•  I. 1° Ce este rugăciunea? 2° Care sunt diferitele feluri de rugăciuni?
• II. 1° Este rugăciunea necesară? 2° Care sunt erorile asupra acestui punct? 3° Ce motive se invocă pentru a combate rugăciunea? 4° Care este doctrina Bisericii? 5° Pe ce se întemeiază? 6° Ce răspunde obiecțiilor adversarilor? 7° Când este obligatoriu, sub păcat grav, preceptul rugăciunii?
• III. 1° Care sunt cele trei efecte ale rugăciunii? 2° Care sunt dovezile eficacității rugăciunii? 3° Care sunt condițiile cerute ca rugăciunea să fie eficace? 4° Sunt eficace rugăciunile pentru păcătoși?
• IV. 1° Care este obiectul rugăciunii? 2° Sunt bunurile spirituale singurul ei obiect? 3° Cum putem cere bunurile vremelnice? Care este subiectul rugăciunii?
• V. 1° Care sunt cele două principale formule de rugăciune? 2° Pentru ce Domnul nostru a învățat o formulă de rugăciune Apostolilor Săi? 3° Din ce cuvinte se alcătuiește Salutarea îngerească?
• VI. 1° Din ce se compune Rugăciunea Domnească? 2° Ce înseamnă preambulul? 3° Cum se împart cele șapte cereri? 4° Dați o scurtă explicație.
• VII. Dați o scurtă explicație a Salutării îngerești.

(326) Termeni.

Rugăciune, a) Înțeleasă într-un sens larg, rugăciunea se definește, de obicei: o înălțare a sufletului nostru către Dumnezeu, spre a-L adora, a-I mulțumi, a-I cere iertare și a-I implora harurile. — b) Într-un sens restrâns, cuvântul rugăciune (lat. „precari”, a ruga, a cere cu stăruință) înseamnă cererea unui har. În lecție, cuvântul este luat în ambele sensuri. Dar obiecțiile adversarilor privesc rugăciunea luată în sensul restrâns (nr. 328).

Rugăciunea Domnească. — A. Cuvântul rugăciune (lat. „oratio”, cuvântare, rugăciune) a păstrat cele două sensuri ale cuvântului latin. El înseamnă: — a) cuvântare: „oraisons funèbres” ale lui Bossuet; — b) rugăciune sau invocație adresată lui Dumnezeu ori sfinților. B. Domnească (lat. „dominus”, Domn). Rugăciune învățată de Domnul nostru ucenicilor Săi. Ea este cunoscută și sub numele de Pater și Tatăl nostru, după primul cuvânt cu care începe în latină ori în românește.

Salutarea îngerească. — A. Salutare: act de deferență prin care cineva se apropie de o persoană.
B. Îngerească. Rugăciune astfel numită, fiindcă începe cu cuvintele îngerului Gabriel către Maria, când i-a vestit misterul Întrupării. Se mai numește și „Ave Maria” și „Bucură-te, Marie”, după primul cuvânt al rugăciunii.

DEZVOLTARE

(327) I. Rugăciunea. Definiție. Specii.

1° Definiție. — Rugăciunea este o înălțare a sufletului nostru către Dumnezeu, spre a-I aduce omagiile noastre și spre a-I cere lucrurile de care avem trebuință.

Astfel înțeleasă, rugăciunea urmărește un îndoit scop: — a) împlinește o datorie de cult. A-I aduce omagii lui Dumnezeu înseamnă a-L adora, a-I mulțumi pentru binefacerile Sale și, în același timp, a implora iertarea pentru greșelile pe care le-am săvârșit. — b) Al doilea scop privește interesele sufletului nostru: prin rugăciune cerem de la Dumnezeu ceea ce ne este necesar ca să ne facem mântuirea. Deși acest al doilea obiect al rugăciunii pare a fi independent de cel dintâi, totuși se leagă de el printr-o legătură ușor de văzut. Căci a cere de la Dumnezeu un har nu înseamnă oare a recunoaște, pe de o parte, puterea Sa și, pe de alta, slăbiciunea noastră? Rugăciunea, privită astfel, este deci un act de supunere și de dependență și, prin urmare, un act de adorație.

2° Specii. — Rugăciunea este: — a) mentală, când se face în adâncul inimii și nu se exprimă prin cuvinte. Această formă de rugăciune se numește și rugăciune mentală și meditație; este un act al inteligenței și al voinței. Inteligența cugetă asupra lucrurilor lui Dumnezeu, asupra adevărurilor credinței; se gândește la harurile de care sufletul are trebuință și la mijloacele de a le dobândi. Voința face aplicații pioase și ia hotărâri sfinte; — b) vocală, când gândurile minții și dispozițiile lăuntrice ale sufletului se exprimă prin cuvinte. Rugăciunea vocală se împarte în: — 1. rugăciune particulară, dacă o facem în nume propriu, fie că ne rugăm singuri, fie chiar în comun, de pildă în familie; și — 2. rugăciune publică, când este făcută în numele și cu autoritatea Bisericii, de un slujitor delegat în acest scop: astfel, celebrarea Sfintei Liturghii, recitarea breviarului sunt rugăciuni publice.

(358) II. Necesitatea rugăciunii. Obiecții. Timpul când preceptul rugăciunii este obligatoriu.

1° Necesitatea rugăciunii. — După doctrina catolică, rugăciunea este necesară tuturor adulților, de necesitate de precept și chiar de necesitate de mijloc, cel puțin după legile obișnuite ale Providenței. — a) Dacă privim rugăciunea în sensul larg și ca act de adorație, lucrul este vădit: preceptul: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău” este formal. — b) Dacă privim rugăciunea ca cerere a lucrurilor de care avem trebuință, preceptul decurge: — 1. din învățătura și pilda Domnului nostru; — 1) din învățătura Sa: „Cereți și veți primi” (Mat., VII, 7). „Vegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Mat., XXVI, 41). Aceste cuvinte arată limpede că rugăciunea este singurul mijloc eficace de a dobândi harul și de a birui ispitele; — 2) din pilda Sa. Domnul nostru nu S-a mulțumit a formula preceptul rugăciunii; a voit să dea pildă: S-a rugat pentru prietenii Săi, pentru Apostoli; S-a rugat chiar pentru vrăjmașii Săi: „Părinte, iartă-le, zice El pe cruce privind la călăii Săi, căci nu știu ce fac” (Luc, XXIII, 34); — 2. preceptul decurge încă din învățătura Apostolilor și a Părinților Bisericii. Apostolii poruncesc credincioșilor să fie „stăruitori în rugăciune” (Rom., XII, 12). Părinții Bisericii au urmat aceeași doctrină și atribuie biruința asupra ispitelor influenței rugăciunii stăruitoare. — 3. Rațiunea admite ca lucru firesc că acela care are trebuință de un har se îndreaptă către acela care poate să i-l dea și îl roagă bunătatea lui, plin de credință, de încredere și de smerenie.

2° Obiecții. — Rugăciunea, ca cerere, are două clase de adversari: quietiștii și raționaliștii. — A. QUIETIȘTII pretind că rugăciunea este un act imperfect, că este în contradicție cu iubirea curată de Dumnezeu, către care sufletele trebuie să tindă, perfecțiunea constând în a nu se mai interesa de mântuirea sa și în a se conforma voinței dumnezeiești, oricare ar fi ea. — B. RAȚIONALIȘTII aduc două motive principale împotriva rugăciunii: — a) Ei obiectează mai întâi că Dumnezeu este neschimbător, că guvernează universul prin legi generale și că, prin urmare, este nebunie a-I cere să răstoarne planurile Sale, să-Și desfacă lucrarea, într-un cuvânt, să violeze legile naturii ca să asculte capriciile voinței noastre schimbătoare. — b) Chiar presupunând că Dumnezeu ar voi să-Și schimbe planurile — dacă lucrul ar fi cu putință și nu ar repugna înțelepciunii Sale infinite — rugăciunea ar fi totuși de prisos. Nu cunoaște El trebuințele noastre tot atât de bine ca noi? Dacă judecă de cuviință să ne dea favorurile pe care le cerem, de ce să nu lăsăm bunătății Sale meritul de a fi spontană?

Răspuns. — A. Quietiștilor, care nu sunt adversari ai religiei noastre, le este ușor a li se răspunde că un act poruncit de Domnul nostru și a cărui utilitate Părinții Bisericii au fost unanimi în a o proclama nu poate fi un act imperfect. De altminteri, prin rugăciune nu-I cerem lui Dumnezeu să Se conformeze voinței noastre, ci ne conformăm noi voinței Sale, cerându-I harurile pe care El voiește să le dobândim prin acest mijloc.
B. Raționaliștilor, doctrina catolică răspunde: — a) că scopul rugăciunii nu este de a schimba decretele veșnice ale lui Dumnezeu, care sunt neschimbătoare, ci pur și simplu de a dobândi, prin rugăciunea pe care Dumnezeu a prevăzut-o din veșnicie, bunurile spirituale pe care le cerem și chiar bunurile vremelnice, când pot sluji mântuirii noastre; — b) nu trebuie invocat nici că rugăciunea este inutilă fiindcă Dumnezeu cunoaște trebuințele noastre, căci nu ne rugăm ca să-L informăm pe Dumnezeu, ci ca să dobândim, prin smerenia și încrederea noastră, bunurile pe care le cerem.

3° Timpul când preceptul rugăciunii este obligatoriu. — Domnul nostru recomandă „să vă rugați totdeauna și să nu vă lăsați” (Luc, XVIII, 1). Sfântul Pavel spune că trebuie să fim „stăruitori în rugăciune” (Rom., XII, 12), „că trebuie să ne rugăm neîncetat” (I Tes., V, 17). Din aceste îndemnuri stăruitoare putem încheia că rugăciunea deasă ne este recomandată ca o datorie. Dar când se impune ca o obligație gravă este greu de determinat. — a) Fără îndoială, trebuie să ne rugăm în ispite: „Rugați-vă, zice Domnul nostru ucenicilor Săi, ca să nu intrați în ispită” (Mat., XXVI, 41). — b) Mai este, în plus, — dacă nu obligație strictă, — cel puțin mare folos să ne rugăm în fiecare zi, dimineața și seara; dimineața, ca să cerem harurile necesare pentru zi; seara, ca să mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile primite și să cerem iertarea greșelilor săvârșite. — c) Se cuvine încă să ne rugăm când avem să primim un sacrament și cu atât mai mult când suntem în primejdie de moarte.

Notă. — Puțin importă, de altfel, ca rugăciunea să fie vocală ori mentală, să se exprime în formule lungi sau să fie o simplă rugăciune săgeată, adică un avânt iute al sufletului nostru către Dumnezeu, ori o contemplație tăcută a perfecțiunilor dumnezeiești. Ceea ce este esențial este ca ea să iasă din adâncul inimii, căci rugăciunea vocală nu prețuiește decât prin rugăciunea mentală; altminteri nu ar fi decât un sunet deșert ce lovește aerul, o formulă goală și fără preț.

(329) III. Eficacitatea rugăciunii. Condiții cerute.

Rugăciunea are un întreit efect. Ea este: — a) meritorie, adică poate dobândi harul sfințitor și sporirea lui, de îndată ce se împlinesc condițiile cerute pentru merit (nr. 324); — b) satisfăcătoare. Fiindcă rugăciunea este mai întâi un act de smerenie, ea are puterea de a ispăși pentru greșelile noastre; — c) impetratorie, întrucât are puterea de a ne dobândi harurile actuale pe care le cerem. Se înțelege de la sine, totuși, că, din acest punct de vedere, rugăciunea, luată în sine, nu poate avea o eficacitate absolută, fiindcă Dumnezeu rămâne totdeauna liber în darurile Sale; dar ea are cel puțin o eficacitate morală. Pe ce se întemeiază această eficacitate și care sunt condițiile ei, iată ce vom vedea.

1° Eficacitatea rugăciunii. — Eficacitatea rugăciunii ne este dovedită:
A. PRIN SFÂNTA SCRIPTURĂ. Ea se întemeiază pe cuvintele Domnului nostru: „Cereți și veți primi… Cine dintre voi, dacă fiul său îi cere pâine, îi va da o piatră? Sau, dacă îi cere un pește, îi va da un șarpe? Dacă deci voi, deși răi, știți să dați lucruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, Care este în ceruri, va da cele bune celor ce I le cer!” (Mat., VII, 7-11). În alt loc, El făgăduiește să asculte toate rugăciunile făcute în numele Său: „Tot ce veți cere Tatălui în numele Meu, voi face, ca Tatăl să fie preamărit în Fiul.” (Ioan, XIV, 13). Potrivit acestor făgăduințe, Domnul nostru ne arată, sub chip de parabolă, pe vameșul îndreptățit prin rugăciunea sa smerită (Luc, XVIII, 14). Tâlharului celui bun, care se întoarce către El cu încredere, îi făgăduiește cerul (Luc, XXIII, 43).
B. PRIN TRADIȚIE. — Părinții Bisericii vorbesc adesea despre roadele rugăciunii. Mai mulți chiar, precum Tertulian și sfântul Grigorie de Nyssa, au scris tratate întregi asupra acestui subiect. „Rugăciunea, zice sfântul Augustin, este puterea omului.” Sfântul Bernard declară că nu este nimic mai puternic decât un om care se roagă.

2° Condiții cerute. — Pentru a fi pe deplin eficace, rugăciunea cere: starea de har, atenția, smerenia, încrederea și stăruința.

A. STAREA DE HAR. — Întâia condiție pentru a dobândi ceva de la cineva este să-i fii prieten. Or, nu se poate fi prieten al lui Dumnezeu decât dacă se este în stare de har. Aceasta nu înseamnă că rugăciunile păcătoșilor n-ar putea fi și ele ascultate, precum am văzut din pilda vameșului și a tâlharului celui bun; dar ele nu sunt ascultate decât prin însăși mila dumnezeiască.

B. ATENȚIA. — Ar fi o batjocură să cerem lui Dumnezeu să asculte o rugăciune la care noi înșine nu luăm aminte. Atunci El ne-ar putea adresa mustrarea făcută odinioară fariseilor: „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, iar inima lui este departe de Mine” (Mat., XV, 8). Când ne rugăm, trebuie deci ca mintea noastră să cugete la lucrurile pe care gura le rostește; trebuie să aducem: — a) atenția exterioară, prin care alungăm orice faptă nepotrivită cu rugăciunea. Totuși, nu se poate acuza de lipsă de evlavie pe acela care, rugându-se în mijlocul lucrului său, are în chip necesar multe împrăștieri; — b) atenția lăuntrică, prin care îndepărtăm din cuget orice grijă străină. Împrăștierile voită, primite cu consimțire fără pricină îndestulătoare, sunt păcate veniale, chiar și în rugăciunile care nu sunt de precept. Ele nu răpesc însă orice valoare a rugăciunii și nu împiedică pe Dumnezeu ca, totuși, să o asculte. Împrăștierile nevoitite, oricât de dese ar fi, nu alcătuiesc nici un păcat.

C. SMERENIA. — Smerenia este una dintre condițiile esențiale ale rugăciunii, căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriți le dă har” (Iacob, IV, 6). Pilda care ne arată rugăciunea smerită a vameșului ascultată, pe când cea a fariseului trufaș este respinsă, are drept scop să ne dea această învățătură. Or, ne rugăm cu smerenie când suntem conștienți de nimicnicia noastră, când mărturisim înaintea Ziditorului nostru că Îi datorăm totul, că ținem totul din mila Sa, și nu din meritele noastre.

D. ÎNCREDEREA. — A lipsi de încredere ar fi a face o jignire lui Dumnezeu; ar fi o insultă adusă bunătății Sale și făgăduințelor Sale. De aceea Domnul nostru stăruie adesea asupra acestei calități. „Fiule, îi zice slăbănogului, îndrăznește; păcatele îți sunt iertate” (Mat., IX, 2). Trebuie deci „să ne apropiem cu încredere de tronul harului” (Evr., IV, 16); trebuie să cerem cu credință și fără șovăire; căci cel ce șovăie este asemenea valului mării, frământat și purtat de vânt (Iacob, I, 6).

E. STĂRUINȚA. — Ca să înțelegem mai bine sărăcia noastră și nevrednicia noastră, Dumnezeu întârzie a ne da harurile Sale. Rugăciunea noastră trebuie, prin urmare, să fie stăruitoare și neclintită în fața descurajării. Trebuie să imităm pe rugătorul stăruitor care vine noaptea la prietenul său și care, după mai multe refuzuri, sfârșește prin a dobândi cele trei pâini pe care le cere (Luc, XI, 5-8). Credința cananeencei care imploră de la Domnul nostru vindecarea fiicei sale nu este ascultată decât după stăruitoare cereri (Mat., XV, 21-28).

(330) IV. Obiectul și subiectul rugăciunii.

1° Obiectul. — Ce bunuri putem cere în rugăciunile noastre? — a) Putem cere toate bunurile spirituale care privesc mântuirea sufletului nostru. Totuși, chiar și pe acest tărâm se cuvine să păstrăm ordinea voită de Providență. Nu trebuie deci să cerem haruri care ar avea drept scop să înlăture orice greutate și orice ispită, fiindcă Dumnezeu ni le îngăduie tocmai spre a ne încerca și a ne da prilejuri de merit. Nu trebuie nici să implorăm, cel puțin în chip absolut, haruri deosebite, precum darul minunilor ori al proorociilor: asemenea haruri ar putea primejdui interesele sufletului nostru, dând hrană mândriei.

b) Bunurile vremelnice nu pot fi cerute decât cu condiție, adică în măsura în care Dumnezeu le judecă folositoare mântuirii noastre. Fără îndoială, avem dreptul să cerem sănătatea, averea, izbânda în întreprinderile noastre, îndepărtarea unei nenorociri ce ne amenință. Dar nu trebuie uitat că toate aceste avantaje nu sunt decât bunuri relative și că Dumnezeu nu S-a legat să ni le dea totdeauna. Dacă ar fi făcut o asemenea făgăduință, iubirea bunurilor vremelnice ar fi, pentru mulți, singurul motiv al rugăminților lor. Or, se poate întâmpla ca bunurile pământului să ne fie mai vătămătoare decât folositoare: atunci este bine ca Dumnezeu să ni le refuze. În acest caz mai ales, dacă rugăciunea noastră este smerită, vom ști să binecuvântăm mâna care ne lovește și să nu cârtim împotriva rânduielilor Providenței.

Nu este îngăduit să cerem lucruri indiferente pentru mântuire, precum norocul la joc; și cu atât mai mult este oprit să cerem lucruri rele, de pildă să ne răzbunăm asupra aproapelui, căci ar fi a cere lui Dumnezeu să ia parte la o faptă rea.

2° Subiectul. — Pentru cine trebuie să ne rugăm? — Trebuie să ne rugăm: — a) pentru noi înșine; aceasta se înțelege: „Iubirea bine rânduită începe cu sine”; — b) pentru aproapele nostru: pentru Biserică, pentru părinții noștri, pentru mai-marii noștri, pentru binefăcătorii noștri, pentru prietenii noștri. Trebuie chiar să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri; iubirea nu îngăduie a excepta pe nimeni: „Rugați-vă, zice Domnul nostru, pentru cei ce vă fac rău și vă prigonesc” (Mat., V, 44); — c) pentru cei răposați, nu pentru cei aleși, nici pentru cei osândiți, ci pentru sufletele din Purgatoriu.

Care este eficacitatea rugăciunii pe care o facem pentru alții? Că ea nu rămâne niciodată fără rod, este lucru sigur; dar își dobândește toată valoarea numai dacă aceia pentru care ne rugăm se află în dispozițiile cerute ca rugăciunea să fie eficace.

(331) V. Cele două principale formule de rugăciune.

Între rugăciunile pe care avem obiceiul să le adresăm lui Dumnezeu, două țin locul întâi: Rugăciunea Domnească și Salutarea îngerească.

1° Rugăciunea Domnească. — Învățată de Domnul nostru, Rugăciunea Domnească este rugăciunea prin excelență, cea mai plăcută lui Dumnezeu și cea mai eficace. De multe ori Mântuitorul criticase felul de a se ruga al fariseilor; le mustra mai ales două mari defecte: fățărnicia ostentativă și vorbăria. De aceea, înainte de a învăța pe Apostolii Săi această neasemuită formulă de rugăciune, le cere smerenie și concizie: „Când vă rugați, să nu faceți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, ca să fie văzuți de oameni… Iar tu, când vrei să te rogi, intră în cămara ta (cămara înseamnă aici «inima», care trebuie să rămână închisă lucrurilor dinafară) și, închizând ușa ta, roagă-te Tatălui tău în ascuns… În rugăciunile voastre să nu înmulțiți cuvintele, precum fac păgânii, care își închipuie că vor fi ascultați pentru mulțimea cuvintelor. Să nu vă asemănați lor, căci Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință mai înainte de a-I cere. Așadar, voi astfel să vă rugați: Tatăl nostru Care ești în ceruri… etc.” (Mat., VI, 5-13).

Excelentă prin originea sa, Rugăciunea Domnească nu este mai puțin desăvârșită prin cuprinsul ei, fiindcă ea cuprinde tot ceea ce putem dori și în ordinea în care putem dori (vezi nr. următor).

2° Salutarea îngerească. — Această rugăciune este cea mai bună pe care o putem adresa Preasfintei Fecioare. Ea este alcătuită din trei părți: — a) din salutul pe care îngerul Gabriel l-a adresat Mariei când i-a vestit misterul Întrupării: „Bucură-te, cea plină de har; Domnul este cu tine; binecuvântată ești tu între femei” (Luc, I, 28); — b) din cuvintele rostite de Elisabeta în ziua Vizitei: „și binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luc, I, 42); — c) și dintr-o invocație adăugată de Biserică: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu”, etc.

Vom spune câteva cuvinte despre aceste două rugăciuni.

(332) VI. Analiza Rugăciunii Domnești.

Această rugăciune este alcătuită dintr-un preambul și șapte cereri.

1° Preambulul. — El cuprinde câteva cuvinte foarte scurte și pline de taină, spre a aprinde în noi încrederea filială: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri.” — a) Tată, Dumnezeu este în ordinea naturii și în aceea a harului. El ne-a dat viața naturală și viața supranaturală. — b) Tatăl nostru, și nu Tatăl meu. Mare lecție de egalitate și de fraternitate, nicăieri altundeva această formulă nu se poate îndreptăți mai bine. Suntem toți frați, fiindcă avem același Tată. Este un singur Ziditor, un singur Răscumpărător; luăm cu toții parte la aceleași haruri și la aceleași sacramente. Dar dacă suntem frați și egali înaintea lui Dumnezeu, nu ne putem dezinteresa unii de alții; soarta noastră este comună și rugăciunea noastră nu are dreptul să fie egoistă. — c) „Care ești în ceruri.” Dumnezeu este pretutindeni, dar cerul înfățișează pentru noi locașul slavei Sale și patria noastră viitoare. Se cuvine deci să ne îndreptăm privirea într-acolo și vederea cerului, unde avem un Tată plin de bunătate și de milă, să ne sprijine nădejdea.

2° Cele șapte cereri. — Am văzut că iubirea are un îndoit obiect: Dumnezeu și aproapele. Aceasta este chiar ordinea urmată de cele șapte cereri ale Paterului. Cele trei dintâi sunt, într-adevăr, pentru Dumnezeu; celelalte patru, pentru aproapele.

A. CELE TREI DINTÂI CERERI. — Cu privire la Dumnezeu, cerem: — a) să se sfințească numele Său. Numele lui Dumnezeu se identifică aici cu persoana lui Dumnezeu. Ca numele lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Însuși să fie sfințit, — nu ca El să devină mai sfânt, căci sfințenia Sa este infinită și incapabilă de sporire, ci să fie cinstit de toți oamenii. Ca toți să-L trateze cu respectul cuvenit; să se ferească de a profana un nume atât de mare prin jurământul deșert, prin blestem și prin hulă; — b) să vină împărăția Sa. Ca credința în Cristos să facă în fiecare zi noi cuceriri. Ca Dumnezeu să fie recunoscut de cei ce Îl cunosc rău, precum păgânii, și de cei ce Îl tăgăduiesc și Îl combat, precum ateii. Ca împărăția lui Dumnezeu să fie populată cu mulți supuși și cu supuși credincioși; — c) să se facă voia Sa precum în cer așa și pe pământ. Dacă voim ca Dumnezeu să domnească în inimile noastre, trebuie să păzim legile Sale; trebuie să ne supunem voinței dumnezeiești nu numai în fericire — lucrul este ușor — ci și în adversitate. Nici o plângere amară, nici un murmur în necazuri și în nenorocire! Ca voia lui Dumnezeu să se împlinească aici jos, precum se împlinește în cer de către îngeri și sfinți, cu atâta iubire și credincioșie.

B. CELE PATRU DIN URMĂ CERERI. — Cu privire la aproapele, adică la interesele noastre și ale altora, cerem de la Dumnezeu: — a) să ne dea pâinea noastră cea de toate zilele: — 1. mai întâi pâinea, care este hrana trupului nostru. Cerem pâine nu pentru toată viața, ci numai pentru o zi. Dumnezeu trebuie să fie mișcat de cumpătarea dorințelor noastre. Cerem puțin, fiindcă luxul și belșugul unora ar putea pricinui altora mizerie și lipsă. Este, de altminteri, minunat ca inima noastră să nu se lipească de bogăție și ca trupul nostru să practice virtutea cumpătării; — 2. pâinea sufletului nostru, adică harul care luminează mintea și întărește voința, și Euharistia, „pâinea cea vie, coborâtă din cer” (Ioan, VI, 41), pe care Cristos a binevoit să ne-o dea spre a potoli trebuințele inimii noastre. — b) A cincea cerere: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Dumnezeu este Tatăl nostru comun și noi suntem toți frați, după cum am spus mai sus. Or, frații se iubesc și își iartă greșelile unul altuia. Dacă n-am ierta altora, cu ce drept am cere lui Dumnezeu să ne ierte? Nu trebuie oare ca mila lui Dumnezeu să se măsoare după mila noastră față de aproapele? Fiindcă iertarea jignirilor este pentru noi o chestiune de viață sau de moarte veșnică, trebuie deci să iertăm tuturor vrăjmașilor noștri: vrăjmașilor personali, vrăjmașilor credinței noastre, ai ideilor și ai simțămintelor noastre. — c) A șasea cerere: „Și nu ne duce pe noi în ispită.” Ispita ne vine de la diavol, de la lume ori din propriile noastre porniri. Nu trebuie s-o privim ca pe un rău, fiindcă Dumnezeu o îngăduie și ea poate fi pentru noi un mijloc excelent de a ne exercita puterea de împotrivire și de a ne încerca virtutea. De aceea nu-I cerem lui Dumnezeu să îndepărteze de la noi ispita, ci numai să nu ne lase să cădem în ea. — d) A șaptea cerere: „Ci ne izbăvește de cel rău.” Îi cerem lui Dumnezeu să ne păzească de toate relele care n-ar aduce folos sufletului nostru, să ne cruțe de relele trupești, dar mai ales să ne izbăvească de răul cel mai mare, care este păcatul. Ultimul cuvânt: „Amin” rezumă, într-un fel, toată rugăciunea și exprimă dorința ca cererile noastre să fie ascultate.

(333) VII. Analiza Salutării îngerești.

— „Bucură-te, Marie.” Salutul cu care începe rugăciunea noastră arată respectul nostru către Maria și bucuria pe care o simțim vorbind cu o Maică atât de duioasă și atât de bună.

— „Cea plină de har.” Omul prețuiește numai după măsura harului pe care Dumnezeu i-l împărtășește și după participarea sa la viața dumnezeiască. Maria a avut mai mult har decât orice creatură. Ea n-a fost întinată ca noi de păcatul strămoșesc; sufletul ei a fost ca și inundat de harurile dumnezeiești și de darurile Duhului Sfânt.

— „Domnul este cu tine.” În toată puterea cuvântului, Maria este cu adevărat templul dumnezeirii; adorabila Treime are cu ea cele mai strânse legături.

— „Binecuvântată ești tu între femei.” Cele mai vestite femei ale Vechiului Testament, Iudita, Estera etc., care au fost mântuirea poporului lor, nu pot fi asemănate cu Maria. Preasfânta Fecioară întrece în măreție toate creaturile trecutului și pe cele ale viitorului.

— „Și binecuvântat este rodul pântecelui tău, Isus.” Pentru că este Maica lui Isus, Care este binecuvântat în veci, Maria are drept la cinstirea noastră și noi alergăm la ea cu încredere.

— „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu.” Această invocație, cu care începe a doua parte a rugăciunii, amintește titlurile Mariei: sfințenia ei (este plină de haruri) și vrednicia ei de Maică a lui Dumnezeu (Domnul este cu tine). Voim astfel s-o înduplecăm în favoarea noastră și să aprindem evlavia noastră.

— „Roagă-te pentru noi, păcătoșii.” Îi cerem Mariei să se îndure de mizeriile noastre și să asculte rugămintea noastră. Maria este Maica noastră. O mamă nu este niciodată nesimțitoare la rugăciunea unui fiu nenorocit, chiar dacă ar fi vinovat și nenorocit din vina sa.

— „Acum.” Avem necontenit trebuință de sprijin în luptele vieții; dar mai ales „în ceasul morții noastre”, căci ceasul cel mai înfricoșător pentru noi este fără îndoială cel din urmă, fiindcă el trebuie să hotărască pentru totdeauna soarta noastră veșnică. În nici un moment, deci, ajutorul Mariei nu poate fi mai prețios.

Concluzie practică.
1° Rugăciunea trebuie să aibă un loc larg în viața noastră creștină. „Ea este pentru suflet, spune P. Faber, ceea ce respirația este pentru trup”, ceea ce înseamnă că este o condiție indispensabilă a vieții sufletului. Ea este singura pavăză a nevinovăției și a virtuții.
2° Rugați-vă mult, dar mai ales rugați-vă bine. „Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, cu gând de a vă satisface patimile” (Iacob, IV, 3). Nu dobândim, fiindcă, după cuvântul Sfântului Augustin, cerem lucruri rele sau cerem rău, ori cerem în dispoziții rele. „Petimus mala, petimus male, petimus mali.”
3° Să recităm adesea „Tatăl nostru”. Această rugăciune, făcută bine, prețuiește cât cele mai lungi formule.
4° Șiragul și Rozariul, care se alcătuiește din trei Șiraguri, sunt practici de pietate excelente, fiindcă ele cuprind cele trei mai bune rugăciuni: Crezul, Paterul și Ave Maria.

LECTURI.

1° Eficacitatea rugăciunii. Apostolii în Cenaclu „stăruiau în rugăciune” și au primit pe Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii (Fapte, II, 4). Sfântul Petru este izbăvit de un înger din temnița sa, în urma rugăciunii Bisericii (Fapte, XII, 5-9). Eliberarea lui Pavel și a lui Sila, prin rugăciunile lor (Fapte, XVI, 25).
2° Calitățile rugăciunii. Smerenia: parabola fariseului și a vameșului (Luc, XVIII, 10-14). Credința și smerenia Sutașului (Mat., VII, 5-13). Credința leprosului (Mat., VII, 2). Credința orbului din Ierihon (Marc, X, 46-52).
3° Rugăciunea Domnului nostru pentru vrăjmașii Săi (Luc, XXIII, 34). Rugăciunea Sfântului Ștefan pentru călăii săi (Fapte, VII, 60).

TEME SCRISE. 

 1° Să se spună pentru ce nu dobândim prin rugăciunile noastre tot ceea ce cerem. 2° Are rugăciunea aceeași valoare, fie că este făcută în genunchi, șezând ori în picioare? 3° Să se arate că Paterul este cea mai bună rugăciune și că el cuprinde tot ceea ce putem dori mai bun pentru Dumnezeu și pentru noi. 4° Care cerere din Pater voiesc misionarii ce merg în țările necredincioase să o împlinească? 5° În ce moment al vieții Sale Domnul nostru a adresat în chip deosebit lui Dumnezeu a treia cerere din Pater?