Împotriva francmasoneriei

Venerabili Frați,
salutare și Binecuvântare Apostolică.

Neamul omenesc, după ce, prin invidia Diavolului, a căzut în chip cu totul jalnic de la Dumnezeu, Creatorul și dăruitorul bunurilor cerești, s-a despărțit în două părți diferite și potrivnice; dintre care una luptă necontenit pentru adevăr și virtute, iar cealaltă pentru cele ce sunt potrivnice adevărului și virtuții. — Una este împărăția lui Dumnezeu pe pământ, și anume adevărata Biserică a lui Isus Cristos, de care, cei ce voiesc să se alipească din inimă și în mod potrivit pentru mântuire, sunt datori să slujească lui Dumnezeu și Fiului Său Unul-Născut cu toată mintea și cu deplina voință; cealaltă este împărăția Satanei, sub stăpânirea și puterea căreia se află toți aceia care, urmând pilda funestului lor conducător și a primilor părinți, refuză să asculte de legea divină și veșnică și, punând multe mai presus de Dumnezeu, se ridică în multe împotriva lui Dumnezeu. Această dublă împărăție, asemenea a două cetăți care merg spre scopuri contrare, sub legi contrare, a fost văzută limpede și descrisă cu pătrundere de Augustin, care a cuprins cu o concizie subtilă cauza eficientă a amândurora, în aceste cuvinte: două iubiri au făcut două cetăți: iubirea de sine până la disprețuirea lui Dumnezeu a făcut cetatea pământească; iar iubirea de Dumnezeu până la disprețuirea de sine a făcut cetatea cerească (De civitate Dei, lib. XIV, c. 17). — Prin mijloace felurite și numeroase, atât de arme, cât și de lupte, una s-a ciocnit cu cealaltă în toate veacurile, deși nu întotdeauna cu aceeași înflăcărare și avânt. În timpul de față însă, cei care favorizează partea mai rea par a conspira împreună și a se strădui cu cea mai mare înverșunare, sub îndrumarea și cu ajutorul acelei societăți de oameni larg răspândite și solid întemeiate, pe care o numesc masonică. Căci, nemaidisimulându-și planurile, se ridică cu îndrăzneală împotriva dumnezeirii lui Dumnezeu; uneltesc pe față și deschis pieirea Sfintei Biserici, și aceasta cu scopul de a lipsi cu totul, dacă ar fi cu putință, neamurile creștine de binefacerile dobândite prin Isus Cristos Mântuitorul. — În fața acestor rele, suspinând adânc, suntem siliți adesea, mânați de dragostea care ne apasă inima, să strigăm către Dumnezeu: Iată, vrăjmașii tăi au răsunat, și cei ce te urăsc și-au ridicat capul. Au plănuit vicleșug împotriva poporului tău și au gândit împotriva sfinților tăi. Au zis: veniți să-i nimicim dintre neamuri (Ps. 82, 2-4).

Într-un pericol atât de iminent, într-un atac atât de cumplit și stăruitor împotriva numelui creștin, este datoria noastră să arătăm primejdia, să desemnăm adversarii și, pe cât ne stă în putință, să ne împotrivim planurilor și uneltirilor lor, pentru ca cei a căror mântuire ne-a fost încredințată să nu piară veșnic; și pentru ca împărăția lui Isus Cristos, a cărei apărare ne-a fost încredințată, nu numai să stea și să rămână întreagă, ci să se și lărgească pretutindeni pe pământ prin noi sporiri.

Romanii Pontifi, Predecesorii Noștri, veghind cu osârdie pentru mântuirea poporului creștin, au recunoscut îndată cine era acest vrăjmaș capital, ieșit din întunericul unei conspirații ascunse, și ce urmărea; și, prevăzători cu privire la viitor, au avertizat deopotrivă principii și popoarele, ca printr-un semn dat, să nu se lase prinși de artele și cursele pregătite spre a-i înșela. — Prima semnalare a pericolului a fost făcută de Clement al XII-lea în anul 1738 (Const. In eminenti, din 24 aprilie 1738), constituție confirmată și reînnoită de Benedict al XIV-lea (Const. Providas, din 18 mai 1751). Pe urmele lor a pășit Pius al VII-lea (Const. Ecclesiam a Iesu Christo, din 13 septembrie 1821); iar Leon al XII-lea, prin Constituția Apostolică Quo graviora (din 13 martie 1825), a cuprins actele și hotărârile Pontifilor anteriori în această privință și a poruncit ca ele să rămână pe vecie valide și ferme. În același sens au vorbit Pius al VIII-lea (Enc. Traditi, din 21 mai 1829), Grigore al XVI-lea (Enc. Mirari, din 15 august 1832), iar mai ales, în mod repetat, Pius al IX-lea (Enc. Qui pluribus, din 9 noiembrie 1846; Alocuțiunea Multiplices inter, din 25 septembrie 1865 etc.).

Într-adevăr, după ce, din semnele vădite ale faptelor, din cunoașterea cauzelor, din legile, riturile și scrierile ei aduse la lumină, precum și din mărturiile adesea oferite chiar de cei inițiați, s-a cunoscut instituția și firea sectei masonice, acest Scaun Apostolic a declarat și a proclamat deschis că secta masonilor, întemeiată împotriva dreptului divin și uman, este nu mai puțin vătămătoare pentru cauza creștină decât pentru stat; și, stabilind pedepsele cu care Biserica obișnuiește să-i pedepsească mai aspru pe vinovați, a interzis și a poruncit ca nimeni să nu se înscrie în acea societate. Din această pricină, membrii ei, mâniați, socotind că pot eluda sau slăbi puterea acelor sentințe, fie prin dispreț, fie prin calomnie, i-au acuzat pe Pontifii supremi care le-au decretat, ca și cum ar fi hotărât lucruri nedrepte sau ar fi depășit măsura în hotărâre. Astfel au încercat să submineze autoritatea și greutatea Constituțiilor Apostolice ale lui Clement al XII-lea, Benedict al XIV-lea, precum și ale lui Pius al VII-lea și Pius al IX-lea. Totuși, chiar în acea societate nu au lipsit unii care, chiar fără voie, au recunoscut că ceea ce fusese făcut de Pontifii romani era, având în vedere doctrina și disciplina catolică, făcut pe drept. În aceasta, mai mulți bărbați de seamă și conducători ai treburilor publice par a fi fost pe deplin de acord cu Pontifii, aceia care au avut grijă fie să acuze societatea masonică înaintea Scaunului Apostolic, fie să o condamne ei înșiși ca dăunătoare, prin legi date în acest scop, precum în Olanda, Austria, Elveția, Spania, Bavaria, Savoia și în alte părți ale Italiei.

Ceea ce însă, mai presus de toate, este de luat în seamă, este că evenimentele au confirmat prudența Predecesorilor Noștri. Căci grija lor prevăzătoare și părintească nu a avut pretutindeni și întotdeauna rezultatele dorite; fie din pricina prefăcătoriei și vicleniei celor aflați în acea rătăcire, fie din ușurătatea nechibzuită a celorlalți, cărora le-ar fi fost de maxim interes să fie cu luare-aminte. De aceea, într-un răstimp de un veac și jumătate, secta masonilor s-a îndreptat spre creșteri mai mari decât s-ar fi putut crede; și, prin îndrăzneală și înșelăciuni, infiltrându-se în toate straturile statului, a ajuns deja să aibă atâta putere, încât pare aproape a domni în cetăți. Din acest curs atât de rapid și înfricoșător a rezultat cu adevărat acea pieire pentru Biserică, pentru puterea principilor și pentru binele public, pe care Predecesorii Noștri o prevăzuseră cu mult înainte. Căci s-a ajuns la un asemenea punct, încât, pentru timpul ce mai rămâne, este de temut nu pentru Biserică, care are un temei mult prea solid pentru a putea fi zdruncinat de lucrări omenești, ci, din pricina ei, pentru statele în care stăpânește prea mult societatea despre care vorbim, sau alte secte de oameni nu puțin asemănătoare, care îi slujesc drept ajutoare și sateliți.

Din aceste motive, de îndată ce am fost ridicați la cârma Bisericii, am văzut și am simțit limpede că trebuie, pe cât este cu putință, să ne împotrivim acestui mare rău prin autoritatea Noastră. — Într-adevăr, aflând de mai multe ori prilej potrivit, am urmărit anumite capete principale de doctrină în care părea că s-a revărsat cel mai mult stricăciunea opiniilor masonice. Astfel, prin Scrisorile Noastre Enciclice Quod Apostolici muneris, ne-am străduit să demascăm monstruozitățile socialiștilor și comuniștilor; prin altele, apoi, Arcanum, am îngrijit să apărăm și să explicăm adevărata și autentica noțiune a societății domestice, al cărei izvor și origine se află în căsătorie; iar prin acelea care încep cu Diuturnum, am propus forma puterii politice conformă principiilor înțelepciunii creștine, în minunată armonie cu însăși natura lucrurilor și cu mântuirea popoarelor și a principilor. Acum însă, urmând pilda Predecesorilor Noștri, am hotărât să îndreptăm privirea direct asupra societății masonice înseși, asupra întregii sale doctrine, asupra planurilor ei, asupra modului de a gândi și de a acționa, pentru ca puterea ei vătămătoare să fie tot mai limpede pusă în lumină și aceasta să slujească la oprirea molipsirii unei asemenea ciume funeste.

Sunt multe secte ale oamenilor care, deși diferite prin nume, rit, formă și origine, totuși, printr-o oarecare comuniune a scopului și prin asemănarea principiilor supreme, sunt legate între ele și, în fapt, se potrivesc cu secta masonilor, care este ca un fel de centru din care toate ies și la care toate se întorc. Acestea, deși acum par că nu mai voiesc să se ascundă în întuneric, își țin adunările la lumină și sub ochii cetățenilor și își tipăresc ziarele, totuși, dacă lucrul este privit în profunzime, păstrează firea societăților clandestine și obiceiul lor. Căci în ele sunt multe lucruri de felul tainelor, pe care legea poruncește să fie ascunse cu cea mai mare grijă nu numai de cei dinafară, ci și de foarte mulți dintre propriii membri: cum ar fi planurile cele mai intime și cele din urmă, căpeteniile supreme ale facțiunilor, anumite întruniri ascunse și lăuntrice; de asemenea hotărârile, și pe ce cale, cu ce ajutoare trebuie împlinite. La aceasta contribuie, fără îndoială, deosebirea multiplă dintre asociați, atât în drept, cât și în îndatorire și în funcțiune; la aceasta, distincția statornicită a ordinelor și gradelor, și acea asprime a disciplinei prin care sunt cârmuiți. Cei ce intră sunt siliți, ba chiar de cele mai multe ori sunt constrânși să jure printr-un jurământ deosebit, că nu vor arăta nimănui, niciodată și în niciun chip, pe tovarăși, semnele, doctrinele. Astfel, sub o înfățișare mincinoasă și printr-o simulare mereu aceeași, masonii se străduiesc cât pot, asemenea odinioară maniheilor, să se ascundă și să nu aibă martori, în afară de ai lor. Caută ascunzișuri potrivite, luându-și masca literaților sau a sofiștilor, ca și cum s-ar uni pentru erudiție; au pe buze râvna unei urbanități mai alese, iubirea pentru poporul mai smerit; pretind că vor numai să caute lucruri mai bune pentru mulțime și să împărtășească cu cât mai mulți bunurile care se află în societatea civilă. Aceste planuri, chiar dacă ar fi adevărate, totuși nu cuprind nicidecum totul în ei. În plus, cei primiți trebuie să făgăduiască și să accepte că vor asculta de conducători și de maeștri cu supunere și credință deplină, gata la orice semn și poruncă a lor, împlinind cele poruncite; iar dacă ar face altfel, să nu refuze nici cele mai groaznice lucruri, ba chiar moartea însăși. În fapt, dacă unii sunt judecați că au trădat disciplina sau s-au împotrivit poruncilor, nu rareori se ia pedeapsă asupra lor, și cu o îndrăzneală și îndemânare atât de mare, încât ucigașul adesea înșală dreptatea, cercetătoare și răzbunătoare a crimelor. — Însă a simula și a voi să te ascunzi în taină; a lega oameni ca pe niște robi printr-o legătură foarte strânsă, fără cauză destul de lămurită; a-i face supuși voinței altuia spre orice nelegiuire; a înarma mâinile pentru ucidere, căutând nepedepsirea păcatului: aceasta este o cruzime pe care însăși natura lucrurilor nu o îngăduie. Pentru aceasta, rațiunea și adevărul însuși dovedesc că societatea despre care vorbim se împotrivește dreptății și bunei-cuviințe naturale.

Cu atât mai mult, cu cât și alte argumente, la fel de limpezi, arată că firea ei este în dezacord cu cinstea. Căci, deși la oameni este mare istețime în a ascunde și deprindere în a minți, totuși nu se poate ca orice cauză să nu se arate, într-un fel oarecare, din acele lucruri ale căror cauză este, cum este ea în sine. Nu poate pomul bun să facă roade rele; nici pomul rău roade bune (Mat. VII, 18).

Iar secta masonilor rodește roade pierzătoare și amestecate cu cea mai mare amărăciune. Căci din indicii cu totul sigure, pe care le-am amintit mai sus, răsare aceasta, care este scopul cel din urmă al planurilor lor: anume să răstoarne din temelii toată acea rânduială a religiei și a vieții publice pe care au născut-o așezămintele creștine, și să zidească una nouă după gustul lor, scoțând din mijloc fundamentele și legile din Naturalism.

Cele spuse sau cele ce vom spune despre secta masonică trebuie înțelese privind-o în genul ei și întrucât cuprinde societăți înrudite și aliatate cu ea; nu însă despre fiecare dintre adepții lor în parte. Între aceștia pot fi, și nu puțini, care, deși nu sunt fără vină fiindcă s-au amestecat în astfel de societăți, totuși nici nu sunt părtași prin ei înșiși la fapte rușinoase, și nici nu cunosc acel scop ultim pe care acelea se străduiesc să-l atingă. Tot astfel, dintre asociații, unele poate că nu aprobă nicidecum anumite concluzii extreme, pe care, de vreme ce urmează în mod necesar din principiile comune, ar fi potrivit să le îmbrățișeze, dacă însăși urâțenia lor nu le-ar îngrozi prin ticăloșia ei. De asemenea, împrejurările locurilor sau ale vremurilor îndeamnă pe unele să încerce lucruri mai mici decât ar vrea ele însele sau decât obișnuiesc celelalte; nu trebuie însă socotite străine de legătura masonică, fiindcă legătura masonică nu trebuie judecată atât după fapte împlinite, cât după suma principiilor.

Iar capul naturalismului este acesta, pe care chiar numele îl arată îndeajuns: că natura omenească și rațiunea omenească trebuie să fie în toate lucrurile învățătoare și conducătoare. Odată așezat acest lucru, îndatoririle față de Dumnezeu fie le poartă mai puțină grijă, fie le răstoarnă prin păreri rătăcitoare și nestatornice. Căci neagă că ar fi fost transmis ceva de la Dumnezeu ca autor; nu primesc nici o dogmă despre religie, nici un adevăr pe care mintea omului să nu-l cuprindă; nici un învățător căruia, pentru autoritatea slujbei, să-i fie dator a crede. Însă, fiindcă este unică și cu totul proprie Bisericii catolice însărcinarea de a cuprinde pe deplin doctrinele primite de la Dumnezeu, autoritatea magisteriului, împreună cu celelalte ajutoare cerești spre mântuire, și de a le păstra cu integritate necoruptă, de aceea asupra ei se îndreaptă marea mânie și năvală a vrăjmașilor. — Iar acum, în cele ce ating religia, să se privească ce face, mai ales acolo unde are o libertate mai mare de a lucra, secta masonilor; și să se judece în întregime dacă nu pare că vrea să împlinească în fapt decretele naturalismului. Printr-o muncă îndelungată și stăruitoare se lucrează la aceasta: ca nimic să nu poată magisteriul Bisericii, nimic autoritatea ei în cetate; și din această pricină propovăduiesc în public și luptă ca lucrul sacru și lucrul civil să fie cu totul despărțite. Prin aceasta, scot din legi și din cârmuirea statului cea mai binefăcătoare putere a religiei catolice; și urmează de aici că socotesc că cetățile trebuie întemeiate în întregime în afara rânduielilor și poruncilor Bisericii. — Și nici nu le ajunge să nesocotească Biserica, cea mai bună călăuză, dacă nu o vatămă fățiș, prin purtare dușmănoasă. Și, într-adevăr, este îngăduit nepedepsit să se atace chiar temeliile religiei catolice, prin vorbire, prin scriere, prin învățare; nu se cruță drepturile Bisericii, nu sunt în siguranță darurile cu care a fost înzestrată de Dumnezeu. I se lasă o putință cât mai mică de a lucra, și aceasta prin legi care, la vedere, nu par să-i facă o mare silă, dar care în realitate sunt născute ca să-i împiedice libertatea. De asemenea, vedem impuse Clerului legi aparte și grele, astfel încât mult să-i scadă, zi de zi, atât numărul, cât și cele necesare; iar rămășițele bunurilor Bisericii, strânse în cele mai grele lanțuri, sunt lăsate puterii și bunului plac al administratorilor statului; confreriile ordinelor religioase sunt desființate și risipite.

Însă împotriva Scaunului Apostolic și a Pontifului Roman a fost stârnită de departe cea mai aprigă învrăjbire a dușmanilor. Acesta a fost mai întâi izgonit, sub pretexte mincinoase, din bastionul libertății și al dreptului său, din stăpânirea civilă; apoi silit să trăiască într-o stare nedreaptă și, prin piedici ridicate din toate părțile, cu totul de nesuportat; până ce s-a ajuns la vremurile de față, în care sprijinitorii sectelor vestesc pe față ceea ce mult timp au frământat în ascuns: că puterea sacră a Pontifilor trebuie desființată, iar însuși Pontificatul, instituit prin drept divin, trebuie nimicit din temelii. Ceea ce, chiar dacă ar lipsi celelalte dovezi, este îndeajuns arătat prin mărturia oamenilor inițiați, dintre care mulți, atât în alte rânduri, cât și din nou în amintire recentă, au declarat că acesta este cu adevărat scopul masonilor: să poarte împotriva numelui catolic o ură neîmpăcată și să nu se potolească înainte de a vedea nimicit tot ceea ce Pontifii supremi au rânduit pentru cauza religiei. — Iar dacă cei înscriși în rândurile lor nu sunt siliți să renege în cuvinte explicite instituțiile catolice, aceasta este atât de departe de a se împotrivi planurilor masonilor, încât mai degrabă le slujește. Mai întâi, pe cei simpli și neatenți îi înșală cu ușurință pe această cale și oferă atracții unui număr mult mai mare. Apoi, primind fără deosebire pe oricine din orice rit religios, ajung astfel să insufle în fapt marea eroare a vremurilor noastre, anume că grija pentru religie trebuie lăsată la mijloc și că nu există nici o deosebire între felurile ei. Această rânduială este, în mod vădit, rânduită spre pieirea tuturor religiilor, și mai ales a celei catolice, care, fiind singura adevărată dintre toate, nu poate fi pusă pe același plan cu celelalte fără cea mai mare nedreptate.

Dar naturaliștii merg și mai departe. Căci, intrând cu îndrăzneală pe o cale cu totul greșită în cele mai mari lucruri, se prăbușesc, printr-un curs năvalnic, în extreme, fie din slăbiciunea naturii omenești, fie prin hotărârea lui Dumnezeu, Care cere pedepse drepte pentru mândrie. Astfel se întâmplă ca nici acele adevăruri sigure și statornice, care sunt cunoscute prin lumina naturală a rațiunii, să nu le mai rămână neclintite, precum sunt, fără îndoială, acestea: că Dumnezeu există; că sufletele oamenilor sunt cu totul despărțite de orice amestec al materiei; și că ele sunt nemuritoare. — Or, secta masonilor se lipește de aceste stânci printr-o rătăcire de curs nu puțin asemănătoare. Căci, deși mărturisesc în general că Dumnezeu există, totuși ei înșiși sunt martori că acest adevăr nu este întemeiat în mințile fiecăruia printr-o adeziune fermă și o judecată statornică. Nu ascund, de altfel, că această chestiune despre Dumnezeu este pentru ei o foarte mare sursă și pricină de dezbinare; ba chiar este dovedit că, și în timp foarte recent, a existat între ei o dispută deloc mică tocmai asupra acestui punct. În realitate însă, secta acordă inițiaților o mare libertate, astfel încât este îngăduit fiecăruia să apere, după bunul său plac, una sau alta: că Dumnezeu există, sau că nu există; și cei care susțin cu încăpățânare că nu există nici un Dumnezeu sunt primiți la fel de ușor ca aceia care cred că Dumnezeu există, dar gândesc despre El în chip strâmb, așa cum obișnuiesc panteiștii; ceea ce nu este altceva decât a păstra o imagine absurdă a naturii divine și a desființa adevărul. Odată răsturnat sau slăbit acest temei suprem, urmează în mod necesar ca și acele adevăruri să se clatine care sunt cunoscute prin însăși îndrumarea naturii: că toate lucrurile au fost aduse la ființă prin voința liberă a lui Dumnezeu Creatorul; că lumea este cârmuită de providență; că nu există pieire a sufletelor; că acestei vieți omenești trăite pe pământ îi va urma o alta, veșnică.

Iar după ce acestea, care sunt ca niște principii ale naturii, de cea mai mare însemnătate pentru cunoaștere și pentru viață, se prăbușesc, se vede cu ușurință cum vor fi moravurile, atât cele private, cât și cele publice. — Trecem sub tăcere virtuțile mai presus de fire, pe care nimeni nu le poate nici exercita, nici dobândi fără un har și un dar deosebit al lui Dumnezeu; și din care, fără îndoială, nu poate fi aflat nici un vestigiu în cei care disprețuiesc ca necunoscute răscumpărarea neamului omenesc, harul ceresc, sacramentele și fericirea ce se dobândește în ceruri. — Vorbim despre îndatoririle care izvorăsc din cinstea naturală. Căci Dumnezeu, Creatorul lumii și totodată cârmuitorul ei providențial; legea veșnică, care poruncește păstrarea ordinii naturale și oprește tulburarea ei; scopul ultim al oamenilor, așezat cu mult mai sus decât lucrurile omenești, în afara acestor sălașuri pământești: acestea sunt izvoarele, acestea sunt principiile întregii dreptăți și ale întregii onestități. Dacă acestea sunt înlăturate, așa cum obișnuiesc naturaliștii și, deopotrivă, masonii, îndată știința despre drept și nedrept nu va mai avea unde să stea și cu ce să se sprijine. Și, într-adevăr, disciplina moravurilor pe care o aprobă în mod exclusiv familia masonilor și prin care socotesc că trebuie formată tinerețea este aceea pe care o numesc civică, liberă și dezlegată; adică una în care nu este cuprinsă nici o învățătură religioasă. Cât de săracă este însă aceasta, cât de lipsită de tărie și cât de mișcată de orice adiere a poftelor, se arată îndeajuns din roadele, unele deja vădite, vrednice de plâns. Căci acolo unde ea a început să domnească mai liber, fiind îndepărtată educația creștină, acolo moravurile bune și integre pier repede; se întăresc monștrii întunecați ai opiniilor; și îndrăzneala fărădelegilor urcă treaptă cu treaptă. Lucru de care, în mod obișnuit, oamenii se plâng și se tânguiesc; iar nu puțini, chiar dintre cei care ar fi dorit cu totul altceva, siliți de evidența adevărului, mărturisesc adesea acest fapt.

Mai mult, deoarece natura omenească este pângărită de rana păcatului dintâi și, din această pricină, este mult mai înclinată spre vicii decât spre virtuți, pentru onestitate este cu totul necesar a ține în frâu mișcările tulburate ale sufletului și a supune poftele rațiunii. În această luptă trebuie adesea disprețuite lucrurile omenești și suportate cele mai mari osteneli și neplăceri, pentru ca rațiunea să-și păstreze mereu stăpânirea biruitoare. Însă naturaliștii și masonii, neadmițând nimic din acele adevăruri pe care le cunoaștem prin Dumnezeu autor, tăgăduiesc că părintele neamului omenesc ar fi greșit; și, de aceea, socotesc că liberul arbitru nu este cu nimic slăbit și înclinat în puterile sale (Conc. Tridentin, Sess. VI, De Iustif., c. 1). Ba chiar, exagerând puterea și excelența naturii și așezând în ea în mod unic principiul și norma dreptății, nici nu pot măcar cugeta că, pentru a domoli pornirile ei și a cârmui poftele, este nevoie de o luptă neîncetată și de cea mai mare statornicie. De aici vedem că sunt puse la îndemâna oamenilor nenumărate momeli ale poftelor: ziare și scrieri fără nici o cumpătare și fără rușine; spectacole teatrale de o licență ieșită din comun; subiecte ale artelor căutate cu nerușinare după legile așa-numitului verism; meșteșuguri ale unei vieți rafinate și molatice, născocite cu subtilitate; în sfârșit, toate ademenirile plăcerilor, prin care virtutea amorțită este silită să închidă ochii. În aceasta ei se poartă cu totul rușinos, dar sunt pe deplin consecvenți cu ei înșiși cei care înlătură așteptarea bunurilor cerești și cufundă întreaga fericire în lucrurile trecătoare, ca și cum ar scufunda-o în pământ.

Cele amintite pot întări un lucru neașteptat mai degrabă prin cuvânt decât prin fapt. Căci, întrucât nimeni nu obișnuiește să slujească atât de supus oamenilor vicleni și șireți precum cei al căror suflet este slăbit și frânt sub stăpânirea poftelor, s-au aflat în secta masonilor unii care au proclamat și au propus că trebuie, prin plan și prin artă, să se sature mulțimea cu o licență nesfârșită a viciilor; căci, făcând aceasta, ea va ajunge cu ușurință sub puterea și la discreția lor, gata pentru orice îndrăzneală.

În ce privește viața domestică, aproape întreaga doctrină a naturaliștilor este cuprinsă în acestea: căsătoria ține de genul contractelor civile; că poate fi desfăcută după voința celor care au încheiat-o; că puterea asupra legăturii matrimoniale se află în mâinile cârmuitorilor statului. În educarea copiilor să nu se prescrie nimic despre religie printr-o hotărâre sigură și determinată; fiecăruia să-i fie lăsat liber, când va ajunge la vârsta maturității, să urmeze ce va voi. — Or, masonii aderă pe deplin la acestea; și nu numai că aderă, ci de mult se străduiesc să le ducă în uz și în obicei. În multe regiuni, și acestea de nume catolic, s-a statornicit deja ca, în afară de cele unite prin ritul civil, căsătoriile să nu fie socotite legitime; în altele, divorțurile sunt îngăduite prin lege; în altele se lucrează ca, pe cât mai curând, ele să fie admise. Astfel, cursul se grăbește spre acel punct în care căsătoriile sunt prefăcute într-o altă natură, adică în legături nestatornice și schimbătoare, pe care pofta le lipește, iar aceeași, schimbată, le desface. — Iar cu o desăvârșită unire a voințelor, secta masonilor urmărește și aceasta: să-și însușească formarea tineretului. Căci simt că pot modela cu ușurință după bunul lor plac vârsta fragedă și mlădioasă și o pot îndrepta încotro voiesc; și că nu este nimic mai potrivit pentru a crește pentru stat o generație de cetățeni așa cum o plănuiesc ei. De aceea, în educația și instruirea copiilor nu îngăduie slujitorilor Bisericii nici o parte de magisteriu sau de supraveghere; și au reușit deja, în multe locuri, ca întreaga educație a tinerilor să fie în mâinile laicilor; precum și ca, în formarea moravurilor, să nu se amestece nimic din acele lucruri care îl leagă pe om de Dumnezeu prin îndatoriri foarte mari și foarte sfinte.

Urmează hotărârile prudenței civile. În acest domeniu, naturaliștii statornicesc că toți oamenii sunt egali prin drept, și într-o condiție egală și pe deplin identică în toate privințele; că fiecare este prin natură liber; că nimeni nu are dreptul de a porunci altuia; iar a voi ca oamenii să asculte de vreo autoritate dobândită din altă parte decât din ei înșiși înseamnă a le face silă. Așadar, toate să fie în puterea poporului liber; cârmuirea să fie deținută prin porunca sau consimțământul poporului, astfel încât, schimbându-se voința populară, să fie îngăduit a-i coborî pe cârmuitori din treaptă chiar și împotriva voinței lor. Izvorul tuturor drepturilor și îndatoririlor civile să se afle fie în mulțime, fie în puterea care guvernează statul, aceasta fiind formată după cele mai noi discipline. În plus, statul trebuie să fie ateu; în diferitele forme ale religiei să nu existe nici un temei pentru a o prefera pe una alteia; toate să fie ținute pe același plan.

Că aceste principii sunt pe deplin pe placul masonilor și că ei voiesc să alcătuiască statele după această asemănare și acest model este lucru prea cunoscut pentru a mai avea nevoie de demonstrație. De mult timp, într-adevăr, ei lucrează deschis la aceasta cu toate puterile și mijloacele; și, tocmai prin aceasta, deschid calea pentru nu puțini care, mai îndrăzneți, se prăbușesc spre lucruri mai rele, precum aceia care cugetă la nivelarea tuturor și la comunitatea tuturor bunurilor, ștergând deosebirile de ordine și de averi din cetate.

Așadar, ce este secta masonilor și ce drum urmează reiese îndeajuns din cele pe care le-am atins pe scurt. Dogmele lor principale se abat atât de mult de la rațiune și într-un mod atât de vădit, încât nimic nu poate fi mai stricat. A voi să dărâmi religia și Biserica pe care Dumnezeu Însuși a întemeiat-o și pe care El o păzește pentru nemurire, și a chema înapoi moravurile și rânduielile păgânilor după un răstimp de optsprezece veacuri, este semn al unei nebunii ieșite din comun și al unei impietăți de cea mai mare îndrăzneală. Și nu este nicidecum mai puțin îngrozitor sau mai ușor de îndurat faptul că sunt lepădate binefacerile dobândite prin Isus Cristos, nu numai pentru oameni luați fiecare în parte, ci și pentru cei uniți în familie sau în comunitatea civilă; binefaceri care, chiar după judecata și mărturia vrăjmașilor, sunt de cea mai mare însemnătate. Într-o asemenea voință smintită și întunecată pare a se putea recunoaște aproape acea ură neîmpăcată și acea dorință de răzbunare cu care Satan arde împotriva lui Isus Cristos. — De asemenea, ceea ce masonii se străduiesc cu înverșunare să facă, anume să răstoarne mai ales temeliile dreptului și ale onestității și să se facă ajutători ai acelora care ar voi, asemenea dobitoacelor, ca orice le place să le fie îngăduit, nu este altceva decât a împinge neamul omenesc, cu rușine și ocară, spre pieire. — Iar răul este sporit de primejdiile care sunt îndreptate atât împotriva societății domestice, cât și a celei civile. Căci, după cum am arătat în altă parte, în căsătorie se află ceva sacru și religios, după aproape unanimitatea tuturor neamurilor și a tuturor veacurilor; iar prin lege divină s-a statornicit ca legăturile conjugale să nu poată fi desfăcute. Dacă acestea sunt profanate, dacă se îngăduie destrămarea lor, urmează în mod necesar în familie tulburare și confuzie, femeile fiind coborâte din demnitate, iar copiii ajungând nesiguri atât în bunurile lor, cât și în ocrotirea lor. — A nu avea nici o grijă publică de religie și, în rânduirea și administrarea treburilor civile, a nu-l lua pe Dumnezeu în seamă cu nimic mai mult decât dacă nu ar exista deloc, este o cutezanță nemaiauzită chiar și printre păgâni; în mintea și simțirea cărora era atât de adânc înrădăcinată nu numai credința în zei, ci și necesitatea religiei publice, încât socoteau că se poate afla mai ușor o cetate fără pământ decât una fără Dumnezeu. În realitate, societatea neamului omenesc, pentru care suntem făcuți prin natură, este întemeiată de Dumnezeu, Părintele naturii; și de la El, ca din principiu și izvor, izvorăște toată puterea și dăinuirea nenumăratelor bunuri de care ea este plină. Așadar, după cum fiecare este îndemnat prin însăși vocea naturii să-l cinstească pe Dumnezeu cu evlavie și sfințenie, pentru că viața și bunurile care o însoțesc au fost primite de la Dumnezeu, tot astfel și popoarele și cetățile, pentru aceeași pricină. De aceea, cei care voiesc o comunitate civilă dezlegată de orice îndatorire față de religie este limpede că nu numai nedrept, ci și neînvățat și absurd lucrează.

Iar faptul că oamenii sunt născuți, prin voința lui Dumnezeu, pentru unirea și adunarea civilă, și că puterea de a porunci este o legătură atât de necesară a societății civile, încât, fiind înlăturată, aceasta trebuie să se destrame îndată, rezultă că aceeași cauză care a dat naștere societății dă naștere și autorității de a porunci. De unde se înțelege că puterea, oricine o deține, este slujitoare a lui Dumnezeu. Prin urmare, întrucât scopul și natura societății omenești o cer, este drept a asculta de autoritatea legitimă care poruncește lucruri drepte, asemenea ascultării de Dumnezeu, Care rânduiește toate; iar așezarea ascultării în voința poporului, pentru a o adăuga sau a o retrage după bunul plac, este mai ales potrivnică adevărului. — De asemenea, că toți oamenii sunt egali între ei nimeni nu se îndoiește, dacă se au în vedere genul și natura comună, scopul ultim propus fiecăruia spre dobândire, precum și drepturile și îndatoririle care decurg de aici în mod firesc. Dar, pentru că însușirile nu pot fi egale la toți, și unul se deosebește de altul fie prin puterile sufletului, fie prin cele ale trupului, și pentru că sunt foarte multe deosebiri de moravuri, de voință și de natură, nimic nu este atât de potrivnic rațiunii decât a voi să cuprinzi totul într-o singură egalitate și să transpui această egalitate deplină în rânduielile vieții civile. După cum desăvârșirea trupului rezultă din unirea și alcătuirea diferitelor mădulare, care diferă prin formă și funcțiune, dar, fiind așezate la locul lor, alcătuiesc o înfățișare frumoasă, puternică prin vigoare și necesară prin utilitate, tot astfel, într-un stat, deosebirea oamenilor este aproape fără număr; iar dacă toți ar fi socotiți egali și fiecare și-ar urma propriul arbitru, nu ar fi nimic mai diform decât chipul unei cetăți; dacă însă, prin trepte deosebite de demnitate, de preocupări și de arte, ei conlucrează în mod potrivit pentru binele comun, vor înfățișa imaginea unui stat bine alcătuit și potrivit cu natura.

În plus, din aceste erori tulburi pe care le-am amintit, se nasc pentru cetăți temeri de cea mai mare însemnătate. Căci, fiind înlăturată frica de Dumnezeu și rușinea legilor divine, disprețuită autoritatea cârmuitorilor, îngăduită și aprobată pofta de răzvrătire, dezlănțuite poftele populare spre orice licență, fără alt frâu decât cel al pedepselor, va urma în mod necesar schimbarea și răsturnarea tuturor lucrurilor. Ba chiar această schimbare și răsturnare este voită și urmărită cu chibzuință și este arătată pe față de numeroasele grupări asociate ale comuniștilor și socialiștilor; de ale căror planuri secta masonilor nu se declară străină, ci le favorizează mult și are cu ei în comun principiile supreme ale doctrinelor. Iar dacă nu aleargă pretutindeni și necontenit până la extreme, acest lucru nu trebuie pus pe seama disciplinei sau voinței lor, ci pe puterea religiei divine, care nu poate fi stinsă, precum și pe partea mai sănătoasă a oamenilor, care, respingând robia societăților clandestine, se împotrivesc cu suflet tare încercărilor lor nebunești.

Și o, de ar judeca toți rădăcina după roade și ar recunoaște sămânța și începutul relelor care apasă și al primejdiilor care amenință! Lucrul se face cu un dușman viclean și înșelător, care, lingușind urechile popoarelor și ale principilor, i-a prins pe amândoi cu vorbe dulci și cu lingușire. — Strecurându-se pe lângă conducători sub masca prieteniei, masonii au urmărit să-i aibă pe aceștia ca aliați și ajutoare puternice pentru a asupri numele catolic; iar pentru a-i îmboldi mai mult, au acuzat cu o calomnie încăpățânată Biserica, ca și cum ar fi concurat cu principii, din invidie, la puterea și drepturile regale. Între timp, dobândind prin aceste uneltiri siguranță și îndrăzneală, au început să aibă o mare influență în cârmuirea statelor, fiind însă gata să zdruncine temeliile stăpânirilor și să-i urmărească pe conducători, să-i acuze și să-i alunge, ori de câte ori li se părea că nu cârmuiesc așa cum ar fi voit ei. — Într-un mod nu prea diferit, au înșelat popoarele prin lingușire. Proslăvind cu glas tare libertatea și prosperitatea publică și punând pe seama Bisericii și a principilor faptul că mulțimea nu ar fi fost smulsă din robia nedreaptă și din sărăcie, au amăgit poporul și, aprinzându-i setea neliniștită de lucruri noi, l-au ațâțat la atacarea ambelor autorități. Totuși, așteptarea bunurilor făgăduite este mai mare decât realitatea; ba chiar, adesea, plebea, mai apăsată, este silită să ducă lipsă tocmai de acele mângâieri ale suferinței pe care, dacă lucrurile ar fi fost rânduite după așezămintele creștine, le-ar fi putut afla cu ușurință și din belșug. Dar toți cei care se ridică împotriva ordinii statornicite de providența divină obișnuiesc să plătească aceste pedepse ale mândriei: să întâlnească acolo soarta apăsată și nenorocită de unde, cu ușurătate, ar fi așteptat una prosperă și plină de împliniri.

Biserica însă, pentru că îi îndeamnă pe oameni să asculte mai presus de toate și în cel mai înalt grad de Dumnezeu, principiul suprem al tuturor, este socotită pe nedrept și pe nedrept ca fiind ostilă puterii civile sau ca și cum și-ar aroga ceva din drepturile principilor. Dimpotrivă, ceea ce este drept a se da puterii civile, ea hotărăște limpede, prin judecata conștiinței și a datoriei, că trebuie să fie dat. Iar faptul că dreptul de a porunci își are obârșia chiar în Dumnezeu adaugă o mare demnitate autorității civile și un ajutor deloc mic pentru a aduna respectul și bunăvoința cetățenilor. Aceeași, prietenă a păcii, hrănitoare a concordiei, cuprinde pe toți cu iubire maternă; și, fiind îndreptată în mod unic spre ajutorarea muritorilor, învață că dreptatea trebuie unită cu clemența, stăpânirea cu echitatea, legile cu moderația; că dreptul nimănui nu trebuie încălcat, că trebuie slujită ordinea și liniștea publică, că lipsa celor săraci trebuie, pe cât este cu putință, ușurată atât în particular, cât și în public. Dar, pentru aceasta, cei care nu vor ca statul să stea prin tăria virtuților, ci prin nepedepsirea viciilor, socotesc sau vor să se creadă, după cuvântul lui Augustin, că doctrina creștină nu se potrivește cu folosul republicii (Epist. 137, către Volusian, c. V, n. 20). Cunoscând acestea, ar fi cu totul potrivit prudenței civile și necesar pentru siguranța comună ca principii și popoarele să se unească nu cu masonii spre a slăbi Biserica, ci cu Biserica spre a frânge atacurile masonilor.

Oricum ar fi, într-un rău atât de grav și deja prea răspândit, este de datoria Noastră, Venerabili Frați, să ne aplecăm cu toată grija asupra căutării remediilor. — Iar pentru că înțelegem că speranța cea mai bună și mai sigură de leac se află în puterea religiei divine, pe care masonii o urăsc cu atât mai mult cu cât se tem mai tare de ea, socotim că trebuie chemată în primul rând această putere mântuitoare împotriva dușmanului comun. Prin urmare, tot ceea ce Pontifii romani, Predecesorii Noștri, au hotărât pentru a împiedica planurile și încercările sectei masonilor; tot ceea ce au rânduit fie pentru a-i descuraja pe oameni de la asemenea societăți, fie pentru a-i readuce, toate acestea le socotim valide și le confirmăm pe fiecare prin autoritatea Noastră Apostolică. În aceasta ne sprijinim mult pe voința creștinilor și, pentru mântuirea fiecăruia, îi rugăm și îi implorăm să aibă în cea mai mică măsură cu putință a se abate de la cele pe care Scaunul Apostolic le-a poruncit în această privință.

Pe voi însă, Venerabili Frați, vă rugăm, vă cerem stăruitor, ca, unindu-vă ostenelile cu ale Noastre, să vă străduiți cu râvnă a smulge această necurată molimă care se strecoară prin toate vinele republicii. Vouă vă revine a apăra slava lui Dumnezeu și mântuirea aproapelui; având acestea drept țintă în luptă, nici curajul, nici tăria nu vă vor lipsi. Prudenței voastre îi va reveni să judece prin ce mijloace, mai ales, vor părea a fi învinse acelea care se vor împotrivi și vor împiedica. — Dar, întrucât, prin pioasa autoritate a slujirii Noastre, se cuvine să arătăm Noi înșine o rânduială probabilă de lucru, hotărâți astfel: mai întâi de toate, să fie redată masonilor, lepădând masca, propria lor înfățișare; și popoarele să fie învățate, prin cuvânt și chiar prin scrisori episcopale date în acest scop, care sunt meșteșugurile acestor societăți în a linguși și a ademeni, care este stricăciunea în opinii și ticăloșia în fapte. Ceea ce, de mai multe ori, au întărit Predecesorii Noștri: nimeni să nu creadă că îi este îngăduit, din vreo pricină oarecare, să dea numele său sectei masonilor, dacă mărturisirea catolică și propria lui mântuire prețuiesc la el atât cât trebuie să prețuiască. Să nu înșele pe nimeni cinstea simulată: căci unora li s-ar putea părea că masonii nu cer nimic care să fie pe față împotriva sfințeniei religiei sau a moravurilor; însă, de vreme ce întreaga rânduială și cauză a sectei stă în viciu și fărădelege, a te aduna cu ei sau a-i ajuta în orice chip este drept să nu fie îngăduit.

Apoi, prin stăruință în învățare și îndemn, mulțimea trebuie atrasă la a învăța cu grijă poruncile religiei; pentru aceasta îndemnăm cu tărie ca, prin scrieri și predici la vreme, să fie explicate elementele celor mai sfinte lucruri, în care este cuprinsă filosofia creștină. Aceasta pentru ca mințile oamenilor să fie vindecate prin învățătură și întărite împotriva formelor multiple ale erorilor și a diferitelor momeli ale viciilor, mai ales în acest timp de libertate a scrisului și de nestăvilită poftă de a învăța. — Este, fără îndoială, o lucrare mare; în care însă părtaș și tovarăș al ostenelilor voastre va fi în chip deosebit Clerul, dacă, prin strădania voastră, va fi bine instruit în disciplina vieții și în știința literelor. Dar o pricină atât de cinstită și atât de gravă cere chemată și sârguința laicilor, care să unească dragostea de religie și de patrie cu probitatea și cu învățătura. Unind puterile ambelor stări, străduiți-vă, Venerabili Frați, ca oamenii să cunoască pe deplin Biserica și să o iubească; căci, cu cât va fi mai mare cunoașterea și iubirea ei, cu atât va fi mai mare disprețul și fuga de societățile clandestine. — De aceea, nu fără motiv, folosind acest prilej potrivit, reînnoim ceea ce am arătat și altădată: că Ordinul al Treilea al Franciscanilor, a cărui disciplină am îndulcit-o cu o înțeleaptă blândețe cu puțin înainte, trebuie răspândit și ocrotit cu deosebită râvnă. Căci întreaga lui rânduială, așa cum a fost întemeiat de autorul său, este aceasta: să cheme oamenii la imitarea lui Isus Cristos, la iubirea Bisericii, la toate îndatoririle virtuților creștine; și, prin urmare, trebuie să poată mult la oprirea molipsirii celor mai nelegiuite societăți. Să sporească, așadar, în creșteri zilnice această sfântă frăție; de unde se pot aștepta multe roade, și mai ales acest rod ales: ca sufletele să fie îndreptate spre libertate, spre fraternitate, spre egalitatea dreptului; nu așa cum, în chip absurd, cugetă masonii, ci așa cum Isus Cristos a dobândit-o pentru neamul omenesc și cum a urmat-o Francisc. Libertatea o numim pe aceea a fiilor lui Dumnezeu, prin care să nu slujim nici Satanei, nici poftelor, stăpâni prea nelegiuiți; fraternitatea, al cărei izvor stă în Dumnezeu, Creatorul și Părintele comun al tuturor; egalitatea, întemeiată pe dreptate și pe iubire, care nu șterge toate deosebirile dintre oameni, ci, din varietatea vieții, a îndatoririlor și a preocupărilor, face acel minunat acord și ca un fel de armonie, care, prin natură, slujește utilității și demnității civile.

În al treilea rând, este un lucru anume, rânduit cu înțelepciune de cei de demult și apoi, prin curgerea vremurilor, întrerupt, care poate sluji astăzi ca pildă și formă pentru o înnoire asemănătoare. — Înțelegem școlile sau colegiile muncitorilor, cârmuite totodată în cele materiale și în cele morale de religie, spre a fi păstrate. A căror utilitate, dacă strămoșii noștri au cunoscut-o printr-o îndelungată folosire și încercare, poate o va simți și mai mult vârsta noastră, fiindcă ele au o potrivire deosebită de a zdrobi puterea sectelor. Cei care, prin munca mâinilor, îndură sărăcia, în afară de faptul că prin însăși condiția lor sunt, dintre toți, cei mai vrednici de iubire și mângâiere, sunt și cei mai expuși momelilor celor care, prin fraude și viclenii, se răspândesc. De aceea, trebuie ajutați cu cât mai mare bunătate și chemați către societăți cinstite, ca să nu fie târâți către cele rușinoase.

Pentru aceasta am dori cu tărie ca acele colegii, sub îndrumarea și patronajul Episcopilor, să fie, potrivit vremurilor și spre mântuirea poporului, refăcute pretutindeni. Și nu puțin ne bucură că, în mai multe locuri, au fost deja întemeiate astfel de sodalități, precum și adunări de patroni; al căror scop, pentru ambele, este a ajuta clasa muncitorilor cinstiți, a acoperi cu apărare și pază pe copiii și familiile lor și a păstra în ei râvna pietății și doctrina religiei împreună cu integritatea moravurilor. — În acest gen, nu voim să trecem aici sub tăcere acea societate vestită prin priveliște și exemplu, care s-a făcut atât de vrednică de poporul de jos și care se numește a lui părintele Vincențiu. Este cunoscut ce face, ce voiește: anume, întreaga ei lucrare este aceasta, să vină de bunăvoie în ajutorul celor lipsiți și nenorociți, și aceasta cu o minunată pricepere și modestie; care, cu cât voiește mai puțin să fie văzută, cu atât este mai potrivită pentru iubirea creștină și mai folositoare pentru ușurarea nenorocirilor.

În al patrulea rând, ca să dobândiți mai lesne ceea ce voim, încredințăm în chip deosebit vigilenței și credinței voastre tineretul, care este speranța societății omenești. — Puneți partea cea mai mare a grijilor voastre în formarea lui; și să nu socotiți că vreo prudență ar fi atât de mare încât să nu fie nevoie de una și mai mare, pentru a feri vârsta tânără de școli și de maeștri de la care se teme suflarea pestilențială a sectelor. Părinții, învățătorii pietății, parohii, sub îndrumarea voastră, să stăruie între învățăturile doctrinei creștine a-i îndemna la timp pe copii și pe elevi despre natura nelegiuită a unor asemenea societăți și ca, din vreme, să învețe a se feri de meșteșugurile felurite și înșelătoare pe care răspânditorii lor obișnuiesc să le folosească spre a prinde oamenii în laț. Ba chiar aceia care îi pregătesc după rânduială pe tineri pentru primirea sacramentelor nu vor face nepotrivit dacă îndeamnă pe fiecare să hotărască și să primească că, fără știrea părinților, sau fără îndrumarea parohului ori a judecătorului conștiinței, nu se vor lega niciodată prin nici o societate.

Însă înțelegem bine că ostenelile noastre comune de smulgere a acestor semințe vătămătoare din ogorul Domnului nu vor fi nicidecum de ajuns, dacă Stăpânul ceresc al viei nu ne va ajuta cu bunăvoință în ceea ce urmărim. — De aceea, este necesar să implorăm ajutorul și sprijinul Lui cu râvnă puternică și grijă stăruitoare, pe cât cer puterea primejdiei și mărimea necesității. Secta masonilor se înalță cu trufie, veselindu-se de succes, și nu pare să mai vrea a pune vreo măsură stăruinței sale. Adepții ei, uniți toți printr-un fel de legământ nelegiuit și printr-o tainică împărtășire a planurilor, își dau ajutor unii altora și se îndeamnă între ei la îndrăzneala relelor. O năvală atât de puternică cere o împotrivire pe măsură: și anume că este nevoie ca toți cei buni să se unească într-o foarte mare societate atât de a lucra, cât și de a se ruga. De la ei, așadar, cerem ca, într-un singur cuget, să stea strâns uniți și neclintiți împotriva puterii înaintătoare a sectelor; și, suspinând mult, să întindă mâinile către Dumnezeu cu rugăciuni smerite și să ceară de la El ca numele creștin să înflorească și să viguros; ca Biserica să dobândească libertatea necesară; ca cei rătăciți să se întoarcă la sănătate; ca erorile să cedeze cândva adevărului, viciile virtuții. — Să o luăm drept ajutătoare și mijlocitoare pe MARIA, Fecioara, Maica lui Dumnezeu, care, chiar din zămislire, l-a biruit pe Satana, ca aceeași să-și împărtășească puternica ei ocrotire împotriva sectelor nelegiuite, în care se vede limpede cum duhurile acelea îndărătnice ale demonului rău reînvie cu neîmblânzită perfidie și prefăcătorie. — Să-l chemăm pe căpetenia Îngerilor cerești, alungătorul vrăjmașilor iadului, pe MIHAIL; de asemenea pe IOSEF, soțul Preasfintei Fecioare, ocrotitorul ceresc și mântuitor al Bisericii catolice; pe PETRU și pe PAUL, marii Apostoli, semănători ai credinței creștine și apărători neînvins. Prin patronajul acestora și prin stăruința rugăciunilor comune, nădăjduim că Dumnezeu va veni la timp cu ajutor blând neamului omenesc aruncat în atâtea primejdii.

Iar ca mărturie a darurilor cerești și a bunăvoinței Noastre, vouă, Venerabili Frați, și Clerului și întregului popor încredințat vigilenței voastre, vă dăruim cu toată dragostea în Domnul Binecuvântarea Apostolică.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua a XX-a a lunii aprilie, anul MDCCCLXXXIV, al Pontificatului Nostru anul al șaptelea.