• Care este obiectul articolului întâi al Simbolului?
• Cine sunt adversarii dogmei existenței lui Dumnezeu? Ce deosebire este între pozitiviști și materialiști?
• Enumerați erorile asupra demonstrabilității existenței lui Dumnezeu. Ce este fideismul? Tradiționalismul? Criticismul? Modernismul?
• Care sunt dovezile existenței lui Dumnezeu date de Revelație? Poate rațiunea să dovedească existența lui Dumnezeu? Cum se pot împărți dovezile ei?
• Din ce se trag dovezile fizice ale existenței lui Dumnezeu? Explicați dovada luată din contingența lumii. Ce este dovada primului motor? Expuneți dovada luată din ordinea lumii.
• Ce sunt dovezile morale ale existenței lui Dumnezeu? Ce dovedește legea morală pe care ne-o descoperă conștiința? Expuneți dovada consimțământului universal.
• Ce judecați despre principiul ateismului științific? Este experiența cu adevărat unica sursă a cunoștințelor noastre? Combaterea ateismului pozitivist și materialist nu este ea o nouă dovadă a existenței lui Dumnezeu?

(24) Termeni.

Cred. Două sensuri: a) În vorbirea obișnuită, cuvântul „a crede” cuprinde un dubiu. Exemplu: Cred că mâine va fi frumos, înseamnă: mi se pare că mâine va fi frumos, dar nu sunt cu totul sigur. b) În Simbolul Apostolilor, „Cred” înseamnă: sunt cu desăvârșire sigur că există un Dumnezeu și nu mă tem să mă înșel afirmând existența Sa.

Dumnezeu: Ființă infinit de desăvârșită (vezi lecția următoare), făcătorul cerului și al pământului (vezi lecția a VII-a) și Suveran Domn al tuturor lucrurilor. Domnul este un stăpân. Dumnezeu este „Suveran Domn”, adică este Stăpânul mai presus de toți ceilalți stăpâni, poruncește tuturor și toate făpturile trebuie să-I asculte.

NUMELE LUI DUMNEZEU ÎN VECHIUL TESTAMENT. a) Elohim, care este un plural de maiestate și înseamnă „atotputernic”. Acest nume este aplicat când adevăratului Dumnezeu, când dumnezeilor străini. b) Iehova sau Iahve, adică ființa prin excelență, Acela care are plinătatea ființei și care creează. Iudeii aveau un asemenea respect pentru acest nume încât nu-l rosteau niciodată și îl înlocuiau prin cuvintele „Elohim” sau „Adonai”. c) Adonai, Stăpânul suveran care cârmuiește lumea. d) Sabaoth sau Dumnezeul oștirilor, Acela care este în fruntea oștirilor și dă biruința cui voiește.

RAȚIUNEA numește pe Dumnezeu: a) ființa necesară, aceea care nu poate să nu fie, nici să fie altfel decât este. Făpturile, dimpotrivă, care ar fi putut să nu fie ori să fie altfel, sunt ființe contingente; b) cauza întâi, aceea care a produs toate cauzele secunde. Se înțelege prin cauze secunde tot ceea ce a fost creat, tot ceea ce își datorează existența cauzei întâi, adică universul și toate ființele care îl alcătuiesc; c) primul motor.

Ateu (din grecescul „a” privativ și „theos”: dumnezeu = fără dumnezeu). Acela care nu crede în existența lui Dumnezeu.

Rațiune. Facultatea prin care omul gândește și judecă. Cu ajutorul rațiunii sale, omul ajunge să descopere anumite adevăruri. Dar sunt adevăruri care îi depășesc puterile și pe care le cunoaște numai fiindcă Dumnezeu i le-a revelat.

DEZVOLTARE

(25) I. Obiectul articolului întâi al Simbolului.

Articolul întâi al Simbolului: „Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic, făcătorul cerului și al pământului”, răspunde la următoarele trei întrebări: 1° Există Dumnezeu? 2° Care este natura Sa? 3° Lucrează El în afară și care este lucrarea Sa? Se va trata deci în această lecție despre existența lui Dumnezeu. În a cincea lecție vom studia atributele lui Dumnezeu, iar în a șasea, viața Sa lăuntrică (misterul Sfintei Treimi). Cu a șaptea, vom aborda lucrarea lui Dumnezeu: crearea Îngerilor, iar cu a opta, creația pământească și mai ales crearea omului.

(26) II. Adversarii dogmei existenței lui Dumnezeu.

Adversarii dogmei existenței lui Dumnezeu se pot împărți în trei clase: sunt: a) aceia care nu vor să se ocupe de chestiune: aceștia sunt indiferenții. Ei urmează întocmai sfatul lui Littré: „De ce vă încăpățânați să vă întrebați de unde veniți și unde mergeți, dacă există un Creator inteligent și bun? Aceste probleme sunt o boală; cel mai bun mijloc de a te vindeca de ea este să nu te gândești la ele.” Din nefericire, cum spune Brunetière, este cu neputință pentru „orice om care gândește” să nu-și pună niciodată întrebarea. De această întâi școală, care se numește indiferentism, s-ar putea lega ateismul practic, care constă în a trăi ca și cum nu s-ar crede în Dumnezeu.

b) Sunt, în al doilea rând, aceia care pretind că chestiunea este insolubilă: aceștia sunt pozitiviștii, care îi au drept căpetenii pe Auguste Comte (mort în 1857) și pe Littré (mort în 1883), și agnosticii, care, sub un alt nume, mărturisesc aproape aceeași doctrină: „Problema cauzei ultime, spune englezul Huxley, mi se pare definitiv în afara întinderii sărmanelor mele facultăți.” După aceste două sisteme, nu sunt adevăruri decât acelea care se sprijină pe fapte a căror existență se poate controla. Experiența este unica sursă a cunoștinței, iar știința are tocmai ca obiect verificarea acestor fapte și determinarea legilor lor; tot ceea ce nu poate fi verificat ține de ficțiune; de unde trebuie să se conchidă că Dumnezeu este din domeniul necunoscutului; „Infinitul este ca un ocean care vine să lovească țărmurile noastre, dar noi nu avem nici bărci, nici pânze ca să-l explorăm.” Littré.

c) A treia clasă de adversari este alcătuită din materialiști, care fac profesiune de ateism. Ateul materialist nu mai spune, ca pozitivistul: „Se poate ca Dumnezeu să existe, dar este cu neputință a-L demonstra.” El iese din această neutralitate și afirmă că Dumnezeu nu există. Sprijinindu-se, și el, pe principiul că nu este adevărat decât ceea ce ține de științele experimentale, nu recunoaște decât existența materiei și pretinde că ea este de ajuns spre a explica totul. El stabilește atunci ca concluzii că materia este veșnică, că forța și mișcarea îi sunt esențiale și necreate ca și ea, că legile naturii care cârmuiesc lumea sunt neschimbate și că nu este nevoie, prin urmare, să se recurgă la o cauză inteligentă și liberă pentru a explica creația și guvernarea lumii.

Cea dintâi și cea mai bună combatere a acestor teorii ale ateismului este expunerea dovezilor existenței lui Dumnezeu.

(27) III. Erorile asupra demonstrabilității existenței lui Dumnezeu.

Din punct de vedere catolic, sunt, după cum vom vedea îndată, două feluri de a demonstra existența lui Dumnezeu. Dovezile ne vin dintr-o dublă sursă: a) din Revelație și b) din rațiune. Nu este deci îngăduit a respinge una dintre aceste două surse, nici măcar a o înălța pe una în dauna celeilalte. Între erorile principale săvârșite în această privință, să cităm:

1. ONTOLOGISMUL, sistemul lui Malebranche, care socotește ideea lui Dumnezeu drept o idee înnăscută, esența dumnezeiască fiind percepută de noi, nu în chip absolut, ci ca principiul tuturor lucrurilor care există. Această părere a fost condamnată în 1861 printr-un decret al Sfântului Oficiu.
2. FIDEISMUL, pentru care Revelația este singurul mijloc de a-L cunoaște pe Dumnezeu: eroare condamnată în 1840 și în 1870 de Conciliul Vatican.
3. TRADIȚIONALISMUL (J. de Maistre, de Bonald, de Lamennais), care afirmă de asemenea neputința rațiunii de a descoperi adevărurile religioase și morale. După tradiționaliști, aceste adevăruri au fost revelate omului dintâi și ne-au fost transmise prin Tradiție.
4. CRITICISMUL, teorie născocită de Kant (mort în 1804), care proclamă că rațiunea pură nu poate atinge realitatea lucrurilor. Nu există, după acest filosof, nici un adevăr obiectiv; nu există decât adevăruri subiective; cu alte cuvinte, putem bine să știm ceea ce este în gândirea noastră, dar ne este cu neputință să afirmăm că lucrurile există așa cum le credem. Sistem foarte primejdios, care duce la îndoială și la negarea oricărei certitudini. Este adevărat că Kant, spre a salva adevărul obiectiv al existenței lui Dumnezeu, recurge la o deosebire ingenioasă, dar prea subtilă și fără temei, între rațiunea pură și rațiunea practică, și că, prin aceasta din urmă, restabilește existența legii morale și, prin aceasta, existența unui legiuitor care este Dumnezeu.
5. MODERNISMUL, doctrină care decurge în mod direct din criticismul lui Kant. Mulți catolici în Franța, în Anglia, în Italia și în Germania, pătrunși de teoriile filosofului german, socotind, cu el, că rațiunea pură nu poate demonstra existența lui Dumnezeu, nici măcar prin mijlocirea făpturilor, au proclamat că Dumnezeu nu este obiect al științei. După ei, sentimentul este singurul temei al credinței. Este de ajuns a coborî în adâncul nostru ca să-L găsim pe Dumnezeu și să facem din aceasta ca o „experiență individuală”. Așadar, în conștiință sau, mai curând, în subconștiință, cum spun ei, avem intuiția lui Dumnezeu și a dumnezeiescului. Desigur, se poate ca unele suflete privilegiate, ajutate de har, să simtă în chip experimental prezența dumnezeiască; dar nu poate fi acesta un mijloc infailibil și general de a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Această doctrină a fost condamnată de Congregația Sfântului Oficiu la 3 iulie 1907 (Decretul Lamentabili) și de Pius al X-lea la 8 septembrie 1907 (Enciclica Pascendi).

(28) IV. Dovezile existenței lui Dumnezeu.

Existența lui Dumnezeu se demonstrează pe două căi: prin Revelație și prin rațiune. Articol de credință, conciliul Vatican.

A. Dovezi date de Revelație.
a) SFÂNTA SCRIPTURĂ. Învățându-ne că Iahve s-a arătat adesea oamenilor, Biblia ne revelează deodată existența și natura lui Dumnezeu.

1. În Vechiul Testament, cărțile lui Moise (Pentateuhul) ni-L arată pe Dumnezeu ca Făcător și Suveran Domn al tuturor lucrurilor, Căruia singur I se cuvine cultul de adorare al cărui rit principal este jertfa; ca Legiuitorul, care S-a arătat lui Moise pe muntele Sinai și i-a înmânat Tablele Legii, în care era scris Decalogul cuprinzând punctele esențiale ale Legii morale. Cu profeții, noțiunea despre adevăratul Dumnezeu se desprinde și mai limpede: atotputernicia Sa, veșnicia Sa, împărăția Sa universală, milostivirea Sa, bunătatea Sa părintească. Profeții reacționează împotriva tendințelor particulariste ale iudeilor, care îi împingeau să facă din Iahve un Dumnezeu național; ei reacționează mai ales împotriva cultului și a practicilor lor de pietate, în care riturile exterioare țineau prea mult loc în dauna dreptății și sfințeniei lăuntrice. Cărțile sapiențiale stăruiesc asupra desăvârșirilor nesfârșite ale lui Dumnezeu, asupra prezenței Sale pretutindeni.
2. În Noul Testament, „Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său” (Evr., I, 2). Iisus a fost marele revelator al dumnezeirii și al atributelor ei. Mai mult decât profeții, El S-a ridicat împotriva particularismului iudaic, afirmând că Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor, că voiește mântuirea tuturor (Mat., XVIII, 14; XXII, 10; Luc., XIV, 23), arătând bunătatea dumnezeiască întinzându-se asupra tuturor ființelor creației, chiar asupra celor mai mărunte, dar rezervând mai ales grija Sa oamenilor (Mat., VI, 26-32; Luc., XII, 24-30).

b) TRADIȚIE. 1. Părinții Bisericii și scolasticii au dovedit existența lui Dumnezeu atât prin textele Sfintei Scripturi, cât și prin luminile rațiunii. 2. Existența lui Dumnezeu este primul adevăr enunțat de diferitele simboluri. 3. Acest dogmă a fost definită de al IV-lea Conciliu de la Lateran împotriva albigenzilor și a altor eretici, și de conciliul Vatican, care declară, sess. III, cap. 1: „Sfânta Biserică catolică crede și mărturisește că este un singur Dumnezeu, adevărat și viu, Creator și Domn al cerului și al pământului.”

B. Dovezi ale existenței lui Dumnezeu prin rațiune.
Existența lui Dumnezeu poate fi cunoscută cu certitudine prin rațiune. Acest articol de credință, condamnând părerile despre care s-a vorbit în numărul precedent, a fost definit de Conciliul Vatican, care declară, sess. III, cap. 2, can. 1: „Dacă cineva spune că Dumnezeul unic și adevărat, Creatorul și Stăpânul nostru, nu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a rațiunii omenești, prin mijlocirea lucrurilor create, să fie anatema.” În Motu proprio din 1 septembrie 1910, Pius al X-lea este și mai lămurit: „Dumnezeu, spune el, poate fi cunoscut și, prin urmare, și demonstrat cu certitudine prin lumina naturală a rațiunii, prin mijlocirea lucrurilor făcute, adică prin lucrările văzute ale creației, ca pricina prin efectele sale.”

Dogma își are temeiul în Scriptură și în Tradiție. Iată câteva texte din Sfânta Scriptură: „Nebuni prin fire sunt, se spune în Înțelepciune (XIII, 1), toți oamenii care L-au ignorat pe Dumnezeu și care n-au știut, din bunurile văzute, să se ridice la cunoașterea Celui ce este.” „Nebunul a zis în inima sa: nu este Dumnezeu.” (Ps., XIII, 1). Iar sfântul Pavel declară că „desăvârșirile nevăzute ale lui Dumnezeu, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd, de la facerea lumii, cu mintea, prin lucrurile Lui.” (Rom., I, 20).

Împărțirea dovezilor existenței lui Dumnezeu. Cea mai veche și mai clasică împărțire a dovezilor existenței lui Dumnezeu este aceea care le rânduiește în trei clase: dovezi fizice, dovezi morale și dovezi metafizice. Vom alege, dintre dovezile fizice și cele morale, pe cele mai simple și mai populare, lăsând la o parte dovezile metafizice, care sunt mai greu de cuprins și care par, de altfel, de mai mică întindere.

(29) V. Dovezi fizice ale existenței lui Dumnezeu.

Cele mai cunoscute sunt acelea care se trag din lume așa cum există, adică privită: a) în existența sa, în elementele și ființele care o alcătuiesc; b) în mișcarea pe care o constatăm în ea; c) în ordinea și armonia care domnesc în ea.

1° Dovada luată din existența lumii. Cauzele secunde (vezi vocabularul) presupun o cauză întâi, după cum ființele contingente presupun o ființă necesară. Or lumea este alcătuită din cauze secunde și din ființe contingente. Deci ea presupune o cauză întâi și o ființă necesară.

A. Pare cu totul de necontestat că cauzele secunde presupun o cauză întâi. Din moment ce cauzele sunt subordonate și că ele sunt neputincioase prin ele însele de a-și produce existența, ele presupun în chip necesar o cauză întâi. Ar fi absurd a pretinde că ele se explică unele prin altele, că fiul se explică prin tată, tatăl prin bunic, și așa mai departe până la infinit. Căci, chiar dacă s-ar putea admite o serie nesfârșită de cauze secunde, nu numărul unor asemenea cauze le-ar schimba firea. Se poate presupune o mulțime nesfârșită de orbi, și tot nu se obține, prin aceasta, un om care vede. Cauzele secunde nu se explică, așadar, decât printr-o cauză întâi.

Raționamentul rămâne același dacă se consideră ființele nu ca cauze secunde, ci ca ființe contingente. Din faptul că ele nu au prin ele însele rațiunea existenței lor, ființele contingente cer o ființă necesară care să fie rațiunea lor de a fi.

B. Că lumea este alcătuită din cauze secunde și din ființe contingente este ușor de dovedit. Fie privită în întregul ei, fie în părțile ei, lumea este o adunare de lucruri trecătoare, a căror neexistență spiritul nostru o concepe foarte bine. Materia brută, mineralele pe care le avem sub ochi, ființele vii din care facem parte, nu există prin ele însele. Cu atât mai puțin se poate concepe existența lor ca necesară. Știința nu este oare acolo ca să ne adeverească că plantele și animalele n-au existat totdeauna și că omul este de origine relativ recentă? „Or, dacă fiecare dintre părțile universului nu există în mod necesar, spune Clarke, întregul nu poate exista în mod necesar.”

Deci lumea presupune o cauză întâi și o ființă necesară care i-a dat existența. Această cauză întâi, această ființă necesară, este Dumnezeu.

2° Dovada luată din mișcarea lumii. Motoarele secunde, adică acelea care nu au în ele însele rațiunea de a fi a mișcării lor, presupun un prim motor. Or lumea este însuflețită de o mișcare pe care nu și-o putea da sieși. Deci ea cere un prim motor.

A. Este limpede că, pentru motoarele secunde ca și pentru cauzele secunde, nu se poate invoca o serie infinită de motoare care și-ar fi comunicat mișcarea unele altora. Dacă fiecare este neputincios să-și dea mișcarea de care este însuflețit, în chip necesar trebuie admis un prim motor.

B. Că există mișcare în lume este un fapt pe care simțurile noastre ni-l adeveresc în fiecare clipă. Pe de altă parte, este un principiu admis de știință că materia, că ființele neorganice sunt inerte și nu pot prin ele însele nici să dobândească, nici să-și schimbe mișcarea. Chiar presupunând că lumea ar fi în mișcare din toată veșnicia — ceea ce este în contradicție cu ipoteza lui Laplace, care socotește drept sigur că mișcarea lumii a început — ar trebui totuși admis un prim motor care i-ar fi dat mișcarea. Nici o ființă neputând să-și dea ceea ce nu are, urmează că orice ființă inertă prin fire și care este în mișcare a trebuit să primească această mișcare de la o cauză străină. Această putere străină, acest prim motor, noi îl numim Dumnezeu.

3° Dovada luată din ordinea lumii, numită a cauzelor finale. Orice ordine este lucrarea unei cauze inteligente. Or există în lume o ordine minunată. Deci ordinea lumii presupune o cauză inteligentă.

A. Din principiul cauzalității rezultă că orice plan presupune un ordonator și că ordinea și armonia din efect mărturisesc inteligența în cauză. Ordinea este, într-adevăr, potrivirea mijloacelor la scop. Ca să meargă un ceas, nu este de ajuns să așezi rotițele la întâmplare; trebuie să le pui la locul și în chipul voit. Or această lucrare cere o anumită știință în lucrător.

B. Dar este adevărat că ordinea domnește în lume? Este adevărat că pretutindeni este o dreaptă proporție între mijloace și scop? Este de ajuns să arunci o privire asupra universului, asupra întregului ca și asupra părților, ca să vezi cu ce geniu și cu ce artă a fost făcut. Totul în natură se armonizează. Deasupra noastră vedem astrele urmându-și drumul cu o regularitate neclintită: „Cerurile, zice Psalmistul, vestesc slava lui Dumnezeu.” (Ps., XVIII, 2). Pe pământ și în fiecare dintre ființele care îl locuiesc, armonia nu este mai mică. Orice ființă are organe desăvârșit potrivite scopului pe care îl urmărește; pasărea are aripi ca să zboare; omul are ochi ca să vadă, urechi ca să audă; și nu se pot studia aceste diferite organe fără a admira minunata lor alcătuire. Și să nu se spună că ordinea lumii poate fi rodul hazardului, căci tocmai caracterul efectelor hazardului este lipsa de ordine și de simetrie. „Să raționeze și să subtilizeze oricât ar voi, zice Fénelon, niciodată nu va convinge pe un om cu judecată că Iliada n-ar avea alt autor decât hazardul… Pentru ce, deci, acest om cu judecată ar crede despre univers, fără îndoială încă mai minunat decât Iliada, ceea ce bunul său simț nu-i va îngădui niciodată să creadă despre acest poem?” Aceeași concluzie se află în cele două versuri adesea citate ale lui Voltaire:
„Universul mă încurcă, și nu pot gândi
Că acest ceas merge și să n-aibă ceasornicar.”

Să nu se spună nici că ordinea lumii este lucrarea evoluției, căci, deși evoluția poate fi legea care a prezidat la formarea lumii, ea nu poate fi cauza ei.

Putem deci conchide că ordinea lumii nu se poate explica fără un artist minunat care să fi așezat toate rotițele ei. Acest lucrător iscusit, această inteligență ordonatoare, este Dumnezeu.

(30) VI. Dovezi morale ale existenței lui Dumnezeu.

1° Dovada luată din legea morală. Este o lege morală căreia toți oamenii se simt datori să asculte. Or această lege universală nu poate avea altă cauză decât Dumnezeu. Deci Dumnezeu există.

A. Existența legii morale este în afara oricărei îndoieli. Este o regulă absolută, universală și neschimbată care se impune voinței noastre, poruncindu-ne binele și oprindu-ne răul. Această lege ne vine la cunoștință prin glasul conștiinței. Înainte de faptă, conștiința ne spune dacă lucrul este bun sau dacă este rău. După faptă, ea ne aprobă dacă am făcut binele și ne mustră dacă am căzut în rău. Conștiința se poate înșela asupra prescripțiilor legii morale; poate crede că un lucru este bine când nu este; și se poate întâmpla, după cuvântul lui Pascal, ca ceea ce este „adevăr dincoace de Pirinei să fie eroare dincolo”. Nu este mai puțin adevărat că ea proclamă în orice chip că suntem datori să ascultăm de o lege care poruncește în noi.

B. Trebuie deci explicat de unde vine această lege pe care conștiința ne-o descoperă. Este de la sine înțeles, într-adevăr, că orice lege presupune un legiuitor și că o obligație nu poate fi impusă unei voințe inferioare și dependente decât de o voință superioară și independentă. Or acest legiuitor nu-l aflăm nici în noi înșine, nici în societate.

a) În noi înșine. Nu se poate fi în același timp legiuitor și supus. S-au invocat, este drept, ca temeiuri ale datoriei, fie frumusețea intrinsecă a virtuții, fie conformitatea ei cu natura omenească, fie încă armonia care există între virtute și fericire. Dar este lesne de văzut că aceste diferite motive sunt neputincioase să creeze obligația morală.

1. Mai întâi, frumusețea intrinsecă a virtuții. Dacă frumusețea morală a unei fapte ar fi de ajuns ca s-o facă obligatorie, datoria ar deveni cu atât mai presantă cu cât fapta ar fi mai generoasă, iar faptele cele mai frumoase, precum eroismul, în loc să fie păstrate pentru o elită, ar fi o obligație impusă obștei muritorilor: ceea ce nimeni nu admite.
2. Cât despre pretinsa conformitate a binelui cu natura omenească, departe de a fi astfel. Nu știm oare din experiență că adesea ne costă să împlinim binele și să urcăm împotriva curentului care ne poartă spre rău?
3. Este adevărat că există totdeauna armonie între virtute și fericire? Nu, desigur. Dar chiar dacă ar fi așa, fericirea ar putea fi pentru om un mobil care să-l îndemne să-și facă datoria, dar nu un principiu de acțiune, de vreme ce pentru noi nu există nici o obligație de a căuta fericirea.

b) Obligația morală nu-și are izvorul nici în societate: nici un om, într-adevăr, nu este stăpân absolut al semenilor săi. Nu se impune obligația morală căpeteniilor societății tot atât cât supușilor? Este deci îngăduit a conchide că datoria nu are înțeles în afara lui Dumnezeu, că Dumnezeu singur poate fi izvorul obligației morale.

Am putea adăuga că Dumnezeu este încă necesar pentru a aplica dreapta sancțiune faptelor noastre. Sancțiunea nu se impune, e drept, ca să întemeieze legea morală, dar trebuie s-o întregească: ordinea cere ca virtutea să fie răsplătită și viciul pedepsit. Or nimic nu ne garantează dreptatea sancțiunilor pământești. Nu putem deci găsi, în afara lui Dumnezeu, Răsplătitorul pe care îl cere conștiința noastră. Deci existența legii morale îl presupune pe Dumnezeu și ca Legiuitor, și ca Răsplătitor.

2° Dovada luată din consimțământul universal. Această dovadă decurge firesc din cele precedente. Dacă rațiunea poate demonstra existența unei ființe superioare, popoarele au trebuit să fie unanime în a recunoaște o divinitate. Istoria ne mărturisește, într-adevăr, că în toate timpurile și în toate țările s-a crezut în existența lui Dumnezeu: „Puteți găsi, zice Plutarh, cetăți lipsite de ziduri, de case, de legi, de monedă, de cultivarea literelor; dar un popor fără dumnezei, fără rugăciuni, fără jurăminte, fără rituri religioase, fără jertfe, nimeni n-a văzut vreodată.” Oamenii au putut rătăci asupra felului de a-L concepe, precum politeiștii care au născocit divinități multiple, dar s-au învoit cel puțin asupra faptului însuși. „Nici o națiune, zice Cicero, nu este atât de grosolană, atât de sălbatică, încât să nu creadă în existența zeilor, chiar dacă se înșală asupra naturii lor.”

De unde vine această credință universală? Nu se poate căuta temeiul ei într-una din cauzele erorii. Ea nu vine: a) nici din frică: nu te temi de o ființă care are bunătatea drept atribut principal; b) nici din neștiință, fiindcă această credință este împărtășită de savanți și de neștiutori; c) nici din patimi: existența lui Dumnezeu le stânjenește, dimpotrivă; d) nici din legislațiile omenești. Principii s-au putut folosi de credință ca să obțină respectul popoarelor lor, dar n-au făurit-o; altminteri, istoria ar fi însemnat numele inventatorului.

Este deci îngăduit a conchide că, dacă toate popoarele au admis o divinitate, este fiindcă această credință le-a fost impusă de rațiunea lor; astfel încât consimțământul universal, fără a fi, propriu-zis, un argument nou, vine să întărească puternic valoarea dovezilor expuse mai înainte și constituie o demonstrație indirectă a existenței lui Dumnezeu.

(31) VII. Dovada luată din combaterea ateismului.

Vorbim aici despre ateismul științific care, sub dubla sa formă de pozitivism și materialism, pretinde fie că Dumnezeu este din domeniul necunoscutului, fie că nu există. Amândouă școlile se sprijină pe același principiu, anume că nimic nu este adevărat decât ceea ce poate fi verificat prin experiență. Ele nu se deosebesc decât în concluziile lor: pe când cea dintâi își suspendă, în aparență, judecata, cealaltă nu se dă înapoi de la negare; dar, în cele din urmă, pozitivismul ajunge totdeauna în practică la același rezultat, fiindcă nu este cu putință, în această ordine de chestiuni, să ții calea de mijloc între afirmare și negare, iar neutralitatea are aceleași neajunsuri ca ateismul pozitiv.

Principiul pozitivismului și al materialismului, că experiența este unica sursă a cunoștințelor noastre, este în chip vădit prea exclusiv și fals. Sunt, într-adevăr, și alte principii necesare, universale, precum principiul cauzalității (tot ceea ce a început să existe are o cauză) sau principiul necontradicției (este cu neputință ca un lucru să fie și să nu fie în același timp), pe care rațiunea ni le dă și pe care orice spirit drept le admite, deși nu este totdeauna cu putință a le verifica în chip experimental.

Nu numai că principiul materialiștilor este fals, dar ei sunt cei dintâi care nu-l aplică. Ei admit, de pildă, că două linii paralele nu se întâlnesc niciodată, ori încă faptul că un obiect nu poate fi în același timp alb și negru; și totuși sunt neputincioși a o dovedi prin experiență.

Când materialiștii, cu scopul de a explica lumea, declară că materia este veșnică și necreată și că are ca proprietăți forța și mișcarea, unde este experiența care să dovedească adevărul afirmației lor?

De aceea este îngăduit a conchide că existența lui Dumnezeu apare ca adevărul cel mai bine întemeiat, atât prin ansamblul dovezilor aduse de rațiune, cât și prin slăbiciunea obiecțiilor adversarilor.

Concluzie practică.

1° „Nimeni nu-L tăgăduiește pe Dumnezeu, dacă nu are interes ca El să nu existe.” (Sfântul Augustin.) „Țineți-vă sufletul în stare de a dori totdeauna să fie un Dumnezeu și nu vă veți îndoi niciodată.” (Jean-Jacques Rousseau.) „A-L tăgădui pe Dumnezeu este orbire și nebunie.” (V. Hugo.)
2° Placă lui Dumnezeu ca nu numai sufletul nostru să n-aibă niciodată temeiuri de a se îndoi de El, ci să se înalțe adesea prin rugăciune până la tronul Său!

LECTURI

1° Citiți în Exod (cap. 3): Dumnezeu în rugul aprins. 2° Arabul din pustie. Se întreba un sărman arab, neștiutor ca mulți arabi, cum știa că este un Dumnezeu. În același fel, răspunse el, cum cunosc din urmele lăsate pe nisip dacă a trecut pe acolo un om ori o fiară.

TEME SCRISE

1° Expuneți diferitele dovezi ale existenței lui Dumnezeu. 2° Spuneți care este, după părerea dumneavoastră, cea mai convingătoare și aceea care face cea mai puternică impresie asupra spiritului dumneavoastră.