A SFINȚIEI SALE PAPA PIU AL X-LEA
DESPRE SARCINA DE SUVERAN PONTIF

Către Patriarhi, Primați, Arhiepiscopi, Episcopi și ceilalți Ordinari aflați în pace și în comuniune cu Scaunul Apostolic.

Venerabili Frați, sănătate și binecuvântare apostolică.

În clipa în care vă adresăm pentru întâia oară cuvântul de pe acest scaun apostolic, pe care am fost ridicați printr-un sfat nepătruns al lui Dumnezeu, este de prisos să vă amintim cu câte lacrimi și cu câte rugăciuni fierbinți ne-am străduit să îndepărtăm de la Noi sarcina atât de grea a Pontificatului suprem. Ni se pare că, în ciuda nepotrivirii meritelor, putem face ale Noastre plângerile Sfântului Anselm, atunci când, împotriva împotrivirilor și repugnărilor sale, s-a văzut silit să primească cinstea episcopatului.

Mărturiile de tristețe pe care el le-a dat atunci le putem aduce și Noi, pentru a arăta în ce dispoziții ale sufletului și ale voinței am primit misiunea atât de înfricoșătoare de păstor al turmei lui Isus Cristos. „Lacrimile ochilor mei îmi sunt martor”, scria el (1), „precum și strigătele, ba, ca să spun așa, răcnetele pe care le scotea inima mea în adânca ei neliniște. Ele au fost astfel încât nu-mi amintesc să fi lăsat să-mi scape altele asemenea în vreo durere, înainte de ziua în care această nenorocire a arhiepiscopatului de Canterbury a căzut asupra mea. Nu puteau să nu o știe cei care, în ziua aceea, mi-au văzut de aproape chipul. Mai asemănător unui cadavru decât unui om viu, eram palid de spaimă și de durere. La această alegere, sau mai curând la această silnicie, am rezistat până acum, spun adevărul, pe cât mi-a fost cu putință. Dar acum, fie că vreau fie că nu vreau, sunt silit să recunosc din ce în ce mai limpede că planurile lui Dumnezeu sunt împotriva strădaniilor mele, astfel încât nu-mi mai rămâne niciun mijloc de a le scăpa. Biruit mai puțin de silnicia oamenilor decât de cea a lui Dumnezeu, împotriva Căruia nicio prudență nu poate avea câștig, după ce am făcut tot ce mi-a stat în putere ca acest potir să se depărteze de mine fără să-l beau, nu văd altă hotărâre de luat decât aceea de a renunța la simțirea mea proprie, la voința mea, și de a mă lăsa cu totul în judecata și în voința lui Dumnezeu.”

Cu adevărat, nici Noi nu duceam lipsă de motive numeroase și serioase pentru a ne sustrage poverii. Fără a mai pomeni că, din pricina micimii Noastre, nu puteam nicidecum să ne socotim vrednici de onorurile Pontificatului, cum să nu ne simțim adânc mișcați văzându-ne aleși să-i urmăm aceluia care, vreme de douăzeci și șase de ani, sau aproape, cârmuind Biserica cu o înțelepciune desăvârșită, a arătat o asemenea tărie a minții și virtuți atât de însemnate, încât s-a impus admirației chiar și a adversarilor și, prin strălucirea lucrărilor sale, și-a făcut amintirea nemuritoare?

Pe lângă aceasta, și trecând sub tăcere multe alte motive, eram cuprinși de o anumită teamă când priveam starea funestă a omenirii în ceasul de față. Se poate oare să nu se vadă boala atât de adâncă și atât de gravă care, acum mai mult decât în trecut, lucrează în societatea omenească și care, agravându-se din zi în zi și rosând-o până la măduvă, o trage spre pieire? Această boală, venerabili Frați, o cunoașteți: este, față de Dumnezeu, părăsirea și apostazia; și nimic, fără îndoială, nu duce mai sigur la ruină, după cuvântul profetului: „Iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri” (2). În fața unui rău atât de mare, înțelegeam că ne revine, în virtutea sarcinii pontificale încredințate Nouă, să aducem leac; socoteam că Nouă ni se adresează porunca lui Dumnezeu: „Iată, astăzi te pun peste neamuri și peste împărății, ca să smulgi și să dărâmi, să zidești și să sădești” (3); dar, pe deplin conștienți de slăbiciunea Noastră, ne temeam să luăm asupra Noastră o lucrare plină de atâtea greutăți și care totuși nu îngăduie amânări.

Totuși, de vreme ce a binevoit Dumnezeu să ridice micimea Noastră la această plinătate de putere, ne luăm curaj din Acela care ne întărește; și, punând mâna la lucru sprijiniți de tăria dumnezeiască, declarăm că scopul Nostru unic în exercitarea Pontificatului suprem este „a restaura toate în Cristos” (4), pentru ca „Cristos să fie totul și în toți” (5).

Se vor găsi, fără îndoială, unii care, măsurând lucrurile dumnezeiești cu măsura scurtă a lucrurilor omenești, vor căuta să pătrundă gândurile Noastre lăuntrice și să le întoarcă spre vederile lor pământești și spre interese de partid. Ca să curmăm de la început aceste încercări zadarnice, afirmăm cu toată adevărătatea că nu voim să fim și că, cu ajutorul dumnezeiesc, nu vom fi nimic altceva, în mijlocul societăților omenești, decât slujitorul lui Dumnezeu, Care ne-a îmbrăcat cu autoritatea Sa.

Interesele Lui sunt interesele Noastre; a le consacra puterile și viața Noastră, aceasta este hotărârea Noastră neclintită. De aceea, dacă ni s-ar cere o deviză care să tălmăcească însuși fondul sufletului Nostru, nu vom da niciodată alta decât aceasta: a restaura toate în Cristos.

Voind, așadar, să începem și să urmărim această mare lucrare, venerabili Frați, ceea ce ne sporește râvna este încredințarea că veți fi pentru Noi ajutoare viteze. Dacă ne-am îndoi de aceasta, am părea că vă socotim, și pe nedrept, prost informați sau nepăsători în fața războiului nelegiuit care a fost ridicat și care se poartă aproape pretutindeni împotriva lui Dumnezeu. În zilele noastre, este prea adevărat că „neamurile s-au răzvrătit și popoarele au cugetat planuri nebunești” (6) împotriva Ziditorului lor; și aproape comun a devenit strigătul vrăjmașilor Săi: „Depărtați-vă de noi” (7). De aici, la cei mai mulți, lepădarea cu totul a oricărui respect față de Dumnezeu. De aici obiceiuri de viață, atât private cât și publice, în care nu se ține seama de suveranitatea Sa. Mai mult încă, nu este strădanie, nici vicleșug care să nu fie pus în lucrare pentru a-i șterge cu totul amintirea și până și noțiunea.

Cine cumpănește acestea are dreptul să se teamă că o asemenea pervertire a minților nu este începutul relelor vestite pentru sfârșitul vremurilor și, ca să spunem așa, atingerea lor de pământ; și că, într-adevăr, „fiul pierzării” despre care vorbește Apostolul (8) nu și-a făcut deja venirea între noi. Atât de mare este îndrăzneala și atât de mare turbarea cu care se aruncă pretutindeni asupra religiei: se lovesc dogmele credinței, se tinde cu o stăruință încăpățânată să se nimicească orice raport al omului cu Dumnezeirea! Dimpotrivă, și acesta este, după cuvântul aceluiași Apostol, semnul propriu al Antihristului, omul, cu o cutezanță fără nume, a uzurpat locul Creatorului, înălțându-se „mai presus de tot ce poartă numele de Dumnezeu”. Și aceasta până într-atât încât, neputând stinge cu totul în sine noțiunea de Dumnezeu, scutură totuși jugul măreției Sale și își închină sieși lumea văzută ca un templu, în care pretinde să primească adorările semenilor săi. „Șade în templul lui Dumnezeu, arătându-se ca și cum ar fi el însuși Dumnezeu” (9).

Care va fi ieșirea acestei lupte pornite împotriva lui Dumnezeu de către muritori slabi, niciun spirit sănătos nu poate pune la îndoială. Omului îi este îngăduit, dacă voiește să abuzeze de libertatea sa, să violeze drepturile și autoritatea supremă a Creatorului; însă Creatorului îi rămâne întotdeauna biruința. Și nici aceasta nu este încă de ajuns: ruina atârnă cu atât mai aproape asupra omului tocmai atunci când el se ridică mai îndrăzneț în nădejdea triumfului. Dumnezeu Însuși ne avertizează de aceasta în Sfintele Scripturi. „El închide ochii”, spun ele, „asupra păcatelor oamenilor” (10), ca și cum ar uita puterea și maiestatea Sa; însă curând, după această părută retragere, „se trezește ca un om a cărui beție i-a sporit puterea” (11), „sfărâmă capul vrăjmașilor Săi” (12), pentru ca toți să știe că „Împăratul întregului pământ este Dumnezeu” (13) și „ca popoarele să înțeleagă că nu sunt decât oameni” (14).

Toate acestea, venerabili Frați, le ținem cu o credință sigură și le așteptăm. Dar această încredere nu ne scutește, în ceea ce depinde de noi, de a grăbi lucrarea dumnezeiască, nu numai prin rugăciune stăruitoare: „Ridică-Te, Doamne, și nu îngădui omului să se fălească cu puterea sa” (15), ci încă, și aceasta este lucrul cel mai de seamă, prin cuvânt și prin fapte, pe față, revendicând și afirmând pentru Dumnezeu plinătatea stăpânirii Sale asupra oamenilor și asupra oricărei făpturi, astfel încât drepturile Lui și puterea Lui de a porunci să fie recunoscute de toți cu venerație și respectate în faptă.

A împlini aceste datorii nu înseamnă numai a asculta de legile naturii, ci și a lucra spre folosul neamului omenesc. Cine ar putea, într-adevăr, venerabili Frați, să nu simtă sufletul cuprins de frică și de tristețe văzând că cei mai mulți oameni, în vreme ce se slăvesc, pe de altă parte și pe drept, progresele civilizației, se aruncă unii asupra altora cu o asemenea înverșunare încât ai zice că este o luptă a tuturor împotriva tuturor? Fără îndoială, dorința păcii este în toate inimile și nu este nimeni care să nu o cheme din toată voința; însă pacea, nebun cine o caută în afara lui Dumnezeu, căci a izgoni pe Dumnezeu înseamnă a alunga dreptatea; și, dacă dreptatea este îndepărtată, orice nădejde de pace devine o himeră. „Pacea este lucrarea dreptății” (16). Sunt, și în număr mare, nu o ignorăm, oameni care, mânați de iubirea păcii, adică a liniștii ordinii, se asociază și se grupează pentru a forma ceea ce numesc partidul ordinii. Vai! nădejdi deșarte, osteneli pierdute! De partide ale ordinii în stare să restabilească liniștea în mijlocul tulburării lucrurilor nu există decât unul: partidul lui Dumnezeu. Așadar pe acela trebuie să-l promovăm; la acela trebuie să aducem cât mai mulți adepți, dacă avem cu adevărat la inimă siguranța publică.

Totuși, venerabili Frați, această întoarcere a neamurilor la respectul maiestății și suveranității dumnezeiești, oricâte strădanii am face de altfel pentru a o realiza, nu va veni decât prin Isus Cristos. Apostolul ne avertizează, într-adevăr, că „nimeni nu poate pune altă temelie decât aceea care a fost pusă și care este Cristos Isus” (17). El singur este „pe care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume” (18), „strălucirea Tatălui și chipul ființei Sale” (19), Dumnezeu adevărat și om adevărat, fără de care nimeni nu poate cunoaște pe Dumnezeu așa cum se cuvine, căci „nimeni nu a cunoscut pe Tatăl decât Fiul și acela căruia Fiul va voi să i-L descopere” (20).

De unde urmează că a restaura toate în Cristos și a readuce oamenii la ascultarea dumnezeiască este unul și același lucru. Și de aceea scopul către care trebuie să convergă toate strădaniile noastre este să readucem neamul omenesc sub stăpânirea lui Cristos. Odată aceasta făcut, omul va fi, prin aceasta însăși, readus la Dumnezeu. Nu la un Dumnezeu inert și nepăsător de lucrurile omenești, așa cum și l-au plăsmuit materialiştii în visările lor nebunești, ci la un Dumnezeu viu și adevărat, în trei persoane în unitatea naturii, Autor al lumii, întinzând asupra tuturor lucrurilor providența Sa infinită, în fine, Legiuitor preadrept, Care pedepsește pe vinovați și răsplătește virtuțile.

Iar care este calea ce ne dă acces la Isus Cristos? Este înaintea ochilor noștri: Biserica. Sfântul Ioan Gură de Aur o spune pe drept: „Biserica este nădejdea ta, Biserica este mântuirea ta, Biserica este refugiu tău” (21).

Pentru aceasta a întemeiat-o Cristos, după ce a dobândit-o cu prețul sângelui Său; pentru aceasta i-a încredințat doctrina Sa și preceptele legii Sale, dăruindu-i în același timp comorile harului dumnezeiesc pentru sfințirea și mântuirea oamenilor.

Iată, deci, venerabili Frați, ce lucrare ne este încredințată Nouă și vouă. Este vorba de a readuce societățile omenești, rătăcite departe de înțelepciunea lui Cristos, la ascultarea de Biserică; Biserica, la rândul ei, le va supune lui Cristos, iar Cristos lui Dumnezeu. Și dacă ni se va da, prin harul dumnezeiesc, să împlinim această lucrare, vom avea bucuria de a vedea nelegiuirea făcând loc dreptății, și vom fi fericiți să auzim „un glas mare zicând din cer: Acum este mântuirea și tăria și împărăția Dumnezeului nostru și puterea Cristosului Său” (22).

Dar, pentru ca rezultatul să răspundă dorințelor Noastre, trebuie, prin toate mijloacele și cu prețul tuturor strădaniilor, să smulgem cu totul această nelegiuire monstruoasă și detestabilă proprie timpului în care trăim și prin care omul se pune în locul lui Dumnezeu; să restabilim în vechea lor demnitate legile preasfinte și sfaturile Evangheliei; să proclamăm cu glas tare adevărurile învățate de Biserică despre sfințenia căsătoriei, despre educația copilăriei, despre posesia și folosirea bunurilor vremelnice, despre îndatoririle celor ce administrează lucrul public; să restabilim, în fine, dreapta cumpănă între diferitele clase ale societății după legile și rânduielile creștine.

Acestea sunt principiile pe care, spre a asculta de voința dumnezeiască, ne propunem să le aplicăm în tot cursul Pontificatului Nostru și cu toată energia sufletului Nostru.

Rolul vostru, venerabili Frați, va fi să ne sprijiniți prin sfințenia voastră, prin știința, prin experiența voastră, și mai ales prin râvna pentru slava lui Dumnezeu, „neurmărind nimic altceva decât a forma în toți pe Isus Cristos” (23).

Ce mijloace se cuvine a folosi pentru a atinge un scop atât de înalt? Pare de prisos să le arătăm, atât de lesne se înfățișează de la sine minții. Să fie întâile voastre griji a forma pe Cristos în aceia care, prin datoria vocației lor, sunt rânduiți să-l formeze în ceilalți. Vorbim despre preoți, venerabili Frați. Căci toți cei cinstiți cu preoția trebuie să știe că au, între popoarele cu care trăiesc, aceeași misiune pe care Paul mărturisea că a primit-o atunci când rostea acele cuvinte pline de iubire: „Copiii mei, pe care iarăși vă nasc până ce Cristos se va plămădi în voi” (24). Dar cum vor putea împlini o asemenea datorie, dacă nu sunt mai întâi ei înșiși îmbrăcați cu Cristos? și îmbrăcați până la a putea spune cu Apostolul: „Trăiesc eu, dar nu eu, ci Cristos trăiește în mine” (25). „Pentru mine, Cristos este viața” (26). De aceea, deși toți credincioșii trebuie să tindă către „starea omului desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Cristos” (27), această obligație îi privește în chip principal pe acela care exercită slujirea preoțească. Pentru aceasta este numit un alt Cristos; nu numai pentru că participă la puterea lui Isus Cristos, ci pentru că trebuie să-i imite lucrările și, astfel, să reproducă în sine chipul Lui.

Dacă acestea sunt astfel, venerabili Frați, cât de mare nu trebuie să fie grija voastră pentru a forma clerul în sfințenie! Nicio altă treabă nu trebuie să i se pună înainte. Și urmează că partea cea mai bună și cea mai de seamă a râvnei voastre trebuie să se îndrepte către Seminariile voastre, pentru a introduce acolo o asemenea rânduială și a le asigura o asemenea cârmuire încât să se vadă înflorind împreună, una lângă alta, curăția învățăturii și sfințenia moravurilor. Faceți din Seminar desfătarea inimii voastre și nu neglijați nimic din ceea ce Conciliul din Trento a prescris, în înalta sa înțelepciune, pentru a garanta prosperitatea acestei instituții. Când va veni vremea de a înainta pe tinerii candidați la sfintele Ordine, ah, să nu uitați ceea ce scria Sfântul Paul lui Timotei: „Să nu-ți pui mâinile în grabă peste nimeni” (28), fiind bine încredințați că, de cele mai multe ori, asemenea vor fi cei pe care îi primiți în preoție, asemenea vor fi mai târziu și credincioșii încredințați grijii lor. Să nu priviți, așadar, niciun interes particular, de orice fel ar fi; ci să aveți numai înaintea ochilor pe Dumnezeu, Biserica și fericirea veșnică a sufletelor, pentru a evita, după cum ne avertizează Apostolul, „a lua parte la păcatele altora” (29).

De altminteri, noii preoți care ies din Seminar să nu scape de aceea grijă a râvnei voastre. Îi rugăm, din adâncul inimii Noastre, să-i strângeți adesea la piept; să-i încălziți, să-i aprindeți, ca să nu mai tânjească decât după Dumnezeu și după cucerirea sufletelor. Iar Noi, venerabili Frați, vom veghea cu cea mai mare grijă ca membrii clerului să nu se lase prinși în uneltirile viclene ale unei anumite științe noi care se împodobește cu masca adevărului și în care nu se respiră mireasma lui Isus Cristos; o știință mincinoasă care, sub acoperirea unor argumente amăgitoare și perfide, se silește să deschidă drum erorilor raționalismului sau semi-raționalismului și împotriva căreia Apostolul îl avertiza încă pe iubitul său Timotei când îi scria: „Păzește depozitul, ferindu-te de noutățile profane ale vorbirii, precum și de împotrivirile unei științe mincinoase, ale cărei făgăduințe i-au făcut pe unii să se abată de la credință” (30). Nu înseamnă prin aceasta că nu socotim vrednici de laudă pe acei tineri preoți care se dăruiesc unor studii folositoare în toate ramurile științei și se pregătesc astfel să apere mai bine adevărul și să respingă mai biruitor calomniile vrăjmașilor credinței. Totuși, nu putem ascunde, ba chiar declarăm foarte deschis, că preferințele Noastre sunt și vor fi întotdeauna pentru aceia care, fără a neglija științele bisericești și profane, se dăruiesc mai ales binelui sufletelor în exercitarea diferitelor slujiri care se cuvin preotului însuflețit de râvnă pentru cinstea dumnezeiască.

„O mare tristețe și o durere necurmată este pentru inima Noastră” (31) să vedem că se poate aplica zilelor noastre această plângere a lui Ieremia: „Copiii au cerut pâine și nu era nimeni să le-o frângă” (32). Nu lipsesc, într-adevăr, în cler, unii care, cedând gusturilor personale, își cheltuiesc activitatea în lucruri de o utilitate mai degrabă aparentă decât reală; în timp ce, poate, mai puțini sunt aceia care, după pilda lui Cristos, își însușesc cuvintele Profetului: „Duhul Domnului m-a uns, m-a trimis să binevestesc săracilor, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor izbăvirea și orbilor lumină” (33). Și totuși, nimănui nu-i scapă că, de vreme ce omul are drept călăuză rațiunea și libertatea, mijlocul principal de a reda lui Dumnezeu stăpânirea asupra sufletelor este învățătura religioasă.

Câți sunt potrivnici lui Isus Cristos, urăsc Biserica și Evanghelia, mai mult din ignoranță decât din răutate, și despre care s-ar putea spune: „Hulesc ceea ce nu cunosc” (34)! Stare de suflet care se vede nu numai în popor și în clasele cele mai umile, pe care însăși condiția lor le face mai accesibile erorii, ci și în clasele înalte și chiar la aceia care, de altfel, au o instrucție neobișnuită. De aici, la mulți, slăbirea credinței; căci nu trebuie să admitem că progresele științei o înăbușă; ci mai degrabă ignoranța: astfel încât acolo unde ignoranța este mai mare, acolo și necredința face ravagii mai mari. De aceea Cristos a dat apostolilor această poruncă: „Mergeți și învățați toate neamurile” (35).

Dar, pentru ca această râvnă de a învăța să dea roadele așteptate și să slujească la a forma în toți pe Cristos, nimic nu este mai eficace decât caritatea; să săpăm aceasta adânc în amintire, o, venerabili Frați, „căci Domnul nu este în tulburare” (36). În zadar s-ar nădăjdui a atrage sufletele la Dumnezeu printr-o râvnă amestecată cu amărăciune; a mustra cu asprime erorile și a dojeni cu asprime viciile pricinuiește foarte adesea mai multă pagubă decât folos. Este adevărat că Apostolul, îndemnându-l pe Timotei, îi spunea: „Învinovățește, roagă, mustră”, dar adăuga: „cu toată răbdarea” (37). Nimic nu este mai conform cu exemplele pe care Isus Cristos ni le-a lăsat.

El ne adresează această chemare: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni” (38). Și, în gândul Său, acești neputincioși și apăsați nu erau alții decât robii erorii și ai păcatului. Ce blândețe, într-adevăr, în acest Învățător dumnezeiesc! Ce gingășie, ce compătimire față de toți nenorociții! Inima Sa dumnezeiască este zugrăvită minunat de Isaia în acești termeni: „Voi pune peste El duhul Meu; nu se va certa și nu-și va ridica glasul; nu va frânge trestia ruptă și nu va stinge fitilul ce mai fumegă” (39).

Această caritate răbdătoare și binevoitoare (40) trebuie să meargă înaintea acelorași care sunt potrivnicii și prigonitorii noștri. „Ne blestemă”, spunea Sfântul Paul, „și noi binecuvântăm; ne prigonesc și noi răbdăm; ne hulesc și noi ne rugăm” (41). Poate, la urma urmelor, ei se arată mai răi decât sunt. Contactul cu alții, prejudecățile, influența doctrinelor și a exemplelor, în sfârșit respectul omenesc, sfetnic funest, i-au angajat în tabăra nelegiuirii; dar, în adânc, voința lor nu este atât de stricată pe cât se străduiesc să lase să se creadă. Pentru ce să nu nădăjduim că flacăra carității va risipi în cele din urmă întunericul sufletului lor și va face să domnească acolo, împreună cu lumina, pacea lui Dumnezeu? De multe ori, poate, rodul ostenelii noastre se va lăsa așteptat; dar caritatea nu obosește, fiind încredințată că Dumnezeu măsoară răsplățile nu după rezultate, ci după bunăvoință.

Totuși, venerabili Frați, nicidecum nu este gândul Nostru ca, în această lucrare atât de anevoioasă a înnoirii popoarelor prin Cristos, voi și clerul vostru să rămâneți fără ajutoare. Știm că Dumnezeu a încredințat fiecăruia grija aproapelui său (42). Prin urmare, nu numai cei înzestrați cu preoția, ci toți credincioșii fără excepție trebuie să se dăruiască intereselor lui Dumnezeu și ale sufletelor: nu, desigur, fiecare după propriile vederi și înclinații, ci totdeauna sub conducerea și după voința episcopilor; căci dreptul de a porunci, de a învăța, de a conduce nu aparține în Biserică nimănui altuia decât vouă, „puși de Duhul Sfânt să păstoriți Biserica lui Dumnezeu” (43).

A se asocia catolicii între ei pentru scopuri felurite, dar totdeauna spre binele religiei, este un lucru care, de mult, a meritat aprobarea și binecuvântările predecesorilor Noștri. Nici Noi nu șovăim să lăudăm o lucrare atât de frumoasă și dorim cu ardoare ca ea să se răspândească și să înflorească pretutindeni, în orașe ca și în sate. Dar, în același timp, voim ca aceste asociații să aibă ca întâi și principal scop ca cei ce se înscriu în ele să împlinească cu credincioșie îndatoririle vieții creștine. Puțin folosește, în adevăr, a agita cu finețe multe chestiuni și a diserta cu elocvență despre drepturi și îndatoriri, dacă toate acestea nu duc la faptă.

Fapta, iată ceea ce cer vremurile de acum; dar o faptă care să se îndrepte fără șovăire către păzirea integrală și scrupuloasă a legilor dumnezeiești și a rânduielilor Bisericii, către mărturisirea deschisă și curajoasă a religiei, către exercitarea carității în toate formele ei, fără nicio întoarcere spre sine ori spre avantajele pământești. Exemple strălucite de acest fel, date de atâția ostași ai lui Cristos, vor zgudui și vor atrage sufletele mai repede decât mulțimea cuvintelor și finețea discuțiilor; și se vor vedea, fără îndoială, mulțimi de oameni călcând în picioare respectul omenesc, scăpând de orice prejudecată și de orice șovăire, lipindu-se de Cristos și promovând la rândul lor cunoașterea și iubirea Lui, chezășie a fericirii adevărate și statornice.

Cu adevărat, în ziua în care, în fiecare cetate, în fiecare târg, legea Domnului va fi păzită cu grijă, lucrurile sfinte vor fi înconjurate de respect, sacramentele vor fi frecventate, într-un cuvânt, tot ceea ce alcătuiește viața creștină va fi readus la cinste, nu va mai lipsi nimic, venerabili Frați, ca să contemplăm restaurarea tuturor lucrurilor în Cristos. Și să nu se strige că toate acestea privesc numai dobândirea bunurilor veșnice; interesele vremelnice și prosperitatea publică vor fi și ele atinse foarte fericit.

Căci, după ce aceste roade vor fi dobândite, nobilii și bogații vor ști să fie drepți și milostivi față de cei mici, iar aceștia vor purta cu pace și răbdare lipsurile stării lor mai puțin îndestulate; cetățenii vor asculta nu de bunul plac, ci de legi; toți vor socoti ca datorie respectul și iubirea față de cei ce cârmuiesc, „a căror putere nu vine decât de la Dumnezeu” (44).

Mai mult încă: atunci va fi limpede tuturor că Biserica, așa cum a fost instituită de Isus Cristos, trebuie să se bucure de o libertate deplină și întreagă și să nu fie supusă niciunei stăpâniri omenești; și că Noi înșine, revendicând această libertate, nu numai că apărăm drepturile sacre ale religiei, ci purtăm grijă și de binele comun și de siguranța popoarelor: „evlavia este folositoare la toate” (45), iar acolo unde ea domnește „poporul stă cu adevărat în plinătatea păcii” (46).

Dumnezeu, „bogat în milostivire” (47), să grăbească în bunătatea Sa această înnoire a neamului omenesc în Isus Cristos, de vreme ce nu este lucrare „nici a celui ce voiește, nici a celui ce aleargă, ci a Dumnezeului îndurărilor” (48). Și noi toți, venerabili Frați, să-I cerem acest har „în duh de smerenie” (49), printr-o rugăciune stăruitoare și necontenită, sprijinită pe meritele lui Isus Cristos. Să alergăm, de asemenea, la mijlocirea atotputernică a Maicii dumnezeiești. Iar pentru a o dobândi mai din belșug, luând prilej de această zi în care vă adresăm aceste Scrisori și care a fost rânduită pentru a serba Sfântul Rozariu, întărim toate rânduielile prin care Predecesorul Nostru a consacrat luna octombrie Preasfintei Fecioare și a prescris, în toate bisericile, recitarea publică a Rozariului. Vă îndemnăm, pe lângă aceasta, să luați ca mijlocitori și pe prea curatul Soț al Mariei, ocrotitor al Bisericii catolice, precum și pe principii apostolilor, Sfinții Petru și Pavel.

Pentru ca toate acestea să se împlinească după dorințele Noastre și ca toate ostenelile voastre să fie încununate de succes, chemăm asupra voastră, din belșug, darurile harului dumnezeiesc. Și, ca mărturie a gingășiei carității cu care vă îmbrățișăm, pe voi și pe toți credincioșii încredințați grijii voastre de Providența dumnezeiască, vă dăm din inimă, în Domnul, venerabili Frați, vouă, precum și clerului și poporului vostru, binecuvântarea apostolică.

Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, la 4 octombrie al anului 1903, în primul an al Pontificatului Nostru.

NOTE

(1) Epp. l. III, ep. 1.
(2) Ps. LXXII, 27.
(3) Ierem. I, 10.
(4) Efes. I, 10.
(5) Colos. III, 11.
(6) Ps. II, 1.
(7) Iov XXI, 14.
(8) II Tes. II, 3.
(9) II Tes. II, 2.
(10) Înț. XI, 24.
(11) Ps. LXXVII, 65.
(12) Ib. LXVII, 22.
(13) Ps. XLVI, 8.
(14) Ib. IX, 20.
(15) Ib. IX, 19.
(16) Is. XXXII, 17.
(17) I Cor. III, 11.
(18) Ioan X, 36.
(19) Evr. I, 3.
(20) Mat. XI, 27.
(21) Omilia „De capto Eutropio”, n. 6.
(22) Apoc. XII, 10.
(23) Gal. IV, 19.
(24) Gal. IV, 19.
(25) Gal. II, 20.
(26) Fil. I, 21.
(27) Efes. IV, 13.
(28) I Tim. V, 22.
(29) Ibidem.
(30) Ib., VI, 20 ș.u.
(31) Rom. IX, 2.
(32) Plâng. IV, 4.
(33) Luc. IV, 18-19.
(34) Iuda 10.
(35) Mat. XXVIII, 19.
(36) III Reg. XIX, 11.
(37) II Tim. IV, 2.
(38) Mat. XI, 28.
(39) Is. XLII, 1 ș.u.
(40) I Cor. XIII, 4.
(41) I Cor. IV, 12.
(42) Eccli. XVII, 12.
(43) Fapt. XX, 28.
(44) Rom. XIII, 1.
(45) I Tim. IV, 8.
(46) Is. XXXII, 18.
(47) Efes. II, 4.
(48) Rom. IX, 16.
(49) Dan. III, 39.