EPISTOLĂ ENCICLICĂ

CĂTRE TOȚI PATRIARHII, PRIMAȚII, ARHIEPISCOPII ȘI EPISCOPII
ORBEI CATOLICE

Venerabili Frați,
Salutare și Binecuvântare Apostolică

Ne mirăm că, de când ne-a fost impusă umilinței Noastre purtarea de grijă a Bisericii universale, nu v-am adresat încă scrisori, așa cum atât obiceiul statornicit din cele dintâi vremuri, cât și bunăvoința Noastră față de voi ar fi cerut. Într-adevăr, era dorința Noastră cea mai vie să vă deschidem îndată inima și să vă vorbim, în comuniunea duhului, cu acea voce prin care am fost rânduiți să întărim pe frați în persoana fericitului Petru.

Dar știți prea bine în ce furtună de rele și nenorociri am fost azvârliți, încă din primele clipe ale pontificatului Nostru, într-o asemenea adâncime a mării, încât, dacă dreapta lui Dumnezeu nu și-ar fi arătat puterea, ați fi jelit că Ne-am fi scufundat în urma celei mai odioase conspirații a nelegiuiților. Sufletul se ferește să redeschidă durerea prin amintirea tristă a atâtor primejdii; mai degrabă Îl binecuvântăm pe Tatăl a toată mângâierea, Care, risipind pe trădători, Ne-a smuls din pericolul de față și, potolind furtuna cea mai cumplită, Ne-a dăruit a răsufla liberi de teamă. Ne-am propus îndată să împărtășim cu voi sfaturi pentru vindecarea rănilor lui Israel; dar povara imensă a grijilor, care Ne-a apăsat în lucrarea de restabilire a ordinii publice, a amânat atunci împlinirea acestei voințe a Noastre.

Între timp s-a adăugat o nouă pricină a tăcerii, din pricina insolentei facțiunilor care au încercat din nou să ridice semnele trădării. Încăpățânarea atât de mare a unor oameni, al căror furor nestăpânit nu se vedea potolit nici printr-o îndelungată nepedepsire, nici prin îngăduința binevoitoare a blândeții Noastre, ci mai degrabă hrănit, am fost siliți, cu mare, deși dureroasă întristare, să o înfrânăm prin toiagul autorității ce Ne-a fost dată de sus; de unde, după cum puteți ușor înțelege, strădania zilnică a slujirii Noastre a devenit pe zi ce trece mai apăsătoare.

Dar, după ce, din aceleași pricini, am amânat ceea ce se cuvenea, și acum am luat, potrivit obiceiului și rânduielii strămoșești, posesia pontificatului în bazilica Lateranului, lepădând în sfârșit orice șovăire, ne grăbim către voi, venerabili frați, și vă trimitem această epistolă, mărturie a voinței Noastre față de voi, în această zi prea fericită, în care sărbătorim solemnitățile triumfului Fecioarei Preasfinte, ridicată la cer, pentru ca aceea pe care am simțit-o drept apărătoare și mântuitoare în mijlocul celor mai mari calamități să Ne stea și acum alături, binevoitoare, nouă, celor ce vă scriem, și să insufle minții Noastre, prin suflarea sa cerească, acele hotărâri care vor fi cât mai mântuitoare pentru turma creștină.

Venim la voi cu sufletul îndurerat și copleșit de tristețe, pe voi pe care știm că, pentru râvna voastră față de religie, vă aflați în mare neliniște din pricina asprimii vremurilor în care însăși aceasta se găsește. Căci pe drept putem spune că aceasta este ceasul puterii întunericului, pentru a-i cerne, ca grâul, pe fiii alegerii. Pe drept „s-a tânguit și s-a veștejit pământul, pângărit de locuitorii săi, căci au călcat legile, au schimbat dreptul, au rupt legământul veșnic”.

Spunem, venerabili frați, ceea ce voi înșivă vedeți cu ochii voștri și ceea ce deplângem de aceea cu lacrimi comune. Nelegiuirea se bucură și se înalță, știința nerușinată, libertatea destrăbălată. Sfințenia lucrurilor sacre este disprețuită, iar maiestatea cultului divin, care are o putere și o necesitate atât de mare, este de oameni nelegiuiți respinsă, pângărită și batjocorită; de aici se răstoarnă doctrina sănătoasă și se răspândesc cu îndrăzneală erori de tot felul. Nici legile sacre, nici drepturile, nici instituțiile, nici cele mai sfinte discipline nu sunt ferite de îndrăzneala cuvintelor nedrepte. Scaunul roman al fericitului Petru, în care Cristos a așezat temelia Bisericii, este aspru prigonit, iar legăturile unității sunt pe zi ce trece slăbite și rupte. Autoritatea divină a Bisericii este atacată, drepturile ei sunt zdruncinate, ea însăși este supusă rațiunilor pământești și, prin cea mai mare nedreptate, este dată urii popoarelor, fiind redusă la o rușinoasă robie. Ascultarea datorată episcopilor este încălcată, iar drepturile lor sunt călcate în picioare. Academiile și gimnaziile răsună în chip înfricoșător de noi monștri de opinii, prin care credința catolică nu mai este atacată pe ascuns și prin galerii subterane, ci i se poartă deja pe față și pe deplin un război îngrozitor și nelegiuit. Căci, prin instituții și prin pilda profesorilor, sufletele tinerilor fiind corupte, s-a răspândit o mare ruină a religiei și o perversitate morală dintre cele mai cumplite. De aici, mai departe, fiind aruncat frâul religiei preasfinte, prin care singură stau în picioare regatele și se întărește puterea și tăria stăpânirii, vedem cum se întărește pieirea ordinii publice, pângărirea autorității și răsturnarea oricărei puteri legitime. Această grămadă atât de mare de calamități trebuie pusă, mai ales, pe seama conspirației acelor societăți în care tot ce este sacrileg, ticălos și blasfemiator în erezii și în cele mai nelegiuite secte s-a revărsat, ca într-o cloacă, împreună cu adunarea tuturor murdăriilor.

Acestea, venerabili frați, și multe altele, poate chiar mai grave, pe care ar fi prea lung să le enumerăm acum și pe care le cunoașteți prea bine, Ne poruncesc să fim în durere, cu adevărat amară și îndelungată, pe Noi, care, așezați pe Cathedra principelui apostolilor, suntem mai presus de alții mistuiți de zelul pentru toată casa lui Dumnezeu. Dar, recunoscând că suntem puși într-un loc în care nu este de ajuns să deplângem doar aceste nenumărate rele, dacă nu ne străduim și să le smulgem din rădăcină după puteri, alergăm la ajutorul credinței voastre și chemăm grija voastră pentru mântuirea turmei catolice, venerabili frați, a căror virtute și religiozitate, prudență aleasă și stăruință neobosită ne dau curaj și ne susțin cu o mângâiere foarte plăcută în mijlocul atâtor asprimii. Căci este datoria Noastră să ridicăm glasul și să încercăm toate, pentru ca mistrețul din pădure să nu dărâme via, nici lupii să nu sfâșie turma; este datoria Noastră să silim oile doar spre acele pășuni care le sunt mântuitoare și care nu au nici cea mai mică bănuială de vătămare. Departe să fie, preaiubiților, departe să fie ca, atunci când apasă atâtea rele și amenință atâtea primejdii, păstorii să lipsească de la datoria lor, și, loviți de frică, să părăsească oile, sau, lepădând grija pentru turmă, să amorțească în lene și trândăvie. Să lucrăm, așadar, în unitatea duhului pentru cauza noastră comună, sau mai degrabă pentru cauza lui Dumnezeu, și împotriva dușmanilor comuni să fie o singură veghe, o singură luptă a tuturor pentru mântuirea întregului popor.

Aceasta o veți împlini cu prisosință dacă, potrivit îndatoririi slujirii voastre, veți lua aminte la voi înșivă și la doctrină, având mereu în minte că „Biserica universală este tulburată de orice noutate” și, după îndemnul sfântului pontif Agathon, „nimic din cele ce au fost rânduite în mod statornic nu trebuie micșorat, nimic schimbat, nimic adăugat, ci toate trebuie păstrate neatinse atât în cuvinte, cât și în sens”. De aici va rămâne neclintită tăria unității, care este ținută ca pe o temelie în această Cathedră a fericitului Petru, pentru ca de acolo, de unde izvorăsc către toate Bisericile drepturile venerabilei comuniuni, să fie pentru toți și zid, și siguranță, și port lipsit de valuri, și tezaur al bunurilor nenumărate. Pentru a înfrâna îndrăzneala celor care încearcă fie să încalce drepturile acestui Sfânt Scaun, fie să rupă legătura însăși a Bisericilor, prin care ele una sunt și trăiesc, insuflați un mare zel de credință față de acesta și o cinstire sinceră, strigând împreună cu sfântul Ciprian că „se înșală cei care cred că sunt în Biserică, de vreme ce părăsesc Cathedra lui Petru, pe care este întemeiată Biserica”.

Întru aceasta, așadar, trebuie să vă osteniți necontenit și să vegheați fără încetare, ca depozitul credinței să fie păzit în mijlocul unei atât de mari conspirații a oamenilor nelegiuiți, pe care o deplângem ca fiind ridicată spre a-l jefui și a-l pierde. Să-și amintească toți că judecata asupra doctrinei sănătoase, cu care popoarele trebuie îmbibate, precum și cârmuirea și administrarea Bisericii universale se află la Pontiful Roman, căruia „i-a fost încredințată de către Cristos Domnul puterea deplină de a paște, a conduce și a guverna Biserica universală”, după cum Părinții Sinodului Florentin au declarat în chip lămurit.

Este însă de datoria fiecărui episcop să se alipească cu cea mai deplină credincioșie de Cathedra lui Petru, să păzească sfânt și cu evlavie depozitul și să pască turma lui Dumnezeu care se află încredințată lui. Preoții, la rândul lor, se cuvine să fie supuși episcopilor, pe care, după cum îndeamnă Ieronim, trebuie „să-i primească drept părinți ai sufletelor”; și să nu uite niciodată că, și prin vechile canoane, le este oprit să facă ceva în slujirea primită și să-și asume sarcina de a învăța și de a predica „fără hotărârea episcopului, căruia i-a fost încredințat poporul în credință și de la care se va cere socoteală pentru suflete”. În sfârșit, să fie lucru sigur și neclintit că toți aceia care ar încerca ceva împotriva acestei rânduieli așezate tulbură, pe cât le stă în putință, starea Bisericii.

Ar fi, de altminteri, nelegiuit și cu totul străin de acel duh de venerație cu care legile Bisericii trebuie primite, să fie dezaprobată, dintr-o nebună poftă de a cugeta, disciplina statornicită de ea însăși, în care se cuprinde atât rânduiala celor sfinte, cât și norma moravurilor, precum și temeiul drepturilor Bisericii și ale slujitorilor ei; ori să fie înfierată ca potrivnică unor anumite principii ale dreptului natural, ori să fie numită șchioapă și imperfectă, și supusă autorității civile.

Iar dacă, după cum stă, ca să folosim cuvintele Părinților din Trident, Biserica „a fost învățată de Cristos Isus și de apostolii Săi și este instruită de Duhul Sfânt, Care îi sugerează în fiecare zi toată adevărul”, este cu totul absurd și mai ales vătămător pentru ea să i se impună o oarecare „restaurare și regenerare”, ca și cum ar fi necesară pentru a se îngriji de nevatămarea și creșterea ei, de parcă ea însăși ar putea fi socotită supusă vreunui defect, vreunei întunecări ori altor neajunsuri de acest fel; prin această încercare, inovatorii urmăresc ca „să se pună temeliile unei instituții omenești recente” și să se întâmple tocmai ceea ce detestă Ciprian: ca ceea ce este lucru dumnezeiesc „să ajungă Biserică omenească”. Să cumpănească, așadar, cei care ticluiesc asemenea planuri că numai Pontifului Roman, după mărturia sfântului Leon, „i-a fost încredințată dispensarea canoanelor”, și că numai al lui este, nu al unui om privat, „să hotărască ceva despre rânduielile sancțiunilor părintești”, și astfel, după cum scrie sfântul Gelasiu, să cântărească decretele „canoanelor și să măsoare poruncile înaintașilor, pentru ca ceea ce cere necesitatea vremurilor să fie slăbit spre restaurarea Bisericilor, cu o chibzuință atentă și cu dreaptă măsură”.

Aici voim să vă vedem trezită statornicia voastră pentru religie împotriva celei mai urâte conspirații împotriva celibatului clerical, pe care știți că o vedem clocotind zi de zi tot mai larg, unindu-se cu cei mai pierduți filosofi ai veacului nostru și unii chiar din rândul bisericesc, care, uitând de persoană și de slujirea lor și lăsați în voia lingușirilor plăcerilor, au ajuns la o asemenea îndrăzneală a desfrâului încât au cutezat, în unele locuri, să adreseze principilor chiar cereri publice și repetate spre a frânge acea disciplină preasfântă. Dar ne este rușine să vă ținem mult în vorbă despre aceste încercări rușinoase; mai degrabă, încrezându-ne în religiozitatea voastră, vă încredințăm ca, potrivit prescripției canoanelor sacre, să vă străduiți cu toată puterea ca această lege de cea mai mare însemnătate, împotriva căreia săgețile desfrânaților sunt îndreptate din toate părțile, să fie păzită sfântă și neîntinată, apărată și ocrotită.

De asemenea, cinstitul mariaj al creștinilor, pe care Paul l-a numit „taina mare” „în Cristos și în Biserică”, cere îngrijirea noastră comună, ca nimic să nu fie gândit ori încercat împotriva sfințeniei lui și să nu se strecoare vreo părere mai puțin dreaptă despre legătura lui indisolubilă. Predecesorul Nostru Pius al VIII-lea, de fericită amintire, v-ar fi recomandat aceasta cu insistență prin scrisorile sale către voi. Totuși, încercările potrivnice continuă să sporească. Popoarele trebuie, așadar, învățate cu stăruință că, odată încheiată cum se cuvine, căsătoria nu mai poate fi desfăcută, și că Dumnezeu a legat celor uniți o societate de viață perpetuă și un nod al rudeniei ce nu poate fi desfăcut decât prin moarte. Și să aibă înaintea ochilor că ea se numără între lucrurile sfinte și, prin urmare, este supusă Bisericii; să păstreze, așadar, în vedere legile statornicite despre ea de însăși Biserica și să li se supună sfânt și cu grijă, de a căror împlinire atârnă cu totul tăria, puterea și dreapta unire a acestui mariaj. Să se ferească a îngădui, sub orice pretext, ceva care ar vătăma hotărârile canoanelor sacre și decretele conciliilor, știind bine că acele căsătorii vor avea urmări nefericite care fie se încheie împotriva disciplinei Bisericii, fie fără a fi fost mai întâi împăcat Dumnezeu, fie numai din înfierbântarea poftei, fără ca logodnicii să aibă măcar o cugetare despre sacrament și despre misterele pe care acesta le însemnează.

Urmărim acum o altă pricină, dintre cele mai îmbelșugate, a relelor prin care deplângem că este chinuită în prezent Biserica: indifferentismul, adică acea rea părere care, prin înșelăciunea celor răi, s-a răspândit din toate părțile, cum că, prin orice mărturisire de credință, se poate dobândi mântuirea veșnică a sufletului, dacă moravurile sunt rânduite după norma dreptului și a cinstei. Dar cu ușurință veți alunga din popoarele încredințate grijii voastre această greșeală pierzătoare, într-o chestiune atât de limpede și pe deplin evidentă. Înștiințând apostolul că „unul este Dumnezeu, una este credința, unul este botezul”, să se cutremure aceia care născocesc că din orice religie ar fi deschisă intrarea în portul fericirii; să-și aducă aminte, din însăși mărturia Mântuitorului, că „sunt împotriva lui Cristos, fiindcă nu sunt cu Cristos”, și că se risipesc spre pieire cei care nu adună împreună cu El; și, prin urmare, „fără îndoială vor pieri în veșnicie, dacă nu țin credința catolică și dacă nu o păstrează întreagă și neîntinată”. Să-l asculte pe Ieronim care, pe când Biserica era sfâșiată în trei părți de schismă, mărturisește că, rămânând neclintit în hotărâre, atunci când cineva încerca să-l tragă la sine, striga cu tărie: „Cine este unit cu Cathedra lui Petru, al meu este.” Ar fi însă cineva înșelat de sine dacă s-ar linguși că îi ajunge faptul că și el a fost renăscut în apă. Căci pe drept ar răspunde Augustin: „Și mlădița tăiată de viță are aceeași formă; dar la ce-i folosește forma, dacă nu trăiește din rădăcină?”

Și din acest izvor putred al indifferentismului curge acea sentință absurdă și eronată, sau mai degrabă acea rătăcire, că trebuie susținută și revendicată pentru fiecare „libertatea conștiinței”. Cale acestui foarte ciumat error o netezește acea libertate deplină și nemăsurată a opiniilor, care se întinde departe și larg spre vătămarea lucrului sacru și civil, în timp ce unii, cu cea mai mare nerușinare, pretind că din ea ar izvorî vreun folos pentru religie. „Dar ce moarte mai rea pentru suflet decât libertatea errorii?”, zicea Augustin. Căci, după ce se îndepărtează orice frâu care-i ține pe oameni în cărările adevărului, firea lor, deja înclinată spre rău, se prăvale în prăpastie; pe drept zicem că se deschide „fântâna adâncului”, din care Ioan a văzut ridicându-se fum ce a întunecat soarele, și ieșind lăcuste spre pustiirea pământului. De aici schimbarea minților, de aici coruperea tinerilor spre cele mai rele, de aici disprețul în popor față de cele sfinte și față de legile cele mai sfinte; de aici, într-un cuvânt, o ciumă a statului mai primejdioasă decât oricare, de vreme ce, după mărturia experienței, încă din vechime este cunoscut că cetăți care au înflorit în bogății, stăpânire și glorie au căzut tocmai prin aceasta: libertatea nemăsurată a opiniilor, licența adunărilor și pofta de a schimba lucrurile.

În aceeași direcție se îndreaptă acea prea rea și niciodată îndeajuns de blestemată și detestabilă libertate a tiparului de a da la iveală în public orice scriere, pe care unii îndrăznesc s-o ceară și s-o promoveze cu atâta zarvă. Ne cutremurăm, venerabili frați, privind la ce monștri ai doctrinelor, sau mai degrabă la ce monstruozități ale errorilor suntem acoperiți, care se răspândesc pretutindeni, departe și larg, printr-o mulțime uriașă de cărți, broșuri și scrieri, mici ca volum, dar foarte mari prin răutate, din care plângem că a ieșit blestem asupra feței pământului. Sunt totuși, vai!, unii care se lasă purtați de o asemenea nerușinare încât susțin cu îndârjire că această adunătură de erori, revărsată de acolo, ar fi îndeajuns și pe deplin compensată de câte o carte care, în mijlocul unei asemenea furtuni a stricăciunilor, ar apărea spre a apăra religia și adevărul. Este cu adevărat nelegiuit și condamnat de orice drept să se săvârșească înadins un rău sigur și mai mare, pe motiv că ar fi nădejdea de a se dobândi de acolo vreun bine. Oare cine, având mintea întreagă, ar spune că otrăvurile trebuie împrăștiate liber, vândute public și purtate pretutindeni, ba chiar aruncate înaintea tuturor, pentru că s-ar găsi vreun leac prin care cei ce îl folosesc ar scăpa uneori de pieire?

Cu totul alta a fost însă disciplina Bisericii în stârpirea ciumei cărților rele, încă din vremea apostolilor, despre care citim că au ars în public o mare grămadă de cărți. Să fie de ajuns a reciti legile date în această privință la Conciliul al V-lea Lateran, și constituția care apoi a fost emisă de Leon al X-lea, de fericită amintire, predecesorul Nostru, ca „ceea ce a fost inventat în chip mântuitor pentru sporirea credinței și pentru răspândirea artelor bune să nu se întoarcă în contrariul său și să nu aducă vătămare mântuirii credincioșilor lui Cristos”. Aceasta a fost și grija cea mai mare a Părinților din Trident, care au aplicat leacul potrivit unui asemenea rău, dând acel foarte mântuitor decret despre întocmirea indicelui cărților în care se cuprindea doctrină necurată. „Trebuie luptat cu tărie”, zicea Clement al XIII-lea, de fericită amintire, predecesorul Nostru, în scrisorile sale enciclice despre proscrierea cărților vătămătoare, „trebuie luptat cu tărie, pe cât cere lucrul însuși, și trebuie stârpită, după puteri, pierzarea aducătoare de moarte a atâtor cărți; căci niciodată nu va fi smulsă materia errorii dacă nu pier în flăcări elementele criminale ale stricăciunii”. Din această neclintită purtare de grijă a tuturor veacurilor, prin care acest Sfânt Scaun Apostolic s-a străduit mereu să condamne cărțile suspecte și vătămătoare și să le smulgă din mâinile oamenilor, se vede cu cea mai mare limpezime cât de falsă, temerară și jignitoare pentru însuși Scaunul Apostolic, și cât de roditoare în rele uriașe pentru poporul creștin este doctrina acelora care nu numai că resping cenzura cărților ca prea grea și împovărătoare, dar merg până într-atât departe cu nelegiuirea încât spun că ea ar fi potrivnică principiilor dreptului și cutează să tăgăduiască Bisericii dreptul de a o hotărî și de a o exercita.

Dar fiindcă am aflat că, prin scrieri răspândite în public, se vestesc anumite doctrine prin care se clatină credința și supunerea datorată principilor și se aprind pretutindeni făcliile trădării, va trebui să se ia seama cu toată strășnicia, ca nu cumva popoarele, înșelate de acestea, să fie abătute de la calea dreptului. Să bage bine de seamă toți că, „nu este”, după îndemnul apostolului, „stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu au fost rânduite. Așadar, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu; iar cei ce se împotrivesc își agonisesc lor înșiși osândă”. De aceea, atât drepturile dumnezeiești, cât și cele omenești strigă împotriva acelora care, prin cele mai rușinoase uneltiri de trădare și de răzmeriță, se străduiesc să-i facă pe supuși să se lepede de credința față de principi și să-i răstoarne pe aceștia din stăpânire.

Și tocmai din această pricină, ca să nu se mânjească cu o asemenea rușine, vechii creștini, deși persecuțiile se dezlănțuiau, s-a dovedit că au fost totuși dintre cei mai vrednici față de împărați și față de nevatămarea imperiului; și aceasta au arătat-o nu numai prin credincioșia cu care împlineau cu grijă și cu promptitudine cele ce li se porunceau, când nu erau potrivnice religiei, ci și prin statornicie și chiar prin sângele vărsat în lupte. „Ostașii creștini”, spune sfântul Augustin, „au slujit împăratului necredincios; dar când se ajungea la pricina lui Cristos, nu recunoșteau decât pe Acela care era în ceruri. Deosebeau pe Domnul veșnic de stăpânul vremelnic și totuși erau supuși, pentru Domnul veșnic, chiar și stăpânului vremelnic.” Acestea le avea înaintea ochilor sfântul Mauritius, martir neînvins, primicer al legiunii tebane, când, precum istorisește sfântul Eucheriu, a răspuns astfel împăratului: „Suntem ostașii tăi, împărate, dar totuși slujitori ai lui Dumnezeu, ceea ce mărturisim cu libertate. Iată, nu ne-a silit vreo ultimă nevoie a vieții la răzvrătire: ținem armele și nu ne împotrivim, fiindcă voim mai degrabă a muri decât a ucide.” Această credință a vechilor creștini față de principi strălucește cu atât mai luminat dacă se cumpănește, împreună cu Tertullian, că pe atunci creștinilor nu le lipsea nici puterea numărului, nici a oștirilor, dacă ar fi voit să se poarte ca vrăjmași pe față. „Suntem străini”, spune el, „și v-am umplut toate: cetăți, insule, fortărețe, târguri, adunări, chiar taberele, triburile, decuriile, palatul, senatul, forumul… La ce război n-am fi fost potriviți, la ce război n-am fi fost gata, chiar mai puțini la oaste, noi care suntem uciși cu atâta bucurie, dacă în această disciplină ar fi fost îngăduit mai degrabă a ucide decât a fi uciși…? Dacă o atât de mare mulțime de oameni s-ar fi rupt de la voi într-un colț îndepărtat al lumii, pierderea atâtor cetățeni, oricare ar fi ei, v-ar fi acoperit fără îndoială de rușine stăpânirea; ba chiar v-ar fi pedepsit prin însăși părăsirea. Fără îndoială v-ați fi înspăimântat de singurătatea voastră… ați fi căutat peste cine să domniți: v-ar fi rămas mai mulți dușmani decât cetățeni; iar acum aveți mai puțini dușmani în fața mulțimii creștinilor.”

Aceste strălucite exemple de supunere neclintită față de principi, care izvorau în chip necesar din cele mai sfinte porunci ale religiei creștine, osândesc insolenta și nelegiuirea acelora care, aruncând orice frâu și fierbând de pofta unei libertăți obraznice, nu fac altceva decât să clatine și să răstoarne toate drepturile stăpânirilor, spre a aduce popoarelor robie sub chipul libertății. Aici au tins, fără îndoială, cele mai nelegiuite rătăciri și planuri ale valdenzilor, begarzilor, wiclefiștilor și ale altor asemenea fii ai lui Belial, care au fost murdăria și rușinea neamului omenesc și care, pe drept, au fost loviți de atâtea ori cu anatema de acest Scaun Apostolic. Și, într-adevăr, nu din altă pricină își întind acești șarlatani toate puterile decât ca, împreună cu Luther, să poată jubila și să-și ureze lor înșiși că „sunt liberi de toate”; iar ca să dobândească aceasta mai lesne și mai grabnic, se năpustesc cu îndrăzneală asupra celor mai ticăloase fapte.

Nici nu am putea să ne așteptăm la prevestiri mai fericite pentru religie și pentru stăpânire din dorințele acelora care doresc să despartă Biserica de stat și să rupă armonia reciprocă a imperiului cu preoția. Căci este cunoscut că iubitorii celei mai nerușinate libertăți se tem de acea armonie, care a fost întotdeauna prielnică și mântuitoare atât pentru lucrul sacru, cât și pentru cel civil.

Dar, pe lângă celelalte pricini foarte amare pentru care suntem îngrijorați și, în primejdia comună, suntem apăsați de o durere deosebită, s-au adăugat anumite asociații și adunări statornice, în care, ca într-o ceată alcătuită împreună cu următorii oricărei religii și cult, chiar și fals, sub o pietate simulată față de religie, dar în adevăr din pofta de noutate și de răzmerițe ce trebuie pretutindeni împinse înainte, se predică o libertate de tot felul, se stârnesc tulburări în lucrul sacru și în cel civil și se sfâșie orice autoritate mai sfântă.

Acestea le scriem cu suflet cu adevărat îndurerat, însă încrezându-ne în Acela care poruncește vânturilor și face liniște, către voi, venerabili frați, ca, îmbrăcând scutul credinței, să vă străduiți a lupta vitejește luptele Domnului. Vouă vă revine mai ales să stați ca un zid împotriva oricărei înălțimi ce se ridică împotriva științei lui Dumnezeu. Întindeți sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, și cei ce flămânzesc dreptatea să aibă de la voi pâine. Chemați fiind să lucrați ogorul în via Domnului, aceasta una să faceți, la aceasta să lucrați împreună: ca orice rădăcină de amărăciune să fie smulsă din câmpul încredințat vouă și, după uciderea oricărei semințe a viciilor, să crească acolo o seceriș bogat de virtuți. Îmbrățișând mai cu seamă cu dragoste părintească pe aceia care și-au îndreptat mintea către disciplinele sacre, și mai ales către întrebările filozofice, să le fiți îndemnători și călăuzitori, ca nu cumva, sprijinindu-se numai pe puterile ingeniozității lor, să se abată fără chibzuință de la calea adevărului pe drumul necredincioșilor. Să-și amintească faptul că Dumnezeu este călăuză a înțelepciunii și îndreptător al celor înțelepți și că nu se poate întâmpla să învățăm fără Dumnezeu pe Dumnezeu, Care, prin cuvânt, îi învață pe oameni să-L cunoască pe Dumnezeu. Este al omului mândru, sau mai degrabă nesăbuit, să cerceteze cu cântare omenească misterele credinței, care întrec orice simț, și să se încreadă în rațiunea minții noastre, care, prin condiția naturii omenești, este slabă și neputincioasă.

Iar ca toate acestea să se împlinească în chip prielnic și fericit, preaiubiții Noștri fii în Cristos, bărbații principi, să sprijine cu ajutorul și autoritatea lor, pe care să socotească că le-a fost dată nu numai pentru cârmuirea lumii, ci mai ales pentru apărarea Bisericii. Să bage bine de seamă că, pentru domnia și liniștea lor, se lucrează tot ceea ce se lucrează pentru mântuirea Bisericii; ba chiar să-și închipuie că pricina credinței trebuie prețuită mai mult decât pricina regatului și să cumpănească bine că este lucru mare pentru ei, zicem împreună cu sfântul Leon pontiful, „dacă diademei lor i se adaugă din mâna Domnului și cununa credinței”. Puși ca niște părinți și tutori ai popoarelor, le vor aduce adevărata, statornica și îmbelșugata pace și liniște dacă își vor pune mai ales grija ca religia și evlavia către Dumnezeu să rămână nevatămate, către Acela care are scris pe coapsa Sa: „Împăratul împăraților și Domnul domnilor”.

Dar, pentru ca toate acestea să se întâmple cu noroc și cu fericire, să ridicăm ochii și mâinile către Preasfânta Fecioară Maria, care singură a nimicit toate ereziile și care este cea mai mare nădejde a Noastră, ba chiar întregul temei al speranței Noastre; ea însăși, prin ocrotirea sa, în această mare nevoie a turmei Domnului, să implore pentru strădaniile, sfaturile și lucrările Noastre cele mai bune roade. Aceasta să cerem și de la prințul apostolilor Petru și de la împreună-apostolul său Paul, cu rugăminte smerită, ca voi toți să stați ca un zid, ca să nu se pună altă temelie afară de aceea care este pusă. În această nădejde mângâietoare, încrezându-ne, credem că autorul și desăvârșitorul credinței, Isus Cristos, ne va mângâia în cele din urmă pe noi toți în necazurile care ne-au aflat peste măsură; și, ca arvună a ajutorului ceresc, vă împărtășim cu dragoste Binecuvântarea Apostolică vouă, venerabili frați, și oilor încredințate grijii voastre.

Dat la Roma, la Sfânta Maria cea Mare, în ziua a optsprezecea înainte de calendele lui septembrie, în ziua solemnă a Adormirii aceleiași Fericite Fecioare Maria, în anul Întrupării Domnului o mie opt sute treizeci și doi, al doilea al pontificatului Nostru.