CĂTRE VENERABILII FRAȚI, PATRIARHI, PRIMAȚI, ARHIEPISCOPI, EPISCOPI ȘI CEILALȚI ORDINARI AI LOCURILOR, CARE SE AFLĂ ÎN PACE ȘI COMUNIUNE CU SCAUNUL APOSTOLIC, PRECUM ȘI CĂTRE TOȚI CREDINCIOȘII DIN ÎNTREAGA LUME CATOLICĂ:

VENERABILI FRAȚI,
PREAIUBIȚI FII, SĂNĂTATE ȘI BINECUVÂNTARE APOSTOLICĂ.

Exercitând pe pământ slujirea acelui Învățător divin, care, deși îmbrățișa întreaga familie a oamenilor, chiar și din pricina greșelilor celor nevrednici, cu iubirea Sa nesfârșită, totuși a urmărit cu o afecțiune mai tandră pe copii și a rostit acele cuvinte pline de iubire: „Lăsați copiii să vină la Mine” (1), și Noi, de asemenea, nu am lăsat să ne scape nici o ocazie care ni s-ar fi oferit de a arăta voința părintească prin care ne îndreptăm spre ei, urmărind mai ales ca să li se acorde îngrijiri stăruitoare și să li se transmită învățături potrivite care țin de educația creștină a tineretului. Astfel, aducând, ca și cum, glasul Învățătorului divin însuși, de mai multe ori, prin avertizare, îndemn și călăuzire, am rostit cuvinte mântuitoare atât în fața tinerilor și a dascălilor lor, cât și în fața mamelor și taților de familie, despre acele lucruri care privesc educația creștină, și aceasta cu acea grijă atentă care se cuvine Tatălui comun al tuturor, și cu acea stăruință, la timp și ne-la timp, proprie slujirii pastorale, potrivit cuvântului Apostolului: „Stăruiește la timp și ne-la timp; mustră, roagă, ceartă, în toată îndelunga răbdare și învățătură” (2); lucru pe care, de altfel, îl cer vremurile noastre, în care prea adesea trebuie să deplângem lipsa, la mulți, a unei judecăți limpezi și a unei drepte aprecieri chiar și asupra lucrurilor de cea mai mare însemnătate.

Însăși starea vremurilor noastre, însăși controversa școlară și pedagogică ce se agită în diferite regiuni, precum și acele dorințe pe care mulți dintre voi, venerabili frați, și dintre ai voștri ni le-au încredințat nu o dată cu încredere în această privință, precum și, după cum am spus, voința Noastră activă față de tineret, Ne îndeamnă să tratăm din nou și mai pe larg această chestiune, nu ca și cum am voi să cercetăm în întregime întinderea aproape nesfârșită a acestei învățături și a aplicării ei, ci pentru că dorim să explicăm pe scurt cel puțin principiile și temeiurile principale pe care ea se sprijină și să punem în lumină toate cele ce decurg din ele și țin de aplicarea practică. Și aceasta să fie pentru tineret, precum și pentru toți cei care, în virtutea slujirii lor, se ocupă de educația acestuia, ca un dar al Nostru, oferit cu o grijă cu totul deosebită, cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de când am primit slujirea preoțească.

Într-adevăr, niciodată, ca în timpurile noastre, nu s-a discutat atât de mult despre educație; de aceea, pretutindeni se află numeroși maeștri ai unor noi doctrine pedagogice, care născocesc și propun, prin expuneri, noi metode și căi prin care se laudă că pot dobândi acea educație mai ușoară și mai eficace, prin care oamenii viitoarelor vremuri să fie mai bine formați pentru a dobândi fericirea dorită pe pământ.

Cauza acestui fapt este că oamenii, creați de Dumnezeu și purtând chipul Său, și destinați a se bucura cândva de binele desăvârșit, pe măsură ce, din însăși abundența și progresul bunurilor pământești de astăzi, înțeleg mai ușor că bunurile exterioare nu pot aduce nici fericirea adevărată a individului, nici pe cea a societății, simt în mod mai viu impulsul, sădit în însăși natura lor de către Creator, de a dobândi o formă de viață mai înaltă și mai desăvârșită, pe care se străduiesc să o atingă mai ales prin ajutorul educației. Dar unii, insistând prea mult asupra sensului natural al cuvântului, încearcă să scoată această perfecțiune a vieții din însăși natura omului și să o realizeze numai prin puterile acesteia. În aceasta ei se înșală cu ușurință, întrucât nu își îndreaptă ochii și sufletul spre Dumnezeu, începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, ci se întorc spre ei înșiși, alipindu-se de lucrurile pământești și trecătoare; de unde urmează că vor fi neîncetat tulburați și agitați în suflet, până când își vor îndrepta mintea și strădania spre Dumnezeu, ca spre singura țintă a tuturor virtuților, după acea mare sentință a lui Augustin: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până când se odihnește în Tine” (3).

Prin urmare, este de cea mai mare importanță să nu se greșească în lucrurile care privesc educația, după cum nu trebuie să se rătăcească de la scopul suprem, către care orice operă de educație este în mod necesar îndreptată. Căci, întrucât orice metodă de educație urmărește formarea omului pe care acesta trebuie să o dobândească în această viață muritoare pentru a ajunge la scopul suprem care i-a fost rânduit de Creator, este limpede că nu poate exista o educație adevărată care să nu fie în întregime orientată spre acest scop ultim; astfel, în ordinea prezentă a lucrurilor, stabilită de providența lui Dumnezeu, după ce El însuși S-a revelat în Fiul Său Unul-Născut, care este singur „calea, adevărul și viața”, nu poate fi dată o educație deplină și desăvârșită decât aceea care se numește creștină. De aceea, este limpede că educația creștină este o chestiune de cea mai mare importanță, nu numai pentru fiecare om în parte, ci și pentru societatea domestică și civilă, a cărei putere și tărie își au izvorul în puterea și tăria celor din care ea este alcătuită ca din elemente. Și, din aceste principii pe care le-am atins până acum, reiese cu claritate cât de înaltă este, mai presus de toate celelalte, opera educației creștine, deoarece ea urmărește mai ales să procure tinerilor formați posesia binelui suprem, adică a lui Dumnezeu, și să aducă societății omenești cele mai mari foloase și avantaje, în măsura în care este cu putință pe pământ. Și aceasta o urmărește în modul cel mai eficace, întrucât cei care promovează o astfel de lucrare colaborează cu însuși Dumnezeu pentru sporirea mai mare a cetățenilor, atât în plan privat, cât și în plan public; căci educatorii modelează și mișcă sufletele tinerilor în așa fel încât le orientează într-un anumit fel întreg cursul vieții, după mărturia înțelepciunii divine: „Tânărul, după calea sa, chiar și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (4). Pe bună dreptate, așadar, a scris Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ce este mai mare decât a conduce sufletele, decât a forma moravurile tinerilor?” (5).

Dar nimic nu arată mai bine amploarea și demnitatea educației creștine, nimic nu evidențiază mai mult excelența ei supranaturală, decât acele cuvinte pline de iubire ale Domnului Hristos, prin care, considerând că acești copii Îi reprezintă propria Sa persoană, a afirmat: „Cine primește pe unul dintre acești copii în numele Meu, pe Mine Mă primește” (6).

Așadar, pentru ca în această lucrare de cea mai mare importanță nu numai să se evite erorile, ci și ca, cu ajutorul harului divin, să se pregătească drumul pentru un succes mai deplin, este cu totul necesar să se cunoască bine aceasta, și anume ce este educația creștină și pe ce principii se întemeiază: adică cui îi aparține misiunea de a educa și cine are nevoie de educație, care sunt, de asemenea, condițiile ce trebuie să intervină, și, în sfârșit, care este, potrivit ordinii lucrurilor stabilite de Dumnezeu cel preaprevăzător, natura proprie a educației creștine și scopul ei.

Misiunea educației nu aparține oamenilor luați în parte, ci, în chip necesar, societății. Trei însă sunt socotite societățile necesare, distincte între ele, dar, prin voința lui Dumnezeu, unite în chip armonios, cărora omul le este înscris încă de la naștere: două dintre acestea, anume societatea domestică și cea civilă, sunt de ordin natural; a treia, adică Biserica, este de ordin supranatural. Mai întâi stă societatea domestică, care, fiind întemeiată și rânduită de Dumnezeu Însuși pentru acest scop, și anume pentru a purta grija nașterii și educării copiilor, precede, prin însăși natura sa și, prin urmare, prin drepturile sale proprii, societatea civilă. Totuși, familia este o societate imperfectă, pentru că nu este înzestrată cu toate acele mijloace prin care să-și atingă în chip desăvârșit preanobilul ei scop; pe când comunitatea civilă, având la îndemâna sa toate cele necesare pentru scopul ce-i este propriu, adică pentru binele comun al acestei vieți pământești, este o societate necesară, deplină și perfectă în toate privințele; de aceea, ea este superioară societății domestice, care nu-și poate împlini în siguranță și în chip cuvenit menirea decât în societatea civilă. În sfârșit, a treia societate, în care oamenii, prin baia Botezului, intră în viața harului divin, este Biserica, societate supranaturală, ce cuprinde întreg neamul omenesc și care este desăvârșită în sine, întrucât are în sine toate cele necesare pentru atingerea scopului său, adică pentru mântuirea veșnică a oamenilor, și de aceea este supremă în ordinea sa.

De aici urmează că educația, care privește omul întreg, atât pe om ca persoană singulară, cât și ca părtaș al societății omenești, așezat fie în ordinea naturii, fie în cea a harului dumnezeiesc, aparține în chip proporționat acestor trei societăți necesare, potrivit scopului propriu al fiecăreia, după ordinea prezentă rânduită de Dumnezeu. Și, în primul rând, într-un mod mai înalt, ea aparține Bisericii, în virtutea unui dublu titlu de ordin supranatural, pe care Dumnezeu l-a conferit numai ei, și, prin urmare, cu un titlu în întregime superior și mai puternic decât orice alt titlu de ordin natural.

Temeiul dintâi al acestui drept se sprijină pe autoritatea supremă a magisteriului și pe misiunea pe care Însuși întemeietorul divin al Bisericii i le-a încredințat prin aceste cuvinte: „Dată-Mi-a fost toată puterea în cer și pe pământ. Mergând, așadar, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (7). Acestui magisteriu Hristos Domnul i-a dăruit imunitatea față de eroare, împreună cu porunca de a învăța pe toți doctrina Sa; de aceea, Biserica „a fost așezată de dumnezeiescul său Autor drept coloana și temelia adevărului, ca să învețe pe toți oamenii credința dumnezeiască, să păstreze întreg și nevătămat depozitul care i-a fost încredințat și să călăuzească și să formeze pe oameni, societățile lor și faptele lor, spre cinstea moravurilor și integritatea vieții, după norma doctrinei revelate” (8).

Al doilea temei al acestui drept izvorăște din acea misiune supranaturală de mamă, prin care Biserica, preacurata mireasă a lui Hristos, dăruiește oamenilor viața harului dumnezeiesc și o hrănește și o sporește prin sacramentele și poruncile sale. Pe bună dreptate, așadar, spune Sfântul Augustin: „Nu-l va avea pe Dumnezeu de Tată acela care nu va voi să aibă Biserica drept mamă” (9).

În toate acele lucruri în care se exercită misiunea sa de a educa, adică „în credință și în formarea moravurilor, Dumnezeu Însuși a făcut Biserica părtașă a magisteriului divin și, prin binefacerea Sa dumnezeiască, a făcut-o nesupusă rătăcirii; de aceea, ea este cea mai mare și mai sigură învățătoare a muritorilor și are în sine un drept inviolabil la libertatea magisteriului” (10). De aici urmează în chip necesar că Biserica, atât în ceea ce privește temeiul misiunii sale de a educa, cât și în exercițiul acesteia, nu este supusă nici unei puteri pământești, atât în acele lucruri care țin de propria sa misiune, cât și în cele care sunt necesare ori potrivite pentru împlinirea ei. De aceea, în ceea ce privește celelalte discipline și instituții omenești, care, prin ele însele, sunt de drept comun pentru toți, adică al fiecărui cetățean și al societății însăși, Biserica are facultatea, fără a fi supusă vreunei puteri, de a se folosi și de aceste discipline și mai ales de a judeca asupra lor, în măsura în care ele par să ajute sau să împiedice educația creștină. Și aceasta poate Biserica fie pentru că, fiind societate perfectă, este de sine stătătoare în alegerea și procurarea mijloacelor și ajutoarelor care slujesc scopului său, fie pentru că orice doctrină și orice instituție, precum și orice faptă omenească, depind în mod necesar de scopul ultim și, prin urmare, nu pot să nu fie supuse poruncilor legii divine, al cărei păzitor, interpret și învățător, cu totul ferit de eroare, este Biserica.

Același lucru l-a arătat limpede predecesorul Nostru de fericită amintire Pius al X-lea, prin această hotărâre limpede: „Orice ar face omul creștin, chiar și în ordinea lucrurilor pământești, nu-i este îngăduit să nesocotească bunurile care sunt mai presus de natură; dimpotrivă, trebuie să îndrepte toate, după prescripțiile înțelepciunii creștine, către binele suprem, ca spre ultimul scop; iar toate faptele sale, întrucât sunt bune sau rele în ordinea morală, adică întrucât sunt sau nu în acord cu legea naturală și dumnezeiască, sunt supuse judecății și jurisdicției Bisericii” (11).

Și este vrednic de luat aminte cât de limpede a înțeles și a exprimat acest capitol atât de grav al doctrinei catolice un bărbat dintre laici, atât de admirabil în scris, cât și de subtil și drept în cercetarea adevărului: „Învațătura despre moravuri, afirmă Biserica, îi aparține nu numai în parte, ci în întregime. Și niciodată ea nu a îndrăznit să susțină că oamenii care s-au desprins din sânul ei matern nu pot cunoaște nici un adevăr despre dreapta rânduire a vieții; dimpotrivă, o asemenea opinie, pe care nu puțini au adus-o înainte sub o aparență de adevăr, a condamnat-o în repetate rânduri. Însă ea mărturisește cu siguranță, așa cum a mărturisit și odinioară și cum va mărturisi și în viitor, că numai ea, întrucât este întemeiată de Hristos Isus și a primit de la Tatăl pe Duhul Sfânt trimis în numele Lui, posedă în mod direct și perpetuu tot adevărul în materie de moravuri, în care sunt cuprinse atât toate adevărurile particulare din această privință pe care oamenii le pot atinge numai prin rațiunea naturală, cât și acelea care alcătuiesc doctrina revelată de Dumnezeu sau pot fi deduse din ea” (12).

Așadar, literele, științele și artele, în măsura în care sunt necesare sau folositoare pentru educația creștină și pentru toată lucrarea sa în vederea mântuirii sufletelor, Biserica le promovează, întemeindu-și și susținându-și propriile școli și propriile institute, în care se predă orice disciplină și se deschide accesul la orice treaptă de învățătură (13). Nici însăși educația fizică, așa cum se numește, nu trebuie socotită străină de magisteriul său matern, de vreme ce și aceasta poate fie să folosească, fie să dăuneze educației creștine.

Și această lucrare a Bisericii în orice fel de cultură a sufletului, după cum este de cel mai mare folos familiilor și națiunilor, care, fără Hristos, se prăbușesc în pieire — după cum bine zice Hilariu: „Ce este pentru lume mai primejdios decât a nu-L fi primit pe Hristos?” (14) — tot astfel nu aduce nici o vătămare dreptei rânduieli civile a acestor lucruri; căci Biserica, fiind mamă preaprudente, nu numai că nu se împotrivește ca școlile și institutele pentru formarea laicilor să se conformeze, în fiecare națiune, prescripțiilor legitime ale cârmuitorilor, ci este gata în orice chip să intre în înțelegere cu aceiași cârmuitori și, dacă se ivește vreo dificultate, să o rezolve prin sfat comun.

Mai mult, Biserica are și dreptul, de care nu poate abdica, și datoria, pe care nu o poate părăsi, de a veghea asupra întregii educații ce se dă fiilor săi, adică credincioșilor, fie în instituții publice, fie private, nu numai în ceea ce privește doctrina religioasă predată acolo, ci și în ceea ce privește orice altă disciplină și orice rânduială, în măsura în care acestea au vreo legătură cu religia și cu preceptele moralei (15).

Iar prin exercitarea acestui drept, Biserica nu trebuie să pară că se amestecă pe nedrept în cele străine, ci, dimpotrivă, să fie socotită ca purtând, cu o providență maternă și deosebită, grijă ca fiii săi să fie păziți nevătămați de primejdia gravă de a sorbi orice otravă care ar putea strica integritatea doctrinei și sfințenia moravurilor. Iar această veghe a Bisericii, după cum nu poate aduce nici un neajuns adevărat, tot astfel nu poate să nu slujească în chip eficace bunei rânduieli și prosperității familiilor și Statului, întrucât ține departe de tineri acea ciumă care se abate mai ușor asupra vârstei fragede, neștiutoare și schimbătoare, și care pătrunde mai repede în însăși deprinderea de a trăi. Căci ori de câte ori lipsește o dreaptă formare religioasă și morală — după cum învață cu înțelepciune Leon al XIII-lea — „toată cultura sufletelor va fi nesănătoasă; tinerii neobișnuiți cu frica de Dumnezeu nu vor putea suporta nici o disciplină a unei vieți cinstite și, neîndrăznind vreodată să-și refuze poftele, vor fi ușor atrași spre tulburarea cetăților” (16).

Iar misiunea de a educa, care sălășluiește în Biserică, se întinde asupra tuturor popoarelor, fără nici o limită de loc ori de timp, potrivit poruncii lui Hristos: „învățați toate neamurile” (17), și nu poate fi în chip legitim nici atacată, nici împiedicată de vreo putere de pe pământ. Și mai întâi îi privește pe toți credincioșii creștini, de care ea însăși, ca mamă iubitoare, poartă o mare grijă și solicitudine. De aceea, spre folosul lor, de-a lungul veacurilor, a ridicat și a susținut un număr uriaș de școli și institute pentru predarea tuturor disciplinelor; căci — după cum am spus nu demult cu alt prilej — „în acel Ev Mediu mai îndepărtat, când erau atât de numeroase (unii au spus chiar că prea numeroase) mănăstirile, abațiile, templele, bisericile colegiale, capitlurile catedrale ori inferioare catedralelor, pe lângă fiecare dintre acestea nu lipsea o locuință școlară, un loc pentru formarea și educarea elevilor. La acestea adăugați toate Universitățile de studii, întemeiate pretutindeni sub auspiciile Scaunului Apostolic și ale Bisericii și așezate sub ocrotirea aceleiași Biserici. Căci un asemenea spectacol preafrumos — pe care astăzi îl vedem și mai bine, fiind sub ochii noștri și fiind, după cum o cer vremurile, și mai măreț — nu a lipsit din nici o epocă; iar cei care cunosc faptele și le compară între ele nu încetează să se mire cât a făcut Biserica în acest domeniu și în ce fel și-a împlinit misiunea încredințată ei de Dumnezeu de a forma societatea omenească potrivit vieții creștine, dobândind atâtea și atât de fericite roade și rezultate. Dar, dacă nimeni nu poate să nu se mire că Biserica, în nici un timp, n-a încetat să adune în jurul ei, pentru a-i educa potrivit datoriei sale, sute, mii și zeci de mii de elevi, nu mai puțin vrednic de uimire este tot ceea ce a făcut nu numai în educarea tinerilor, ci și în acea formare și învățătură care se numește cu adevărat și în chip propriu cultură. Căci, dacă au putut fi păstrate atâtea tezaure ale civilizației, ale umanității și ale literelor, aceasta trebuie atribuită atitudinii și hotărârii Bisericii, care, chiar și în vremurile cele mai îndepărtate și barbare, a făcut să strălucească atâta lumină în litere, în filosofie, în artă și mai ales în arhitectură” (18).

Și toate acestea a putut și le-a făcut Biserica tocmai pentru că misiunea educării, care i-a fost încredințată, îi cuprinde și pe necredincioși, de vreme ce pentru toți oamenii a fost rânduit acest scop: ca, intrând în Împărăția lui Dumnezeu, să dobândească mântuirea veșnică. Căci, după cum în vremurile noastre mii de școli sunt răspândite de misionarii catolici în toate regiunile încă lipsite de credință, de pe amândouă malurile Gangelui până la Fluviul Galben și la întinsele insule ale Oceanului, de la continentul african până în Patagonia australă și în Alaska cea înghețată, tot astfel, în veacurile trecute, Biserica, prin vestitorii săi ai Evangheliei, a format în viața creștină și în civilizație acele felurite neamuri din care se alcătuiesc astăzi națiunile creștine ale lumii civilizate.

Așadar, este lucru lămurit, atât în drept, cât și în fapt, că misiunea educației aparține în chip deosebit Bisericii și că nimeni, dacă are mintea liberă de păreri preconcepute, nu poate cugeta vreun motiv drept pentru care însăși lucrarea Bisericii să fie combătută ori împiedicată, de ale cărei binefaceri se bucură astăzi societatea omenească.

Și aceasta cu atât mai mult, cu cât acest drept deosebit al Bisericii nu numai că nu este în dezacord cu drepturile familiei și ale Statului, ci, dimpotrivă, este în deplină armonie și cu acestea, ba chiar și cu acea libertate justă care se află în fiecare cetățean în parte, în ceea ce privește știința, cercetarea ei prin rațiune și metodă, precum și orice cultură profană a spiritului. Căci, pentru a arăta fără întârziere cauza și izvorul unei asemenea armonii, ordinea supranaturală, pe care se întemeiază drepturile Bisericii, este atât de departe de a distruge sau a micșora ordinea naturală, căreia îi aparțin celelalte drepturi pe care le-am amintit, încât, dimpotrivă, o înalță și o desăvârșește; iar cele două ordini își dau una alteia ajutor și, ca să spunem așa, împlinire, potrivit firii și demnității fiecăreia, de vreme ce amândouă izvorăsc din Dumnezeu, care nu Se poate contrazice pe Sine: „Desăvârșite sunt lucrările lui Dumnezeu și toate căile Lui sunt judecăți” (19).

Acest lucru va apărea mai limpede dacă vom cerceta separat și mai îndeaproape misiunea de a educa ce aparține familiei și Statului.

Și, mai întâi, misiunea familiei se armonizează în chip minunat cu misiunea Bisericii, întrucât amândouă izvorăsc în chip foarte asemănător de la Dumnezeu. Căci lui Dumnezeu, în ordinea naturală, îi place să împărtășească familiei în chip nemijlocit fecunditatea, adică principiul vieții și, prin urmare, principiul educației pentru viață, împreună deodată cu autoritatea, care este principiul ordinii.

În această privință, Doctorul Angelic spune, cu limpezimea sa obișnuită în gândire și finețea exprimării: „Tatăl trupesc participă în chip particular la rațiunea principiului, care se află în chip universal în Dumnezeu… Tatăl este principiul nașterii, al educației, al disciplinei și al tuturor celor ce țin de desăvârșirea vieții omenești” (20).

Prin urmare, familia primește nemijlocit de la Creator misiunea și, de aceea, dreptul de a-și educa pruncii; iar acest drept, întrucât este unit cu o datorie foarte gravă, nu poate fi înstrăinat și precede orice drept al societății civile și al Statului; de aceea, nici unei puteri de pe pământ nu-i este îngăduit să-l încalce.

Această sfințenie a dreptului este astfel explicată de Doctorul Angelic: „Fiul este în chip natural ceva al tatălui… astfel că este de drept natural ca fiul, înainte de a avea uzul rațiunii, să fie sub îngrijirea tatălui. De unde ar fi împotriva dreptății naturale ca pruncul, înainte de a avea uzul rațiunii, să fie sustras de sub îngrijirea părinților sau ca să se rânduiască ceva cu privire la el împotriva voinței părinților” (21). Iar întrucât această grijă îi leagă pe părinți până când odrasla va fi în stare să-și poarte singură de grijă, este limpede că același drept inviolabil al părinților de a-și educa pruncii se întinde până atunci. „Căci natura — învață Doctorul Angelic — nu urmărește numai zămislirea pruncului, ci și conducerea și promovarea lui până la starea desăvârșită a omului, în măsura în care este om, adică la starea de virtute” (22).

Despre aceasta Biserica, în înțelepciunea sa juridică, se exprimă astfel, cu finețe, limpezime și într-o singură formulare de ansamblu, în Codul de drept canonic: „Părinții sunt ținuți de obligația foarte gravă de a îngriji, după puterile lor, de educația copiilor, atât religioasă și morală, cât și fizică și civilă, precum și de a se îngriji și de binele lor vremelnic” (23).

În această privință simțul comun al neamului omenesc este atât de concordant, încât toți aceia care îndrăznesc să afirme că odrasla aparține mai întâi Statului decât familiei și că Statul are un drept absolut de a educa, se pun în vădită opoziție cu el. Fără valoare este însă rațiunea pe care aceștia o aduc, anume că omul se naște cetățean și, prin urmare, aparține de la început Statului, fiindcă ei nu iau în seamă că omul, mai înainte de a fi cetățean, trebuie să trăiască, iar viața nu o primește de la Stat, ci de la părinți; precum înțelept spune Leon al XIII-lea: „Fiii sunt ceva al tatălui și, într-un anumit fel, o prelungire a persoanei părintești; și, dacă voim să vorbim cu exactitate, ei intră și participă la societatea civilă nu prin ei înșiși, ci prin comunitatea domestică în care s-au născut” (24). De aceea, „puterea părintească este de așa natură, încât nu poate fi nici stinsă, nici absorbită de Stat, fiindcă are același principiu comun cu viața omului însuși” (25), după cum învață Leon al XIII-lea în aceleași Scrisori enciclice. De aici însă nu urmează că dreptul de a educa, de care se bucură părinții, ar fi absolut și despotic, întrucât el este supus în chip foarte strâns atât scopului suprem, cât și legii naturale și celei dumnezeiești, după cum însuși Leon al XIII-lea, în acele memorabile Scrisori enciclice, în care tratează despre principalele îndatoriri ale cetățenilor creștini, declară, cuprinzând în ansamblu drepturile și îndatoririle ce îi privesc pe părinți: „Prin natură, părinții au dreptul de a-i forma pe aceia cărora le-au dat viață, însă cu această îndatorire adăugată: ca educația și formarea copilărească să fie în acord cu scopul pentru care, prin binefacerea lui Dumnezeu, au primit odrasla. Prin urmare, este necesar ca părinții să evite și să se străduiască să respingă orice nedreptate în această privință și să obțină pe deplin ca să le rămână în putere a-și educa copiii, după cum se cuvine, în chip creștin, și mai ales să-i ferească de acele școli de la care există primejdia să soarbă otrava rea a nelegiuirii” (26).

Trebuie însă observat că datoria educării, de care este legată familia, cuprinde nu numai educația religioasă și morală, ci și pe cea fizică și civilă, mai ales în măsura în care acestea au legătură cu religia și cu învățătura morală (27).

Acest drept al familiei, care nu admite nici o controversă, a fost nu o dată recunoscut în chip legitim de unele națiuni, în care este lucru obișnuit ca dreptul natural să fie păstrat în regimul civil. Astfel, spre a aduce un exemplu dintre cele mai recente, Tribunalul Suprem al Statelor Unite ale Americii, hotărând asupra unei chestiuni de cea mai mare gravitate, a declarat: „Statul nu are nici o putere generală de a stabili o unică formă de educație în care tineretul trebuie format și de a-l constrânge să fie instruit numai în școlile publice”, din această rațiune luată din dreptul natural: „Copilul nu este o simplă creatură a Statului; cei care îl hrănesc și îl călăuzesc au dreptul, unit cu o preanobilă datorie, de a-l educa și de a-l pregăti pentru împlinirea îndatoririlor sale” (28).

Istoria este martoră că guvernanții statelor, mai ales în vremurile mai noi, au violat și violează drepturile pe care Creatorul neamului omenesc le-a dat familiei; aceeași istorie este martoră nebiruită că Biserica a apărat și apără necontenit asemenea drepturi; iar această mărturie a istoriei este cu atât mai potrivit întărită de faptul că familiile încredințează într-un chip cu totul deosebit copiii lor școlilor Bisericii, precum scriam nu demult în Epistola Noastră către Cardinalul însărcinat cu afacerile publice ale Bisericii: „Familia a înțeles îndată că lucrul stă astfel și, încă din primele timpuri ale numelui creștin până în zilele noastre, părinții, chiar lipsiți sau aproape lipsiți de religie, își trimit și își însoțesc copiii la acele instituții de educație pe care le-a întemeiat și le conduce Biserica” (29).

Căci simțul patern, care vine de la Dumnezeu, se îndreaptă cu încredere spre Biserică, știind că în ea va găsi apărarea drepturilor familiei și acea armonie pe care Dumnezeu a așezat-o în ordinea lucrurilor. Într-adevăr, Biserica, deși — conștientă fiind atât de misiunea sa divină, privitoare la toți oamenii, cât și de obligația care îi leagă pe toți de a îmbrățișa unica religie adevărată — nu încetează niciodată să revendice pentru sine dreptul și să reamintească părinților catolici datoria de a-și spăla copiii în Botez și de a-i educa în chip creștin, totuși respectă atât de cu grijă sfințenia dreptului natural de a educa, care aparține familiei, încât nu voiește, decât dacă există anumite condiții și garanții sigure, să boteze fiii necredincioșilor sau să ia în vreun fel asupra sa grija educării lor, până când acești fii nu vor putea ei înșiși să hotărască și să îmbrățișeze în mod liber Credința (30).

Așadar, două lucruri sunt puse înaintea ochilor, după cum am observat în cuvântarea Noastră amintită, de o deosebită importanță, și anume: „Biserica se oferă familiilor ca învățătoare și educatoare; familiile se grăbesc să folosească magisteriul Bisericii și îi încredințează copiii lor cu sutele și cu miile; iar aceste două fapte readuc și vestesc un adevăr care are foarte mare greutate în ordinea morală și socială, și anume că misiunea educării aparține mai întâi și mai ales Bisericii și familiei, în virtutea dreptului natural și divin, și aceasta astfel încât nu poate suferi nici o derogare, nici o împotrivire, nici o substituire” (31).

Din această misiune de a educa, care aparține în primul rând Bisericii și familiei, după cum am văzut, se revarsă cele mai mari folosuri asupra întregii societăți, fără ca de aici să provină vreo vătămare adevăratelor și propriiilor drepturi ale Statului în privința educației cetățenilor, potrivit ordinii stabilite de Dumnezeu. Aceste drepturi sunt date societății civile de Însuși autorul naturii, nu în temeiul paternității, precum Bisericii și familiei, ci în temeiul autorității care se află în ea spre promovarea binelui comun pe pământ, care este scopul ei propriu. De aici urmează că educația nu aparține societății civile în același mod în care aparține Bisericii și familiei, ci într-un mod cu totul diferit, și anume potrivit scopului său propriu. Iar acest scop, adică binele comun al ordinii temporale, constă în pacea și siguranța de care se bucură familiile și fiecare cetățean în exercitarea drepturilor lor, precum și în cea mai mare abundență cu putință, în această viață muritoare, de bunuri atât spirituale, cât și vremelnice, care trebuie dobândită prin lucrarea și conlucrarea tuturor.

Așadar, dublă este misiunea autorității civile, care se află în Stat: aceea de a ocroti și de a promova, nu însă de a absorbi familia și pe cetățenii singuratici ori de a se substitui lor.

De aceea, în ceea ce privește educația, Statul are dreptul sau, mai bine zis, datoria de a apăra prin legile sale dreptul anterior al familiei — despre care am vorbit mai sus — de a-și educa odrasla în chip creștin și, prin urmare, de a da ascultare dreptului supranatural al Bisericii asupra unei asemenea educații creștine.

De asemenea, este de datoria Statului să apere acest drept chiar în fiul însuși, dacă cumva lucrarea părinților lipsește, fie din pricina neglijenței, fie a neștiinței, fie a nevredniciei lor, în așa fel încât aceasta încetează, fizic sau moral, întrucât dreptul lor de a educa, după cum am spus mai sus, nu este absolut și despotic, ci depinde de legea naturală și dumnezeiască și, prin aceasta, este supus nu numai autorității și judecății Bisericii, ci și vegherii și ocrotirii Statului pentru binele comun; căci familia nu este o societate perfectă care să aibă în sine toate cele necesare pentru propria sa desăvârșire deplină și completă. În acest caz, de altfel foarte rar, Statul nu se substituie familiei, ci, respectând mereu drepturile naturale ale copilului și drepturile supranaturale ale Bisericii, vine în întâmpinarea unei nevoi prin ajutoare potrivite și ia măsurile de trebuință. În chip general, este dreptul și datoria Statului să apere educația morală și religioasă a tineretului după normele dreptei rațiuni și ale credinței, îndepărtând cauzele publice care îi sunt potrivnice. În mod deosebit însă, este de datoria Statului, după cum o cere binele comun, să promoveze educația însăși și instruirea tineretului în mai multe moduri. Mai întâi și prin ea însăși, favorizând și sprijinind lucrarea asumată de Biserică și de familii, a cărei eficacitate este dovedită de istorie și de experiența faptelor; apoi, completând această lucrare acolo unde ea lipsește sau nu este de ajuns; de asemenea, întemeind propriile sale școli și institute; căci Statul dispune mai mult decât alții de mijloacele ce i-au fost încredințate pentru nevoile comune ale tuturor și este cu totul drept și potrivit ca el să le cheltuiască spre folosul acelora de la care le-a primit (32). Mai mult, Statul poate prescrie și, prin urmare, poate îngriji ca toți cetățenii să învețe atât drepturile civile și naționale, cât și să fie instruiți, în măsura cuvenită și după cum binele comun o cere cu adevărat în vremurile noastre, în științe, în morală și în exercițiile fizice. Totuși, este pe deplin limpede că, în promovarea învățământului și a formării publice și private prin toate aceste moduri, Statul este obligat să respecte nu numai drepturile native ale Bisericii și ale familiei de a educa în chip creștin, ci și să se supună dreptății, care dă fiecăruia ceea ce este al său. Prin urmare, este nelegiuit ca Statul să atragă la sine în întregime cauza educației și a instruirii, astfel încât familiile să fie constrânse, împotriva datoriilor conștiinței creștine sau împotriva opțiunii lor legitime, să-și trimită, fizic ori moral, copiii la școlile Statului însuși.

Totuși, aceasta nu împiedică nicidecum ca, pentru buna administrare a statului ori pentru apărarea păcii înlăuntru și în afară, lucruri care toate, pe cât sunt de necesare binelui comun, pe atât cer o pricepere deosebită și o pregătire specială, Statul să întemeieze școli pe care le-am putea numi pregătitoare pentru anumite funcții proprii ale sale, mai ales pentru armată, cu condiția să se abțină de la a leza drepturile Bisericii și ale familiei în acele lucruri care le privesc. Și nu fără temei voim Noi să amintim aici din nou aceasta; căci în vremea noastră — când naționalismul, deopotrivă neînfrânat și înșelător, precum și vrăjmaș păcii adevărate și prosperității autentice, a început să se răspândească — se trece adesea peste orice măsură în așa-numita educație fizică a adolescenților (și uneori chiar a fetelor, împotriva însăși firii lucrurilor omenești), organizată după chip militar; în aceasta se irosește adesea în mod excesiv, chiar și în ziua Domnului, acel timp care ar trebui dat îndatoririlor religioase și sfințeniei vieții de familie. Totuși, nu disciplina dreaptă și justa bărbăție a sufletului voim Noi să le mustrăm aici, ci tot ceea ce este necuvenit și măsură-depășit, precum spiritul de violență, care este cu totul altceva decât tăria sufletului și acel prea nobil simț al virtuții militare pentru apărarea patriei și a ordinii publice; de asemenea, dezaprobăm aici și lauda și prețuirea excesivă a exercițiilor atletice, din care, încă din vremea păgânilor, a izvorât pervertirea și decăderea adevăratei educații fizice.

De altfel, nu numai educația tineretului, ci și aceea a tuturor vârstelor și condițiilor, în ceea ce privește societatea civilă și Statul, ține de acea educație ce poate fi numită civică; aceasta, sub aspectul ei, cum se spune, pozitiv, constă în a se propune în chip public celor care aparțin unei asemenea societăți acele lucruri care, fie umplând mințile cu cunoașteri și imagini ale lucrurilor, fie mișcând simțirile, atrag voințele spre cinste și le conduc printr-o oarecare necesitate morală; iar sub aspect negativ, în a preveni și împiedica acele lucruri care îi sunt potrivnice (33). Această educație civică, atât de întinsă și de variată încât aproape întreaga lucrare a Statului pentru binele comun este cuprinsă în ea, trebuie, pe cât se cuvine să se conformeze legilor dreptății, pe atât să nu se împotrivească doctrinei Bisericii, care a fost constituită de Dumnezeu învățătoare a acestor legi.

Toate cele ce am spus până aici despre lucrarea pe care trebuie să o aducă Statul în educație se întemeiază, ca pe un fundament foarte ferm și neschimbat, pe doctrina catolică privitoare la constituția creștină a statelor, expusă atât de minunat de Predecesorul Nostru Leon al XIII-lea, mai ales în Scrisorile enciclice Immortale Dei și Sapientiae christianae: „Dumnezeu — spune el — a împărțit ocârmuirea neamului omenesc între două puteri, adică cea bisericească și cea civilă, una pusă peste cele dumnezeiești, cealaltă peste cele omenești. Amândouă sunt, în felul lor, suverane; amândouă au hotare anumite, înlăuntrul cărora sunt cuprinse, hotare definite prin însăși natura și cauza apropiată a fiecăreia; de unde se conturează, ca să spunem așa, un cerc înăuntrul căruia lucrarea fiecăreia se exercită prin drept propriu. Dar fiindcă stăpânirea amândurora se întinde asupra acelorași oameni, se poate întâmpla ca unul și același lucru, deși în chip diferit și sub aspect diferit, să țină totuși de dreptul și judecata amândurora; de aceea, Dumnezeul cel atotînțelept, de la care amândouă au fost rânduite, trebuie să fi orânduit drept și în bună rânduială căile amândurora. « Iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite » (Rom. XIII, 1)” (34). Or, educația tineretului este una dintre acele lucruri care țin de Biserică și de Stat, „deși în chip diferit și sub aspect diferit”, după cum am arătat mai sus. „Așadar — continuă Leon al XIII-lea — este necesar să existe între cele două puteri o legătură bine rânduită; această legătură este pe drept cuvânt asemănată cu aceea prin care sufletul și trupul sunt unite în om. Care și cât de mare este ea nu se poate judeca altfel decât privind, după cum am spus, la natura fiecăreia și ținând seama de excelența și noblețea scopurilor; întrucât uneia îi este propus în mod apropiat și principal grija pentru bunurile lucrurilor muritoare, celeilalte dobândirea bunurilor cerești și veșnice. Așadar, tot ceea ce este în lucrurile omenești, în orice fel sacru, tot ceea ce privește mântuirea sufletelor și cultul lui Dumnezeu, fie că este astfel prin însăși natura sa, fie că este socotit astfel din pricina scopului la care este raportat, toate acestea sunt sub puterea și judecata Bisericii; iar celelalte, care țin de ordinea civilă și politică, este drept să fie supuse autorității civile, întrucât Isus Hristos a poruncit să se dea Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (35).

Oricine refuză să primească aceste principii și, prin urmare, să le aplice educației, acela, în mod necesar, pe de o parte tăgăduiește că Hristos și-a întemeiat Biserica pentru mântuirea veșnică a oamenilor, iar pe de altă parte afirmă că societatea civilă și Statul nu sunt supuse lui Dumnezeu și legii Sale naturale și divine. Ceea ce este vădit nelegiuit, cu totul contrar dreptei rațiuni și, mai ales în ceea ce privește educația, cu totul pierzător pentru dreapta formare a tineretului și cu siguranță funest pentru însăși societatea civilă și pentru adevărata prosperitate a conviețuirii omenești. Dimpotrivă, din punerea în practică a acestor principii nu se poate să nu izvorască foarte mult folos pentru dreapta formare a cetățenilor. Acest lucru a fost dovedit cu limpezime, prin fapte și evenimente, în toate veacurile; de aceea, precum Tertulian, în primele timpuri ale numelui creștin, în Apologeticum, tot astfel Sfântul Augustin, în vremea sa, putea să-i provoace pe toți vrăjmașii Bisericii catolice — iar Noi înșine putem astăzi folosi cuvintele lui —: „Așadar, cei care spun că învățătura lui Hristos este potrivnică statului să ne dea oștire astfel cum poruncește învățătura lui Hristos să fie soldații; să ne dea asemenea supuși, asemenea soți, asemenea soții, asemenea părinți, asemenea fii, asemenea stăpâni, asemenea slugi, asemenea regi, asemenea judecători, asemenea plătitori și strângători ai dărilor vistieriei, astfel cum poruncește învățătura creștină să fie, și apoi să îndrăznească a spune că ea este potrivnică statului; ba chiar să nu se îndoiască a mărturisi că ea este, dacă i se dă ascultare, o mare mântuire pentru stat” (36). Iar fiindcă este vorba de educație, este potrivit să amintim aici cât de minunat a exprimat, în vremurile mai noi, când anume literele au reînviat, această adevăr catolic, dovedit de fapte, un scriitor bisericesc care a meritat atât de mult în privința educației creștine, și anume foarte piosul și învățatul Cardinal Silvio Antoniano, ucenic al acelui minunat educator, Sfântul Filip Neri, și totodată dascăl și secretar latin al Sfântului Carol Borromeu, la îndemnul și sfatul căruia a alcătuit cartea de aur Despre educația creștină a copiilor, în care spune astfel: „Cu cât ocârmuirea vremelnică se armonizează mai mult cu cea spirituală și o ajută și o promovează, cu atât mai mult contribuie la păstrarea statului. Căci, în timp ce conducătorul Bisericii, prin autoritate și ajutoare spirituale, se străduiește, după scopul său, să formeze bunul creștin, totodată, printr-o consecință necesară, îl face și bun cetățean, așa cum trebuie să fie sub puterea politică. Și aceasta se întâmplă pentru că, în Sfânta Biserică Romano-Catolică, cetatea lui Dumnezeu, bunul cetățean este unul și același lucru cu omul virtuos. De aceea, se înșală grav cei care despart lucruri atât de strâns unite și socotesc că buni cetățeni pot fi formați prin alte legi și alte căi decât acelea care slujesc la formarea bunului creștin. Să spună și să vorbească, după plac, prudența omenească; căci nu este cu putință ca ceea ce este despărțit de pacea și fericirea veșnică ori li se împotrivește să aducă pacea și liniștea vremelnică adevărată” (37). Dar nici Statul, nici știința și calea ori cercetarea ei nu au de ce să se teamă din faptul că Biserica are un mandat deplin și absolut de a educa. Căci instituțiile catolice, la orice treaptă de cultură și știință ar aparține, nu au deloc nevoie de apărare. Favoarea de care ele se bucură la toți, laudele pe care și le-au câștigat, monumentele de geniu pe care le nasc în mare număr și, mai ales, oamenii pe care îi dau statului, pe deplin și ales formați în doctrină, pentru magistratură, pentru arte, pentru predare și, în sfârșit, pentru întreaga viață, în întinderea ei, celebrează mai mult decât îndeajuns slava lor (38). Aceste fapte, de altfel, nu sunt altceva decât o strălucită confirmare a doctrinei catolice definite de Conciliul Vatican: „Nici credința și rațiunea nu pot vreodată să se afle în dezacord, ci își aduc și ajutor reciproc, fiindcă dreapta rațiune demonstrează temeliile credinței, iar, luminată de lumina ei, cultivă știința lucrurilor dumnezeiești; credința, la rândul ei, eliberează rațiunea de erori și o apără, și o înzestrează cu multe cunoștințe. De aceea, departe de a se împotrivi cultivării artelor și disciplinelor omenești, Biserica o ajută și o promovează în multe chipuri. Căci nu ignoră și nici nu disprețuiește foloasele pe care acestea le revarsă asupra vieții oamenilor; ba chiar mărturisește că, precum au purces de la Dumnezeu, Domnul științelor, tot astfel, dacă sunt tratate în chip drept, duc la Dumnezeu, cu ajutorul harului Său. Și nici nu oprește ca astfel de discipline să se folosească, fiecare în sfera sa, de propriile principii și de propria metodă; însă, recunoscând această dreaptă libertate, are grijă cu stăruință ca ele să nu primească în sine erori prin împotrivirea față de doctrina dumnezeiască, ori, trecându-și hotarele proprii, să ocupe și să tulbure cele ce țin de credință” (39). Această normă a dreptei libertăți a științei este totodată norma, care nu poate fi încălcată, a dreptei libertăți a învățământului, bine înțeleasă; și ea trebuie păzită ori de câte ori se transmite altora o învățătură, dar cu o obligație de dreptate cu atât mai gravă atunci când se transmite tineretului, atât pentru că, asupra acestuia, dascălul, fie public, fie privat, nu are un drept absolut, ci unul participat, cât și pentru că orice copil ori adolescent creștin are dreptul preasfânt de a fi învățat după doctrina Bisericii, care este coloana și temelia adevărului; și i s-ar aduce o grea nedreptate celui care i-ar tulbura credința, abuzând de încrederea tinerilor față de dascălii lor și de neștiința lor firească în lucruri, precum și de înclinarea lor nemăsurată către o libertate absolută și înșelătoare.

Căci nu trebuie uitat niciodată că acela care trebuie educat creștinește este omul întreg, așa cum este el, adică unul alcătuit într-o singură natură din suflet și trup și înzestrat cu toate puterile sufletului și ale trupului, fie ele provenite din natură, fie depășind-o, așa cum, în cele din urmă, îl cunoaștem din dreapta rațiune și din oracolele dumnezeiești; adică omul pe care Hristos, căzut din nobila sa stare dintâi, l-a răscumpărat și l-a reașezat în acea demnitate supranaturală de fiu adoptiv al lui Dumnezeu, fără însă a-i restitui acele privilegii preternaturale prin care mai înainte și trupul îi era nemuritor, iar sufletul liniștit și integru. De aici a urmat că acele urmări urâte care au izvorât în firea omului din vina lui Adam, mai ales slăbiciunea voinței și poftele dezlănțuite ale sufletului, rămân în om.

Și, într-adevăr, „nebunia este legată de inima copilului, și varga disciplinei o va alunga de la el” (40). De aceea, încă din copilărie, înclinările voinței, dacă sunt rele, trebuie înfrânate, iar dacă sunt bune, trebuie cultivate; și mai ales mintea copiilor trebuie pătrunsă de doctrinele venite de la Dumnezeu, iar sufletul trebuie întărit prin ajutoarele harului dumnezeiesc; dacă acestea lipsesc, nimeni nu-și va putea stăpâni poftele și nici educația și formarea nu vor putea fi aduse de Biserică la deplina lor desăvârșire, ea pe care Hristos a înzestrat-o cu doctrine cerești și cu dumnezeieștile Sacramente, pentru ca să fie învățătoarea eficace a tuturor oamenilor.

Din această pricină, orice disciplină a copiilor, oricare ar fi ea, care, mulțumindu-se cu puterile naturii singure, respinge sau neglijează acele lucruri pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru dreapta formare a vieții creștine, este falsă și plină de eroare; și orice cale și metodă de educare a tineretului care nu ține deloc sau aproape deloc seama de stricăciunea transmisă de la protopărinți întregii posterități și de harul dumnezeiesc și care, prin urmare, se sprijină cu totul numai pe puterile naturii, se abate cu totul de la adevăr. Aici se încadrează, în mare parte, acele doctrine care sunt propovăduite fățiș în vremurile noastre, sub felurite numiri, și al căror caracter este de a pune aproape întreaga temelie a oricărei educații în faptul ca pruncilor să le fie lăsat să se formeze ei înșiși, după propriul lor spirit și după voința lor deplin liberă, fie respingând sfaturile celor mai vârstnici și ale dascălilor, fie lăsând cu totul la o parte orice lege și orice ajutor omenesc și dumnezeiesc. Totuși, dacă toate acestea ar fi mărginit la anumite hotare, astfel încât acești noi dascăli să vrea ca tinerii să-și aducă o contribuție proprie și o silință personală la propria lor formare cu atât mai mult cu cât înaintează în vârstă și în cunoașterea lucrurilor, iar de la educația copiilor să fie îndepărtată orice violență și asprime, care însă nu exclude îndreptarea dreaptă, atunci aceasta ar fi adevărat, dar nicidecum nou, de vreme ce tocmai aceasta a învățat și Biserica și au păstrat-o educatorii creștini, după datina transmisă de la străbuni, imitându-L pe Dumnezeu, care voiește ca toate făpturile create, și mai ales toți oamenii, să-și aducă lucrarea lor potrivit propriei lor naturi, fiindcă Înțelepciunea dumnezeiască „se întinde cu putere de la un capăt la altul și toate le orânduiește cu blândețe” (41).

Dar, dacă luăm în seamă înțelesul obișnuit al cuvintelor și lucrurile înseși, nu altceva urmăresc mulți dintre acești învățători decât să smulgă educația copiilor de sub legile dumnezeiești; de aceea, astăzi vedem un lucru nou și uimitor: anume educatori și filosofi trudindu-se să caute și să alcătuiască un cod despre educația tineretului în general, ca și cum n-ar exista oracole dumnezeiești scrise în Decalog, nici sfintele porunci ale Evangheliilor, nici legea naturală pe care Dumnezeu a sădit-o și aproape a întipărit-o în sufletele oamenilor, a promulgat-o prin dreapta rațiune și a întărit-o și a așezat-o El Însuși prin Decalog. De aici vine și faptul că asemenea educatori noi obișnuiesc să privească și să numească cu dispreț disciplina copiilor folosită de Biserică, pentru că se sprijină în întregime pe autoritatea dumnezeiască și pe legile sfinte, ca fiind lipsită de autonomie, inertă și învechită.

În aceasta, cu adevărat, ei se înșală în chip jalnic, căci, dorind, după cum spun, să-l readucă pe copil la libertate, îl înrobesc, în fapt, unei mândrii nesănătoase și poftelor rele, care — după cum urmează din teoriile lor — ar trebui aprobate ca niște necesități ale naturii omenești, pe care o declară lipsită de lege.

Dar, ceea ce este și mai rușinos, astfel de învățători își arogă, deși în chip zadarnic, totuși prin eroare, în mod nelegiuit și primejdios, dreptul de a supune încercării, prin cercetări și experiențe profane și obișnuite, acele lucruri care țin de ordinea supranaturală și care privesc educația copiilor, cum ar fi, de pildă, chemarea dumnezeiască la slujirile preoțești și la viața religioasă și, în general, toate acele lucrări tainice pe care Harul lui Dumnezeu le săvârșește în sufletele oamenilor, lucrări care, deși înalță puterile naturii, le depășesc totuși în chip infinit și nu pot nicidecum fi supuse legilor fizice, fiindcă „duhul suflă unde voiește” (42).

Cu mult mai primejdioase sunt însă acele păreri și doctrine care, sub călăuzirea exclusivă a naturii, pătrund într-o parte anumită și plină de primejdii a educației omenești, și anume în aceea care privește integritatea moravurilor și castitatea. Căci foarte mulți susțin și promovează pretutindeni, în chip nechibzuit și primejdios, acea metodă de educație numită în mod murdar sexuală, socotind în mod greșit că pot apăra pe adolescenți de plăcere și de desfrâu prin mijloace pur naturale și înlăturând orice ajutor al religiei și al evlaviei; adică inițiindu-i și instruindu-i pe toți, fără nici o deosebire de sex, fie public, prin învățături alunecoase, ba chiar, ceea ce este mai rău, expunându-i de timpuriu la prilejuri, pentru ca sufletul lor, obișnuit — după cum spun ei — cu asemenea lucruri, să se călească oarecum împotriva primejdiilor pubertății.

În această privință acești oameni greșesc grav, pentru că nu recunosc fragilitatea înnăscută a firii omenești și nici acea lege sădită în mădularele noastre, care, ca să folosim cuvintele Apostolului Pavel, se împotrivește legii minții (43); și mai nesocotesc cu ușurință și ceea ce am învățat din experiența zilnică, și anume că tinerii cad în lucruri rușinoase mai des decât alții nu atât din pricina lipsei de cunoaștere a minții, cât din pricina slăbiciunii voinței expuse ispitelor și lipsite de ajutoarele dumnezeiești.

În această materie cu totul dificilă, dacă, după ce toate au fost bine cumpănite, vreun adolescent trebuie să fie prevenit la timp de către aceia cărora Dumnezeu le-a încredințat datoria de a educa pe copii, împreună cu harurile potrivite, trebuie să fie folosite acele precauții și acele mijloace care nu sunt necunoscute educatorilor creștini și pe care Antoniano le descrie potrivit prin aceste cuvinte: „Până într-atât merge în chip jalnic slăbiciunea noastră și înclinarea spre rău, încât tocmai acele sfaturi care sunt folosite ca leac împotriva păcatului oferă adesea prilej și îndemn spre păcat. De aceea este de cea mai mare însemnătate ca un tată prudent, dacă se întâmplă să vorbească cu fiul său despre asemenea lucruri alunecoase, să ia bine seama să nu ajungă a pune aproape sub ochii lui toate mijloacele prin care această cumplită ciumă otrăvește cu veninul ei o parte atât de mare a lumii, ca nu cumva, în timp ce caută să stingă focurile poftei, să le trezească mai degrabă sau chiar să le aprindă pe deplin în sufletele fragede ale copiilor. Iar, ca să vorbim în chip general, cât timp copiii trebuie formați, va fi mai mult decât îndeajuns să se folosească acele leacuri care sădească în suflete castitatea și, în același timp, să-i păzească de viciile contrare” (44).

Tot atât de înșelătoare și vrăjmașă educației creștine trebuie socotită și acea metodă de instruire a tinerilor pe care, în chip obișnuit, o numesc coeducație; căci foarte mulți dintre cei care o apără o apără tocmai pentru că fie nu iau în seamă, fie tăgăduiesc că omul se naște viciat prin pata protopărinților, iar cei mai mulți dintre ei, toți deopotrivă, suferă de o asemenea confuzie a noțiunilor, încât socotesc conviețuirea legitimă a oamenilor aproape ca o grămadă fără formă de bărbați și femei în toate privințele pe deplin egali. Or, cârmuitorul dumnezeiesc al tuturor lucrurilor a voit ca viața comună desăvârșită a celor două sexe să se exercite numai în căsătoria legitimă și apoi, cu rânduială bine împărțită, în familie și în societatea omenească. Se adaugă că nu există nimic în însăși natura, din care cele două sexe ies deosebite prin alcătuirea trupului, prin înclinații și prin dispoziția minții, de unde s-ar putea conchide că bărbații și femeile trebuie formați printr-o educație amestecată și cu atât mai puțin prin aceeași și unica educație. Unul și celălalt sex au fost așezate de înțelepciunea lui Dumnezeu astfel încât să se completeze reciproc în familie și în societate și să se unească potrivit într-un tot, tocmai prin acea deosebire a trupului și a sufletului prin care se disting între ele; de aceea, această deosebire trebuie păstrată în educație și în instruire, ba chiar cultivată, printr-o potrivită distincție și separare, conformă vârstelor și împrejurărilor. Iar aceste norme, potrivit preceptului prudenței creștine, trebuie păstrate la timp și după cuviință nu numai în toate școlile, mai ales în anii nestatornici ai adolescenței, de care depinde aproape în întregime rânduiala întregii vieți viitoare, ci și în jocurile și exercițiile gimnice, în care trebuie avută o grijă deosebită față de modestia creștină a fetelor, cărora li se potrivește foarte puțin să se arate pe sine și să se expună privirii tuturor.

Aducându-ne aminte de cuvintele foarte grave ale Învățătorului dumnezeiesc: „Vai lumii din pricina scandalurilor” (45), stârnim cu putere grija și râvna voastră, Venerabili Frați, împotriva unor asemenea erori foarte primejdioase, care se răspândesc prea mult în poporul creștin, cu foarte mare pagubă pentru tineret.

Dar, pentru a dobândi educația desăvârșită, este nevoie să se poarte grijă ca toate cele care îl înconjoară pe copil în vreme ce este format să răspundă potrivit scopului propus.

Și, într-adevăr, cea dintâi împrejmuire care, prin necesitatea firii, înconjoară copilul ce trebuie format după cuviință, trebuie socotită a fi însăși familia sa, întemeiată de Dumnezeu tocmai pentru această misiune. De aceea, pe bună dreptate vom socoti că acea formare este, în cele din urmă, cea mai statornică și mai sigură, care este primită într-o familie bine rânduită și cu moravuri bune; și ea va fi cu atât mai eficace și mai statornică cu cât părinții, și mai ales cei ai casei, vor da copiilor pilda virtuții.

Nu este însă gândul Nostru să tratăm întreaga materie a educației domestice, nici măcar în punctele ei principale, atât de vastă este ea; mai ales că nu lipsesc, fie dintre cei vechi, fie dintre cei mai noi, autori care au scris foarte bine despre ea, în conformitate cu doctrina catolică, între care acel Antoniano, pe care mai sus l-am adus vorbind, merită o laudă cu totul deosebită, el care a întocmit cu atâta pricepere tratatul Despre educația creștină a copiilor, încât prea sfântul bărbat Carol Borromeu a voit să fie citit în public părinților creștini adunați în biserică.

Voim însă, Venerabili Frați, să vă îndreptați luarea aminte spre cât de jalnic au decăzut lucrurile în vremea noastră în ceea ce privește educația domestică; căci, în vreme ce pentru artele liberale și pentru funcțiile publice, care sunt, desigur, de mai mică însemnătate, oamenii se pregătesc prin îndelungi studii, exerciții anevoioase și o ucenicie prelungită, dimpotrivă, foarte mulți părinți se apropie cu ușurătate de educarea copiilor, care este, în adevăr, căpetenia îndatoririi capului de familie, aproape fără nici o pregătire, pentru că sunt distrași de treburi și griji pământești. La micșorarea, pe deasupra, a binelui pe care l-ar aduce educația familială a copiilor se adaugă faptul că aproape pretutindeni ia tot mai mare întindere obiceiul de a-i despărți pe copii de familie încă din anii cei mai fragezi, sub diferite pretexte, fie economice, spre a sluji industriei și comerțului, fie politice; și există o națiune în care copiii sunt smulși din sânul familiei pentru a fi duși în asociații și jocuri cu totul străine de Dumnezeu, nu atât spre a fi formați drept, cât mai curând spre a fi deformați și corupți, și anume cu scopul de a-i face, potrivit planurilor acelora care visează la o comunitate de bunuri pentru toți, să soarbă nelegiuirea și ura, reînnoind astfel o mai adevărată și mai înfricoșătoare ucidere a Pruncilor Nevinovați.

Într-o asemenea școală însă, care se află în armonie cu Biserica și cu familia creștină, nu se va întâmpla, desigur, ca, spre vădita pagubă a educației, să fie combătute, în diferitele discipline, acele lucruri pe care elevii le-au învățat în instruirea religioasă; iar dacă profesorii, din grija proprie magisteriului lor, vor socoti că trebuie aduse înainte, spre a fi cunoscute și spre a fi respinse, cărți pătate de erori, aceasta o vor face cu asemenea precauții și cu un asemenea remediu al doctrinei sănătoase, încât educația creștină a tineretului să nu sufere vreo pierdere, ci mai degrabă să tragă de acolo folos.

În această rânduială a formării, de asemenea, nu este de ce studiul limbii patriei și al literelor clasice, cum li se spune, să aducă vreodată vreo vătămare sfințeniei moravurilor; căci dascălul creștin va lua pildă de la albine, care sug din flori ceea ce este mai curat și lasă deoparte restul, după cum învață Sfântul Vasile, în cuvântarea sa despre citirea scriitorilor clasici, pe adolescenți (51).

Această precauție necesară — recomandată și de păgânul Quintilian (52) — nu împiedică nicidecum pe dascălul creștin să primească și să folosească acele lucruri cu adevărat bune și folositoare pe care vremurile noastre le-au adus și le aduc în discipline și în metodele de predare ale acestora, potrivit cuvântului Apostolului: „Toate să le încercați; țineți ceea ce este bun” (53). De aceea, pe când primește cele noi, el însuși va avea grijă să nu părăsească lesne cele vechi, a căror utilitate și putere le-a arătat experiența atâtor veacuri, mai ales în studiul limbii latine, pe care o vedem căzând pe zi ce trece, tocmai din pricina unor metode de predare, greșit adoptate, prin care a fost neglijată acea sănătoasă cultură a literelor umane folosită cu atâta rod de acela care a înflorit atât de mult mai ales în școlile Bisericii. Iar obiceiul cel mai nobil, transmis de la străbuni, cere ca tinerii încredințați școlilor catolice să fie, fără îndoială, instruiți în litere și științe în chip deplin, potrivit condițiilor vremurilor noastre, dar, în același timp, să fie pătrunși în chip temeinic și adânc de o filosofie mai sănătoasă, lăsând deoparte ușurătatea dezordonată a acelora care „poate ar fi descoperit cele necesare, dacă nu ar fi căutat și cele de prisos” (54). De aceea, fiecare dascăl creștin trebuie să aibă înaintea ochilor acele cuvinte pe care Leon al XIII-lea le cuprinde într-o scurtă formulare: „… trebuie stăruit cu și mai multă râvnă ca nu numai o metodă potrivită și solidă de învățământ să înflorească, ci mai ales ca însăși învățătura în litere și științe să fie întru totul conformă cu credința catolică, iar îndeosebi în filosofie, de care depinde în mare parte dreapta rânduială a celorlalte științe” (55).

Rodnicia mântuitoare a școlilor trebuie însă atribuită nu atât legilor drepte, cât dascălilor drepți, care, bine pregătiți și stăpânind fiecare disciplina ce trebuie predată elevilor, împodobiți cu acele virtuți ale minții și ale sufletului pe care o misiune atât de gravă le cere, să ardă de o iubire curată și dumnezeiască față de tinerii încredințați lor, tocmai pentru că Îl iubesc pe Isus Hristos și Biserica Sa — ai căror fii preaiubiți sunt aceștia — și, prin aceasta însăși, poartă în inimă cu sinceritate adevăratul bine al familiilor și al patriei. De aceea, suntem umpluți de mângâieri preafrumoase și urmărim cu suflet recunoscător Bunătatea dumnezeiască atunci când vedem cum, pe lângă călugării și călugărițele care se consacră învățării copiilor și adolescenților, se adaugă atâția și atât de buni dascăli de amândouă sexele, care — pentru o mai sfântă cultivare a sufletului, adunându-se chiar și în congregații și asociații proprii, vrednice de laudă și de promovare ca un ajutor preanobil și puternic al „Acțiunii Catolice” — se dedică cu râvnă și statornicie, uitând de propriul lor folos, acelei lucrări pe care Sfântul Grigorie din Nazianz o numește „arta artelor și știința științelor” (56), adică aceea de a conduce și forma tineretul. Totuși, fiindcă și despre ei se potrivesc cuvintele Învățătorului divin: „Secerișul este mult, iar lucrătorii puțini” (57), rugăm cu smerite rugăciuni pe Domnul secerișului să trimită mulți alți asemenea lucrători ai educației creștine — a căror formare trebuie să fie o mare grijă pentru Păstorii sufletelor și pentru superiorii supremi ai ordinelor religioase.

Mai trebuie, pe deasupra, ca educația adolescentului, fiindcă el este „ceară plecată spre viciu” (58), să fie călăuzită și păzită în orice împrejurare a vieții sale, prin îndepărtarea prilejurilor rele și prin oferirea la timp a celor bune, atât în momentele de recreare, cât și în alegerea tovarășilor, fiindcă „strică obiceiurile bune vorbirile rele” (59).

În vremurile noastre, de altfel, este nevoie de o priveghere cu atât mai deplină și mai atentă, cu cât sporesc mai mult pentru tinerii lipsiți de experiență prilejurile de a face naufragiu moral și religios, mai ales prin cărțile nelegiuite și obscene, dintre care foarte multe se vând și se răspândesc în chip criminal pe nimica toată, prin spectacolele „cinematografice”, iar acum și prin audițiile „radiotelefonice”, care pun la îndemâna celor mai mulți orice fel de lectură, după cum „cinematograful” pune la îndemână orice fel de spectacol, și o fac mai ușor accesibilă. Aceste mijloace atât de puternice pentru răspândirea a orice, care, dacă ar fi călăuzite potrivit unor principii sănătoase, ar putea sluji foarte mult instruirii și educației, sunt adesea — vai! — puse în slujba ispitelor viciului și a unor câștiguri rușinoase. Sfântul Augustin gemea de râvna cu care atât de mulți credincioși ai vremii sale erau atrași spre jocurile circului și povestește în cuvinte vii coruperea ucenicului și prietenului său Alipiu, care, din fericire, a fost de scurtă durată (60). Și câți adolescenți, corupți de spectacolele de astăzi și de cărțile rușinoase, nu trebuie oare să-i facă acum să plângă pe părinți și pe dascăli!

De aceea, trebuie lăudate și sprijinite toate acele opere dedicate educației care, călăuzite de un spirit și de o râvnă cu adevărat creștine pentru a veni în ajutorul sufletelor tinerilor, îi învață, prin cărți și periodice potrivite, mai ales pe părinți și pe dascăli, despre cursele care se întind, de cele mai multe ori pe ascuns, împotriva moravurilor și religiei prin cărți și spectacole; și care, pe lângă faptul că se îngrijesc ca în popor să fie răspândite cărți mai sănătoase și ca spectacolele scenice folositoare unei bune formări să fie puse la dispoziție, ajung chiar să întemeieze, cu mari cheltuieli, teatre și „cinematografe” de unde virtutea creștină nu numai că să nu aibă de suferit vreo primejdie, ci să dobândească și nu puțin folos.

Totuși, această pază și această veghe, despre care am spus că trebuie exercitate, nu cere nicidecum ca tinerii să fie despărțiți de conviețuirea cu oamenii, printre care vor trebui să trăiască și să lucreze pentru mântuirea sufletului lor, ci numai ca ei să fie întăriți și întemeiați creștinește, astăzi mai mult decât oricând, împotriva ispitelor și erorilor lumii, care, potrivit cuvântului lui Ioan, este în întregime „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (61); astfel încât, după cum a scris Tertullian despre creștinii de odinioară, și ai noștri să fie așa cum se cuvine în orice timp creștinilor să fie: „împreună-stăpânitori ai lumii, nu ai rătăcirii” (62).

Prin aceste cuvinte ale lui Tertullian am atins acel lucru despre care, deși era de cea mai mare însemnătate, am hotărât să vorbim la urmă: anume în ce constă mai ales educația creștină, așa cum se deduce din scopul ei propriu; iar dacă se ia aminte cu grijă la aceasta, va apărea mai limpede decât lumina amiezii că misiunea și datoria supremă de a educa aparțin Bisericii.

Educația creștină tinde în chip propriu și nemijlocit spre aceea ca, lucrând împreună cu harul dumnezeiesc, să formeze pe om ca adevărat și desăvârșit creștin: adică să exprime și să formeze pe Hristos Însuși în cei care au fost renăscuți prin Botez, potrivit acelui viu cuvânt al Apostolului: „Copilașii mei, pentru care iarăși sufăr durerile nașterii până ce Hristos va lua chip în voi” (63). Căci adevăratul creștin trebuie să trăiască viața supranaturală în Hristos: „Hristos, viața voastră” (64), și să o facă vădită în toate faptele sale, „ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor” (65).

Fiind așa, educația creștină cuprinde întreaga sumă a actelor omenești, în ceea ce privește lucrarea simțurilor și a spiritului, inteligența și moravurile, individul și societatea domestică și civilă, nu însă pentru a le micșora nici măcar în cea mai mică măsură, ci pentru a le înălța, a le călăuzi și a le desăvârși după pilda și doctrina lui Isus Hristos.

Așadar, adevăratul creștin, format prin educația creștină, nu este altceva decât omul supranatural, care simte, judecă și lucrează cu statornicie și cu deplină consecvență, potrivit dreptei rațiuni luminate în chip supranatural de pilda și doctrina lui Isus Hristos: adică omul înzestrat cu adevărata tărie a sufletului. Căci nu acela este om cu judecată solidă care este de acord cu sine însuși și stăruie în propriul său plan, ci numai acela care urmează normele veșnice ale dreptății, precum a recunoscut chiar poetul păgân, lăudând într-unul și același om pe „omul drept” și „statornic în hotărârea sa” (66); norme ale dreptății care, de altfel, nu pot fi păstrate în întregime decât dacă lui Dumnezeu I se dă — așa cum face adevăratul creștin — ceea ce I se cuvine lui Dumnezeu.

Acest scop al educației creștine li se pare oamenilor profani fie o simplă născocire goală, fie mai curând un țel care nu poate fi atins fără ca nu numai puterile naturale să fie nimicite sau măcar slăbite, ci și acțiunea acestei vieți să fie, într-un anumit fel, lepădată; de unde urmează, după ei, că ar fi ceva străin de societatea omenească și de prosperitatea ei pământească și cu totul ostil oricărui progres în litere, în științe, în arte și, în sfârșit, în cultura umană și civilă. Dar acestei îndoieli, pe care odinioară au ridicat-o păgânii, deși învățați, totuși necunoscători ai lucrurilor noastre și pătrunși de prejudecăți — și care, din nefericire, în timpurile mai noi a fost adusă înainte mai des și mai stăruitor — îi răspunsese Tertullian: „Nu suntem străini de viață. Ne amintim că datorăm mulțumire lui Dumnezeu Domnul, Creatorul; nu respingem niciun rod al lucrărilor Lui; numai că ne înfrânăm, ca nu cumva să le folosim peste măsură sau în chip rău. De aceea, nu trăim fără forumul vostru, fără piața voastră, fără băile, prăvăliile, atelierele, hanurile, târgurile voastre și fără celelalte neguțătorii ale voastre. Și noi navigăm împreună cu voi, și noi slujim în oaste, și noi lucrăm pământul, și noi neguțăm; la fel, ne împărtășim meșteșugurile și punem lucrările noastre în slujba voastră. Nu știu cum am putea părea nefolositori pentru treburile voastre, noi, cei care trăim împreună cu voi și din aceleași lucruri ca voi” (67). Prin urmare, adevăratul creștin este atât de departe de a lepăda îndatoririle acestei vieți și de a înăbuși puterile naturale, încât, dimpotrivă, le hrănește și le desăvârșește, unindu-le cu viața supranaturală, în așa fel încât împodobește însăși viața naturală și îi dă ajutoare mai puternice, potrivite nu numai pentru cele spirituale și veșnice, ci și pentru nevoile înseși ale vieții naturale.

Acest lucru îl dovedește întreaga istorie a religiei creștine și a instituțiilor ei — istorie care este, până în zilele noastre, întru totul legată de istoria adevăratei civilizații și a progreselor omenești —; iar viața Sfinților îl arată mai ales, ei pe care Biserica Mamă, și numai ea, i-a născut cu o fecunditate neîntreruptă, purtând în ei chipul desăvârșit și deplin al educației creștine, și care au înnobilat comunitatea oamenilor și au îmbogățit-o cu bunuri de tot felul. Într-adevăr, aceștia, binefăcători ai neamului omenesc în chipul cel mai ales, au strălucit în orice stare a cetățenilor și în orice condiție a vieții; căci între ei nu lipsesc nici țărani simpli și neștiutori de carte, nici bărbați culți în științe și litere, nici meșteșugarul modest, nici conducătorul de oști, nici tatăl de familie particular, nici regele și cârmuitorul popoarelor, nici fecioarele neprihănite și femeile dedicate casei, nici reginele și împărătesele. Dar cu ce laude îi vom putea slăvi pe acei vestitori ai Evangheliei care, în misiuni, printr-o lucrare aproape nesfârșită și roditoare chiar și pentru bunurile acestei vieți, au dus și duc neamurilor barbare, împreună cu lumina credinței, și binefacerile culturii omenești și civile? Cu ce laude pe toți aceia care au întemeiat atâtea și atât de felurite lucrări pentru alinarea oamenilor prin dragostea creștină? Cu ce laude, în sfârșit, pe acei sfinți educatori și sfinte educatoare, foarte numeroși, care s-au îngrijit ca lucrarea lor de educație creștină să fie răspândită și perpetuată prin alții, spre un folos cu adevărat deosebit al familiilor și al popoarelor?

Acestea, da, acestea sunt binefacerile care izvorăsc din educația creștină, tocmai pentru că ea însăși îl înalță și îl formează pe om pentru viața și virtutea supranaturală în Hristos; căci Domnul nostru Isus Hristos, Învățătorul dumnezeiesc, fiind atât autorul și dătătorul acelei vieți și virtuți, cât și pildă pentru toți oamenii, în orice stare s-ar afla ei, iar mai ales pentru tineri, Se oferă pe Sine spre a fi contemplat și imitat mai ales în acel răstimp al vieții Sale în care, ascultător și împodobit cu toate virtuțile care privesc persoana, familia și societatea, și-a petrecut viața în chip smerit și trudnic înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Așadar, toate aceste comori, pe care, niciodată îndeajuns prețuite, abia le-am amintit până aici doar în parte, aparțin atât de strâns Bisericii, încât constituie oarecum însăși firea ei, deoarece Biserica este trupul mistic al lui Hristos, Mireasa neprihănită a lui Hristos și, prin urmare, Mama cea preafecundă, precum și educatoarea supremă și desăvârșită. De aceea, acel mare și genial Augustin — a cărui fericită moarte ne vom pregăti curând să o comemorăm la împlinirea celui de-al cincisprezecelea veac —, răpit de sfânta iubire față de o asemenea Mamă, rostea aceste cuvinte: „Pe bună dreptate Biserica Catolică, Mama cea mai adevărată a creștinilor, nu numai că propovăduiește ca Însuși Dumnezeu, a cărui dobândire este viața cea preafrumos fericită, să fie cinstit în chip preacurat și preacast; dar și iubirea aproapelui și dragostea le îmbrățișează în așa fel, încât la tine se află din belșug tot leacul pentru feluritele boli de care sufletele se îmbolnăvesc din pricina păcatelor lor. Tu îi formezi și îi înveți pe copii copilărește, pe tineri cu tărie, pe bătrâni cu liniște, după cum este vârsta fiecăruia, nu numai a trupului, ci și a sufletului. Tu supui copiii părinților printr-o slujire liberă, iar pe părinți îi așezi peste copii printr-o stăpânire pioasă. Tu îi legi pe frați de frați prin legătura religiei, mai puternică și mai strânsă decât cea a sângelui… Tu unești pe cetățeni cu cetățeni, neamuri cu neamuri și, în general, pe oameni, prin amintirea primilor părinți, nu numai într-o societate, ci într-o anumită frăție. Tu îi înveți pe regi să poarte grijă popoarelor; îi îndemni pe popoare să se supună regilor. Tu înveți cu grijă cui i se cuvine cinstea, cui iubirea, cui respectul, cui teama, cui mângâierea, cui mustrarea, cui îndemnul, cui disciplina, cui dojana, cui pedeapsa; arătând cum nu tuturor li se datorează toate, dar tuturor li se datorează dragostea și nimănui nedreptatea” (68).

Între timp, Venerabili Frați, să ridicăm cu rugăciune sufletele și mâinile spre cer, „către Păstorul și Episcopul sufletelor noastre” (69), către Regele dumnezeiesc, „Domnul domnitorilor”, ca El Însuși, prin puterea Sa atotputernică, să poruncească a se culege și a se spori pe zi ce trece, în întreaga lume, roadele preafrumoase ale educației creștine, spre folosul fiecărui om și al popoarelor.

Iar ca chezășie a acestor daruri cerești, vă împărtășim, cu inimă părintească, vouă, Venerabili Frați, și clerului și poporului vostru, binecuvântarea apostolică.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua de 31 decembrie a anului 1929, al optulea al Pontificatului Nostru.

PIUS AL XI-LEA, PAPĂ

(1) MARCU, X, 14.

(2) II Tim., IV, 2.

(3) Confess., I, 1.

(4) Prov., XXII, 6.

(5) Omil. 60, la cap. 18 din Matei.

(6) MARCU, IX, 36.

(7) MATEI, XXVIII, 18-20.

(8) Pius IX, Scris. enc. Quum non sine, 14 iul. 1864.

(9) De Symbolo ad catech., XIII.

(10) Scris. enc. Libertas, 20 iun. 1888.

(11) Scris. enc. Singulari quadam, 24 sept. 1912.

(12) A. MANZONI, Osservazioni sulla Morale Cattolica, cap. III.

(13) Codul de drept canonic, can. 1375.

(14) Comentariu la Matei, cap. 18.

(15) Cod. iur. can., can. 1381, 1382.

(16) Scris. enc. Nobilissima Gallorum gens, 8 febr. 1884.

(17) MATEI, XXVIII, 19.

(18) Cuvântare ținută către elevii Colegiului Tusculan, numit în chip obișnuit di Mondragone, 14 mai 1929.

(19) Deut., XXXII, 4.

(20) S. TH., 2-2, q. CII, a. 1.

(21) S. TH., 2-2, q. X, a. 12.

(22) Suppl. S. TH. 3 p., q. 41, a. 1.

(23) Cod. iur. can., can. 1113.

(24) Scris. enc. Rerum novarum, 15 mai 1891.

(25) Ibidem.

(26) Scris. enc. Sapientiae christianae, 10 ian. 1890.

(27) Cod. iur. can., can. 1113.

(28) „Teoria fundamentală a libertății pe care se sprijină toate guvernele din această uniune exclude orice putere generală a Statului de a-și uniformiza copiii, silindu-i să primească instruire numai de la profesori publici. Copilul nu este o simplă creatură a Statului; aceia care îl cresc și îi călăuzesc destinul au dreptul, unit cu înalta datorie, de a-l recunoaște și de a-l pregăti pentru îndatoriri suplimentare.” Decizia Curții Supreme a Statelor Unite în cauzele școlare din Oregon, 1 iunie 1925.

(29) Epistolă către Cardinalul însărcinat cu afacerile publice ale Bisericii, 30 mai 1929.

(30) Cod. iur. can., can. 750, § 2; S. TH., 2-2, q. X, a. 12.

(31) Cuvântare ținută către elevii Colegiului Tusculan, numit în chip obișnuit di Mondragone, 14 mai 1929.

(32) Cuvântare ținută către elevii Colegiului Tusculan, numit în chip obișnuit di Mondragone, 14 mai 1929.

(33) P. L. TAPARELLI, Saggio teoretico di Diritto naturale, n. 922, lucrare care nu poate fi niciodată îndeajuns lăudată sau recomandată tinerilor care frecventează universitățile. (Cf. cuvântarea Noastră ținută la 18 decembrie 1927).

(34) Scris. enc. Immortale Dei, 1 nov. 1885.

(35) Scris. enc. Immortale Dei, 1 nov. 1885.

(36) Ep. 138.

(37) Dell’educazione cristiana dei figliuoli, lib. I, cap. 43.

(38) Epistolă către Cardinalul însărcinat cu afacerile publice ale Bisericii, 30 mai 1929.

(39) Conc. Vat., sess. 3, cap. 4.

(40) Prov., XXII, 15.

(41) Înțel., VIII, 1.

(42) Io., III, 8.

(43) Rom., VII, 23.

(44) Dell’educazione cristiana dei figliuoli, lib. II, cap. 88.

(45) MATEI, XVIII, 7.

(46) Ef., VI, 4.

(47) NIC. TOMMASEO, Pensieri sull’educazione, partea I, 3, 6.

(48) Pius IX, Scris. Quum non sine, 14 iul. 1864. — Syllabus, prop. 48. — Leon XIII, alocuțiunea Summi Pontificatus, 20 aug. 1880; Scris. enc. Nobilissima, 8 febr. 1884; Scris. enc. Quod multum, 22 aug. 1886; Ep. Officio sanctissimo, 22 dec. 1887; Scris. enc. Caritatis, 19 mart. 1894 etc. (cf. Cod. iur. can. cu notele izvoarelor, la can. 1374).

(49) Cod. iur. can., can. 1374.

(50) Scris. enc. Militantis Ecclesiae, 1 aug. 1897.

(51) P. G., t. 31, 570.

(52) Inst. Or., I, 8.

(53) I Tes., V, 21.

(54) SENECA, Epist. 45.

(55) Leon XIII, Scris. enc. Inscrutabili, 21 apr. 1878.

(56) Cuvântarea II, P. G., t. 35, 426.

(57) MATEI, IX, 37.

(58) HORAȚIU, Ars poetica, v. 163.

(59) I Cor., XV, 33.

(60) Conf., VI, 8.

(61) I Io., II, 16.

(62) De idololatria, 14.

(63) Gal., IV, 19.

(64) Col., III, 4.

(65) II Cor., IV, 11.

(66) HORAȚIU, Od. I, III, od. 3, v. 1.

(67) Apol., 42.

(68) De moribus Ecclesiae catholicae, lib. I, cap. 30.

(69) Cf. I Petr., II, 25.