Care sunt regulile de urmat pentru a stabili salariul drept? a) După partizanii liberalismului economic (P. LEROY-BEAULIEU, J.-B. SAY), totalitatea produselor și a câștigurilor unei industrii, în afara salariilor, trebuie să revină capitalului: pentru această școală, salariul drept este acela care a fost fixat printr-o liberă învoială între patron și muncitor. b) Pentru socialiști, dimpotrivă, „tot produsul și tot venitul, după scăderea a ceea ce cere amortizarea și reconstituirea capitalului, aparține de drept lucrătorilor”. c) Doctrina catolică ține calea de mijloc între aceste două păreri extreme, pe care le socotește deopotrivă false. Ea nu admite că salariul drept este neapărat acela care a fost oferit de patron și primit de muncitor, cum pretinde școala liberală; căci se poate întâmpla ca muncitorii, lipsiți de lucru și siliți să-și câștige viața, să nu poată discuta contractul de închiriere în condiții egale cu patronii și să nu fie liberi a refuza condițiile ce li se pun. Ea nu admite nici că patronii ar fi ținuți, în dreptate, să dea muncitorilor lor rodul întreg al muncii lor; căci, într-o asemenea ipoteză, niciun patron nu ar consimți să-și pună capitalurile într-o industrie, să facă cheltuieli cu un utilaj costisitor, dacă avansurile sale nu i-ar aduce nimic și dacă, pe deasupra, ar avea riscul de a pierde totul. Odată înlăturate cele două sisteme ale școlii liberale și ale școlii socialiste pentru motivele arătate, iată câteva reguli pe care este îngăduit a le statornici, după învățătura lui LÉON XIII și a lui PIUS XI. Datoriile patronilor se pot împărți în două clase: datoriile de dreptate și datoriile de caritate.

a) DATORII DE DREPTATE. – Întâia regulă. – Patronii sunt ținuți, în dreptate, să dea muncitorilor lor salariul care corespunde muncii lor, apreciată după estimarea comună a patronilor și a muncitorilor. Firește, acest preț variază după regiuni și vremuri și depinde de prosperitatea industriei. A doua regulă. – În starea normală a industriei, salariul muncitorului trebuie să fie astfel încât să-i ajungă la întreținerea sa, cu condiția să muncească cu pricepere și cu sârguință. A treia regulă. – În starea normală a industriei, salariul muncitorului trebuie să fie astfel încât, adăugat la al femeii și al copiilor, să ajungă la întreținerea familiei. Acest salariu familial colectiv nu trebuie însă confundat cu salariul familial propriu-zis, adică proporționat cu sarcinile familiei. Acesta din urmă nu poate fi socotit drept o datorie de dreptate, întrucât nu este exigibil înaintea tribunalelor; totuși, el rămâne o datorie de echitate sau de dreptate socială și este prezentat ca atare de PIUS XI.

b) DATORII DE CARITATE. – Pe lângă datoriile de dreptate, patronii au și datorii de caritate. După ce au favorizat bunăstarea și au asigurat viitorul muncitorilor lor prin întemeierea de cooperative, de locuințe muncitorești, de societăți de ajutor mutual, de case de pensii etc., ei trebuie să vină în ajutorul familiilor numeroase și al celor lovite de o mizerie nemeritată.

Concluzii. –

1. Averea bogaților nu se îndreptățește decât prin utilitatea ei socială, adică prin buna întrebuințare pe care o fac de ea. A lucra altfel înseamnă a se face răspunzători de ura și mânia proletarilor.
2. „Trebuie puse în lucrare toate mijloacele pentru ca partea bunurilor care se adună în mâinile capitaliștilor să fie redusă la o măsură mai echitabilă și să se răspândească îndeajuns printre muncitori”, pentru ca aceștia să poată, dacă sunt curajoși și economi, să ajungă ei înșiși la proprietate. (Enc. Quad. anno).
3. În condițiile normale ale vieții economice, ar fi de dorit ca contractul de muncă să fie completat cu elemente împrumutate din contractul de societate, precum participarea la conducere, la câștigurile și la pierderile întreprinderii: ar fi, de altminteri, un mare folos atât pentru patroni, cât și pentru muncitori, căci ar fi un mijloc excelent de a apăra ordinea publică, pacea și liniștea societății împotriva forțelor revoluționare.
4. După cum se vede, chestiunea socială, deși este de ordin economic și ține de sociologie, este și de ordin moral și cere, pentru a ajunge la o soluție echitabilă și potrivită intereselor tuturor mădularelor societății, o reformă a moravurilor și o refacere a instituțiilor după principiile creștine.
5. – IX. Contractele aleatorii.

Principalele contracte aleatorii sunt: asigurarea, jocul, pariul și operațiunile de bursă.

1° Asigurarea. – Este contractul prin care asigurătorul se obligă, în schimbul plății unei sume convenite (primă), să despăgubească pe asigurat de pagubele pe care anumite riscuri (incendiu, grindină, naufragiu, șomaj etc.) i le pot pricinui. Contractul este constatat printr-un înscris, numit poliță. Asiguratul care întrebuințează frauda, fie făcând declarații mincinoase, fie exagerând întinderea pagubelor sale, păcătuiește împotriva dreptății și este ținut la restituire.

2° Jocul. – Trebuie deosebit jocul pur de noroc (jocuri de zaruri, anumite jocuri de cărți, loterii), jocul de îndemânare, în care priceperea joacă un rol (jocuri de dame, de șah, de biliard), și jocul mixt, în care este o parte de noroc și o parte de îndemânare (anumite jocuri de cărți). Jocul cinstit, chiar și cel de noroc, la care cineva se dedă pentru recreație și într-o măsură dreaptă, și în care nu se pun în joc decât sume mici, este îngăduit de dreptul natural. Vechile legi ale Bisericii care îl opreau și-au pierdut din asprime și sunt socotite desființate prin uz. Datoriile de joc trebuie deci plătite. Acela care, în joc, întrebuințează dolul ori escrocheria se face vinovat de nedreptate și nu poate, prin urmare, să păstreze ceea ce a câștigat.

3° Pariul. – Pariul este o convenție pe care o fac două sau mai multe persoane care susțin lucruri potrivnice, de a plăti aceleia care va avea dreptate cutare sau cutare lucru determinat. Pariul, care nu se deosebește prea mult de joc, este supus acelorași reguli și este îngăduit în aceleași condiții.

4° Operațiunile de bursă. – Speculațiile la termen nu sunt nedrepte prin sine, câtă vreme sunt lipsite de fraudă și câtă vreme nu te expui primejdiei de a pierde mai mulți bani decât ai. Ele alcătuiesc, de altfel, un contract aleatoriu, care este îngăduit în aceleași condiții ca jocul și pariul. Cei care întrebuințează frauda, care răspândesc știri mincinoase cu scopul de a produce evenimentul, urcare sau coborâre, asupra căruia au pariat, sunt vinovați de o nedreptate ce poartă numele de agiotaj.

ARTICOLUL II. – DESPRE ÎNCĂLCAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

(229) X. Diferitele feluri de a încălca dreptul de proprietate.

Se aduce atingere proprietății altuia prin: furt, detențiune nedreaptă, contract nedrept sau încălcat și pagubă nedreaptă.

1° Furtul.

A. Definiție. – A fura înseamnă a lua bunul altuia împotriva voinței raționale, exprese sau presupuse, a proprietarului. Urmează din această definiție că nu este nedreptate: a) când refuzul proprietarului nu este rațional: astfel, în cazul de extremă nevoie, bunurile redevin comune în ce privește folosirea, iar proprietarul unui lucru nu poate, în chip rațional, să refuze ceea ce este necesar vieții aproapelui său; b) când se poate presupune consimțământul proprietarului, precum se întâmplă la copii, cărora părinții au obiceiul de a le da tot ce cer.

B. Specii. – După mijlocul de care se folosește hoțul și după calitatea lucrului furat, furtul poartă diferite numiri. Se numește: a) larcin, când se fură un lucru pe ascuns și fără știrea proprietarului; de pildă: copiii care fură de la părinții lor, slugile care înșală pe stăpânii lor; b) tâlhărie, când furtul se face pe față și cu violență: așa este cazul tâlharilor care, fie ziua, fie noaptea, opresc călătorii sau pătrund în case spre a-și însuși ceea ce le cade în mână; c) sacrilegiu: furtul, larcinul sau tâlhăria se numește sacrilegiu când se fură bunurile Bisericii; d) fraudă, când se vatămă pe altul abuzând de buna lui credință. Astfel, negustorul se face vinovat de fraudă dacă înșală pe clientul său fie asupra cantității, fie asupra calității mărfii pe care o vinde.

FRAUDA LA PLATA IMPOZITELOR. – Trebuie socotit drept o fraudă vinovată faptul de a păgubi Statul la plata impozitelor? Teologii nu sunt de acord asupra acestui punct, cel puțin în ce privește impozitele indirecte. a) Unii, sprijinindu-se pe cuvântul Domnului nostru: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului” (Mat., XXII, 21) și pe acesta al Sfântului Paul: „Dați tuturor ce li se cuvine: cui impozitul, impozitul; cui tributul, tributul” (Rom., XIII, 7), susțin că nu este loc a deosebi între impozite directe și impozite indirecte și că toate obligă în conștiință. b) Alții socotesc, dimpotrivă, că legile despre impozite sunt pur penale și nu leagă conștiința: aceasta reiese, după părerea lor: 1) din voința legiuitorului de a nu obliga în conștiință, fiindcă pedepsește pe fraudatori cu pedepse foarte grele; și 2) din opinia comună care, pe drept ori pe nedrept, privește legile despre impozite ca penale.

REGULI PRACTICE. – Oricare ar fi aceste două păreri, iată câteva reguli care pot lumina conștiința: a) fiecare cetățean trebuie să contribuie la sarcinile Statului după măsura mijloacelor sale. b) Se este deci obligat în conștiință a plăti impozitele, îndată ce ele sunt drepte, adică statornicite de autoritatea legitimă, pentru o pricină dreaptă și proporțional cu puterile fiecăruia. c) Acolo unde obiceiul a biruit de a declara bunurile impozabile sub valoarea lor reală, nu se este ținut în conștiință a declara valoarea întreagă, căci, altminteri, cel scrupulos ar plăti pentru cel nescrupulos și egalitatea la împărțirea sarcinilor n-ar fi păzită. d) Dar acolo, dimpotrivă, unde uzul a biruit de a face evaluarea bunurilor impozabile ori a veniturilor după cifra lor reală, se este obligat în conștiință a nu frauda; iar dacă s-a fraudat, se este ținut la restituire. Aceste două reguli din urmă se aplică mai ales impozitelor indirecte și drepturilor de mutație. Ele se aplică de asemenea impozitului pe venit.

2° Detențiunea nedreaptă. – Există detențiune nedreaptă când cineva păstrează bunul aproapelui împotriva voinței lui. Se reține pe nedrept bunul altuia: a) dacă nu se înapoiază un obiect împrumutat ori un depozit încredințat; b) dacă se păstrează un obiect găsit fără a căuta pe proprietar; c) dacă se păstrează un bun destinat altui întrebuințări prin voința testatorului; d) dacă se profită de o greșeală de socoteală; e) când nu se plătesc, ori chiar când se întârzie prea mult, datoriile; f) când un patron nu dă angajaților săi salariul drept.

3° Contractul nedrept sau încălcat. – Înainte de contract se săvârșește o nedreptate dacă se întrebuințează rea-credință ori se impun condiții nedrepte celui cu care se contractează. De pildă: cămătarii care, profitând de nevoia împrumutatului, cer o dobândă exorbitantă și oprită de lege. După încheierea unui contract făcut cu clauze cinstite, acela care nu-și ține angajamentele săvârșește o nedreptate a cărei gravitate este proporțională cu paguba pricinuită.

4° Paguba nedreaptă. – Prin aceasta trebuie înțeles orice faptă care aduce prejudiciu bunului altuia. Se fac vinovați de pagubă nedreaptă: a) cei care distrug ori deteriorează proprietatea aproapelui; b) cei care, prin vorbe jignitoare ori în orice alt chip, fac rău aproapelui; c) medicii care fac vizite inutile și întrebuințează leacuri fără a le cunoaște proprietățile; d) cei care pornesc altora procese nedrepte, avocații care le susțin, judecătorii care nu dau hotărâri după dreptate și drept; e) greviștii care rup contractul lor de muncă fără pricină legitimă și care vatămă proprietatea patronilor lor.

(230) XI. Cum trebuie apreciată gravitatea nedreptăților.

Nedreptatea – fie că este vorba de furt, fie de pagubă nedreaptă – este un păcat grav prin natura sa. Este de la sine înțeles totuși că sunt grade în nedreptate și, prin urmare, în delict. Gravitatea furtului depinde de două lucruri: de însemnătatea prejudiciului pricinuit și de dispozițiile proprietarului față de hoț.

A. Însemnătatea prejudiciului pricinuit. – Prejudiciul pricinuit poate fi apreciat din două puncte de vedere: în chip relativ sau în chip absolut. a) În chip relativ. A fura unui muncitor plata unei zile de lucru, ba a fura chiar mai puțin de la un sărac, este materie gravă, fiindcă se pricinește proprietarului o pagubă însemnată. b) În chip absolut. Deși a lua o sută de franci de la un bogat nu i-ar pricinui acestuia o mare pagubă, furtul ar fi cu siguranță grav. Ce sumă trebuie atunci fixată ca materie gravă? Aceasta depinde, în chip vădit, de epoci și de țări, adică de valoarea relativă a banului. Astfel, suma de zece și chiar de cinci franci, care era socotită materie gravă pe vremea Sfântului Alfons de Liguori (secolul al XVIII-lea), nu mai este astăzi. Înainte de război, teologii dădeau, în general, ca materie gravă, douăzeci sau treizeci de franci pentru Franța, ceva mai mult pentru Anglia și America.

B. Dispozițiile proprietarului. – Gravitatea furtului se deduce de asemenea din dispozițiile persoanei vătămate față de hoț. De unde urmează că furtul săvârșit de slugi în paguba stăpânilor lor și, cu atât mai mult, furtul săvârșit de copii față de părinții lor nu au același caracter de gravitate, dacă sunt temeiuri drepte de a presupune că persoanele vătămate nu cer atât de strict dreptul lor. Totuși, dacă ar fi abuz de încredere, furtul ar spori în gravitate.

Observație. – Există nedreptate gravă și păcat de moarte când se săvârșește, pe rând, un anumit număr de mici furturi în paguba aceleiași persoane ori a mai multora, îndată ce aceste furturi sunt unite moral în intenția celui vinovat și nu sunt despărțite printr-un interval prea lung de timp. Așa este cazul negustorilor care înșală asupra cantității ori calității mărfurilor.

ARTICOLUL III. – REPARAREA NEDREPTĂȚII

(231) XII. Datoria reparării. Celor cărora le revine.

1° Datoria reparării. – Cel care săvârșește o nedreptate păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și împotriva aproapelui. Conștiința îi impune, așadar, o îndoită datorie. Față de Dumnezeu, trebuie să se căiască de greșeala sa. Față de aproapele, trebuie să-l despăgubească de paguba pe care i-a pricinuit-o. Este ușor a dovedi existența acestei îndoită obligații atât prin mărturia Sfintei Scripturi, cât și prin rațiune.

A. MĂRTURIA SFINTEI SCRIPTURI. – a) Vechiul Testament. Legea lui Moise era foarte aspră în privința restituirii: „Dacă un om, se spune în Ieșire (XXI, 37), fură un bou sau o oaie și o junghie ori o vinde, va restitui cinci boi pentru bou și patru oi pentru oaie. Hoțul va face restituire; iar dacă nu are nimic, va fi vândut pentru ceea ce a furat.” b) Noul Testament. Zaheu zice Domnului nostru: „Dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Luca, XIX, 8).

B. RAȚIUNEA. – a) Niciun păcat nu poate fi iertat fără căință și fără hotărârea fermă. Or, este de la sine înțeles că aceste două condiții cuprind repararea pagubei pricinuită aproapelui. b) De altă parte, dreptatea cere ca orice pagubă făcută altuia să fie reparată. A nu înapoia bunul furat ori a nu repara paguba înseamnă a continua nedreptatea.

2° Cei cărora le revine datoria reparării. – Datoria reparării atinge trei categorii de persoane: a) cei care dețin bunul altuia; b) cei care au pricinuit o pagubă nedreaptă; c) cei care au cooperat la nedreptate.

A. CEI CARE DEȚIN BUNUL ALTUIA. – Aici sunt trei cazuri de deosebit: a) fie posesorul este de bună-credință, dacă nu are conștiința că deține pe nedrept bunul aproapelui: așa este cazul celui ce cumpără un lucru furat; b) fie este de rea-credință, dacă are conștiința că nu este posesorul legitim; c) fie este de credință îndoielnică, dacă conștiința lui este în îndoială asupra legitimității posesiunii.

a) Posesorul de bună-credință trebuie să înapoieze lucrul care nu-i aparține îndată ce descoperă că nu este posesorul lui legitim. Dacă l-a cumpărat, are recurs împotriva vânzătorului. Dacă lucrul a pierit în mâinile lui, nu este obligat la nicio despăgubire, decât dacă a tras folos din el. După Codul civil (art. 549), posesorul de bună-credință nu este ținut să înapoieze roadele culese în vremea bunei-credințe.

b) Posesorul de rea-credință este obligat să înapoieze nu numai lucrul însuși sau echivalentul, dacă lucrul nu mai există, ci și roadele pe care le-a tras din el. „El poate numai să păstreze prisosul de producție datorat industriei sale (1).”

c) Posesorul de credință îndoielnică trebuie să facă o cercetare spre a ieși din îndoiala sa. Dacă cercetarea nu dă niciun rezultat, el poate reține lucrul, dacă l-a dobândit cu bună-credință, în virtutea principiului reflex: în îndoială, se hotărăște în favoarea celui ce este în posesie, „In dubio melior est conditio possidentis”. Dimpotrivă, dacă îndoiala a precedat dobândirea, posesorul de credință îndoielnică este asimilat posesorului de rea-credință; trebuie deci să restituie.

B. CEI CARE AU PRICINUIT O PAGUBĂ NEDREAPTĂ.

a) PRINCIPIU GENERAL. – Cel care, printr-un act nedrept și vinovat, a pricinuit o pagubă aproapelui, este ținut să o repare. Trei condiții sunt, așadar, cerute pentru a atrage datoria reparării: trebuie ca fapta să fie: 1) nedreaptă, 2) vinovată și 3) cauza pagubei.

1° Faptă nedreaptă. – Este limpede, într-adevăr, că nu se poate sili la restituire pe acela care, folosindu-se de un drept, pricinește o pagubă intereselor altuia. Întemeiez un comerț care vatămă casele de același fel, deja statornicite: răul pe care li-l fac nu provine din nedreptate; nu sunt, în chip vădit, ținut la nicio despăgubire. Dar dacă, negustor rival al altor case concurente, întrebuințez calomnia spre a le discredita și a le lua clienții, le pricinuiesc un prejudiciu nedrept și mai mult ori mai puțin grav: trebuie să repar.

2° Faptă vinovată. – Orice vină cuprinde totdeauna două condiții: luarea-aminte a minții și consimțământul voinței. Cauze precum ignoranța sau violența, care suprimă una ori alta dintre aceste două condiții, scuză de vină.

3° Faptă, cauza pagubei. – Dacă fapta nu este cauza, ci numai prilejul pagubei, nu se este ținut la reparare. Astfel, cel care împrumută un revolver unui prieten care se folosește de el spre a ucide un om nu este decât cauza indirectă și ocazională, nu cauza directă și eficace a omorului; nu săvârșește nicio vină și nu este ținut la datoria reparării.

b) APLICAȚII DEOSEBITE.

1° Pagubă pricinuită din accident. – Odată statornicit principiul general că datoria reparării presupune o faptă nedreaptă și vinovată, trebuie să se încheie că în niciun caz nu ar putea exista obligație de a repara dacă nu este vină morală? De pildă, cel care pricinește un incendiu în chip întâmplător și fără să fi fost vreo neglijență din partea lui este el scutit de reparare? Dreptul natural și dreptul pozitiv nu sunt de acord asupra acestui punct. 1) După dreptul natural, am statornicit mai sus, nu există obligație strictă de a repara o pagubă decât în măsura în care este vină morală. 2) Codul civil, dimpotrivă, nu se ocupă de vină; el nu privește decât fapta exterioară care a adus prejudiciu și cere ca autorul unei fapte să-i sufere urmările. Cum se rezolvă atunci conflictul? Teologii dezleagă greutatea răspunzând că autorul unei pagube pricinuită din accident nu este obligat să se dea în vileag, nici să meargă înaintea unei reparări pe care conștiința nu i-o poruncește ca datorie; dar că, dacă este condamnat prin sentința judecătorului, este obligat să se supună. Căci, zic ei, legile civile obligă în conștiință, îndată ce sunt drepte; de altminteri, silindu-ne, ca în cazul de față, la veghe pentru a nu vătăma pe altul, legea ocrotește interesele noastre proprii tot atât cât și pe ale aproapelui, și este drept ca, dacă primim avantajele ei, să nu respingem neajunsurile. Dacă, pe de altă parte, această obligație nu se impune decât după sentința judecătorului, aceasta este fiindcă ar fi cu adevărat prea greu să te osândești singur a repara o greșeală pe care conștiința nu ți-o mustră.

2° Pagubă pricinuită prin eroare. – Eroarea poate privi gravitatea pagubei sau persoana vătămată. 1) Dacă eroarea privește gravitatea, cel care pricinește aproapelui un prejudiciu mai mare decât crede nu este ținut, după dreptul natural, decât să repare răul pe care crede că-l pricinește. Distrug un obiect pe care îl socotesc de o sută de franci, iar el valorează o mie: trebuie să restitui o sută de franci. Dar, dacă intervine sentința judecătorului, trebuie să mă supun condamnării. 2) Dacă eroarea privește persoana, de pildă, dacă dați foc casei lui Ion, crezând și voind să dați foc celei a lui Pavel, sunteți ținut la reparare, cel puțin după părerea cea mai comună a teologilor. Puțin însemnează, într-adevăr, eroarea, fiindcă ea nu schimbă cu nimic natura faptei care, privită în sine, este nedreaptă și vinovată.

3° Pagubă pricinuită în stare de beție. – 1) Dacă beția a fost voită și paguba a fost prevăzută, măcar în chip confuz, există obligație de a repara. 2) Dacă beția a fost fără voie, nu se este ținut a repara, decât după sentința judecătorului.

4° Îndoială cu privire la pagubă. – Ce trebuie făcut când cineva este în îndoială asupra obligațiilor conștiinței sale? Două ipoteze: îndoiala precede fapta vătămătoare sau o urmează. 1) Dacă îndoiala precede, când, de pildă, cineva se întreabă dacă o anumită faptă va pricinui sau nu o pagubă nedreaptă aproapelui, trebuie cercetat pro și contra; iar dacă îndoiala stăruie după cercetare, trebuie să te abții de la o faptă care riscă a face un rău nedrept. Astfel judecătorul nu are dreptul să pronunțe o condamnare împotriva unui acuzat a cărui vinovăție îi pare îndoielnică; medicul nu trebuie să întrebuințeze un leac pe care îl socotește poate primejdios. 2) Dacă, după o faptă nedreaptă și vinovată, se ivește îndoiala asupra efectelor acestei fapte și dacă ea stăruie după o cercetare serioasă, nu există obligație de a repara. Ați calomniat un negustor; în ciuda unei cercetări amănunțite, nu izbutiți să știți dacă, din această pricină, el a suferit în interesele sale: nu sunteți ținut a restitui, căci numai o pagubă sigură poate impune o obligație sigură. Dacă nu există îndoială asupra existenței pagubei, ci numai asupra cauzei, dacă doi oameni, de pildă, au tras fiecare câte un glonț asupra aceleiași victime care a fost ucisă dintr-un singur foc, amândoi sunt vinovați de omor; au săvârșit o faptă nedreaptă și vinovată; după părerea cea mai probabilă, ei sunt ținuți în solidar la reparare.

C. CEI CARE AU COOPERAT LA NEDREPTATE. – Sunt obligați la restituire nu numai cei care dețin bunul aproapelui și cei care i-au pricinuit o pagubă, ci și complicii lor. Or, sunt vinovați de cooperare directă: a) cei care poruncesc nedreptatea. Henric al II-lea, rege al Angliei, care a făcut să fie ucis Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, a fost adevăratul ucigaș. b) cei care o sfătuiesc. Aceștia sunt ținuți să repare dacă au fost cauza eficace a pagubei. Avocații, notarii, medicii, confesorii care, prin ignoranță grosolană și vinovată, compromit interesele unui al treilea sunt ținuți să repare. c) cei care consimt la nedreptate prin aprobarea sau votul lor: așa este cazul senatorilor și deputaților care ar vota o lege nedreaptă, al unui judecător ori al unui jurat care pronunță o sentință nedreaptă. d) cei care, prin lingușiri ori mustrări, împing pe cineva să pricinuiască o pagubă. e) cei care tăinuiesc lucrurile furate. f) cei care iau parte la o pagubă nedreaptă, fie ajutând pe hoț, fie primind lucrurile furate, fie împiedicând pe cineva să dobândească un folos la care are un drept câștigat. Se face vinovat de cooperare indirectă: a) prin tăcere; de pildă: slugile care nu-și înștiințează stăpânii; b) prin a nu împiedica; de pildă: părinții care lasă pe copiii lor să săvârșească nedreptăți; c) prin a nu denunța, dacă funcția vă obligă: așa sunt agenții care lasă să treacă pe fraudatori, deși îi cunosc.

Observație. – Solidaritatea în datoria reparării. – Toți cei care au luat parte împreună la o nedreptate, cei care au săvârșit-o și cei care au cooperat la ea, sunt ținuți în solidar să o repare. Dacă toți, afară de unul singur, ar refuza, acesta ar trebui să o repare în întregime, însă ar avea recurs împotriva cooperatorilor săi.

(232) XIII. Împrejurările reparării.

Împrejurările în care restituirea trebuie făcută privesc: a) persoana, b) locul, c) timpul și d) modul.

A. Împrejurare de persoană. – Cui trebuie să se restituie? 1) Dacă persoana vătămată este cunoscută, ei, sau, în caz de moarte, moștenitorilor ei, trebuie făcută restituirea. 2) Dacă persoana vătămată rămâne necunoscută, chiar după o cercetare serioasă, se cuvine a deosebi. Dacă posesorul este de bună-credință, el poate păstra lucrul, ca și cum ar fi vorba de un obiect pierdut. Dacă posesorul este de rea-credință, el trebuie să restituie în milostenii, căci nu este îngăduit ca cineva să se îmbogățească prin frauda sa.

B. Împrejurare de loc. – Unde trebuie făcută restituirea? 1) Posesorul de bună-credință nu este obligat să suporte cheltuielile transferului obiectului: ajunge să înștiințeze pe proprietarul legitim că este gata să-i înapoieze bunul său. 2) Posesorul de rea-credință trebuie, dimpotrivă, să suporte toate cheltuielile care sunt necesare pentru ca stăpânul să reintre în stăpânirea bunului său.

C. Împrejurare de timp. – Când trebuie restituit? – Cât mai curând cu putință, afară numai dacă nu se este împiedicat de o pricină rațională.

D. Împrejurare de mod. – Cum trebuie restituit? – Se poate face aceasta chiar de către sine, înapoind lucrul direct proprietarului legitim; însă, deoarece nu se este obligat a se defăima și deoarece nedreptatea săvârșită nu suprimă dreptul la reputație, este îngăduit a te folosi de un mijlocitor.

(233) XIV. Cauzele care scuză de restituire.

Oricât de strictă ar fi obligația de a repara, ea are ca margine mijloacele debitorului. Or, există cauze care suspendă pentru un timp obligația de a restitui și altele care o suprimă cu totul.

1. Cele dintâi sunt: a) neputința fizică. Este de la sine înțeles că cel care nu are nimic nu poate să dea nimic înapoi; b) neputința morală: de pildă, acela pe care restituirea l-ar arunca într-o extremă nevoie ar avea dreptul să amâne restituirea, afară numai dacă creditorul s-ar afla în aceeași nevoie. În general, amânarea este îngăduită când restituirea imediată ar pricinui debitorului o mare pagubă în bunurile sale sau chiar în cinstea și reputația sa. Este bine de însemnat că, în aceste două cazuri, obligația de a restitui nu este decât suspendată. Ea dăinuie deci totdeauna: acela care este scutit a restitui acum trebuie să aibă voința de a o face cât mai curând cu putință.
2. Cauzele care suprimă obligația de a restitui sunt: a) compensația. Dacă o persoană vă datorează tot atâta cât îi datorați, vă puteți abține de la a da înapoi: datoriile reciproce sunt stinse; b) sentința declaratorie a judecătorului, când există îndoială fie asupra obligației de a restitui, fie asupra cuantumului sumei, fie, ca în faliment, când este neputință de a plăti totul. Ajunge atunci să te conformezi sentinței judecătorului; c) prescripția extinctivă (nr. 225); și d) iertarea datoriei de către creditor: acesta, într-adevăr, este totdeauna liber să renunțe la dreptul său.

Trebuie legată de acest din urmă caz iertarea datoriei de către Suveranul Pontif, când este vorba de bunuri bisericești, și de către Stat, când este vorba de bunuri naționale. La marea Revoluție franceză, bunurile zisului cler și ale bisericilor, precum și bunurile emigranților, numite în chip vulgar „bunuri naționale”, au fost confiscate de Adunarea Națională și vândute în folosul Statului. Deși primii cumpărători ai acestor bunuri au putut să se facă vinovați de o nedreptate gravă, posesorii de astăzi nu sunt ținuți la nicio reparare. Pricina este că Concordatul din 1801 a ratificat uzurparea bunurilor clerului, iar mai târziu legea din 1825 a compensat printr-o despăgubire pierderea bunurilor emigranților. Astfel, în virtutea dreptului lor de înalt domeniu, Papa, pentru bunurile bisericești, și Statul, pentru bunurile naționale, au transferat, cu anumite reparații, proprietatea bunurilor zise de la cei care le posedau mai înainte la cei care le dobândiseră pe nedrept.

(234) XV. Porunca a 10-a.

Porunca a 7-a oprește a aduce atingere bunului altuia; porunca a 10-a nu îngăduie nici măcar a-l pofti. Totuși, nu trebuie să se confunde pofta nelegiuită cu dorința de a dobândi bunul altuia prin mijloace legiuite: ceea ce este oprit este a voi să ți-l însușești pe căi nedrepte. Aceia păcătuiesc împotriva poruncii a 10-a: a) care au dorința de a fura ori de a vătăma pe nedrept bunul aproapelui, chiar dacă nu se gândesc să treacă de la dorință la faptă; b) care doresc moartea cuiva, spre a intra în stăpânirea moștenirii lui.

Concluzie practică.

1 Trebuie ca, încă din cea mai fragedă tinerețe, să ne formăm o conștiință delicată, chiar scrupuloasă, asupra respectului datorat bunului altuia. Un copil nu trebuie niciodată să-și îngăduie a fura de la părinții săi ori de la tovarășii săi, fie și lucrul cel mai neînsemnat.

2 A arăta cea mai mare probitate în afaceri.

3 Iar dacă, din nenorocire, am pricinuit vreo nedreptate față de aproapele, trebuie să ne pară rău de greșeala noastră și să reparăm paguba cât mai iute, spre a scăpa de amenințarea rostită de sfântul Paul: „Nici hoții, nici răpitorii bunului altuia nu vor intra în împărăția Cerurilor.” (I Cor., VI, 10).

LECTURI. 

1 Groaza lui Tobie față de larcin. (Tob., II, 19-23). 2 A se citi la sfântul Luca (XIX, 8) cum Zaheu vameșul a reparat nedreptățile făcute aproapelui, despăgubind împătrit pe cei pe care îi vătămase. 3 După ce cucerise mai multe țări întinse, unde numai ambiția lui îl îndemnase să ducă război, Alexandru cel Mare întrebă pe un pirat, pe care îl prinsese, cu ce drept credea că poate să pustiască astfel mările: „Cu același, răspunse piratul, cu o liberă mândrie, pe care îl ai tu să jefuiești universul; dar fiindcă eu o fac cu o corabie mică, mi se spune tâlhar; iar ție, care o faci cu o mare flotă, ți se dă numele de cuceritor.” „Sunt hoți mari și hoți mici.” (Sifflet)

TEME SCRISE. 

 1 Slugile care, în lipsa patronilor lor, nu lucrează, săvârșesc ele un furt și ce fel de furt? 2 Acela care ar fura un franc, crezând că fură un louis, ar fi tot atât de vinovat ca și cum ar fura un louis? Explicați răspunsul vostru. 3 Avem dreptul să furăm pe un hoț? Nu este aceasta uneori un fel de compensație? 4 Cinci persoane au furat o mie de franci și au împărțit această sumă. Una singură se căiește și vrea să restituie. Ce sumă trebuie să înapoieze?