CONSTITUȚIA DOGMATICĂ

Conciliul Vatican I

PIUS EPISCOPUL
SLUJITORUL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU

CU APROBAREA SFÂNTULUI CONCILIU

Spre amintirea veșnică a lucrului.

Păstorul cel veșnic și Episcopul sufletelor noastre, pentru ca lucrarea mântuitoare a răscumpărării să rămână statornică, a hotărât să zidească Biserica cea sfântă, în care toți credincioșii să fie adunați ca într-o casă a Dumnezeului celui viu, prin legătura unei singure credințe și a unei singure carități. De aceea, înainte de a Se arăta în slavă, L-a rugat pe Tatăl nu numai pentru Apostoli, ci și pentru aceia care aveau să creadă în El prin cuvântul lor, ca toți să fie una, precum El, Fiul, și Tatăl sunt una. Așadar, precum i-a trimis pe Apostolii pe care și-i alesese din lume, așa cum El Însuși fusese trimis de Tatăl, tot astfel a voit ca în Biserica Sa să fie Păstori și Învățători până la sfârșitul veacurilor. Iar pentru ca episcopatul însuși să fie unul și neîmpărțit, și prin preoți legați între ei credincioșii să fie păstrați în unitatea credinței și a comuniunii, punându-l pe fericitul Petru mai presus de ceilalți Apostoli, a întemeiat în el principiul veșnic al ambelor unități și fundamentul lor vizibil, pe a cărui tărie să se zidească templul cel veșnic, iar măreția Bisericii ce se înalță până la cer să se sprijine pe statornicia acestei credințe (Sf. Leon cel Mare, pred. IV [alt. III], cap. 2, la aniversarea hirotonirii sale). Și întrucât porțile iadului se ridică din ce în ce mai aprig din toate părțile împotriva acestui fundament dumnezeiesc, spre a răsturna, dacă ar fi cu putință, Biserica, Noi socotim necesar, pentru paza, integritatea și sporirea turmei catolice, cu aprobarea Sfântului Conciliu, să propunem tuturor credincioșilor spre a fi crezută și ținută doctrina despre instituirea, perpetuitatea și natura primatului apostolic sacru, în care stă toată puterea și tăria Bisericii, potrivit credinței vechi și constante a Bisericii universale, și să proscriem și să condamnăm erorile contrare, atât de vătămătoare pentru turma Domnului.

CAPITOLUL I – DESPRE INSTITUIREA PRIMATULUI APOSTOLIC ÎN FERICTUL PETRU

Învățăm, așadar, și declarăm, potrivit mărturiilor Evangheliei, că primatul de jurisdicție asupra întregii Biserici a lui Dumnezeu a fost făgăduit și conferit în mod imediat și direct fericitului Apostol Petru de către Cristos Domnul. Căci numai pe Simon, căruia îi spusese mai înainte: „Tu te vei chema Chefa” (In. 1, 42), după ce acesta și-a mărturisit credința zicând: „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, Domnul l-a adresat cu aceste cuvinte solemne: „Fericit ești tu, Simon Bar-Iona, căci nu trupul și sângele ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri; și Eu îți spun ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui; și ție îți voi da cheile împărăției cerurilor; și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri; și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt. 16, 16-19). Iar după învierea Sa, lui Simon Petru unul singur i-a conferit Isus jurisdicția de Păstor suprem și Cârmuitor al întregii Sale turme, spunând: „Paște mielușeii Mei; paște oile Mele” (In. 21, 15-17). Împotriva acestei doctrine atât de limpezi a Sfintei Scripturi, așa cum a fost ea întotdeauna înțeleasă de Biserica Catolică, se ridică pe față opiniile greșite ale acelora care, răsturnând forma de guvernare a Bisericii întemeiată de Cristos Domnul, tăgăduiesc că numai Petru, mai presus de ceilalți Apostoli, fie luat separat față de fiecare, fie față de toți împreună, ar fi fost înzestrat de Cristos cu un primat adevărat și propriu de jurisdicție; sau care afirmă că acest primat nu i-a fost dat în mod imediat și direct fericitului Petru, ci Bisericii, și prin aceasta lui, ca slujitor al Bisericii însăși.

Dacă cineva va spune, așadar, că fericitul Apostol Petru nu a fost rânduit de Cristos Domnul ca principe al tuturor Apostolilor și cap vizibil al întregii Biserici militante; sau că același a primit de la Domnul nostru Isus Cristos numai un primat de onoare, iar nu un primat adevărat și propriu de jurisdicție, primit direct și imediat: să fie anatema.

CAPITOLUL II – DESPRE PERPETUITATEA PRIMATULUI FERICTULUI PETRU ÎN ROMANII PONTIFI

Iar ceea ce Domnul Cristos Isus, Principele păstorilor și Marele Păstor al oilor, a rânduit în fericitul Apostol Petru pentru mântuirea veșnică și binele neîncetat al Bisericii, trebuie, prin același autor, să dăinuiască necontenit în Biserica întemeiată pe piatră, care va rămâne statornică până la sfârșitul veacurilor. Nimănui nu-i este îndoielnic, ba chiar este cunoscut tuturor veacurilor, că sfântul și fericitul Petru, principele și capul Apostolilor, stâlpul credinței și fundamentul Bisericii catolice, a primit de la Domnul nostru Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc și Răscumpărătorul, cheile împărăției; el trăiește până astăzi și întotdeauna, cârmuiește și judecă în persoana urmașilor săi, episcopii sfintei Scaune Romane, întemeiată de el și sfințită prin sângele său (cf. Actele Conciliului din Efes, ses. III). Prin urmare, oricine succede lui Petru în acest Scaun dobândește, prin însăși rânduiala lui Cristos, primatul lui Petru asupra întregii Biserici. Rămâne, așadar, rânduiala adevărului, iar fericitul Petru, stăruind în tăria pietrei primite, nu a părăsit cârmuirea Bisericii încredințate (Sf. Leon cel Mare, pred. III [alt. II], cap. 3). Pentru acest motiv, a fost întotdeauna necesar ca întreaga Biserică, adică toți credincioșii de pretutindeni, să se adune la Biserica Romană, din pricina întâietății sale mai puternice, pentru ca în acel Scaun, din care izvorăsc pentru toți drepturile venerabilei comuniuni, ca mădulare unite capului, să se adune într-o singură alcătuire a trupului (Sf. Irineu, Adversus haereses, III, 3; și Conc. din Aquileia, a. 381, între operele Sf. Ambroziu, ep. XL).

Dacă cineva va spune, așadar, că nu este, prin instituirea însăși a lui Cristos Domnul sau prin drept divin, ca fericitul Petru să aibă urmași perpetui în primatul asupra întregii Biserici; sau că Pontiful Roman nu este urmașul fericitului Petru în același primat: să fie anatema.

CAPITOLUL III – DESPRE PUTEREA ȘI NATURA PRIMATULUI ROMANULUI PONTIF

De aceea, sprijinindu-ne pe mărturiile limpezi ale Sfintei Scripturi și ținându-ne de hotărârile clare și precise atât ale Predecesorilor Noștri, Pontifi Romani, cât și ale Conciliilor generale, reînnoim definiția Conciliului ecumenic de la Florența, prin care trebuie crezut de toți credincioșii lui Cristos că Sfânta Scaună Apostolică și Pontiful Roman dețin primatul asupra întregului pământ, și că însuși Pontiful Roman este urmașul fericitului Petru, principele Apostolilor, adevăratul Vicar al lui Cristos, capul întregii Biserici și părintele și învățătorul tuturor creștinilor; și că lui, în fericitul Petru, i-a fost dată de Domnul nostru Isus Cristos puterea deplină de a paște, a cârmui și a guverna Biserica universală, așa cum este cuprins și în actele Conciliilor ecumenice și în sfintele canoane.

Învățăm, așadar, și declarăm că Biserica Romană, prin rânduiala Domnului, deține întâietatea puterii ordinare asupra tuturor celorlalte, și că această putere de jurisdicție a Pontifului Roman, care este cu adevărat episcopală, este imediată; față de ea sunt legați prin îndatorirea subordonării ierarhice și a adevăratei ascultări toți păstorii și credincioșii, de orice rit și demnitate ar fi, atât fiecare în parte, cât și toți împreună, nu numai în cele ce țin de credință și moravuri, ci și în cele ce privesc disciplina și cârmuirea Bisericii răspândite pe întreg pământul; astfel încât, păstrând unitatea comuniunii cu Pontiful Roman și unitatea aceleiași mărturisiri de credință, Biserica lui Cristos să fie o singură turmă sub un singur Păstor suprem. Aceasta este doctrina adevărului catolic, de la care nimeni nu se poate abate fără primejduirea credinței și a mântuirii.

Departe de a împiedica această putere a Pontifului suprem acea putere ordinară și imediată de jurisdicție episcopală, prin care Episcopii, rânduiți de Duhul Sfânt ca urmași în locul Apostolilor, ca adevărați păstori păstoresc și cârmuiesc fiecare turma încredințată lor, ea este, dimpotrivă, afirmată, întărită și apărată de Păstorul suprem și universal, potrivit cuvintelor sfântului Grigore cel Mare: „Onoarea mea este onoarea întregii Biserici. Onoarea mea este tăria statornică a fraților mei. Atunci sunt eu cu adevărat onorat, când fiecăruia nu i se refuză cinstea cuvenită” (Epist. către Eulogiu al Alexandriei, I, VIII, ep. XXX).

Prin urmare, din acea putere supremă a Pontifului Roman de a cârmui Biserica universală urmează că el are dreptul, în exercitarea acestei slujiri a sale, de a comunica liber cu păstorii și cu turmele întregii Biserici, pentru ca aceiași să poată fi învățați și cârmuiți de el pe calea mântuirii. De aceea condamnăm și respingem părerile acelora care spun că această comunicare a capului suprem cu păstorii și cu turmele poate fi împiedicată în chip legitim, sau o fac supusă puterii seculare, astfel încât susțin că cele rânduite de Scaunul Apostolic ori prin autoritatea lui pentru cârmuirea Bisericii nu au tărie și valoare, dacă nu sunt întărite prin bunul plac al puterii seculare.

Și întrucât, prin drept divin al primatului apostolic, Pontiful Roman stă în fruntea întregii Biserici, învățăm de asemenea și declarăm că el este judecătorul suprem al credincioșilor (Breve al Papei Pius al VI-lea, Super soliditate, din 28 noiembrie 1786) și că, în toate cauzele ce țin de judecata bisericească, se poate recurge la judecata sa (Conciliul ecumenic de la Lyon II); iar judecata Scaunului Apostolic, a cărui autoritate nu are pe nimeni mai mare, nu poate fi retrasă de nimeni și nimănui nu-i este îngăduit să judece judecata lui (Scrisoarea lui Nicolae I către împăratul Mihail). De aceea se abat de la dreapta cale a adevărului aceia care afirmă că este îngăduit a face apel de la judecățile Pontifilor Romani la un Conciliu ecumenic ca la o autoritate mai presus decât Pontiful Roman.

Dacă cineva, așadar, va spune că Pontiful Roman are numai slujirea de supraveghere sau de îndrumare, iar nu puterea deplină și supremă de jurisdicție asupra întregii Biserici, nu numai în cele ce țin de credință și moravuri, ci și în cele ce privesc disciplina și cârmuirea Bisericii răspândite pe tot pământul; sau că el are numai partea cea mai însemnată, iar nu întreaga plinătate a acestei puteri supreme; sau că această putere a lui nu este ordinară și imediată, fie asupra tuturor și fiecărei Biserici, fie asupra tuturor și fiecărui păstor și credincios: să fie anatema.

CAPITOLUL IV – DESPRE MAGISTERIUL INFALIBIL AL PONTIFULUI ROMAN

Însăși Scaunul Apostolic a ținut întotdeauna că, împreună cu primatul apostolic pe care Pontiful Roman îl deține asupra întregii Biserici ca urmaș al lui Petru, principele Apostolilor, este cuprinsă și puterea supremă a magisteriului; uzul neîntrerupt al Bisericii o dovedește, iar Conciliile ecumenice însele au declarat-o, mai ales acelea în care Răsăritul se unea cu Apusul în legătura credinței și a carității. Căci Părinții Conciliului al IV-lea de la Constantinopol, urmând urmele înaintașilor, au rostit această mărturisire solemnă: „Întâia mântuire este a păzi regula dreptei credințe. Și fiindcă nu poate fi trecută cu vederea sentința Domnului nostru Isus Cristos, care zice: «Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea», cele spuse se dovedesc prin efectele faptelor, deoarece în Scaunul Apostolic credința catolică a fost păstrată întotdeauna fără pată și învățătura sfântă a fost cinstită.” Așadar, nevoind nicidecum să ne despărțim de această credință și doctrină, nădăjduim să merităm a fi în acea unică comuniune pe care o propovăduiește Scaunul Apostolic, în care se află întreaga tărie a religiei creștine adevărate (din formula Papei sf. Hormisda, după cum a fost propusă de Adrian al II-lea Părinților Conciliului ecumenic al IV-lea de la Constantinopol și semnată de aceiași). Iar cu aprobarea Conciliului al II-lea de la Lyon, grecii au mărturisit: „Sfânta Biserică Romană deține primatul și întâietatea cea mai înaltă și deplină asupra întregii Biserici catolice, pe care recunoaște în adevăr și cu smerenie că a primit-o de la însuși Domnul în fericitul Petru, principele sau vârful Apostolilor, al cărui urmaș este Pontiful Roman, împreună cu plinătatea puterii; și precum este ținută mai presus de toate să apere adevărul credinței, tot astfel, dacă se vor ivi chestiuni de credință, ele trebuie hotărâte prin judecata sa.” În sfârșit, Conciliul de la Florența a definit că Pontiful Roman este adevăratul Vicar al lui Cristos, capul întregii Biserici și părintele și învățătorul tuturor creștinilor, și că lui, în fericitul Petru, i-a fost dată de Domnul nostru Isus Cristos puterea deplină de a paște, a cârmui și a guverna Biserica universală.

Pentru a răspunde acestei slujiri pastorale, Predecesorii Noștri au depus întotdeauna o osteneală neobosită, ca doctrina mântuitoare a lui Cristos să fie răspândită la toate popoarele pământului, și, cu aceeași grijă, au vegheat ca, acolo unde fusese primită, să fie păstrată curată și întreagă. De aceea, Arhiereii întregii lumi, acum fiecare în parte, acum adunați în Sinoade, urmând îndelungata rânduială a Bisericilor și forma regulii străvechi, au raportat acestei Scaune Apostolice mai ales primejdiile ce se iveau în treburile credinței, pentru ca acolo să fie îndreptate cu deosebire stricăciunile credinței, unde credința nu poate suferi vreo lipsă (cf. sf. Bernard, Epist. CXC). Iar Pontifii Romani, după cum o cereau împrejurările vremurilor și ale lucrurilor, când prin convocarea Conciliilor ecumenice, când prin cercetarea cugetului Bisericii răspândite în lume, când prin Sinoade particulare, când prin alte ajutoare pe care le oferea Providența dumnezeiască, au definit ca trebuind ținute acelea pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-au cunoscut ca fiind în acord cu Sfintele Scripturi și cu Tradițiile apostolice. Căci Duhul Sfânt nu a fost făgăduit urmașilor lui Petru pentru ca, prin descoperirea Lui, să facă cunoscută o doctrină nouă, ci pentru ca, prin asistența Lui, să păzească în chip sfânt și să expună cu credință revelația transmisă prin Apostoli, adică depozitul credinței. Această doctrină apostolică, într-adevăr, toți venerabilii Părinți au îmbrățișat-o, iar sfinții Doctori ortodocși au cinstit-o și au urmat-o, știind din plin că această Scaună a sfântului Petru rămâne întotdeauna neatinsă de orice eroare, potrivit dumnezeieștii făgăduințe a Domnului și Mântuitorului nostru făcută principiului ucenicilor Săi: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei întoarce, întărește pe frații tăi.”

Așadar, acest harism al adevărului și al credinței care nu se stinge niciodată a fost dăruit dumnezeiește lui Petru și urmașilor săi în acest Scaun, pentru ca ei să-și împlinească înalta slujire spre mântuirea tuturor, pentru ca întreaga turmă a lui Cristos, prin ei, ferită de hrana otrăvitoare a erorii, să fie hrănită cu hrana învățăturii cerești, pentru ca, înlăturată pricină de schismă, Biserica întreagă să fie păstrată una și, sprijinită pe propriul ei fundament, să rămână tare împotriva porților iadului.

Însă, întrucât chiar în această vreme, când este cerută mai cu seamă eficacitatea mântuitoare a slujirii apostolice, nu puțini se află care defaimă acea autoritate, socotim cu totul necesar a afirma în chip solemn prerogativa pe care Fiul unic al lui Dumnezeu a binevoit să o unească cu cea mai înaltă slujire pastorală.

De aceea, Noi, ținând cu credincioșie de Tradiția primită încă de la începuturile credinței creștine, spre slava lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, spre înălțarea religiei catolice și spre mântuirea popoarelor creștine, cu aprobarea Sfântului Conciliu, învățăm și definim ca dogmă revelată dumnezeiește: că Pontiful Roman, atunci când vorbește ex cathedra, adică atunci când, împlinind slujirea de Păstor și Învățător al tuturor creștinilor, prin suprema sa autoritate apostolică definește o doctrină despre credință sau moravuri care trebuie ținută de întreaga Biserică, prin asistența dumnezeiască făgăduită lui în fericitul Petru, se bucură de acea infailibilitate cu care dumnezeiescul Răscumpărător a voit ca Biserica Sa să fie înzestrată în definirea doctrinei despre credință sau moravuri; și, prin urmare, asemenea definiții ale Pontifului Roman sunt ireformabile prin ele însele, iar nu prin consimțământul Bisericii.

Iar dacă cineva ar cuteza să contrazică această definiție a Noastră — ceea ce Dumnezeu să ferească — să fie anatema.