Despre constituția creștină a statelor

Venerabili Frați,
salutare și Binecuvântare Apostolică.

1. Lucrarea nemuritoare a lui Dumnezeu milostiv, care este Biserica, deși prin sine și prin natura sa privește mântuirea sufletelor și dobândirea fericirii cerești, totuși, chiar și în ordinea lucrurilor muritoare, naște de la sine atâtea și asemenea binefaceri, încât nu ar putea fi nici mai numeroase, nici mai mari, dacă ar fi fost instituită înainte de toate și în principal pentru a ocroti prosperitatea acestei vieți pământești. Într-adevăr, oriunde Biserica și-a pus amprenta, a schimbat îndată fața lucrurilor și a insuflat popoarelor, precum virtuți până atunci necunoscute, tot astfel și o civilizație nouă; iar popoarele care au primit-o s-au distins prin blândețe, dreptate în fapte și strălucirea faptelor lor. — Dar veche și străveche rămâne totuși acea învinuire, potrivit căreia se spune că Biserica ar fi în dezacord cu principiile statului și că nu ar putea contribui cu nimic la acele avantaje sau podoabe pe care orice cetate bine orânduită le caută, pe drept și din proprie inițiativă. Chiar de la începuturile Bisericii, știm că creștinii erau tulburați de o nedreptate asemănătoare de judecată și erau chemați la ură și invidie și din acest motiv, fiind socotiți dușmani ai imperiului; atunci când vina relelor de care era lovit statul se punea de obicei pe seama numelui creștin, deși, în realitate, Dumnezeu, răzbunător al crimelor, cerea de la cei vinovați pedepse drepte. Cruzimea acestei calomnii i-a ascuțit mintea și pana lui Augustin, care mai ales în Cetatea lui Dumnezeu a așezat într-o lumină atât de puternică virtutea înțelepciunii creștine, în măsura în care are legătură cu statul, încât pare că nu atât a pledat cauza creștinilor timpului său, cât a triumfat pentru totdeauna asupra acuzațiilor false. — Totuși, dorința funestă a unor plângeri și învinuiri asemănătoare nu s-a stins, iar multora le-a plăcut să caute disciplina vieții civile în altă parte decât în doctrinele pe care le aprobă Biserica Catolică. Ba chiar, în timpurile din urmă, acel așa-numit drept nou, pe care îl numesc un fel de creștere a unui veac ajuns la maturitate, născut din înaintarea libertății, a început să aibă pretutindeni putere și stăpânire. — Dar, oricâte încercări au fost făcute de mulți, rămâne cert că nu s-a aflat niciodată o rânduială mai bună pentru întemeierea și cârmuirea statului decât aceea care izvorăște de la sine din doctrina evanghelică. — De aceea socotim că este de cea mai mare importanță și pe deplin potrivit cu misiunea Noastră apostolică să confruntăm noile opinii despre stat cu doctrina creștină; astfel nădăjduim că, ieșind la iveală adevărul, vor fi îndepărtate cauzele erorii și ale îndoielii, încât fiecare să poată vedea cu ușurință acele principii supreme de viață pe care trebuie să le urmeze și cărora trebuie să li se supună.

2. Nu este lucru greu a stabili ce chip și ce formă va avea statul atunci când este cârmuit de filosofia creștină. — Omului îi este sădit prin natură să trăiască în societate civilă: căci nici cele necesare vieții, nici perfecționarea minții și a sufletului nu le poate dobândi în singurătate; de aceea, prin rânduială dumnezeiască, este făcut să se nască pentru unire și conviețuire cu alții, atât în societatea domestică, cât și în cea civilă, singura care poate asigura o suficiență deplină a vieții. Dar, deoarece nicio societate nu poate dăinui dacă nu există cineva care să conducă pe toți, mișcându-i pe fiecare cu o impulsionare eficace și comună spre un scop comun, rezultă că autoritatea este necesară comunității civile a oamenilor pentru a fi cârmuită; autoritate care, asemenea societății însăși, își are originea în natură și, prin urmare, în Dumnezeu Însuși ca autor. — De aici urmează că puterea publică, prin sine, nu poate veni decât de la Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu este adevăratul și supremul stăpân al tuturor lucrurilor, căruia toate cele ce există trebuie să i se supună și să-i slujească; astfel încât oricine are dreptul de a porunci nu îl primește din altă parte decât de la acel suveran suprem al tuturor, Dumnezeu. „Nu este putere decât de la Dumnezeu” (Rom. XIII, 1). — Dreptul de a stăpâni nu este, prin sine, legat în mod necesar de vreo formă anume de stat: el poate îmbrăca pe drept aceasta sau cealaltă formă, cu condiția să fie cu adevărat eficient pentru folosul și binele comun. Însă, în orice fel de stat, conducătorii trebuie să-l aibă înaintea ochilor pe Dumnezeu, cârmuitorul suprem al lumii, și să-și propună pe El ca model și lege în administrarea cetății. Căci, așa cum Dumnezeu a rânduit, în ordinea lucrurilor văzute, cauze secundare prin care se poate vedea într-o anumită măsură natura și acțiunea Sa divină, și care conduc toate spre scopul universului, tot astfel, în societatea civilă, El a voit să existe o autoritate prin care cei ce o exercită să reflecte o anumită imagine a puterii divine asupra neamului omenesc și a providenței divine. Puterea trebuie, așadar, să fie dreaptă și nu tiranică, ci aproape părintească, deoarece puterea lui Dumnezeu asupra oamenilor este cea mai dreaptă și unită cu bunătatea părintească; și trebuie exercitată spre folosul cetățenilor, căci cei ce stau în frunte stau pentru acest unic motiv, ca să apere binele cetății. Și nu trebuie îngăduit în niciun chip ca autoritatea civilă, rânduită pentru binele comun al tuturor, să slujească interesului unuia sau al câtorva. Dacă cei ce conduc ar cădea într-o stăpânire nedreaptă, dacă ar păcătui prin asuprire sau trufie, dacă ar cârmui rău poporul, să știe că vor da cândva socoteală lui Dumnezeu, și cu atât mai aspru cu cât au exercitat o funcție mai sfântă sau au ocupat o treaptă mai înaltă de demnitate. „Cei puternici vor fi pedepsiți cu putere” (Înț. VI, 7). — Astfel, măreția autorității va fi însoțită de o cinstire onestă și liber consimțită din partea cetățenilor. Căci, odată ce vor fi înțeles că cei ce poruncesc se bucură de o autoritate dată de Dumnezeu, vor simți că îndatoririle de supunere sunt drepte și datorate și vor acorda conducătorilor ascultare, supunere și credință cu o anumită asemănare a evlaviei pe care copiii o au față de părinți. „Orice suflet să se supună puterilor mai înalte” (Rom. XIII, 1). A disprețui autoritatea legitimă, indiferent în a cui persoană s-ar afla, nu este mai îngăduit decât a te împotrivi voinței divine; iar cei ce i se împotrivesc se aruncă într-o pieire voită. „Cel ce se împotrivește puterii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu; iar cei ce se împotrivesc își dobândesc osândă” (ibid., v. 2). Prin urmare, a lepăda ascultarea și a chema, prin forța mulțimii, la răzvrătire este o crimă de lezmaiestate, nu numai omenească, ci și divină.

3. Statul astfel întemeiat este vădit dator să împlinească, prin religia publică, cele mai multe și mai mari îndatoriri care îl leagă de Dumnezeu. — Natura și rațiunea, care poruncește fiecăruia să-L cinstească pe Dumnezeu în mod sfânt și religios, deoarece suntem sub puterea Lui și de la El am purces și la El trebuie să ne întoarcem, obligă prin aceeași lege și comunitatea civilă. Căci oamenii, uniți printr-o societate comună, nu sunt mai puțin sub puterea lui Dumnezeu decât fiecare în parte, și societatea nu datorează lui Dumnezeu o recunoștință mai mică decât indivizii, El fiind autorul unirii ei, Cel prin a Cărui voință este păstrată și prin al Cărui binefacere a primit belșugul nenumăratelor bunuri de care se bucură. De aceea, așa cum nimănui nu îi este îngăduit să-și neglijeze îndatoririle față de Dumnezeu și este o datorie supremă să îmbrățișeze religia cu sufletul și cu faptele, nu pe cea pe care o preferă fiecare, ci pe cea poruncită de Dumnezeu și care, prin semne sigure și de netăgăduit, s-a dovedit a fi unica adevărată dintre toate; tot astfel, statele nu pot, fără crimă, să se poarte ca și cum Dumnezeu n-ar exista, ori să alunge grija religiei ca pe ceva străin și nefolositor, ori să aleagă în mod indiferent, dintre mai multe feluri, ceea ce le place; ci sunt pe deplin obligate să-L cinstească pe Dumnezeu în modul și forma pe care El Însuși a arătat că voiește să fie cinstit. — Prin urmare, numele lui Dumnezeu trebuie să fie sfânt la conducători; și printre principalele lor îndatoriri se cuvine să se afle aceea de a îmbrățișa religia cu bunăvoință, de a o ocroti cu grijă, de a o apăra prin autoritatea și sprijinul legilor și de a nu statornici sau hotărî nimic care să fie potrivnic siguranței ei. Aceasta o datorează și cetățenilor pe care îi cârmuiesc. Căci toți oamenii ne-am născut și am fost primiți pentru un bine suprem și ultim, spre care trebuie să fie îndreptate toate hotărârile, bine aflat dincolo de fragilitatea și scurtimea acestei vieți, în ceruri. Iar deoarece de acesta depinde fericirea deplină și desăvârșită a oamenilor, dobândirea acestui scop este de o asemenea importanță pentru fiecare, încât nimic nu poate fi mai important. Societatea civilă, născută pentru folosul comun, trebuie, așadar, în grija prosperității statului, să-i sprijine pe cetățeni astfel încât, în dobândirea acelui bine suprem și neschimbător pe care îl doresc în mod natural, nu numai să nu le aducă vreodată vreo piedică, ci să le ofere toate prilejurile pe care le poate. Dintre acestea, cea mai de seamă este aceea de a se îngriji ca religia să fie păstrată sfântă și neîntinată, ale cărei îndatoriri îl unesc pe om cu Dumnezeu.

4. Care este adevărata religie nu este greu de văzut pentru cel care judecă cu minte dreaptă și sinceră; căci prin multe și strălucite argumente, prin adevărul profețiilor, prin frecvența minunilor, prin răspândirea foarte rapidă a credinței chiar prin mijlocul dușmanilor și al celor mai mari piedici, prin mărturia martirilor și prin alte dovezi asemănătoare, este limpede că aceea este unica religie adevărată pe care Isus Hristos Însuși a instituit-o și pe care a încredințat-o Bisericii Sale spre a fi păstrată și răspândită.

5. Căci Fiul unic al lui Dumnezeu a întemeiat pe pământ o societate numită Biserică, căreia i-a transmis misiunea înaltă și divină de a continua, în toate veacurile, lucrarea pe care El o primise de la Tatăl. „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (Ioan XX, 21). — „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Mat. XXVIII, 20). Așadar, așa cum Isus Hristos a venit pe pământ pentru ca oamenii să aibă viață și să o aibă din belșug (Ioan X, 10), tot astfel Biserica are ca scop, drept finalitate, mântuirea veșnică a sufletelor; și de aceea natura ei este de a se întinde asupra întregului neam omenesc, fără a fi cuprinsă de limite de loc sau de timp. „Predicați Evanghelia la toată făptura” (Marcu XVI, 15). Pentru o atât de mare mulțime de oameni, Dumnezeu Însuși a rânduit conducători cu putere de cârmuire; și a voit să existe un singur conducător suprem al tuturor și un învățător cel mai mare și mai sigur al adevărului, căruia i-a încredințat cheile împărăției cerurilor: „Îți voi da cheile împărăției cerurilor” (Mat. XVI, 19) — „Paște mielușeii… paște oile” (Ioan XXI, 16-17) — „Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta” (Luca XXII, 32). — Această societate, deși alcătuită din oameni, asemenea comunității civile, totuși, din pricina scopului ce-i este rânduit și a mijloacelor prin care tinde către el, este supranaturală și spirituală; și de aceea se deosebește și diferă de societatea civilă; și, ceea ce este de cea mai mare importanță, este o societate perfectă prin gen și prin drept, deoarece posedă în sine și prin sine însăși, prin voința și darul întemeietorului său, toate mijloacele necesare pentru existența și acțiunea sa. Așa cum scopul către care tinde Biserica este cu mult mai nobil, tot astfel puterea ei este cea mai înaltă dintre toate și nu poate fi socotită inferioară puterii civile și nici supusă acesteia în vreun fel. — Într-adevăr, Isus Hristos a dat Apostolilor Săi porunci libere în cele sfinte, împreună cu adevărata putere de a face legi, precum și cu dubla putere care decurge de aici, de a judeca și de a pedepsi. „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ; mergând, așadar, învățați toate neamurile… învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit” (Mat. XXVIII, 18-19-20). Și în alt loc: „Dacă nu-i va asculta, spune Bisericii” (Mat. XVIII, 17). Și iarăși: „Avem pregătită pedepsirea oricărei neascultări” (II Cor. X, 6). Din nou: „Voi lucra mai aspru, potrivit puterii pe care Domnul mi-a dat-o spre zidire și nu spre dărâmare” (ibid., XIII, 10). Așadar, spre cele cerești trebuie să conducă nu statul, ci Biserica; și acesteia i-a fost încredințată de Dumnezeu misiunea de a judeca și hotărî în cele ce țin de religie, de a învăța toate neamurile, de a lărgi, pe cât poate, hotarele numelui creștin; într-un cuvânt, de a administra în mod liber și deplin cauza creștină după propria judecată. — Această autoritate, absolută în sine și pe deplin de sine stătătoare, pe care filosofia lingușitoare a conducătorilor o atacă de multă vreme, Biserica nu a încetat niciodată să și-o afirme și să o exercite public, Apostolii fiind cei dintâi apărători ai ei; căci, atunci când erau opriți de conducătorii sinagogii să răspândească Evanghelia, ei răspundeau cu tărie: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fap. V, 29). Aceeași autoritate a fost apărată, după împrejurări, de Sfinții Părinți ai Bisericii prin puterea argumentelor; iar Pontifii romani nu au încetat niciodată să o apere cu o neclintită tărie de suflet împotriva atacatorilor. Ba chiar, conducătorii înșiși ai statelor au recunoscut-o în fapt și în convingere, obișnuind să trateze cu Biserica ca și cu o putere supremă legitimă, prin încheiere de acorduri, soluționarea de chestiuni, trimiterea și primirea reciprocă de legați și prin alte raporturi de acest fel. — Și nu trebuie socotit nicidecum că, fără un plan deosebit al providenței divine, această putere a fost întărită de principatul civil ca de cea mai bună pavăză a libertății sale.

6. Așadar, Dumnezeu a împărțit cârmuirea neamului omenesc între două puteri, anume cea ecleziastică și cea civilă: una rânduită pentru cele dumnezeiești, cealaltă pentru cele omenești. Fiecare, în felul său, este supremă; fiecare are hotare anumite, înăuntrul cărora se cuprinde, hotare hotărâte de însăși natura și cauza ei imediată; de unde se conturează, ca un cerc, în care lucrarea fiecăreia se exercită după dreptul său propriu. Dar, fiindcă stăpânirea amândurora se întinde asupra acelorași oameni, se poate întâmpla ca unul și același lucru, deși privit în chip diferit, totuși același lucru, să țină de dreptul și judecata amândurora; trebuia deci ca Dumnezeu, Cel preaînțelept, de la Care amândouă sunt rânduite, să fi așezat căile fiecăreia cu dreptate și în bună rânduială. „Cele ce sunt rânduite de Dumnezeu sunt” (Rom. XIII, 1). Dacă nu ar fi astfel, s-ar naște adesea pricini de lupte și ciocniri funeste; și nu rareori omul, tulburat la suflet, ar trebui să stea ca pe o cale îndoielnică, neliniștit ce anume se cuvine făcut, când două puteri poruncesc lucruri contrare, a căror autoritate nu o poate refuza, fără a-și încălca datoria. Dar a gândi așa despre înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu este cu totul împotrivă: El, chiar și în cele fizice, deși sunt de un ordin mult mai jos, a împăcat totuși între ele puterile și cauzele naturale printr-o rânduială cumpănită și printr-o armonie, ca un fel de concert minunat, astfel încât niciuna să nu o împiedice pe cealaltă, iar toate împreună să conlucreze, în chip potrivit și cât se poate de bine, către scopul spre care tinde lumea. — Prin urmare, este necesar ca între amândouă puterile să mijlocească o legătură rânduită: legătură care, pe drept, se poate asemăna cu unirea prin care sufletul și trupul sunt împreunate în om. Iar cum și cât este această legătură nu se poate judeca altfel decât privind, precum am spus, la natura fiecăreia și ținând seama de excelența și noblețea lucrurilor de care se îngrijește; întrucât una are drept scop apropiat și în cel mai înalt grad grijirea bunurilor vremelnice, cealaltă dobândirea bunurilor cerești și veșnice. — Prin urmare, orice este în cele omenești sacru în vreun chip, orice ține de mântuirea sufletelor sau de cultul lui Dumnezeu, fie că este astfel prin natura sa, fie că este socotit astfel din pricina cauzei la care se raportează, toate acestea sunt în puterea și la judecata Bisericii; celelalte însă, care cuprind ordinea civilă și politică, este drept să fie supuse autorității civile, întrucât Isus Hristos a poruncit să se dea Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. — Se întâmplă însă uneori vremuri când și un alt mod de înțelegere slujește libertății pașnice, anume atunci când prinții statelor și Pontiful Roman se învoiesc asupra vreunui lucru aparte în același acord. În astfel de vremuri, Biserica dă dovezi alese de pietate maternă, întrucât obișnuiește să întrebuințeze atâta îngăduință și bunăvoință cât poate în cel mai înalt grad.

7. Așa este, pe scurt, rânduiala creștină a societății civile a oamenilor, pe care am atins-o în treacăt; și ea nu este născocită la întâmplare ori după capriciu, ci este trasă din principii foarte înalte și cât se poate de adevărate, pe care însăși rațiunea naturală le întărește.

8. O asemenea alcătuire a statului nu are nimic care să poată părea fie nevrednic de măreția cârmuitorilor, fie puțin cuviincios; și este atât de departe de a micșora drepturile majestății, încât le face mai statornice și mai august. Ba chiar, dacă se cercetează mai adânc, această alcătuire are o anumită desăvârșire mare, de care sunt lipsite celelalte chipuri de organizare politică; și din ea s-ar dobândi roade cu adevărat alese și felurite, dacă numai fiecare parte și-ar păstra treapta sa și ar împlini pe deplin acea datorie și misiune pentru care este rânduită. — Într-adevăr, în acea constituție a statului despre care am vorbit mai sus, cele dumnezeiești și cele omenești sunt împărțite într-o ordine potrivită; drepturile cetățenilor rămân neatinse și sunt apărate prin ocrotirea legilor dumnezeiești, naturale și omenești; îndatoririle fiecăruia sunt atât descrise cu înțelepciune, cât și păzite prin sancțiuni potrivite. Fiecare om știe că, pe această cale nesigură și anevoioasă a vieții, îi stau la îndemână călăuze pe care să le urmeze cu siguranță spre a intra în acea cetate veșnică, și ajutoare spre a ajunge la ea; și totodată înțelege că are alți rânduiți pentru siguranță, pentru avere și pentru celelalte folosuri din care este alcătuită viața aceasta comună, fie spre a le dobândi, fie spre a le păstra. — Societatea domestică dobândește tăria cuvenită din sfințenia unică și indivizibilă a căsătoriei; drepturile și îndatoririle dintre soți sunt cârmuite cu înțeleaptă dreptate și echitate; femeii i se păstrează cinstea datorată; autoritatea bărbatului este modelată după chipul autorității lui Dumnezeu; puterea părintească este cumpănită potrivit demnității soției și a copiilor; în sfârșit, se poartă cea mai bună grijă de ocrotirea, binele și educarea copiilor. În ordinea politică și civilă, legile privesc binele comun și nu sunt cârmuite de voința și judecata înșelătoare a mulțimii, ci de adevăr și dreptate; autoritatea conducătorilor capătă o anumită sfințenie mai presus de cea omenească și este ținută să nu se abată de la dreptate și să nu treacă măsura în poruncire; ascultarea cetățenilor are ca însoțitoare onestitatea și demnitatea, pentru că nu este robia omului față de om, ci supunere față de voința lui Dumnezeu, Care își exercită domnia prin oameni. Când aceasta este cunoscută și întărită în minte, se înțelege că ține întru totul de dreptate a respecta maiestatea conducătorilor, a fi supus cu statornicie și credință puterii publice, a nu face nimic răzvrătitor, a păstra sfânta rânduială a cetății. La fel sunt așezate între îndatoriri iubirea de aproapele, bunătatea, dărnicia; nu se sfâșie în părți potrivnice, prin porunci care se luptă între ele, același om fiind și cetățean, și creștin; în sfârșit, bunurile cele mai largi, cu care religia creștină împlinește de la sine chiar și viața muritoare a oamenilor, sunt dobândite în întregime pentru comunitatea și societatea civilă: astfel încât să se arate a fi spus foarte adevărat: „De religia prin care Dumnezeu este cinstit atârnă starea statului; și multă înrudire și familiaritate se află între acesta și aceea” (Scrisoarea împăratului către Chiril al Alexandriei și către episcopii mitropoliți — cf. Labbe, Collectio Conciliorum, t. III). — Puterea acestor bunuri a descris-o minunat, după obiceiul său, Augustin în multe locuri, mai ales acolo unde numește Biserica Catolică prin aceste cuvinte: „Tu îi exerciți și îi înveți pe copii cu blândețe copilărească, pe tineri cu tărie, pe bătrâni cu liniște, după cum este vârsta fiecăruia, nu numai a trupului, ci și a sufletului. Tu supui femeile bărbaților lor nu spre a împlini pofta, ci spre a naște prunci și spre tovărășia casei, cu ascultare castă și credincioasă. Tu rânduiești bărbații peste soții nu spre a batjocori sexul mai slab, ci după legile unei iubiri curate. Tu îi legi pe copii de părinți printr-o oarecare slujire liberă; tu pui pe părinți înaintea copiilor printr-o stăpânire pioasă… Tu unești pe cetățeni cu cetățenii, pe neamuri cu neamuri, și, în general, pe oameni, prin amintirea părinților dintâi, nu numai într-o societate, ci și într-o anumită fraternitate. Tu înveți pe regi să poarte grijă popoarelor, îndemni pe popoare să se supună regilor. Cui se cuvine cinste, cui dragoste, cui respect, cui teamă, cui mângâiere, cui mustrare, cui îmbărbătare, cui disciplină, cui dojană, cui pedeapsă, tu înveți cu osârdie: arătând cum nu tuturor se cuvine totul, ci tuturor li se cuvine caritatea, iar nimănui nedreptatea” (De moribus Ecclesiae catholicae, cap. XXX, n. 63). — Și același, în alt loc, mustrând pe filosofii politici lipsiți de înțelepciune: „Cei care spun că învățătura lui Hristos este potrivnică statului să dea o armată precum a poruncit învățătura lui Hristos să fie ostașii; să dea asemenea supuși, asemenea soți, asemenea soții, asemenea părinți, asemenea fii, asemenea stăpâni, asemenea slugi, asemenea regi, asemenea judecători, asemenea, în sfârșit, plătitori și strângători ai dărilor vistieriei precum poruncește să fie învățătura creștină; și să îndrăznească atunci să o numească potrivnică statului; ba mai mult, să nu se îndoiască a mărturisi că ea, dacă este ascultată, este o mare mântuire a statului” (Epist. CXXXVIII [altfel 5] către Marcellinus, cap. II, n. 15).

9. A fost odinioară un timp când filosofia evanghelică cârmuia cetățile: atunci puterea aceea a înțelepciunii creștine și virtutea ei dumnezeiască pătrunsese în legi, în instituții, în moravurile popoarelor, în toate rânduielile și rosturile statului; când religia instituită prin Isus Hristos, așezată cu tărie în treapta de cinste cuvenită, înflorea pretutindeni prin bunăvoința principilor și prin ocrotirea legitimă a magistraților; când preoția și imperiul se uneau în chip fericit prin înțelegere și printr-un prietenesc schimb de slujiri. Și astfel alcătuit, statul a adus roade mai mari decât orice așteptare, a căror amintire dăinuie și va dăinui, însemnată în nenumărate monumente ale faptelor, pe care nicio iscusință a potrivnicilor nu le poate strica ori întuneca. — Faptul că Europa creștină a îmblânzit neamuri barbare și le-a dus de la sălbăticie la blândețe, de la superstiție la adevăr; faptul că a respins biruitoare năvălirile mahomedanilor; faptul că a păstrat întâietatea culturii civile și a fost obișnuită să se dea pe sine drept călăuză și învățătoare altora în toată cinstea omenirii; faptul că a dăruit popoarelor adevărata libertate, și încă în multe chipuri; faptul că a rânduit cu înțelepciune atât de multe spre alinarea mizeriilor: fără îndoială, datorează o mare recunoștință religiei, care i-a fost început bun la întreprinderea unor asemenea lucruri și ajutor la desăvârșirea lor. — Ar fi rămas, desigur, aceleași bunuri, dacă ar fi rămas înțelegerea celor două puteri; ba chiar pe drept s-ar fi putut aștepta unele mai mari, dacă s-ar fi ascultat cu mai multă credință și statornicie de autoritatea, de magisteriul și de sfaturile Bisericii. Căci trebuie ținut ca o lege veșnică ceea ce Ivo de Chartres a scris către Papa Pascal al II-lea: „Când regatul și preoția se învoiesc între ele, lumea este bine cârmuită, Biserica înflorește și rodește; iar când sunt în neînțelegere, nu numai lucrurile mici nu cresc, ci și lucrurile mari se prăbușesc în chip jalnic” (Ep. CCXXXVIII).

10. Dar acele stricăcioase și vrednice de plâns iubiri ale noutăților, care s-au aprins în veacul al XIV-lea, după ce au tulburat mai întâi religia creștină, au ajuns curând, pe o cale firească, la filosofie, iar din filosofie la toate rânduielile comunității civile. Din acest izvor trebuie scoase ca dintr-o rădăcină acele teze mai noi ale libertății fără frâu, plăsmuite și puse în față în marile tulburări ale veacului trecut, ca principii și temelii ale unui drept nou, care mai înainte era necunoscut și care, în mai multe privințe, se abate nu numai de la dreptul creștin, ci și de la dreptul natural. — Dintre aceste principii, cel mai mare este acesta: că toți oamenii, după cum sunt înțeleși asemenea prin gen și natură, tot astfel sunt în fapt egali între ei în acțiunile vieții; că fiecare este atât de stăpân pe sine, încât în niciun chip nu este supus autorității altuia; că poate cugeta despre orice lucru ceea ce voiește, poate face ceea ce îi place, cu libertate; că dreptul de a porunci altora nu se află în nimeni. Într-o societate formată după aceste învățături, conducerea nu este decât voința poporului, care, fiind singur în puterea sa, își poruncește sieși; iar el alege pe cei cărora se încredințează, însă astfel încât să transfere asupra lor nu atât dreptul stăpânirii, cât sarcina, și aceasta spre a o exercita în numele lui. Stăpânirea dumnezeiască zace în tăcere, ca și cum Dumnezeu ori nu ar exista, ori nu ar avea nicio grijă de societatea neamului omenesc, ori ca și cum oamenii, fie fiecare în parte, fie uniți, nu ar datora nimic lui Dumnezeu, ori ca și cum s-ar putea cugeta vreo cârmuire a cărei cauză, putere și autoritate să nu-și aibă întreaga temelie în Dumnezeu Însuși. În acest fel, după cum se vede, statul nu este nimic altceva decât mulțimea, învățătoare și cârmuitoare a sieși; și, deoarece se spune că poporul cuprinde în sine însuși izvorul tuturor drepturilor și al întregii puteri, va urma că cetatea nu se va socoti, din nicio datorie, legată față de Dumnezeu ca să mărturisească public vreo religie; nici nu va trebui să caute, dintre mai multe, care singură este adevărată, nici să pună una înaintea celorlalte, nici să facă uneia mai ales cinste, ci să acorde tuturor felurilor o egalitate de drepturi, cu această condiție, ca rânduiala statului să nu primească de la ele vreo vătămare. Va fi potrivit să se lase judecății fiecăruia orice chestiune despre religie; să fie îngăduit fiecăruia ori să urmeze pe aceea pe care o preferă, ori să nu urmeze niciuna, dacă nu aprobă niciuna. De aici se nasc acele lucruri: judecata conștiinței fiecăruia ca lege; opinii cu totul libere despre a-L cinsti pe Dumnezeu sau a nu-L cinsti; o libertate fără margini, atât de a cugeta, cât și de a publica cele cugetate.

11. Așadar, fiind puse aceste temelii ale statului, care sunt astăzi atât de mult lăudate, se vede lesne în ce loc și cât de nedrept este împinsă Biserica. — Căci acolo unde acțiunea lucrurilor se potrivește cu asemenea doctrine, numelui catolic i se atribuie în cetate un loc egal cu al societăților străine de el sau chiar mai prejos: nu se ține seama de legile bisericești. Biserica, care, prin porunca și mandatul lui Isus Hristos, trebuie să învețe toate neamurile, este silită să nu atingă cu nimic instruirea publică a poporului. — Cu privire chiar la acele lucruri care sunt de drept mixt, cârmuitorii statului hotărăsc de la sine, după bunul lor plac, și, în acest fel, disprețuiesc cu trufie legile preasfinte ale Bisericii. De aceea trag la jurisdicția lor căsătoriile creștinilor, hotărând chiar despre legătura conjugală, despre unitatea și statornicia căsătoriei; mișcă averile clericilor, deoarece tăgăduiesc că Biserica ar putea să-și dețină bunurile. Pe scurt, se poartă cu Biserica astfel, încât, după ce îi răpesc în mintea lor genul și drepturile unei societăți perfecte, o socotesc întru totul asemenea celorlalte comunități pe care statul le cuprinde; și, prin urmare, dacă ea ar avea vreun drept, dacă ar avea vreo putere legitimă de a acționa, se spune că le are prin concesia și bunăvoința cârmuitorilor cetății. — Iar dacă Biserica ar păstra în stat dreptul său, recunoscut chiar de legile civile, și dacă între cele două puteri s-ar fi făcut în chip public vreo învoială, ei strigă dintru început că trebuie despărțite rânduielile Bisericii de rânduielile statului; și aceasta cu scopul de a putea, nepedepsiți, să lucreze împotriva credinței date, având putere de a face orice, după ce au înlăturat piedicile. — Dar Biserica nu poate suferi aceasta cu răbdare; căci nu poate părăsi îndatoririle sale cele mai sfinte și mai mari și cere cu totul ca credința ce i se datorează să fie împlinită întreagă și cu evlavie; de aceea se nasc adesea lupte între puterea sacră și cea civilă, al căror deznodământ este de obicei acesta: una, ca fiind mai puțin puternică prin mijloace omenești, cedează celeilalte, ca mai puternice.

12. Astfel, față de Biserică, în această stare a lucrurilor publice, care este acum iubită de cei mai mulți, obiceiul și voința sunt ori să o alunge cu totul din mijloc, ori să o țină legată și strâns supusă stăpânirii. Multe dintre cele ce se fac pe față se fac cu acest gând. Legile, administrația cetăților, educarea tineretului lipsită de religie, jefuirea și nimicirea ordinelor religioase, răsturnarea principatului civil al Pontifilor romani, toate privesc spre același țel: a tăia nervii instituțiilor creștine și a strâmta libertatea Bisericii Catolice și a-i micșora celelalte drepturi.

13. Astfel de păreri despre cârmuirea statului le arată însăși rațiunea naturală că se depărtează mult de adevăr. — Căci însăși natura mărturisește că orice putere, oriunde s-ar afla, purcede de la Dumnezeu ca din izvorul cel mai mare și mai august. Iar domnia populară, care, fără niciun raport la Dumnezeu, se spune că ar sălășlui prin natură în mulțime, deși este foarte potrivită spre a hrăni momelile și aprinderile multor pofte, nu se sprijină pe nicio rațiune vrednică de crezare și nu poate avea destulă putere pentru siguranța publică și pentru statornicia liniștită a ordinii. Într-adevăr, prin aceste doctrine s-a ajuns până acolo încât mulți socotesc ca pe o lege în înțelepciunea politică faptul că răscoalele pot fi alcătuite pe drept. Căci stăpânește părerea că principii nu sunt cu nimic mai presus decât niște aleși care împlinesc voința poporului: de unde urmează, cum este necesar, că toate sunt deopotrivă schimbătoare după capriciul poporului și că întotdeauna atârnă o teamă de tulburări.

14. Iar a gândi despre religie că nu este nicio deosebire între forme deosebite și chiar potrivnice are un astfel de sfârșit: a nu voi să aprobi niciuna prin judecată și a nu voi să urmezi niciuna prin faptă. Și aceasta, dacă diferă prin nume de ateism, în lucru nu diferă cu nimic. Căci aceia care sunt convinși că Dumnezeu există înțeleg în mod necesar, dacă nu vor să se contrazică printr-un absurd, că felurile obișnuite de cult divin, între care este atâta deosebire, atâta neasemănare și luptă chiar în cele mai mari lucruri, nu pot fi toate deopotrivă plauzibile, deopotrivă bune, deopotrivă plăcute lui Dumnezeu.

15. Astfel, acea facultate de a cugeta orice și de a exprima orice prin formele scrierii, lăsând la o parte orice măsură, nu este, prin puterea sa proprie, un bine de care societatea omenească să se bucure pe drept, ci izvor și început al multor rele. — Libertatea, în măsura în care este o virtute ce desăvârșește pe om, trebuie să se miște în ceea ce este adevărat și ceea ce este bun; iar rațiunea binelui și a adevărului nu poate fi schimbată după bunul plac al omului, ci rămâne întotdeauna aceeași și este neschimbătoare nu mai puțin decât însăși natura lucrurilor. Dacă mintea se învoiește cu păreri false, dacă voința îmbrățișează răul și se aplică la el, nici una, nici alta nu ajunge la propria desăvârșire, ci amândouă cad din demnitatea lor naturală și se prăbușesc în stricăciune. Prin urmare, nu este drept ca cele potrivnice virtuții și adevărului să fie puse în lumină și înaintea ochilor oamenilor; cu atât mai puțin să fie apărate prin îngăduința ori ocrotirea legilor. Numai o viață bine trăită este calea către cer, către care tindem cu toții; de aceea se abate cetatea de la regula și prescripția naturii dacă îngăduie ca licența opiniilor și a faptelor rele să se dezlănțuie într-atât, încât să fie nepedepsit a abate mințile de la adevăr și sufletele de la virtute. — A exclude însă Biserica, pe care Dumnezeu Însuși a întemeiat-o, din lucrarea vieții, din legi, din educarea tineretului, din societatea domestică, este o mare și primejdioasă rătăcire. O cetate cu moravuri bune nu poate exista fără religie; și deja este poate mai mult decât ar trebui cunoscut ce este în sine și către ce tinde acea filozofie despre viață și moravuri pe care o numesc civilă. Adevărata învățătoare a virtuții și păzitoare a moravurilor este Biserica lui Hristos: ea păstrează neatinse principiile din care se trag îndatoririle și, arătând motivele cele mai puternice pentru a trăi cinstit, poruncește nu numai să fugim de faptele rele, ci și să stăpânim mișcările sufletului potrivnice rațiunii, chiar și atunci când nu se împlinesc în faptă. — Iar a voi ca Biserica, în împlinirea îndatoririlor sale, să fie supusă puterii civile este o mare nedreptate și o mare temeritate. Prin aceasta se tulbură ordinea, pentru că cele naturale sunt puse înaintea celor ce sunt mai presus de natură; se răpește sau cel puțin se micșorează mult belșugul bunurilor cu care, dacă n-ar fi împiedicată de nimic, Biserica ar umple viața comună; și, pe deasupra, se pregătește calea spre ură și lupte, pe care câtă pierzanie aduc ambelor părți statului, a arătat-o prea adesea însăși întâmplarea.

16. Astfel de doctrine, care nici rațiunii omenești nu îi sunt plăcute și au o mare însemnătate pentru rânduiala civilă, Pontifii romani, predecesorii Noștri, înțelegând bine ce cerea de la ei misiunea apostolică, nicidecum n-au îngăduit să treacă nepedepsite. Astfel, Grigorie al XVI-lea, prin scrisoarea enciclică începută cu Mirari vos, la 15 august 1832, le-a lovit cu mare tărie a judecăților pe acelea care deja se propovăduiau: că în cultul divin nu trebuie făcută nicio alegere; că fiecăruia îi este lăsat în întregime să judece despre religie ceea ce preferă; că numai conștiința fiecăruia este judecător; că, pe lângă acestea, este îngăduit a publica cele ce a gândit fiecare, și a plăsmui și a încerca lucruri noi în stat. Despre despărțirea rânduielilor sacre de cele civile, același Pontif spune: „Nu am putea prevesti lucruri mai fericite nici religiei, nici domniei din dorințele acelora care poftesc ca Biserica să fie despărțită de stat și ca înțelegerea dintre puterea civilă și preoție să fie ruptă. Este limpede că aceia care iubesc libertatea cea mai nerușinată se tem de acea înțelegere, care a fost întotdeauna favorabilă și mântuitoare atât pentru cele sacre, cât și pentru cele civile.” — În chip asemănător, Pius al IX-lea, după împrejurări, a însemnat mai multe dintre opiniile false care începuseră să aibă cea mai mare putere și a poruncit apoi să fie adunate într-un singur loc, ca, în atâta amestec de erori, oamenii catolici să aibă ce să urmeze fără primejdie de rătăcire (ajunge să indicăm câteva: Prop. XIX — Biserica nu este o societate adevărată și perfectă, pe deplin liberă, nici nu are drepturi proprii și statornice, dăruite ei de întemeietorul său divin, ci puterea civilă trebuie să definească ce sunt drepturile Bisericii și limitele în care ea poate exercita acele drepturi. Prop. XXXIX — Statul, ca origine și izvor al tuturor drepturilor, are un drept care nu este circumscris de nicio limită. Prop. LV — Biserica trebuie separată de stat, și statul de Biserică. Prop. LXXIX — … Este fals că libertatea civilă a oricărui cult, precum și puterea deplină acordată tuturor de a manifesta deschis și public orice opinii și cugetări, ar duce la coruperea mai ușoară a moravurilor și a sufletelor popoarelor și la răspândirea ciumei indiferentismului).

17. Din aceste îndrumări ale Pontifilor trebuie înțeles în mod necesar: că obârșia puterii publice trebuie căutată în Dumnezeu Însuși, nu în mulțime; că libertatea răzvrătirilor este împotriva rațiunii; că a nu socoti nicăieri îndatoririle religiei, ori a fi în mod egal binevoitori față de feluri deosebite, este nelegiuit pentru persoane particulare, nelegiuit și pentru state; că puterea nemăsurată de a cugeta și de a arunca în public cugetările nu trebuie socotită, în nicio privință, între drepturile cetățenilor, nici între lucrurile vrednice de favoarea și ocrotirea legilor. — Tot astfel trebuie înțeles că Biserica este o societate, nu mai puțin decât statul însuși, perfectă prin gen și prin drept; și că cei care dețin suveranitatea nu trebuie să îngăduie să silească Biserica să le slujească ori să le fie supusă, ori să o lase mai puțin liberă în împlinirea lucrurilor sale, ori să-i răpească ceva din celelalte drepturi care i-au fost date de Isus Hristos. — Iar în chestiunile de drept mixt, este cu totul după fire și după planurile lui Dumnezeu nu despărțirea uneia dintre puteri de cealaltă și cu atât mai puțin conflictul, ci o adevărată concordie, potrivită cu cauzele apropiate care au născut amândouă societățile.

18. Acestea sunt cele pe care Biserica Catolică le învață despre întemeierea și cârmuirea statelor. — Totuși, dacă cineva ar voi să judece drept despre cele spuse și hotărâte, niciuna dintre formele de stat nu este, prin sine, condamnată, întrucât nu are nimic care să se împotrivească doctrinei catolice, iar acelea pot, dacă sunt întrebuințate cu înțelepciune și dreptate, să țină cetatea în cea mai bună stare. — Ba nici aceea nu este, prin sine, condamnată: ca poporul să fie, mai mult sau mai puțin, părtaș la treburile statului; lucru care, în anumite vremuri și sub anumite legi, poate ține nu numai de folos, ci și de datoria cetățenilor. — Mai mult, nu se naște nicio pricină dreaptă ca cineva să acuze Biserica ori că ar fi prea strânsă în blândețe și îngăduință, ori că ar fi potrivnică acelei libertăți care este cu adevărat dreaptă și legitimă. — Într-adevăr, dacă Biserica judecă că nu este îngăduit ca felurile de cult divin să aibă același drept ca religia adevărată, nu-i osândește pentru aceasta pe cârmuitorii statelor care, pentru dobândirea unui bine mare ori pentru împiedicarea unui rău, rabdă cu răbdare, după moravuri și obicei, ca fiecare fel să aibă loc în cetate. — Și aceasta o păzește cu mare grijă Biserica: ca nimeni să nu fie silit fără voie să îmbrățișeze credința catolică, fiindcă, după cum Augustin învață cu înțelepciune, omul nu poate crede decât dacă voiește (Tract. XXVI la Ioan, n. 2).

19. În același chip, Biserica nu poate aproba acea libertate care naște dispreț față de preasfintele legi ale lui Dumnezeu și leapădă ascultarea datorată puterii legitime. Căci aceasta este, mai curând, licență decât libertate; și pe drept este numită de Augustin „libertatea pierzării” (Ep. CV către donatiști, cap. II, n. 9), iar de Apostolul Petru „acoperământ al răutății” (I Petr. II, 16); ba chiar, fiind împotriva rațiunii, este o adevărată robie: „căci cel ce săvârșește păcatul este rob al păcatului” (Ioan VIII, 34). Dimpotrivă, aceea este libertatea adevărată și de dorit, care, privită în viața particulară, nu îngăduie omului să slujească erorilor și poftelor, stăpâni prea urâți; iar privită în viața publică, cârmuiește cu înțelepciune pe cetățeni, le dă cu larghețe putința de a spori bunurile și apără statul de voința străină. — Iar această libertate cinstită și vrednică de om, Biserica o aprobă mai presus de toate și nu a încetat niciodată să se străduiască și să lupte pentru ca ea să fie păstrată în popoare tare și întreagă. — Într-adevăr, monumentele veacurilor trecute mărturisesc că acele lucruri care pot cel mai mult la mântuirea comună în cetate; care sunt rânduite cu folos împotriva abuzurilor conducătorilor ce rău sfătuiesc poporul; care opresc statul să năvălească prea apăsător asupra comunităților locale ori asupra casei; care păzesc cinstea, persoana omului și egalitatea dreptului în fiecare cetățean, pentru toate acestea Biserica Catolică a fost întotdeauna fie aflătoare, fie începătoare, fie păzitoare. De aceea, fiind totdeauna în acord cu sine însăși, dacă, pe de o parte, respinge libertatea nemăsurată, care la persoane și la popoare se schimbă în licență ori în robie, pe de altă parte primește cu voință și bucurie lucrurile mai bune pe care le aduc zilele, dacă ele cu adevărat cuprind prosperitatea acestei vieți, care este ca un fel de pregătire pentru cealaltă, veșnică. — Prin urmare, ceea ce spun că Biserica ar pizmui disciplina politică mai nouă și că ar respinge laolaltă tot ce a născut spiritul acestui timp este o calomnie deșartă și seacă. Ea urăște nebunia rătăcirilor, osândește nelegiuitele porniri ale răzvrătirilor și acea stare a sufletelor în care se văd începuturile unei îndepărtări voită de Dumnezeu; dar, fiindcă orice adevăr trebuie să purceadă de la Dumnezeu, tot ceea ce se atinge drept adevăr prin cercetare, Biserica îl recunoaște ca pe o urmă a minții divine. Și fiindcă nimic adevărat în natura lucrurilor nu poate nimici credința în doctrinele transmise de Dumnezeu, iar multe sunt cele care o întăresc, și orice descoperire a adevărului poate împinge către cunoașterea ori lauda lui Dumnezeu, de aceea Biserica va primi întotdeauna cu bucurie și bunăvoință orice ar spori hotarele științelor; și, după obiceiul său, va sprijini și va înainta cu grijă, ca și celelalte discipline, tot astfel și pe acelea care stau în tâlcuirea naturii. În aceste studii, Biserica nu se împotrivește dacă mintea ar afla ceva nou; nu se opune ca mai multe să fie căutate pentru cinstea și folosul vieții; ba mai mult, vrăjmașă fiind lenei și trândăviei, voiește cu tărie ca roadele înnăscute ale minții omenești să se îmbelșuge prin exercițiu și cultură; dă îndemnuri către orice fel de arte și lucrări; și, îndreptând prin virtutea sa toate aceste preocupări către cinste și mântuire, se străduiește să împiedice ca mintea și strădania omului să-l abată de la Dumnezeu și de la bunurile cerești.
20. Însă acestea, deși pline de rațiune și de chibzuință, sunt mai puțin primite în vremea de față, când statele nu numai că refuză să se raporteze la forma înțelepciunii creștine, ci chiar par să vrea să se depărteze de ea în fiecare zi tot mai mult. — Cu toate acestea, fiindcă adevărul, odată adus la lumină, obișnuiește să se răspândească de la sine pe larg și să pătrundă treptat în mințile oamenilor, de aceea Noi, mișcați de conștiința celei mai mari și mai sfinte îndatoriri, adică de solia apostolică pe care o împlinim către toate neamurile, rostim liber, precum trebuie, cele ce sunt adevărate: nu pentru că n-am vedea limpede împrejurările vremurilor ori am socoti că trebuie respinse înaintările cinstite și folositoare ale veacului nostru, ci pentru că am voi căi mai sigure ale statelor, ferite de ofense, și temelii mai tari; și aceasta cu păstrarea neatinsă a adevăratei libertăți a popoarelor: căci în oameni, mama și păzitoarea celei mai bune libertăți este adevărul: „adevărul vă va elibera” (Ioan VIII, 32).

21. Prin urmare, în acest curs atât de greu al lucrurilor, oamenii catolici, dacă ne vor asculta, cum se cuvine, vor vedea lesne care sunt, pentru fiecare, îndatoririle atât în opinii, cât și în fapte. — Iar în ceea ce privește judecata, toate câte Pontifii romani au învățat sau vor învăța trebuie neapărat ținute fiecare în parte cu judecată statornică, și mărturisite pe față ori de câte ori va cere împrejurarea. Și îndeosebi cu privire la acele libertăți, cum le numesc, dobândite în vremea cea mai de pe urmă, se cuvine a sta la judecata Scaunului Apostolic și a simți fiecare același lucru pe care îl simte acesta. Trebuie să se ferească cineva să nu fie înșelat de înfățișarea lor cinstită; și să se cugete din ce au luat naștere, din ce începuturi și prin ce strădanii sunt pretutindeni susținute și hrănite. Este deja destul de cunoscut prin experiență ce fel de roade produc ele în cetate: căci pretutindeni au zămislit roade de care oamenii cinstiți și înțelepți se căiesc pe drept. Dacă undeva ar exista în fapt sau s-ar născoci în minte o cetate care ar prigoni numele creștin cu îndrăzneală și tiranie, și dacă acest tip de stat nou, despre care vorbim, s-ar compara cu aceea, acesta ar putea părea mai îngăduitor. Totuși, principiile pe care se sprijină sunt, fără îndoială, de așa fel, precum am spus mai sus, încât nu trebuie aprobate de nimeni prin ele însele.

22. Însă acțiunea se poate desfășura fie în lucrurile private și domestice, fie în cele publice. În viața privată, prima îndatorire este a conforma cât mai cu grijă viața și moravurile după poruncile evanghelice și a nu refuza nimic din ceea ce virtutea creștină ar cere să fie suferit și răbdat cu ceva mai multă greutate. Trebuie, de asemenea, ca fiecare să iubească astfel Biserica, încât să o socotească mamă comună; să vrea ca drepturile ei să rămână întregi; și să se străduiască, pe lângă aceia asupra cărora fiecare are vreo autoritate, ca ea să fie cinstită și iubită cu aceeași pietate. — De asemenea, este și în interesul binelui public să se contribuie cu înțelepciune la administrarea treburilor cetății și, în aceasta, să se urmărească mai ales și să se împlinească faptul ca, în ceea ce privește formarea tineretului în religie și bune moravuri, să se aibă grijă publică în chipul care se cuvine creștinilor; de acestea atârnă în mare măsură mântuirea fiecărei cetăți. Este de folos și de cinste ca strădania oamenilor catolici să iasă din acest câmp ca mai îngust și să se întindă mai departe, cuprinzând însăși treaba publică în ansamblu. Spunem „în general”, fiindcă aceste îndrumări ale Noastre ating toate neamurile. Totuși se poate întâmpla undeva ca, din pricini foarte mari și foarte drepte, a lua asupra sa conducerea statului și a se afla în dregătorii politice să nu fie nicidecum potrivit. Dar, în general, precum am spus, a nu voi să atingi nicio parte a treburilor publice ar fi tot atât o greșeală precum a nu aduce nimic folosului comun prin preocupare și muncă; cu atât mai mult cu cât oamenii catolici sunt împinși de însăși învățătura pe care o mărturisesc să împlinească lucrurile întregi și cu credință. Dimpotrivă, dacă ei rămân nelucrători, ușor vor lua cârma aceia ale căror păreri nu aduc o prea mare nădejde de mântuire. Și aceasta ar fi legată și de pieirea numelui creștin, pentru că ar putea foarte mult cei rău așezați către Biserică, și prea puțin cei binevoitori. De aceea este limpede că a intra în treburile statului este o cauză dreaptă pentru catolici: căci ei nu intră și nici nu trebuie să intre ca să aprobe ceea ce este necinstit în rânduielile politice de astăzi, ci ca, pe cât este cu putință, să întoarcă aceste rânduieli în folosul public adevărat și sincer, având în minte să introducă în toate venele statului înțelepciunea și virtutea religiei catolice, ca pe un suc și sânge prea sănătos. — Nu altfel s-a lucrat în vârstele cele dintâi ale Bisericii. Căci moravurile și strădaniile păgânilor se depărtau cât se poate de mult de strădaniile și moravurile evanghelice; totuși se vedeau creștinii, în mijlocul superstiției, neatinși și pururea asemenea lor înșiși, intrând cu curaj oriunde li se deschidea vreo cale. Credincioși ca pildă pentru conducători și ascultători, cât era îngăduit, de porunca legilor, răspândeau pretutindeni o strălucire minunată a sfințeniei, căutau să fie de folos fraților, să cheme pe alții la înțelepciunea lui Hristos, însă erau gata să cedeze locul și să moară cu tărie, dacă nu puteau păstra onorurile, dregătoriile sau stăpânirile cu virtutea neatinsă. Prin această cale au adus repede rânduielile creștine nu numai în casele particulare, ci și în tabere, în curie, în însăși curtea împărătească: „Suntem de ieri, și v-am umplut toate, cetăți, insule, fortărețe, municipii, adunări, chiar și taberele, triburile, decuriile, palatul, senatul, forul” (Tertulian, Apologeticum, n. 37); astfel încât credința creștină, când a fost îngăduit prin lege să se mărturisească public Evanghelia, nu a apărut plângând în leagăn, ci matură și deja destul de tare în mare parte din cetăți.

23. Iar în vremurile de acum se cuvine ca acest exemplu să fie reînnoit cu mai mare strălucire. — Este necesar, desigur, ca toți catolicii vrednici de acest nume, înainte de toate, să fie și să vrea să fie văzuți ca fii prea iubitori ai Bisericii; iar pe cele ce nu pot sta împreună cu această laudă să le lepede fără șovăire; să se folosească, pe cât se poate în chip cinstit, de instituțiile popoarelor spre apărarea adevărului și a dreptății; să se străduiască ca libertatea de a lucra să nu treacă măsura rânduită de natură și de legea lui Dumnezeu; să lucreze ca întreaga treabă publică să fie adusă la acea asemănare și formă creștină despre care am vorbit. — Nu se poate stabili în chip potrivit un singur mod sigur de a dobândi acestea, deoarece trebuie să se potrivească locurilor și vremurilor, care sunt foarte deosebite între ele. Totuși trebuie păstrată mai ales unirea voințelor și căutată o asemănare în cele de făcut. Și amândouă se vor dobândi în chipul cel mai bun dacă fiecare va socoti îndrumările Scaunului Apostolic drept lege a vieții și dacă vor asculta de episcopi, pe care Duhul Sfânt i-a pus să cârmuiască Biserica lui Dumnezeu (Fap. XX, 28). — Apărarea numelui catolic cere neapărat ca, în mărturisirea doctrinelor învățate de Biserică, să fie o singură cugetare a tuturor, cu cea mai mare statornicie; și, din această parte, trebuie să se păzească cineva să nu se lase amăgit de opinii false ori să nu închidă ochii în vreun fel, ori să se împotrivească mai slab decât îngăduie adevărul. În cele care sunt discutabile se poate, cu măsură și cu dorința de a afla adevărul, să se dispute; departe însă de bănuieli jignitoare și de învinuiri reciproce. — În această privință, ca unirea sufletelor să nu fie ruptă prin iuțeala de a acuza, să înțeleagă toți că integritatea mărturisirii catolice nu poate sta nicidecum împreună cu opiniile care se apropie de naturalism ori de raționalism, al căror cuprins este a răsturna din temelii instituțiile creștine și a întemeia stăpânirea omului în societate, punând la o parte pe Dumnezeu. — De asemenea, nu este îngăduit să se urmeze o formă de datorie în viața privată și alta în viața publică, astfel încât autoritatea Bisericii să fie respectată în viața privată, iar în cea publică să fie respinsă. Aceasta ar însemna a uni cele cinstite cu cele rușinoase și a face pe om să se lupte cu sine însuși, când, dimpotrivă, trebuie să fie întotdeauna consecvent și să nu se abată în nimic, în niciun fel de viață, de la virtutea creștină. Dar dacă se întreabă despre rânduieli pur politice, despre cel mai bun fel de stat, despre orânduirea cetăților în acest fel ori în alt fel, desigur despre acestea poate exista o dezacordare cinstită. Așadar, acelora a căror pietate este recunoscută și al căror suflet este gata să primească cu ascultare hotărârile Scaunului Apostolic, dreptatea nu îngăduie să li se impute ca vină o părere diferită despre lucrurile de care am vorbit; și este o nedreptate cu mult mai mare dacă sunt aduși la învinuirea de credință catolică încălcată ori suspectă, lucru pe care, nu o dată, îl plângem. — Și să țină cu totul această poruncă cei ce își încredințează gândurile scrisului, mai ales autorii de ziare. În această luptă pentru lucruri atât de mari nu trebuie lăsat loc certurilor dinlăuntru ori intereselor de partid, ci toți, cu suflete și strădanii unite, trebuie să se sârguiească pentru ceea ce este scopul comun al tuturor: a păstra religia și statul. Dacă a fost înainte vreo dezbinare, se cuvine să fie stinsă printr-o oarecare uitare de bunăvoie; dacă s-a făcut ceva cu nesăbuință ori cu nedreptate, oricui i-ar aparține vina, aceasta trebuie îndreptată prin caritate reciprocă și răscumpărată printr-o ascultare deosebită a tuturor față de Scaunul Apostolic. — Pe această cale, catolicii vor dobândi două lucruri foarte alese: unul, că se vor arăta ajutători ai Bisericii în păstrarea și răspândirea înțelepciunii creștine; altul, că vor face cel mai mare bine societății civile, a cărei mântuire este în mare primejdie din pricina doctrinelor rele și a poftelor.

24. Acestea, Venerabili Frați, am avut să învățăm pe toate popoarele lumii catolice despre constituția creștină a statelor și despre îndatoririle fiecărui cetățean.

25. În cele din urmă, trebuie să chemăm cu rugăciuni fierbinți ajutorul ceresc și să-L rugăm pe Dumnezeu ca aceste lucruri pe care le dorim și le urmărim pentru slava Sa și pentru mântuirea comună a neamului omenesc să le ducă El Însuși la roadele dorite, El, Căruia îi aparține a lumina mințile oamenilor și a mișca voințele. Iar ca început al binefacerilor dumnezeiești și ca mărturie a bunăvoinței Noastre părintești, vouă, Venerabili Frați, și clerului și poporului întreg încredințat credinței și veghei voastre, vă împărtășim cu toată dragostea în Domnul Binecuvântarea Apostolică.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua de 1 noiembrie 1885, în al optulea an al pontificatului Nostru.