• 1° Ce este o dogmă? Care sunt cele două condiții cerute pentru o dogmă? Care este obiectul dogmei? Sunt adevăruri pe care trebuie să le credem și care nu sunt dogme?
• 2° Care sunt izvoarele dogmei? Ce este Sfânta Scriptură? Ce este inspirația? Este Dumnezeu autorul Sfintei Scripturi? Ce înțelegeți prin aceasta? Se confundă inspirația cu revelația? Care sunt limitele inspirației? Ce înțelegeți prin canonul Sfintei Scripturi? Ce cuprinde el? Care sunt diferitele sensuri ale Bibliei? Ce este tradiția? Care sunt caracterele ei? Care sunt principalele ei canale? Care sunt interpreții Sfintei Scripturi și ai Tradiției?
• 3° Ce este dogma, după moderniști? Care este doctrina catolică despre dezvoltarea dogmei? Primește ea că sensul unei dogme se poate schimba? Dogma catolică, ca ansamblu al adevărurilor de credință, se poate dezvolta? Apostolii au primit depozitul deplin al Revelației? La ce slujesc revelațiile private? Cunoașterea pe care o avem despre Revelație este susceptibilă de progres?
• 4° Ce este un simbol de credință? Care este utilitatea lui?
• 5° Câte simboluri cunoașteți? Care este originea lor?
• 6° Cum se poate împărți Simbolul Apostolilor?
• 7° Care sunt adevărurile cuprinse în Simbolul Apostolilor? Cuprinde el toate dogmele?
• 8° Câte feluri de mistere sunt? Misterele propriu zise sunt ele în opoziție cu rațiunea? Pentru ce le-a revelat Dumnezeu?

(15) Termeni.

Dogmă (din grecescul „dogma”, hotărâre, decret). Acest cuvânt are adesea, în Vechiul Testament și în Noul, înțelesul de legi sau decrete. Astfel sunt numite decretele date de Apostoli la conciliul din Ierusalim (Fapte, XVI, 4).

Abia în secolul al IV-lea mai mulți autori încep să rezerve numele de dogmă numai adevărurilor care sunt obiect al credinței.

În limbajul teologic de astăzi, cuvântul „dogmă” înseamnă: fie 1° un articol de credință, fie 2° ansamblul dogmelor. În acest din urmă sens, „dogma catolică” cuprinde toate adevărurile revelate de Dumnezeu și definite de Biserică drept articole de credință.

Revelație. Două sensuri: 1° actul prin care Dumnezeu a făcut cunoscute oamenilor misterele și poruncile Sale; 2° ansamblul adevărurilor pe care Dumnezeu ni le-a învățat.

Simbol (din grecescul „sumbolon”). Trei sensuri: 1° formular, adică rezumat, culegere a principalelor articole de credință (nr. 19); 2° semn distinctiv. Un simbol este un semn după care creștinii se pot recunoaște între ei; 3° pecete, pact. Simbolul pe care îl rostim la Botez pecetluiește un pact între Dumnezeu și noi. Simbolul Apostolilor se numește „Credo” după primul cuvânt cu care începe în latină.

Apostoli. Cei doisprezece ucenici aleși de Iisus Cristos pentru a merge să predice doctrina Sa în întreg universul.

Numele lor: Sf. Petru, capul, și Sf. Andrei, fratele său; Sf. Iacob cel Mare și Sf. Ioan, fratele său, Apostolul iubit; Sf. Filip și Sf. Matei sau Levi, evanghelistul; Sf. Bartolomeu și Sf. Toma (necredinciosul); Sf. Iacob cel Mic și Sf. Iuda (numit și Tadeu sau Lebeu); Simon Zelotul și Iuda din Cariota (Iscarioteanul), înlocuit, după trădarea sa, de Matia. La aceste nume s-au adăugat mai târziu acelea ale lui Barnaba și ale lui Pavel, apostoli ai neamurilor.

Mister (grec. „mustêrion”, lucru ascuns; „mustês”, inițiat). Potrivit etimologiei, în religiile antichității se numeau mistere doctrinele sau practicile care erau ascunse mulțimii și nu erau dezvăluite decât inițiaților. De pildă: misterele lui Isis și Osiris la egipteni, misterele orfice și de la Eleusis la greci, misterele lui Ceres, ale lui Bacchus (bacanalele) la romani. Prin extensiune, cuvântul mister desemna și ceremoniile înseși în cursul cărora se făcea inițierea. În religia creștină, misterul este un articol de credință pe care nu-l putem înțelege, dar pe care trebuie să-l credem, pentru că Dumnezeu l-a revelat. Sfinte mistere = jertfa Sfintei Liturghii.

DEZVOLTARE

(16) I. Dogma. Definiție. Obiect. Corolar.

1° Definiție. O dogmă este un adevăr revelat de Dumnezeu și propus de Biserică spre credința noastră. Din această definiție rezultă că sunt cerute două condiții pentru a constitui o dogmă. Trebuie: a) ca adevărul să fie revelat de Dumnezeu sau garantat de autoritatea dumnezeiască; și b) ca el să fie propus de Biserică spre credința noastră, fie pe calea unei definiții solemne, fie pe calea învățământului ordinar și universal.

Adevărurile astfel propuse se numesc de drept catolic (vezi nr. 281).

2° Obiect. Dacă se ia în considerare natura adevărului definit de Biserică, dogma are un întreit obiect: ea cuprinde: a) adevăruri inaccesibile rațiunii: astfel sunt misterele pe care inteligența nu le poate nici descoperi, nici înțelege; b) adevăruri accesibile rațiunii: de pildă, existența lui Dumnezeu, viața viitoare, pe care rațiunea omenească le poate cunoaște prin sine însăși, dar pe care Dumnezeu le-a revelat, fie pentru a da o înțelegere mai limpede, fie pentru că, altminteri, ele n-ar fi fost cunoscute decât de un mic număr; c) fapte istorice, precum, de pildă, cele mai multe dintre faptele pe care prorocii le-au prezis despre Mesia și care s-au împlinit la venirea Domnului nostru.

3° Corolar. ADEVĂRURI CARE NU SUNT DOGME. Nu trebuie deci socotite între dogme, din pricina lipsei uneia dintre condițiile cerute: a) adevărurile a căror revelație pare sigură, dar care nu au fost definite de Biserică: de pildă, Adormirea Maicii Domnului; b) adevărurile care nu sunt revelate și totuși sunt învățate de Biserică, pentru că ea le socotește folositoare la explicarea sau la apărarea adevărurilor revelate: astfel sunt concluziile teologice și faptele dogmatice. O concluzie teologică este o propoziție dedusă din alte două, dintre care una este un adevăr revelat, iar cealaltă un adevăr cunoscut prin rațiune. De pildă, dacă spun, pe de o parte, că „Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (adevăr revelat) și, pe de altă parte, că Dumnezeu nu poate răsplăti sau pedepsi pe om decât dacă i-a dat libertatea de a face binele sau răul (adevăr de rațiune), pot concluziona că omul este liber. Existența libertății omenești este astfel o concluzie teologică. Să notăm că unele concluzii teologice sunt cuprinse implicit în depozitul Revelației și au putut, din acest motiv, să fie definite de Biserică drept articole de credință: acesta este tocmai cazul libertății omenești, care a fost definită de conciliul de la Trento, sess. VI, can. 5. Prin „fapt dogmatic” trebuie înțeles orice fapt care, fără a fi revelat, este într-o legătură atât de strânsă cu dogma revelată, încât a-l nega înseamnă, în același timp, a zdruncina temeliile dogmei înseși. A spune, de pildă, că un anumit conciliu ecumenic este legitim, că un anumit papă a fost ales în mod regulat, că o anumită versiune a Sfintei Scripturi (de pildă, Vulgata) este substanțial conformă cu textul original, că o anumită doctrină eretică este cuprinsă într-o anumită carte: iată tot atâtea fapte dogmatice. Deși concluziile teologice și faptele dogmatice se impun credinței noastre ca fiind garantate de învățământul infailibil al Bisericii, aceste adevăruri nu sunt dogme.

c) Cu atât mai puțin trebuie socotite drept dogme sistemele filozofice destinate a le formula și a le explica, precum și expresiile: esență, persoană, natură, substanță, accident, materie, formă, întrebuințate pentru a expune misterele Sfintei Treimi, ale Euharistiei și natura Sfintelor Taine. Biserica nu acordă acestor sisteme și acestor cuvinte decât o simplă preferință; ea le socotește numai ca cea mai bună modalitate de a traduce dogmele.

(17) II. Izvoarele Dogmei.

Deoarece dogma este înainte de toate un adevăr revelat de Dumnezeu, este vorba de a ști unde se află consemnată Revelația dumnezeiască.

Revelația este cuprinsă într-o dublă sursă: Sfânta Scriptură și Tradiția. Articol de credință definit de conciliile de la Trento și de la Vatican.

1° Sfânta Scriptură.

A. DEFINIȚIE. Sfânta Scriptură sau Biblia (grec. „biblia”, pluralul lui „biblion”, carte) este ansamblul cărților care „au fost scrise sub inspirația Duhului Sfânt, care au pe Dumnezeu drept autor și au fost transmise ca atare Bisericii” (Conciliul de la Trento). Pentru aceasta aceste cărți se numesc: „Sfânta Scriptură” sau Biblia, adică Cartea prin excelență, sau Cărți sfinte, sau Sfinte Litere.

B. INSPIRAȚIE. Inspirația este „o impulsie supranaturală prin care Duhul Sfânt a mișcat și a îndemnat pe scriitorii sacri să scrie și i-a asistat în timpul redactării, astfel încât ei concepeau exact, voiau să relateze cu fidelitate și exprimau cu o adevărată infailibilă tot ceea ce Dumnezeu le poruncea și numai ceea ce le poruncea să scrie.” (Enc. Providentissimus).

Din definiția de mai sus rezultă: a) că Dumnezeu este autorul întregii Sfinte Scripturi. Dar ce trebuie înțeles prin aceasta? Trebuie oare socotit scriitorul sacru ca un instrument pasiv, al cărui rol ar fi fost să transcrie ideile și chiar cuvintele dictate de Dumnezeu? Desigur că nu. Autorul inspirat nu este un simplu agent de transmitere; deși scrie sub impulsul Duhului Sfânt, el își păstrează personalitatea, deprinderile literare, stilul, într-un cuvânt toate calitățile și imperfecțiunile care pot afecta fondul și forma operei sale. Dar, din faptul că Dumnezeu este autorul Sfintei Scripturi, urmează că aceasta este lipsită de erori. Totuși, se cuvine a observa că ineranța se aplică numai textului original, așa cum a ieșit din mâinile scriitorului sacru; se înțelege de la sine, într-adevăr, că inspirația nu a pus textul Cărților sfinte la adăpost de alterările copiştilor. Cine va spune atunci dacă un anumit text este autentic și care este sensul lui? Această lucrare este a exegeților, adică a interpreților autorizați, care trebuie să se conformeze spiritului Bisericii.

b) Inspirația nu trebuie confundată cu revelația. Inspirația este o impulsie care determină pe scriitorul sacru să scrie ceea ce știe; că el a aflat ceea ce știe prin revelație sau prin mijloace naturale, aceasta nu are importanță. Nu există temei să credem, de pildă, că sfântul Luca ar fi cunoscut prin revelație tot ceea ce a scris în Evanghelia sa și în Faptele Apostolilor.

c) Care sunt limitele inspirației? Este oare o deosebire de făcut între diferitele pasaje ale Scripturii? Inspirația privește numai învățăturile despre credință și moravuri, fără a se întinde la tot ceea ce ține de istoria profană și de științele naturii sau încă de lucrurile spuse incidental? La această întrebare, iată răspunsul pe care l-a dat Leon al XIII-lea în enciclica sa Providentissimus: „Nu va fi niciodată îngăduit să se restrângă inspirația numai la anumite părți ale Sfintei Scripturi sau să se admită că scriitorul sacru ar fi putut greși. Nu se poate nici tolera părerea acelora care se sustrag acestor greutăți neezitând a presupune că inspirația dumnezeiască se întinde numai la ceea ce privește credința și moravurile.”

C. CANON (vezi nr. 476). Canonul este culegerea cărților pe care Biserica le recunoaște drept inspirate. Sunt inspirate dumnezeiește toate cărțile înscrise în canonul de la Trento: articol de credință definit de Conciliul Vatican, Const. De Fide, cap. II, can. 4. Canonul cuprinde două părți: Vechiul Testament, anterior lui Iisus Cristos, și Noul Testament, care îi este posterior.

Cărțile Vechiului Testament se împart în patru clase: a) Pentateuhul (Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul), în care se află Legea, adică codul religios, liturgic și civil care cârmuia pe iudei; b) cărțile istorice, dintre care cele principale sunt: Iosua, Judecătorii, Rut, Samuel, Regii, Tobit, Iudita, Estera, Macabeii; c) cărțile poetice și sapiențiale: Iov, Psalmii, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea cântărilor, Înțelepciunea, Ecleziasticul; d) cărțile profetice, cuprinzând prorociile celor patru profeți mari: Isaia, Ieremia (căruia i se alătură Baruh), Iezechiel și Daniel, și ale celor doisprezece mici: Osea, Ioil, Amos, Abdia, Iona, Miheia, Nahum, Habacuc, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi.

Cărțile Noului Testament cuprind: a) cărți istorice: cele trei Evanghelii ale sfântului Matei, ale sfântului Marcu și ale sfântului Luca, a căror alcătuire este anterioară anului 70, și numite „sinoptice” (din grecescul „sunopsis”, vedere simultană), pentru că multe dintre relatările lor, fiind identice, pot fi așezate pe trei coloane și cuprinse dintr-o singură privire; apoi Evanghelia sfântului Ioan, de dată mai târzie; și Faptele Apostolilor, pe care sfântul Luca le-a scris pentru a da o continuare Evangheliei sale; b) scrieri didactice, tratând chestiuni de doctrină și cuprinzând îndrumări adresate diferitelor comunități creștine: Epistolele sfântului Pavel, ale sfântului Iacob, ale sfântului Iuda, ale sfântului Petru și ale sfântului Ioan; c) o carte profetică, Apocalipsa, în care sfântul Ioan prezice destinurile viitoare ale Bisericii.

D. FELURITELE SENSURI ALE BIBLIEI. Textul Sfintei Scripturi este adesea susceptibil de mai multe sensuri. Se deosebesc: a) sensul literal sau istoric, adică acela care rezultă din înțelesul firesc al cuvintelor, acela pe care autorul sacru a voit să-l exprime în termeni proprii sau metaforici; b) sensul mistic, sau alegoric, sau figurativ, sau tipic, adică acela care rezultă din faptul că persoane, lucruri sau fapte au fost alese de Dumnezeu pentru a însemna viitorul, pentru a fi figurile sau tipurile Domnului nostru și ale Bisericii Sale. Astfel Isaac purtând lemnul jertfei sale este figura lui Cristos purtând crucea Sa; preotul Melchisedec, care aduce Domnului jertfa pâinii și a vinului, îl preînchipuie pe Domnul nostru, Preotul prin excelență, și jertfa Sfintei Liturghii; c) sensul acomodatic, adică un sens presupus, artificial, acela pe care se voiește a i-l atribui, de pildă, într-un scop de pietate. Acest sens nu are nici o valoare dogmatică. După raționaliști, ar trebui să se dea un sens mitic anumitor pasaje ale Bibliei; astfel, toate minunile n-ar fi decât mituri sau fabule, fără nici o valoare istorică. Sensul mitic a fost condamnat de Pius al IX-lea în Syllabus, prop. VII.

2° Tradiția.

A. DEFINIȚIE. Cuvântul tradiție are un dublu înțeles. 1° În sensul său larg, tradiția este ansamblul adevărurilor revelate de Dumnezeu și transmise până la noi fie în scris, fie pe cale orală. 2° În sensul său strict, și așa cum este înțeles aici, tradiția cuprinde adevărurile învățate de Iisus Cristos și de Apostoli și transmise din veac în veac pe o altă cale decât Sfânta Scriptură.

B. CARACTERELE SALE. a) Tradiția este anterioară Sfintei Scripturi. Cateheza a fost cel dintâi și principalul mod de învățare folosit de Apostoli; numai în împrejurări excepționale aceștia au trimis îndrumări scrise Bisericilor pe care le întemeiaseră: toate Epistolele sfântului Pavel sunt scrieri de împrejurare. Însăși Evanghelia a fost mai întâi propovăduită; abia după aceea a fost scrisă. În aceasta, Apostolii nu făceau decât să se conformeze poruncii Învățătorului lor dumnezeiesc. Iisus le spusese, într-adevăr: „Mergeți, învățați toate neamurile” (Mat., XXVIII, 19), și nu: „Mergeți, scrieți ceea ce v-am învățat, și scrierile voastre să slujească spre a-i instrui pe alții.”

b) Tradiția are deci un câmp mai întins decât Sfânta Scriptură. Încheindu-și Evanghelia, sfântul Ioan ne înștiințează că „mai sunt încă multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus; dacă ar fi scrise pe rând, nu cred că lumea însăși ar putea cuprinde cărțile ce ar trebui scrise” (Ioan, XXI, 25).

c) Tradiția este o sursă a Revelației, deosebită de Sfânta Scriptură și care merită aceeași credință. Articol de credință definit de conciliul de la Trento, apoi de conciliul de la Vatican, Const. De Fide, cap. II. Nu este, de altminteri, o dogmă nouă: tradiția a fost întotdeauna, în Biserică, prima regulă a credinței. Dovada stă în aceste mărturii ale sfântului Pavel: 1° „Frații mei, scrie el Tesalonicenilor, stați tari și țineți tradițiile pe care le-ați învățat, fie prin cuvântul nostru, fie prin epistola noastră” (II Tes., II, 15). 2° „Învățăturile pe care le-ai primit de la mine, în fața multor martori, scrie el lui Timotei, încredințează-le unor oameni de încredere, care să fie în stare să-i învețe și pe alții” (II Tim., II, 2). În secolul al III-lea, Origen răspundea deja ereticilor vremii sale: „Chiar dacă ereticii invocă Scripturile, noi nu trebuie să dăm crezare cuvintelor lor, nici să ne abatem de la tradiția primitivă a Bisericii, nici să credem altceva decât ceea ce a fost transmis prin succesiune în Biserica lui Dumnezeu.”

Este, așadar, o eroare a pretinde, precum protestanții, că Scripturile singure cuprind depozitul Revelației.

C. PRINCIPALELE EI CANALE. Tradiția se află consemnată: 1° în simbolurile și mărturisirile de credință, definițiile conciliilor, actele papilor (bule, enciclice, hotărâri ale congregațiilor romane autentificate de papă); 2° în scrierile Părinților Bisericii, care sunt ca ecouri ale credințelor timpului lor; 3° în practica generală și statornică a Bisericii; 4° în liturgie, care cuprinde rugăciunile și riturile privitoare la cultul public și la administrarea Sfintelor Taine; 5° ea se arată și în actele martirilor și în monumentele artei creștine: în inscripții, în picturile Catacombelor care, de pildă, înfățișează adesea actul cultului euharistic.

Observație: Tradiția, ca și Sfânta Scriptură, are drept interpreți și organe infailibile fie pe Papa singur, fie pe Episcopii adunați în Conciliu ecumenic, fie chiar pe Episcopii răspândiți și uniți cu Papa. De aici urmează că magisteriul, adică învățătura Bisericii, este regula proximă a credinței noastre; Sfânta Scriptură și Tradiția nu sunt decât regula îndepărtată; cu alte cuvinte, fiecare credincios își primește simbolul, credințele sale, în mod nemijlocit de la Biserică și, în mod mijlocit, de la Scriptură și de la Tradiție.

(18) III. Ce trebuie înțeles prin „dezvoltarea Dogmei”.

Observație preliminară. Dogma, am spus (nr. 16), este un adevăr revelat de Dumnezeu și propus de Biserică spre credința noastră. Trebuie deci deosebite două lucruri într-o dogmă: adevărul însuși și formula în care este propus; cu alte cuvinte, fondul și forma. Se înțelege de la sine că aceste două lucruri nu sunt legate în chip strict între ele și toată lumea admite că un același adevăr poate fi expus în felurite chipuri; dar este limpede, de asemenea, că modificarea formulei poate fi de așa natură încât să atragă o schimbare de sens.

1° Eroarea modernistă. După moderniști, simboliști și pragmatiști, dogma, ca articol de credință, nu este numai susceptibilă de variație, de dezvoltare în formula sa, ci chiar de modificare în sensul ce trebuie atașat ei. După școala simbolistă (Loisy, Tyrrel), dogmele nu sunt decât simboluri, formule menite să traducă sentimentul religios care se află în noi. Or sentimentul religios este ceva subiectiv, propriu fiecărui individ și, prin urmare, supus transformărilor. De aici urmează că formulele care exprimă aceste sentimente trebuie să varieze odată cu ele. După școala pragmatistă, dogmele trebuie considerate ca simple „rețete practice”, ca reguli de acțiune, care nu au alt scop decât acela de a influența viața omului în vederea mântuirii sale veșnice. Puțin importă deci ca ele să nu aibă nici o valoare de adevăr, cu condiția să aibă o valoare de viață și să-l îndrume pe credincios pe calea binelui și a mântuirii.

2° Doctrina catolică. Pentru a înțelege bine doctrina Bisericii, trebuie avute în vedere cele două sensuri ale cuvântului dogmă despre care s-a vorbit în Vocabular (nr. 15).

A. Dacă se consideră dogma ca articol de credință, învățătura Bisericii se cuprinde în cele două puncte următoare: a) Formula unei dogme poate suferi transformări. Formulele având numai o desăvârșire relativă, Biserica își recunoaște dreptul de a le preciza, de a le explica, într-un cuvânt, de a le modifica spre a le îmbunătăți și a pune astfel adevărul într-o lumină mai mare. Formula dogmatică nu este deci neschimbată și încremenită; ea îngăduie progresul. b) Dar, oricât de schimbătoare ar fi în formula sa, dogma nu poate schimba sensul: ea rămâne întotdeauna aceeași după substanță. Conciliul Vatican (1870) a decretat, într-adevăr (Const. De Fide, cap. II), „că trebuie păstrat pururea sensul pe care Maica noastră Sfânta Biserică l-a declarat o dată și că niciodată, sub pretextul unei înțelegeri mai profunde, nu este îngăduit a ne depărta de acest sens”. În această a doua privință, teza modernistă, simbolistă sau pragmatistă se află în opoziție fățișă cu doctrina Bisericii și a fost pe drept condamnată de enciclica Pascendi și de decretul Lamentabili (1907). Nu este oare absurd, de altfel, a pretinde că dogma nu este decât un simbol, o simplă „rețetă practică”, și că sensul ce trebuie atașat ei ar avea puțină însemnătate? De pildă, dogma Euharistiei n-ar avea oare o influență cu totul diferită asupra vieții religioase, după cum se crede că ostia este un simbol al lui Cristos ori că ea Îl conține cu adevărat pe Cristos Însuși?

B. Dacă se consideră dogma ca ansamblu al adevărurilor de credință, învățătura Bisericii cuprinde de asemenea două puncte: a) Nici o adăugire de dogmă nu se poate face printr-o revelație nouă. Biserica socotește Revelația încheiată și invocă drept dovezi: 1° această declarație a Domnului nostru: „Toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan, XV, 15); 2° această altă cuvântare despre pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli: „Când va veni Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul” (Ioan, XVI, 13). Din aceste texte rezultă că Apostolii au primit depozitul deplin al Revelației. Revelații ulterioare au putut fi făcute pentru instruirea și zidirea câtorva suflete, dar ele nu aparțin Revelației creștine generale: de unde și numele lor de revelații private, spre a le deosebi de Revelația publică, adresată întregului neam omenesc. Când Biserica le aprobă, ea nu înțelege să le asimileze dogmelor; ea voiește numai să afirme că nu au nimic potrivnic credinței catolice, moralei ori disciplinei creștine.

b) Dar, dacă Revelația este neschimbată, cunoașterea pe care o putem avea despre ea este, dimpotrivă, susceptibilă de progres. Iisus Cristos a încredințat Bisericii Sale sarcina de a învăța credincioșilor din toate timpurile adevărurile revelate și de a le apăra împotriva atacurilor potrivnicilor. O asemenea misiune nu s-ar putea înțelege fără o oarecare dezvoltare în expunerea doctrinei revelate. Dogmele nu sunt deci adevăruri nou revelate, ci nou propuse de Biserică spre credința noastră. De pildă, Neprihănita Zămislire și Infailibilitatea pontificală, care au fost proclamate în veacul trecut „articole de credință”, se aflau în germene în Sfânta Scriptură și în Tradiție, iar Biserica, definind aceste adevăruri, nu a făcut decât să scoată cele două dogme din sânul Revelației. În rezumat, când dogme noi au fost, de-a lungul veacurilor, înscrise în simbolurile de credință, Biserica le-a luat întotdeauna dintr-o dublă sursă: Sfânta Scriptură și Tradiția, unde erau cuprinse în termeni fie impliciți, fie expliciți.

(19) IV. Simbolurile de credință.

1° Definiție. Un simbol de credință este un formular scurt care cuprinde principalele adevăruri de credință și pe care Biserica îl propune credincioșilor săi ca mijloc de a-și mărturisi credința.

2° Utilitate. Definiția simbolului scoate în evidență utilitatea sa. Prin faptul că prezintă într-o formulă scurtă și concisă punctele esențiale ale Religiei, simbolul este: a) pentru cei care învață, cea mai bună garanție a păstrării și a răspândirii nealterate a aceleiași reguli de credință; b) pentru cei care sunt învățați, un mijloc excelent de a fixa în memorie dogmele cele mai însemnate, datorită scurtimii și simplității formulei; c) oferă, în plus, avantajul de a îngădui credincioșilor să se recunoască între ei, să se deosebească de celelalte religii și să se apere mai lesne împotriva ereziilor.

(20) V. Cele trei principale Simboluri. Originea lor.

Biserica numără trei Simboluri principale: Simbolul Apostolilor, Simbolul de la Niceea-Constantinopol și Simbolul Sfântului Atanasie.

A. Simbolul Apostolilor. Nu este cu putință a se stabili cu certitudine originea celui mai vechi dintre Simboluri. a) O veche părere, multă vreme primită, îi socotea pe Apostoli autorii, atât ai fondului cât și ai formei, Simbolului care poartă numele lor. După preotul Rufin, „ei ar fi, înainte de a se despărți, alcătuit în comun o regulă pentru viitoarea lor învățătură, pentru ca să nu expună o credință deosebită acelora pe care i-ar chema la credința în Cristos”, și ar fi fixat în acest Simbol tema unică a predicării lor. Sfântul Bonaventura merge și mai departe și pretinde că fiecare apostol este autorul unui articol.

b) Criticii moderni resping, de obicei, această părere. Ei sunt de părere că Simbolul, deși este de origine apostolică după fond, nu a primit de la Apostoli forma sub care ne-a parvenit. Textul Simbolului actual, afară de câteva adăugiri făcute mai târziu, ar urca până la sfârșitul secolului I sau începutul secolului al II-lea. El ar fi formula pe care Biserica romană o făcea să fie rostită catehumenilor ca mărturisire de credință înainte de botez: formulă care ar fi fost adoptată mai târziu de celelalte Biserici din Apus și de Bisericile din Răsărit.

Oricum ar fi, Simbolul poate fi socotit ca lucrarea Apostolilor în acest sens că el reprezintă doctrina, sau mai bine spus substanța adevărurilor pe care ei le învățau catehumenilor și pe care le cereau ca mărturisire de credință înainte de Botez.

B. Simbolul de la Niceea-Constantinopol. Acest simbol, numit și simbolul Părinților, este al doilea ca dată. El a fost început la conciliul de la Niceea (325), mărit la Conciliul de la Constantinopol (381), aprobat de conciliul de la Efes (431) și completat în secolul al IX-lea prin adăugirea cuvântului „Filioque”. Conciliul de la Niceea, vrând să combată erezia ariană, a adăugat la Simbolul Apostolilor tot ceea ce privește afirmarea dumnezeirii lui Iisus Cristos. Mai târziu, conciliul de la Constantinopol a introdus articolele care privesc dumnezeirea Sfântului Duh, „care purcede de la Tatăl” și „care a grăit prin proroci”, iar latinii, din secolul al IX-lea, spun: „care purcede de la Tatăl și de la Fiul”. Acesta este simbolul care se cântă sau se recită la Sfânta Liturghie după Evanghelie.

C. Simbolul Sfântului Atanasie. Acest Simbol nu se găsește în scrierile Sfântului Atanasie, deși poartă numele său. El a fost alcătuit, probabil, abia în secolul al VI-lea, poate de către sfântul Cezarie, episcop de Arles. Acesta din urmă având obiceiul de a pune în fruntea scrierilor sale numele unui Părinte al Bisericii, de aici ar proveni denumirea de Simbol al Sfântului Atanasie (273). Acest Simbol expune doctrina catolică despre Treime și despre Întrupare. El face parte din oficiul Primei din Breviar și a fost pus de anglicani în „Cartea rugăciunii comune” (Prayer book).

(21) VI. Simbolul Apostolilor. Împărțirea sa.

Simbolul Apostolilor, care va sluji drept temelie pentru explicarea dogmei, cuprinde douăsprezece articole și se împarte în trei părți: a) cea dintâi tratează despre Dumnezeu Tatăl și despre lucrarea creației; b) a doua, despre Fiul și despre Răscumpărare; c) a treia, despre Sfântul Duh. Articolele următoare, despre Biserică și Împărtășirea Sfinților, precum și despre mântuire (iertarea păcatelor) și viața viitoare, se leagă de articolul despre Sfântul Duh și sunt ca o dezvoltare a lui, deoarece exprimă darurile supranaturale de inspirație și de sfințire care sunt socotite drept lucrarea Sa.

(22) VII. Adevărurile cuprinse în Simbolul Apostolilor.

Orice simbol este un rezumat (nr. 15). Nu trebuie, așadar, să ne așteptăm să găsim în Simbolul Apostolilor toate adevărurile de credință. El nu cuprinde decât dogmele principale; iar unele nici nu figurează în el; de pildă, prezența reală a Domnului nostru în Euharistie. Că, de altminteri, el nu le poate cuprinde pe toate, aceasta decurge din cele spuse mai sus despre progresul pe care îl poate realiza Biserica în cunoașterea și propunerea dogmelor. Cu timpul și cu prilejul ereziilor ce se iveau, ori al controverselor dintre teologii catolici, ori încă în urma unui examen mai adânc al unor chestiuni, cele două izvoare ale Revelației au fost mai mult cercetate și, prin aceasta, mai bine cunoscute. În orice caz, dogmele noi, precum Neprihănita Zămislire și Infailibilitatea pontificală, deși nu figurează în Simbol, pot fi cuprinse în articolul al IX-lea, căci, mărturisind că „se crede în Sfânta Biserică catolică”, se subînțelege că se are credință în toată învățătura ei.

(23) VIII. Misterele în fața rațiunii.

Înainte de a întreprinde expunerea Simbolului Apostolilor, este o chestiune preliminară de rezolvat. Revelarea misterelor pe care le cuprinde este ea cu putință și nu contrazice rațiunea?

Se pot deosebi trei feluri de mistere. Sunt: 1° misterele de ordin natural. Foarte numeroase sunt adevărurile și legile științifice a căror existență o cunoaștem, dar a căror esență o ignorăm cu totul, ori aproape cu totul. Ce este, de pildă, germinația, care este natura vieții vegetative, a vieții animale? Ce este electricitatea, atracția? Cum se face unirea substanțială a sufletului cu trupul? etc. „Oricât de departe ar împinge știința cuceririle ei, domeniul ei va fi totdeauna mărginit; de-a lungul hotarelor sale plutește misterul; și cu cât aceste hotare vor fi mai depărtate, cu atât ele vor fi mai întinse.” (H. Poincaré). 2° misterele teologice impropriu zise: adevăruri a căror existență nu o putem descoperi, dar pe care inteligența noastră le poate înțelege atunci când ne sunt revelate. Din acest număr sunt căderea originară, necesitatea Răscumpărării, întemeierea și infailibilitatea Bisericii. 3° misterele teologice propriu zise: adevăruri care întrec inteligența omenească, până într-atât încât aceasta este neputincioasă nu numai de a le bănui existența, ci chiar de a le înțelege natura și rațiunea intrinsecă, chiar atunci când îi sunt revelate; de pildă, misterul Treimii, al Întrupării și al transsubstanțierii.

Teză. Revelarea misterelor propriu zise este cu putință și nu repugnă rațiunii, nici din partea lui Dumnezeu, nici din partea omului.

A. DIN PARTEA LUI DUMNEZEU. Nu cunoaște oare Dumnezeu o infinitate de lucruri pe care noi le ignorăm? Dacă admitem — și cum să nu admitem — că în ordinea naturală există o mulțime de mistere științifice, cu atât mai mult trebuie să credem că există adevăruri în ordinea supranaturală, foarte limpezi pentru Dumnezeu, deși neînțelese pentru noi. Câte mistere sunt în viață pentru neștiutor! Or prăpastia este cu mult mai mare între Dumnezeu și om decât între savant și neștiutor. Dar, dacă știința lui Dumnezeu este nesfârșită, cine Îl împiedică să ne împărtășească din ea frânturi, precum dascălul își împărtășește știința ucenicilor săi?

B. DIN PARTEA OMULUI. Poate omul, fără abdicarea rațiunii sale, să adere la misterele propriu zise? cu alte cuvinte, sunt misterele absurde? La această întrebare Pascal răspundea deja că „misterele sunt deasupra rațiunii, dar nu sunt împotriva ei”. A spune că Dumnezeu este o substanță unică ce subzistă în trei persoane nu înseamnă a formula o propoziție contradictorie, ca și cum am spune că unu este egal cu trei. Dumnezeu este unul sub un raport și întreit sub un altul. Cum se poate face aceasta? Noi nu știm; dar trebuie să credem că este așa, fiindcă Dumnezeu ne-a revelat-o.

Fiindcă misterele sunt inaccesibile rațiunii, ne putem întreba pentru ce Dumnezeu le-a revelat. Este cu putință a găsi în revelarea misterelor un îndoit scop. a) Din punct de vedere intelectual, misterele au fost principiul unor studii teologice dintre cele mai înalte asupra naturii lui Dumnezeu, asupra raporturilor lui Dumnezeu cu făpturile Sale, asupra nemăsuratelor binefaceri ale Întrupării și Răscumpărării și au îmbogățit astfel domeniul cunoștințelor spiritului omenesc. b) Din punct de vedere moral, ele ne dau prilejul de a exercita mai multe virtuți: credința și smerenia, amintindu-ne dependența noastră și punând ascultarea noastră la încercare, deoarece ne silește să ne supunem rațiunea și să ne plecăm înaintea neînțelesului pe singura autoritate a Cuvântului dumnezeiesc. Ele sunt, pe deasupra, cei mai prețioși factori ai virtuților speranței și iubirii, întorcând inima noastră către bunurile veșnice și unind-o cu Dumnezeu.

Concluzie practică.

1° Deoarece Simbolul Apostolilor cuprinde adevărurile esențiale ale Religiei noastre, trebuie să-l recităm: a) cu luare-aminte, pentru ca să se întipărească mai bine în spiritul nostru; b) cu credință, adică nu numai cu buzele, ci din adâncul inimii; c) cu pietate. Simbolul este mai mult decât o profesiune de credință: este o rugăciune pe care o adresăm lui Dumnezeu pentru a-I aduce omagiul întregii noastre ființe, pentru a-I recunoaște suveranitatea și a-I mulțumi pentru darurile Sale.

2° A pleca rațiunea noastră înaintea obscurităților misterelor.

LECTURI

 1° Credința lui Avraam, care, la porunca lui Dumnezeu, își părăsește țara și familia (Facerea, XII), 2° Credința Sutașului (Mat., VIII). Avraam și Sutașul ne învață cum trebuie să primim revelația și să credem cuvântului dumnezeiesc.

TEME SCRISE

1° Spuneți ceea ce știți despre Simbolul Apostolilor. 2° Ce deosebire este între misterele Religiei și cele ale naturii? Cine ni le-a făcut cunoscute pe cele dintâi? Și pe cele din urmă? 3° Explicați, apropiindu-le și comparându-le, cuvintele: Revelație, Sfânta Scriptură, Tradiție, Dogmă.