Despre consacrarea neamului omenesc Preasfintei Inimi a lui Isus

Venerabili Frați,
salutare și Binecuvântare Apostolică.

După rânduiala și obiceiul strămoșilor, anul sfânt ce urmează a fi celebrat în curând în această venerabilă Cetate l-am proclamat, precum bine știți, nu demult prin Scrisori Apostolice. Astăzi însă, ca semn de bun augur și nădejde pentru împlinirea mai sfântă a acestei prea religioase solemnități, voim și îndemnăm la o faptă deosebit de aleasă, din care, dacă toți vor asculta din inimă și cu voințe unite și binevoitoare, așteptăm pe bună dreptate roade însemnate și durabile, mai întâi pentru numele creștin, apoi pentru întreaga societate omenească.

Am căutat nu o dată să păstrăm cu sfințenie și să punem într-o lumină mai mare acea formă de religiozitate încercată, care se îndreaptă către cultul Preasfintei Inimi a lui Isus, urmând exemplul Predecesorilor Noștri Inocențiu al XII-lea, Benedict al XIII-lea, Clement al XIII-lea, Pius al VI-lea și al VII-lea cu același nume, precum și al lui Pius al IX-lea. Aceasta am făcut-o mai ales prin Decretul din ziua de 28 iunie a anului 1889, prin care am ridicat sărbătoarea cu acest titlu la ritul de clasa întâi. Acum însă se înfățișează minții Noastre o formă de cinstire mai strălucită, care să fie ca desăvârșirea și împlinirea tuturor onorurilor aduse până acum Preasfintei Inimi; și suntem încredințați că ea va fi deosebit de plăcută lui Isus Cristos Răscumpărătorul. De altfel, aceasta despre care vorbim nu este nicidecum o inițiativă nouă. Căci cu aproape cinci lustre în urmă, când se apropiau solemnitățile seculare ce trebuiau reînnoite după ce fericita Margareta Maria Alacoque primise de la Dumnezeu porunca de a răspândi cultul Inimii divine, au fost trimise numeroase rugăminți către Pius al IX-lea, nu numai de persoane particulare, ci și de Episcopi, cerând ca întreaga comunitate a neamului omenesc să fie consacrată Preasfintei Inimi a lui Isus. S-a hotărât amânarea lucrului, pentru a fi judecat mai matur; între timp s-a acordat orașelor posibilitatea de a se consacra individual, celor care doreau, și s-a stabilit o formulă de devoțiune. Acum însă, adăugându-se noi motive, socotim că a sosit vremea împlinirii acestui fapt.

Această mărturie atât de amplă și de înaltă de supunere și pietate se cuvine pe deplin lui Isus Cristos, deoarece El este Principele și Domnul suprem. Stăpânirea Sa nu se întinde numai asupra popoarelor cu nume catolic sau numai asupra acelora care, spălați prin Botez, aparțin de drept Bisericii, chiar dacă rătăcesc prin erori de opinii sau sunt despărțiți prin lipsa carității; ci îi cuprinde și pe toți aceia care sunt lipsiți de credința creștină, astfel încât întreaga omenire se află cu adevărat sub puterea lui Isus Cristos. Căci El, fiind Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu Tatăl și având aceeași substanță cu El, strălucirea slavei și chipul substanței Sale (Evr. 1, 3), trebuie să aibă împreună cu Tatăl toate lucrurile comune și, prin urmare, stăpânirea supremă asupra tuturor. De aceea Fiul lui Dumnezeu spune despre Sine prin Profet: „Eu însă am fost rânduit rege peste Sion, muntele Său cel sfânt. Domnul a zis către Mine: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine și Îți voi da neamurile moștenirea Ta și stăpânirea Ta marginile pământului” (Ps. 2). Prin acestea arată că a primit de la Dumnezeu puterea atât asupra întregii Biserici, înțeleasă prin muntele Sionului, cât și asupra întregului pământ. Iar temelia acestei puteri supreme este limpede arătată în cuvintele: „Fiul Meu ești Tu”. Căci, fiind Fiul Regelui tuturor, este moștenitorul întregii puteri; de unde și cuvintele: „Îți voi da neamurile moștenirea Ta”. Același lucru îl afirmă Apostolul Pavel: „Pe Care L-a pus moștenitor a toate” (Evr. 1, 2).

Mai ales trebuie luat în seamă ceea ce a afirmat Isus Cristos despre stăpânirea Sa nu prin apostoli sau profeți, ci prin propriile Sale cuvinte. Căci întrebat de dregătorul roman: „Așadar, ești Tu rege?”, El a răspuns fără nicio îndoială: „Tu spui că Eu sunt rege” (In. 18, 37). Iar măreția acestei puteri și întinderea împărăției Sale sunt confirmate mai limpede prin cuvintele adresate Apostolilor: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” (Mt. 28, 18). Dacă toată puterea a fost dată lui Cristos, urmează în mod necesar că domnia Sa este supremă, absolută, nefiind supusă voinței nimănui și neavând nimic egal sau asemănător; și, fiind dată în cer și pe pământ, trebuie să aibă cerul și pământul supuse. De fapt, El a exercitat acest drept unic și propriu, poruncind Apostolilor să vestească doctrina Sa, să adune oamenii într-un singur trup al Bisericii prin baia mântuirii și să impună legi pe care nimeni nu le poate refuza fără primejduirea mântuirii veșnice.

Și totuși, aici nu se oprește totul. Cristos domnește nu numai prin drept nativ, ca Unul-Născut al lui Dumnezeu, ci și prin drept dobândit. Căci El ne-a smuls din puterea întunericului (Col. 1, 13) și S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toți (1 Tim. 2, 6). Astfel, toți oamenii, individual și în ansamblu, au devenit popor de dobândire (1 Pt. 2, 9), nu numai catolicii și cei care au primit valid Botezul creștin. Despre aceasta spune potrivit Augustin: „Vreți să știți ce a cumpărat? Priviți ce a dat și veți afla ce a cumpărat. Sângele lui Cristos este prețul. Cât valorează acesta? Ce altceva, dacă nu întreaga lume? Ce altceva, dacă nu toate neamurile?” (Tract. 120 la Ioan).

De ce însă și necredincioșii sunt supuși puterii și domniei lui Isus Cristos, explică și lămurește Sfântul Toma. Căci, cercetând dacă puterea Sa judiciară se întinde asupra tuturor oamenilor și afirmând că puterea judiciară urmează puterii regale, conchide limpede: „Toate sunt supuse lui Cristos în ceea ce privește puterea, chiar dacă nu sunt încă supuse în ceea ce privește exercitarea puterii” (III, q. 39, a. 4). Această putere și domnie a lui Cristos asupra oamenilor se exercită prin adevăr, prin dreptate și, mai ales, prin caritate.

La această temelie a puterii și domniei Sale, El îngăduie cu bunătate să se adauge, dacă voim, devoțiunea noastră voluntară. Isus Cristos, Dumnezeu și Răscumpărător, posedă toate lucrurile în mod deplin și desăvârșit; noi însă suntem atât de săraci și lipsiți, încât nu avem nimic din ale noastre cu care să-L putem răsplăti. Totuși, în marea Sa bunătate și caritate, El nu refuză să-I dăm și să-I consacrăm ceea ce este al Său, ca și cum ar fi al nostru; ba chiar cere și solicită aceasta: „Fiule, dă-Mi inima ta”. Astfel Îi putem face pe plac prin voința și afecțiunea sufletului. Căci, consacrându-ne Lui, nu numai că recunoaștem și acceptăm în mod deschis și liber domnia Sa, ci și arătăm în fapt că, dacă ar fi al nostru ceea ce oferim, l-am da cu cea mai deplină voință, cerându-I să primească de la noi, fără a Se împovăra, ceea ce este pe deplin al Său. Aceasta este esența lucrului despre care vorbim. Și deoarece în Inima Sacră se află simbolul și imaginea vie a infinitei carități a lui Isus Cristos, care ne îndeamnă să iubim la rândul nostru, este potrivit să ne consacrăm Preasfintei Sale Inimi; ceea ce nu este altceva decât a ne dărui și a ne lega de Isus Cristos, întrucât orice onoare, supunere și pietate adusă Inimii divine este, cu adevărat și propriu, adusă lui Cristos Însuși.

De aceea îndemnăm și chemăm la această devoțiune asumată de bunăvoie pe toți cei care cunosc și iubesc Preasfânta Inimă; și am dori ca fiecare să o facă zilnic, astfel încât semnele atâtor mii de suflete consacrate să se înalțe toate deodată către templele cerului. Dar oare să îngăduim ca nenumărați alții, asupra cărora adevărul creștin nu a strălucit încă, să rămână în afara inimii noastre? Noi purtăm persoana Celui care a venit să mântuiască ceea ce era pierdut și care Și-a consacrat sângele pentru mântuirea întregului neam omenesc. De aceea, pe cei care șed în umbra morții, așa cum ne străduim necontenit să-i trezim la viața adevărată prin trimiterea vestitorilor lui Cristos în toate părțile, tot astfel îi încredințăm acum cu deosebită stăruință Preasfintei Inimi a lui Isus și, pe cât stă în Noi, îi consacrăm. Prin aceasta, devoțiunea pe care o recomandăm tuturor va fi de folos tuturor. Cei în care se află cunoașterea și iubirea lui Isus Cristos vor simți ușor cum le cresc credința și iubirea. Cei care, deși L-au cunoscut pe Cristos, neglijează poruncile și legea Sa, vor putea lua din Inima Sacră flacăra carității. Iar pentru cei mai nenorociți, care se luptă cu superstiții oarbe, vom cere cu toții, într-un singur cuget, ajutor ceresc, ca Isus Cristos, după cum îi are deja supuși prin putere, să-i supună cândva și prin exercitarea puterii, nu numai în veacul viitor, când împlinirea voinței Sale va însemna pentru unii mântuire, pentru alții pedeapsă, ci și în această viață muritoare, dăruindu-le credința și sfințenia, prin care să-L poată cinsti pe Dumnezeu după cuviință și să tindă către fericirea veșnică din cer.

O astfel de consacrare aduce și cetăților speranța unor lucruri mai bune, deoarece poate reînnoi sau întări mai strâns legăturile care unesc în mod natural societățile omenești cu Dumnezeu. În timpurile din urmă s-a lucrat mai ales pentru a se ridica un zid între Biserică și stat. În constituirea și administrarea cetăților, autoritatea legii sacre și divine este socotită ca nimic, cu scopul ca nicio forță religioasă să nu atingă viața comună. Aceasta duce aproape la a scoate din mijloc credința în Cristos și, dacă ar fi cu putință, la a-L izgoni pe Dumnezeu de pe pământ. Cu asemenea îndrăzneală a sufletelor trufașe, ce mirare că neamul omenesc a căzut într-o asemenea tulburare a lucrurilor și este purtat de valuri primejdioase, care nu lasă pe nimeni în siguranță? Temeliile cele mai sigure ale bunei rânduieli publice se prăbușesc în mod necesar, când religia este lepădată. Iar Dumnezeu, luând pedepse drepte și meritate de la cei răzvrătiți, îi lasă în voia poftelor lor, ca să slujească patimilor și să se distrugă printr-o libertate fără măsură.

De aici izvorăsc acele mari rele care apasă de multă vreme și care cer cu stăruință să se caute ajutorul Unuia singur, prin a Cărui putere să fie înlăturate. Și cine ar putea fi Acela, dacă nu Isus Cristos, Unul-Născut al lui Dumnezeu? Căci nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să ne mântuim (Fap. 4, 12). La El, așadar, trebuie să ne întoarcem, la Cel care este calea, adevărul și viața. S-a greșit: trebuie revenit pe cale; întunericul a acoperit mințile: trebuie risipită ceața prin lumina adevărului; moartea a pus stăpânire: trebuie apucată viața. Atunci, în sfârșit, se vor putea vindeca atâtea răni, dreptul va reînvia în speranța autorității de odinioară, se vor întoarce podoabele păcii, iar săbiile vor cădea din mâini și armele vor fi lăsate, când toți vor primi de bunăvoie domnia lui Cristos și I se vor supune, iar orice limbă va mărturisi că Domnul Isus Cristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl (Filip. 2, 11).

Când Biserica era apăsată în primele sale vremuri de jugul cezarilor, crucea arătată tânărului împărat a fost atât semn, cât și izvor al celei mai strălucite victorii ce a urmat. Iată că astăzi ni se oferă un alt semn de bun augur, prea divin: Inima Preasfântă a lui Isus, peste care se înalță crucea, strălucind cu o lumină deosebită în mijlocul flăcărilor. În ea trebuie așezate toate speranțele; din ea trebuie cerută și așteptată mântuirea oamenilor.

În sfârșit, ceea ce nu voim să trecem sub tăcere este și motivul, într-adevăr personal pentru Noi, dar suficient de drept și de grav, care ne-a îndemnat să întreprindem acest act: Dumnezeu, izvorul tuturor bunurilor, ne-a păstrat nu demult viața, alungând o boală primejdioasă. Vrem ca amintirea acestui mare binefaceri să rămână publică și recunoștința să fie arătată prin sporirea onorurilor aduse de Noi Preasfintei Inimi.

Prin urmare, hotărâm ca în zilele de 9, 10 și 11 ale lunii iunie viitoare să se facă rugăciuni publice în biserica principală a fiecărui oraș și sat, iar în fiecare dintre aceste zile să se adauge la celelalte rugăciuni Litania Preasfintei Inimi, aprobată prin autoritatea Noastră; iar în ultima zi să se recite formula de Consacrare, pe care, Venerabili Frați, v-o trimitem împreună cu această Scrisoare.

Ca semn al darurilor divine și ca mărturie a bunăvoinței Noastre, vă împărtășim cu drag în Domnul binecuvântarea apostolică vouă, clerului și poporului încredințat păstoririi voastre.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua de 25 mai a anului 1899, al douăzeci și doilea al Pontificatului Nostru.

LEON, PAPĂ AL XIII-LEA