• I. 1 Care este obiectul poruncii întâi a lui Dumnezeu? 2 Ce datorii ne impune? 3 Ce este virtutea religiei? 4 Care este întreitul ei obiect?
• II. 1 Ce este cultul în general? 2 Ce este cultul de latrie?
• III. 1 Care sunt cele patru acte prin care dăm cultul de latrie?
• IV. 1 Care sunt calitățile cultului lui Dumnezeu? 2 De ce dăm lui Dumnezeu un cult lăuntric? 3 Ar fi el de ajuns fără cultul exterior? 4 Ce este cultul privat? 5 Ce este cultul public? 6 Este cultul public totdeauna exercitat în public?
• V. 1 Trebuie să-L adorăm pe Isus Cristos? 2 Din ce pricini trebuie să-L adorăm?
• VI. 1 Ce cult dăm Sfintei Fecioare? 2 Cum se numește acest cult? 3 Și cel al Îngerilor și al Sfinților? 4 Cui poate fi dat cultul public de dulie? 5 Cum trebuie să le dăm cultul?
• VII. 1 Ce înțelegeți prin cult relativ? 2 Ce sunt relicvele? 3 Ce sunt relicvele însemnate? 4 Cele neînsemnate? 5 Dovediți că cultul relicvelor este legitim? 6 Cum le cinstește Biserica?
• VIII. 1 Ce cult dăm Adevăratei Cruci? 2 Și celorlalte cruci? 3 Ce cult dăm imaginilor? 4 Dovediți că cultul imaginilor este legitim.

(167) Termeni.

A adora (din latinescul „ad”, „orare”, a te adresa cuiva, a-l ruga). – a) În sens larg, adorația este actul prin care recunoaștem excelența cuiva și îi exprimăm supunerea noastră. În acest sens trebuie înțeleasă ceea ce se numește „adorația papei”, adică omagiul de respect și de supunere pe care cardinalii îl aduc unui papă nou ales. – b) În sens strict – precum este întrebuințat în această lecție – cuvântul a adora desemnează actul de cult prin care Îl recunoaștem pe Dumnezeu ca Ziditorul și Stăpânul nostru și proclamăm, prin însăși aceasta, dependența noastră.

A onora. A arăta respect, stimă pentru cineva, din pricina calităților și meritelor sale.

A venera. A mărturisi deferență și respect față de ceea ce are un caracter de sfințenie.

Nu se adoră decât Dumnezeu. Se onorează Sfânta Fecioară, Îngerii și Sfinții. Se venerează relicvele Sfinților.

Cult (din latinescul „cultus”, „colere”, a onora). Act religios prin care aducem omagiile noastre fie lui Dumnezeu, fie anumitor creaturi.

Cultul de latrie (din grecescul „latreia”, adorație). Cultul care se adresează lui Dumnezeu se numește cult de latrie sau de adorație, cele două cuvinte având aceeași semnificație, după cum se vede din etimologie.

Cultul de dulie (din grecescul „douleia”, servitute). Acest cult este acela pe care îl dăm creaturilor, slujitorilor lui Dumnezeu: Îngeri sau Sfinți. Cultul de hiperdulie (grecesc „hyper”, deasupra, „douleia”). Cult mai înalt decât cel al Îngerilor și al Sfinților, dar mai jos decât cel de latrie. Așa se numește cultul Sfintei Fecioare.

DEZVOLTARE

(168) I. Porunca întâi a lui Dumnezeu. Virtutea religiei.

Datorii impuse de porunca întâi a lui Dumnezeu. „Să nu ai alți dumnezei înaintea feței Mele. Să nu te închini idolilor”, iată porunca întâi a Decalogului. Această formulă negativă a fost tradusă, în porunca întâi, printr-o formulă pozitivă: „Un singur Dumnezeu vei adora și-L vei iubi desăvârșit.” Porunca întâi cuprinde, așadar, două datorii: a) adorația și b) iubirea lui Dumnezeu. Ne împlinim cea dintâi datorie prin virtutea religiei.

A doua datorie, iubirea lui Dumnezeu sau caritatea, o implică pe celelalte două: credința și speranța. Este limpede, într-adevăr, că nu putem iubi pe cineva decât în măsura în care credem în el și nădăjduim în bunătatea lui. De aici urmează că această a doua datorie poruncește practica celor trei virtuți teologale: Credința, Speranța și Caritatea. Am legat aceste trei lecții de chestiunea Virtuților (vezi lecțiile 15, 16 și 17).

În această lecție nu va fi vorba decât despre virtutea religiei.

2. Virtutea religiei. –

A. DEFINIȚIE. – Virtutea religiei este o virtute supranaturală care ne îndeamnă să dăm lui Dumnezeu și anumitor creaturi ale Sale cultul ce li se cuvine. Ea este o virtute morală, și nu teologală, deoarece nu are pe Dumnezeu ca obiect imediat, ci cultul pe care I-l aducem.

B. OBIECT. – Virtutea religiei are un întreit obiect: – 1. Obiectul principal este cultul lui Dumnezeu și al Omului-Dumnezeu: le dăm cultul suprem, numit cult de adorație sau de latrie (vezi Vocabularul). – 2. Obiectul secundar este cultul anumitor creaturi: Sfânta Fecioară, Îngerii și Sfinții, care participă la slava lui Dumnezeu în cer și au, prin însăși aceasta, drept la respectul și venerația noastră. Cultul pe care li-l dăm, ca slujitori ai lui Dumnezeu, se numește cult de hiperdulie (Vocabularul) pentru Sfânta Fecioară și cult de dulie pentru Îngeri și Sfinți. – 3. Al treilea obiect al cultului nostru este tot ceea ce ne amintește de Dumnezeu, de Omul-Dumnezeu și de slujitorii lui Dumnezeu; anume: crucile, relicvele și imaginile. Cultul pe care îl dăm acestor lucruri este un cult cu totul relativ, adică nu se îndreaptă atât către lucrurile în cauză, cât către persoanele pe care le reprezintă.

(169) II. Întâiul obiect al cultului: cultul de adorație sau de latrie.

Cultul, privit în general, este un semn de supunere față de o persoană a cărei excelență și superioritate o recunoaștem. Astfel, bătrânii și superiorii ne insuflă respectul; geniile și eroii care ne întrec prin știința lor, prin valoarea lor personală, stârnesc admirația, care este deja un grad mai sus. Când ni se întâmplă uneori să spunem că avem un cult pentru cutare persoană pe care o prețuim și o venerăm, expresia nu este nepotrivită, luată în acest sens. Copilul, de pildă, are un cult pentru părinții săi; soldatul are un cult pentru drapelul care reprezintă patria: toți ne plecăm înaintea a ceea ce este nobil și mare.

Deasupra geniilor, deasupra familiei și a patriei, este Cineva „căruia singur Îi aparține slava, măreția și independența”, Cineva care este în vârful scării: Dumnezeu. Lui îi datorăm, deci, un cult suprem. Acest cult suprem se numește cult de adorație sau de latrie.

Cultul de latrie este, așadar, cultul prin care aducem omagiile noastre lui Dumnezeu și Îl recunoaștem ca Ziditorul și Stăpânul nostru.

(170) III. Manifestările cultului de latrie.

Cultul de latrie poate fi adus prin patru acte deosebite: adorația, mulțumirea, rugăciunea și, în caz de păcat, repararea.

1° Adorația. – Adorația este actul prin care proclamăm stăpânirea suverană a lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor și dependența noastră absolută. Dumnezeu este, într-adevăr, Acela de la care avem totul: „De trăim sau de murim, ai Domnului suntem”, zice sfântul Paul. (Rom., XIV, 8). Acest simțământ lăuntric pe care omul îl are despre dependența sa se exprimă, într-un fel, prin gesturi, precum îngenuncherea și prosternarea, prin atitudini care arată micimea, umilința și respectul: astfel, omul îngenunchează pentru a se ruga. Dar actul esențial al adorației este jertfa, care constă în a aduce ca jertfă o victimă (jertfă propriu-zisă) sau în a ne lipsi de un bun de mare preț pentru noi (jertfă impropriu-zisă), spre a proclama că Dumnezeu este totul și că nu avem nimic care să nu-I aparțină. Astfel au înțeles toate religiile antichității, deoarece toate au pus jertfa în centrul vieții lor religioase.

2° Mulțumirea. – Dumnezeu nu este numai Stăpânul nostru, ci este și binefăcătorul nostru. Trebuie deci să-I arătăm toată recunoștința.

3° Rugăciunea. – Rugăciunea este actul prin care Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea binefaceri noi: ceea ce este o manieră de a proclama stăpânirea Sa suverană asupra noastră.

4° Repararea. – De câte ori omul este nerecunoscător față de binefăcătorul său și Îl ofensează prin păcat! El trebuie să-și dezavueze greșelile și, bătându-și pieptul, să ceară iertare.

(171) IV. Calitățile cultului de latrie.

Cultul pe care îl aducem lui Dumnezeu poate fi: 1° lăuntric, 2° exterior, 3° privat, 4° public. Toate patru sunt obligatorii: propoziția este de credință.

1° Cultul lăuntric. – El constă în simțămintele de credință, de iubire, de adorație etc., pe care sufletul nostru le are față de Dumnezeu. „Vine ceasul și acum este, zicea Domnul nostru samaritenei, când adevărații adoratori vor adora pe Tatăl în duh și în adevăr.” (Ioan, IV, 23). Prin aceste cuvinte, Cristos nu voia să suprime cultul exterior; dar, știind că iudeii aveau tendința de a-i exagera importanța, voia să-i învețe că manifestările exterioare ar fi de mic preț, dacă nu ar fi ecoul credincios al simțămintelor din suflet. Deci, nici formule deșarte, nici ipocrizie! Nu se cuvine să ne batem pieptul, dacă inima nu este căită. Omagiile pe care le aducem lui Dumnezeu nu trebuie să semene cu atâtea formule de politețe atât de puțin sincere pe care lumea le rostește. Trebuie ca cultul să fie adevărat și să exprime bine simțămintele sufletului; altminteri ni s-ar putea face aceeași mustrare ca iudeilor și fariseilor: „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.” (Isaia, XXIX, 13; Mat., XV, 8).

2° Cultul exterior. – Acest cult este manifestarea, prin semne sensibile, a simțămintelor noastre lăuntrice față de Dumnezeu. Cultul lăuntric nu ajunge. Dacă omul are suflet, are și trup; unul și celălalt sunt supuse datoriei adorației. Este, așadar, indispensabil să exprimăm supunerea întregii noastre ființe prin acte exterioare în care trupul are rolul principal: de pildă, rugăciunea vocală, îngenuncherea, plecarea capului, prosternarea trupului, toate acte pe care Biserica le-a rânduit prin prescripții ce țin de Liturgie.

Pe lângă faptul că este o datorie, cultul exterior este și un mijloc. El slujește: a) să traducă simțămintele intime ale sufletului, care au nevoie să se desfășoare în afară; și b) în schimb, să aprindă și să încălzească cultul lăuntric și să devină ca un stimul al lui.

3° Cultul privat. – Acesta este cultul exercitat de un individ în nume propriu; fie că este adus în public sau în particular, el nu exprimă decât simțămintele sufletului său.

4° Cultul public. – Acesta este cultul care exprimă simțămintele unei societăți. Societățile au, ca și indivizii, obligații față de Dumnezeu; ele Îi datorează, deci, un cult public. Acesta se exercită prin reprezentanți care împlinesc acte religioase în numele fraților lor, și nu numai în nume propriu, ca în cultul privat. Condiția esențială a cultului public nu este, așadar, ca el să fie împlinit în public, ci ca el să fie exercitat de un reprezentant oficial al Bisericii, în numele unei părți a societății (parohie, comunitate) sau al societății întregi, spre a recunoaște drepturile lui Dumnezeu asupra acestei societăți și a-I mulțumi pentru binefacerile Sale ori a-I cere iertare: de pildă, breviarul pe care preotul îl recită acasă în numele societății este un act de cult public.

Principalele manifestări ale cultului public sunt: participarea la Sfânta Liturghie, la oficii, la procesiuni.

(172) V. Trebuie să-L adorăm pe Isus Cristos?

Cultul de adorație sau de latrie se cuvine numai lui Dumnezeu. Isus Cristos, ca Om-Dumnezeu, are El drept la adorația noastră? iată întrebarea care se pune.

Fără îndoială, dacă ar fi cu putință să facem abstracție de dumnezeirea Sa și să-L privim numai în omenitatea Sa, Domnul nostru nu ar avea drept la cultul de adorație. Dar aceasta nu este cu putință decât în închipuire, deoarece cele două naturi ale lui Cristos se unesc într-o singură și aceeași Persoană, Persoana Cuvântului întrupat. Iar cum cultul se aduce întotdeauna Persoanei, și nu naturii, urmează, precum am văzut deja cu privire la cultul Preasfintei Inimi (fasc. I, nr. 85), că trupul și sufletul Său sunt adorabile în același titlu ca dumnezeirea Sa, fiindcă sunt trupul și sufletul celei de-a doua Persoane a Preasfintei Treimi: „Trebuie să cinstim pe Fiul precum cinstim pe Tatăl.” (Ioan, V, 23).

(173) VI. Al doilea obiect al cultului: Sfânta Fecioară. Îngerii și Sfinții.

1° Cultul Sfintei Fecioare. – Nu o adorăm pe Sfânta Fecioară, fiindcă ea este creatură; o onorăm (Vocabularul) și o venerăm numai. Din pricina demnității sale eminente de Maică a lui Dumnezeu, a privilegiilor sale însemnate și din pricina îndoitului ei titlu de corăscumpărătoare și mijlocitoare universală (nr. 87), îi dăm un cult mai înalt decât cel al Îngerilor și al Sfinților, numit pentru aceasta cult de hiperdulie (Vocabularul). Că acest cult este legitim, s-a văzut în fasc. I, nr. 88.

2° Cultul Îngerilor și al Sfinților. – Îi onorăm și îi venerăm pe Îngeri și pe Sfinți ca pe prietenii și slujitorii lui Dumnezeu și ca pe ocrotitorii și modelele noastre: acest cult, mai jos decât cel al Sfintei Fecioare, se numește cult de dulie (Vocabularul).

Au drept la cultul public de dulie: – 1. toți Îngerii și, îndeosebi, cei mai cunoscuți, sfântul Mihail, sfântul Gabriel, sfântul Rafael și îngerul nostru păzitor; – 2. toți sfinții canonizați. Dacă toți au drept la un cult public, sunt unii care merită un cult special, fie din pricina demnității lor, precum sfântul Iosif, sfântul Ioan Botezătorul, sfântul Petru și sfântul Paul, fie din pricina unor împrejurări deosebite, precum patronul țării noastre, al diecezei noastre, al parohiei noastre, și anumiți sfinți cărora Dumnezeu le-a dat privilegiul de a ne dobândi cutare sau cutare har. – 3. Cât despre Fericiți, ei nu au drept la cult public „decât în locurile unde Sfântul Scaun îl îngăduie și în felul în care l-a concesionat” (can. 1277).

3° Felul de a da cultele de hiperdulie și de dulie. – a) Pentru a da cum se cuvine cultul datorat Sfintei Fecioare, trebuie să prăznuim cu evlavie toate sărbătorile rânduite în cinstea ei și să apelăm adesea la marele ei credit înaintea lui Dumnezeu. – b) Îi cinstim pe Sfinți purtând numele lor cu respect, participând la predici și la oficii în cinstea lor; dar cel mai bun cult pe care li-l putem da este să le imităm virtuțile.

(174) VII. Al treilea obiect al cultului. Cultul relicvelor.

Biserica dă relicvelor sfinților, crucilor și imaginilor sfinte un cult numit cult relativ, prin opoziție cu cultul absolut. În timp ce cultul absolut se îndreaptă direct către persoana pe care vrem s-o cinstim, cultul relativ se îndreaptă numai către lucrurile care ne amintesc de ea. Vom vorbi despre cultul relicvelor în acest paragraf, iar despre cultul crucilor și al imaginilor în paragraful următor.

1° Definiție. – Prin relicve (lat. reliquiae, rămășițe) se înțelege ceea ce ne rămâne de la un Sfânt: oasele sale, veșmintele care i-au slujit la întrebuințare și instrumentele pătimirii sale, când este vorba de un martir.

2° Specii. – Se deosebesc relicvele însemnate și relicvele neînsemnate. „Relicvele însemnate sunt: trupul, capul, brațul, antebrațul, inima, limba, mâna, piciorul sau partea trupului în care martirul a pătimit, cu condiția ca aceasta să fie întreagă și destul de mare” (can. 1281, § 2). Relicvele neînsemnate sunt părți mici ale trupului, precum acelea, de pildă, care se închid în mici medalioane.

„Numai relicvele autentificate (adică recunoscute ca adevărate) de autoritatea competentă pot fi cinstite cu un cult public” (can. 1283, § 1). Este, de altminteri, oprit „a se agita chestiunea autenticității relicvelor, mai ales în predici, în cărți, foi sau comentarii menite a favoriza pietatea…” (can. 1286).

3° Legitimitatea cultului. – Cultul relicvelor este legitim. Acest adevăr de credință se sprijină pe Sfânta Scriptură, pe Tradiție și pe rațiune.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. – Autorii sacri ne istorisesc mai multe minuni săvârșite prin relicvele sfinților. Astfel, în Vechiul Testament se spune că simpla atingere a oaselor lui Elisei a înviat un om mort (IV Regi, XIII, 21). – În Noul Testament citim în Fapte că bolnavi au fost vindecați de bolile lor și izbăviți de duhurile rele numai atingând ștergare care aparținuseră sfântului Paul (Fapte, XIX, 12).

B. TRADIȚIE. – 1. Cultul relicvelor urcă până la cea mai înaltă vechime. Încă din secolul al II-lea, primii creștini au strâns rămășițele Sfântului IGNATIE AL ANTIOHIEI, ale Sfântului POLICARP și ale altor martiri pentru a le venera. Sfântul AMBROZIE și Sfântul AUGUSTIN vorbesc despre numeroase minuni săvârșite la mormintele Sfântului ȘTEFAN, ale Sfântului GERVASIE și ale Sfântului FELIX DE NOLE. – 2. Conciliul din Trento a condamnat pe protestanții care socoteau cultul relicvelor ca superstițios; el a declarat că credincioșii trebuie „să venereze trupurile martirilor și ale celorlalți sfinți care trăiesc cu Isus Cristos, deoarece aceste trupuri au fost mădulare vii ale lui Cristos și temple ale Sfântului Duh, deoarece ele trebuie să învie slăvite pentru viața veșnică și deoarece prin ele Dumnezeu dă oamenilor multe binefaceri” (Sess. XXV).

C. RAȚIUNE. – Orice om este împins de un simțământ firesc să păstreze cu evlavie și să înconjoare cu respect rămășițele acelora pe care i-a iubit sau i-a admirat: părinți, prieteni, oameni iluştri. Este, deci, drept să venerăm rămășițele sfinților care au ilustrat Biserica prin virtuțile lor eroice.

4° Felul de a da cultul relicvelor. – Biserica cinstește relicvele prin diferite acte exterioare, de pildă, purtându-le în procesiune, tămâindu-le în oficiile publice, expunându-le uneori spre venerarea credincioșilor și prăznuind în fiecare an o sărbătoare în cinstea lor.

(175) VIII. Cultul crucilor și al imaginilor.

1° Crucea. – Trebuie a deosebi între Adevărata Cruce, care L-a purtat pe Domnul nostru și pe care a udat-o cu sângele Său, și celelalte cruci, de lemn ori de metal, făcute după chipul Adevăratei Cruci. Cea dintâi este o adevărată relicvă și are drept la un cult relativ de adorație. Celelalte nu au, desigur, același preț; dar merită totuși respectul și venerația noastră, pentru că sunt semne care ne amintesc pe Mântuitorul.

2° Imagini. –

A. Prin imagini religioase se înțeleg sculpturile, picturile, gravurile, statuile care ni-L reprezintă pe Cristos, pe Sfânta Fecioară și pe Sfinți.

B. CULTUL IMAGINILOR ESTE LEGITIM. – Acest adevăr de credință se sprijină pe Sfânta Scriptură, pe Tradiție și pe rațiune.

a) SFÂNTA SCRIPTURĂ. – Într-adevăr, în Vechiul Testament, cultul imaginilor nu a fost prea în cinste. Iudeii fiind prea înclinați spre idolatrie, Dumnezeu le poruncise să nu facă chipuri, ca nu cumva să fie ispitiți a le adora ca pe niște idoli (Exod, XX, 4; Lev., XXVI, 1). Dar porunca nu era absolută, căci El i-a poruncit lui Moise să pună doi heruvimi de aur de o parte și de alta a chivotului legământului (Ex., XXV, 18) și să înalțe pe un stâlp un șarpe de aramă (simbol al lui Cristos pe crucea Sa), pe care era de ajuns să-l privești cu credință spre a fi vindecat dacă erai mușcat de șarpe (Ex., XXI, 8, 9).

b) TRADIȚIE. – 1. Cultul imaginilor a fost practicat încă de la începutul creștinismului, după cum o dovedesc numeroasele imagini ale Domnului nostru, ale Sfintei Fecioare și ale martirilor, pictate pe zidurile catacombelor. – 2. Al II-lea conciliu de la Niceea (787) a condamnat pe împărații Orientului care porunceau să se sfărâme statuile și să se văruiească imaginile și care, pentru aceasta, au fost numiți iconoclaști sau sfărâmători de imagini (vezi Ist. noastră a Bisericii, nr. 115). – 3. Conciliul din Trento (1563) a definit legitimitatea cultului împotriva protestanților, care îl socoteau rătăcit și idolatru și nimiceau operele de artă.

c) RAȚIUNE. – 1. Cultul imaginilor este potrivit firii noastre. Oare nu păstrăm, cu amintire evlavioasă, portretele celor pe care i-am iubit? De ce ne-ar fi oprit să venerăm imaginile care ne amintesc pe Mântuitorul nostru, pe Fecioara și pe Sfinți? – 2. Imaginile care împodobesc bisericile noastre (sculpturi, tablouri, fresce, vitralii) sunt ca o carte a neștiutorilor, în care ei pot învăța tainele și istoria religiei noastre, cu condiția, desigur, ca ele să aibă tot ce trebuie spre a fi imagini religioase. De aceea „este oprit a se așeza în biserici imagini neobișnuite, care nu sunt potrivite cu uzul aprobat de Biserică, ori imagini lipsite de cuviință” (can. 1279).

Concluzie practică.

1. „Vă ador, o, Dumnezeul meu, cu supunerea datorată măririi Voastre suverane; cred în Voi, fiindcă sunteți însăși Adevărul; nădăjduiesc în Voi, fiindcă sunteți infinit de bun; Vă iubesc din toată inima mea, fiindcă sunteți suveran de iubit și iubesc pe aproapele ca pe mine însumi din iubire pentru Voi.” Această formulă de rugăciune, dacă o recităm cu luare-aminte și din adâncul inimii, va fi expresia desăvârșită a simțămintelor pe care trebuie să le avem față de Ziditorul nostru.
2. Să dăm, de asemenea, Sfintei Fecioare, Îngerilor și Sfinților cultul ce li se cuvine. Să fie totdeauna în casa noastră crucifixul, ca să ne dea o învățătură și un model, și chipul Fecioarei, ca să ne predice încrederea și virtutea. Să nu despărțim în evlavia noastră pe Mamă de Fiul; prin Maria se merge la Isus și este cel mai sigur mijloc de a dobândi harurile de care avem nevoie.

LECTURI. 

1. Adorația nu trebuie dată decât lui Dumnezeu. Sfântul Paul și sfântul Barnaba refuză adorațiile păgânilor. (Fapte, XIV). 2. Cultul sfinților. Slava care le vine de la Dumnezeu. (Ps., CXLIX).

TEME SCRISE. 

 1 Spuneți ce cult aducem lui Dumnezeu prin pelerinaje, procesiuni, sunarea clopotelor. 2 Ce însemnau aurul, tămâia și smirna pe care Magii le-au pus la picioarele Domnului nostru? 3 Putem da un cult celor care încă nu au fost canonizați de Biserică? 4 Fericiții nu pot fi ei obiectul unui cult? 5 Ce deosebire faceți între cultul pe care îl dăm Preasfântului Sacrament și cel al Adevăratei Cruci? Este unul mai presus decât celălalt?