• Este protestantismul adevărata Biserică a lui Hristos?
• Care religie este cea adevărată: catolică sau protestantă?
• De ce există atât de multe biserici protestante diferite?
• Poate exista adevăr fără unitate în credință?
• Are protestantismul succesiune apostolică autentică?
• Este suficientă Biblia pentru a cunoaște adevărul?

Aplicarea notelor la Protestantism

Vom împărți acest articol în două paragrafe. În primul, vom da câteva noțiuni preliminare asupra protestantismului. În al doilea, vom arăta că el nu are cele patru note ale adevăratei Biserici.

§ 1. — Noțiuni preliminare asupra Protestantismului

I. Definiție

Sub termenul general de protestantism, trebuie înțeles ansamblul doctrinelor și al Bisericilor ieșite din Reforma secolului al XVI-lea.

Cuvântul Reformă slujește, de asemenea, spre a desemna protestantismul. Pricina este că principalii săi conducători, Luther și Calvin, s-au dat drept trimiși ai lui Dumnezeu, având misiunea de a reforma Biserica lui Hristos, de a restaura religia spiritului și de a substitui întunericului erorii și coruperii moravurilor lumina adevărului și curăția moralei: „Post tenebras lux”.

II. Origine

Dacă se consideră protestantismul dintr-un punct de vedere general, și fără a ne opri la împrejurările particulare care au dezlănțuit mișcarea în diferitele țări ale Europei, se poate spune că el își are originea în trei ordine de cauze: intelectuale, religioase și politice.

a) Cauze intelectuale

Există o legătură foarte strânsă care unește Reforma, mișcare religioasă, cu Renașterea, mișcare intelectuală. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea până la primele douăzeci de ani ai secolului al XVI-lea, epocă în care a izbucnit luteranismul, Renașterea era în plină înflorire. Or, umanismul nu se făcea remarcat numai prin cultul antichității păgâne, ci și printr-o reacție împotriva filozofiei scolastice, prin tendințe raționaliste și printr-o critică independentă care se întindea asupra tuturor domeniilor și de ale cărei atacuri nici chiar Biblia nu a fost întotdeauna ferită.

b) Cauze religioase

Independenței spiritului îi corespundea o mare libertate în moravuri. De mai multe secole deja, abuzuri deplorabile se strecuraseră aproape pretutindeni: exista o coborâre a nivelului moral în Biserică, care nu-și mai împlinea decât în chip imperfect misiunea sa dumnezeiască. În Germania mai ales, înaltul cler, recrutat rău dintre marii seniori, stăpân pe o mare parte a pământului, nu visa decât dominație și se slujea de Biserică mai degrabă decât să o slujească. Răul nu era mai mic în mănăstiri; iar papalitatea însăși, devenită o putere italiană preocupată de interesele sale materiale, uita prea adesea afacerile Bisericii de care avea sarcina. Fără îndoială, o reformă, nu în constituția Bisericii și nici în dogma ei, ci în moravurile și în disciplina ei, era indispensabilă și dorită de toți. Ea s-a împlinit, de altfel, mai târziu, în vremea Conciliului din Trento, prea târziu, din nefericire, deoarece mai înainte Luther dezlănțuise în sânul Bisericii o adevărată revoluție, care nu mai avea simplul caracter al unei reforme necesare, ci era răsturnarea dogmei și ruperea unității.

c) Cauze politice

Oricât de importante ar fi fost cauzele intelectuale și religioase, Reforma protestantă a fost determinată de ambiția conducătorilor de stat care au văzut, în această desprindere a Bisericilor lor naționale de autoritatea Romei, mijlocul cel mai bun de a-și spori puterea și de a deveni deopotrivă conducătorii spirituali și temporali ai supușilor lor.

III. Bisericile protestante.

Protestantismul cuprinde trei Biserici principale: Biserica luterană, Biserica calvinistă și Biserica anglicană. Fiecare Biserică se subdivide, la rândul ei, într-un anumit număr de secte.

1° Luteranismul.

A. ORIGINE.

Despre Germania, mai mult decât despre oricare altă țară, este adevărat a spune că protestantismul a avut drept principiu cele trei cauze pe care le-am semnalat mai sus. La începutul secolului al XVI-lea, terenul era cu totul pregătit pentru ivirea unei mișcări reformatoare: era de ajuns un om și o ocazie spre a aprinde incendiul. Acest om a fost Luther, iar ocazia, chestiunea indulgențelor.

Martin Luther s-a născut în 1483 și a murit în 1546 la Eisleben, în Saxonia. În 1505, a intrat în mănăstirea Augustinilor din Erfurt și a fost apoi profesor de teologie la Wittenberg. În 1517, papa Leon al X-lea încredințând Dominicanilor misiunea de a predica noi indulgențe, cu scopul de a strânge pomeni destinate terminării bazilicii Sfântului Petru din Roma, Luther, jignit că această însărcinare fusese dată unui alt ordin decât al său, a început prin a ataca abuzurile, apoi curând însuși principiul indulgențelor, precum și eficacitatea lor[45]. Excomunicat în 1520, el a ars bula pontificală în piața publică din Wittenberg, l-a numit pe papă anticrist și a făcut apel la un Conciliu general. Chemat înaintea dietei de la Worms (1521), s-a prezentat acolo, a refuzat să se supună sentinței care îl condamna și a fost pus sub banul Imperiului. Protejat de Frederic de Saxonia, a trăit un timp ascuns în castelul Wartburg, unde a lucrat la traducerea Bibliei în limba vulgară. Apoi, din 1522 până în 1526, a străbătut Germania, predicându-și doctrina. Între timp, în 1525, se căsătorise cu Caterina Bora. În câțiva ani, Reforma a făcut mari progrese, mulțumită protecției principilor care au profitat de mișcare pentru a respinge autoritatea Romei și a pune mâna pe bunurile mănăstirilor.

B. DOCTRINĂ

a) Teoria luterană a ineficacității indulgențelor face parte dintr-un întreg sistem al cărui punct central era justificarea prin credință. Luther opune faptelor bune credința: „Fii păcătos, păcătuiește cu îndrăzneală, dar crede și mai cu îndrăzneală.” Aceasta este, într-o formulă scurtă, ideea călăuzitoare a reformatorului, din care vor ieși celelalte puncte ale doctrinei sale ca niște consecințe riguroase. După cum dreptatea primitivă făcea parte din natura omului dintâi și îi era esențială, tot astfel, prin greșeala lui Adam, „păcatul devine o a doua natură: totul în om este păcat; omul nu mai este decât păcat”[46]. Nimic nu poate schimba această stare de lucruri: omul păcătos nu mai are libertatea necesară pentru a săvârși binele; faptele sale bune sunt deci nefolositoare. Justificarea prin meritele lui Isus Hristos este singurul leac. Dar cum va obține păcătosul ca Dumnezeu să-i acorde acest mare har de a-i imputa meritele Fiului Său? Numai prin credință, crezând din toate puterile sale că lucrul stă astfel. Fără îndoială, sufletul său va rămâne, ca mai înainte, mânjit de păcat, dar va fi acoperit, ca de un văl, de dreptatea Răscumpărătorului[47].

b) Credința singură fiind suficientă pentru justificare, sacramentele și cultul devin lucruri de prisos. Sacramentele, pe care Luther le reduce la trei: botezul, euharistia și penitența, nu produc deci harul și nu sunt cerute pentru mântuire. Cultul sfinților trebuie suprimat; sfinții trebuie imitați, nu invocați.

c) Nu există purgatoriu.

d) Singura regulă de credință și singura autoritate este Scriptura, interpretată de rațiunea individuală.

e) Orice creștin putând dobândi justificarea prin credință fără practica faptelor și fără recurgerea la sacramente, primind de altfel luminile Duhului Sfânt pentru interpretarea Scripturilor, urmează că Biserica este o societate invizibilă, alcătuită numai din cei drepți, unde nu există corp învățător, nici caracter sacerdotal, nici hirotonire și unde toți credincioșii sunt preoți. Aceasta era consecința riguroasă pe care Luther o trăsese la început din doctrina sa. Dar, fiindcă ea a avut ca efect să ridice o mulțime de doctori care, în numele Duhului Sfânt, înaintau opiniile cele mai contradictorii, Luther s-a văzut silit să organizeze Biserici vizibile, cu sprijinul și sub dependența Statului. În consecință, el a decretat că slujirea predicării și administrarea sacramentelor vor fi exercitate de aleși ai poporului cărora bătrânii le vor fi pus mâinile.

C. STAREA ACTUALĂ.

Luteranismul s-a răspândit repede în Germania de Nord, în Danemarca, Suedia și Norvegia. El s-a întins apoi în Anglia, împreună cu anglicanismul, și în Olanda; a pătruns în vremurile noastre în America și chiar, mulțumită misiunilor protestante, în țările păgâne. Totuși, el nu prezintă pretutindeni aceeași organizare. În Germania, Biserica luterană nu are episcopi; ea recunoaște autoritatea principilor seculari și a consistoriilor ai căror principali membri sunt principii. În țările scandinave, s-a păstrat ierarhia episcopală, supusă autorității civile. În Statele Unite ale Americii, pastorii sunt aleși prin votul credincioșilor; în lucrurile de credință și de disciplină ei se supun sinoadelor.

2° Calvinismul.

A. ORIGINE.

Calvin, născut la Noyon, în Picardia, în anul 1509, a făcut studii de drept la Bourges, unde a legat prietenie cu elenistul german Wolmar, care l-a instruit în doctrina lui Luther. După ce a predicat la Paris (1532), a socotit prudent să părăsească Franța și s-a retras la Strasbourg, apoi la Basel, unde și-a terminat (1536) faimoasa lucrare Instituția creștină, în care și-a expus ideile. Chemat la Geneva pentru a preda teologia, proscris un timp, apoi rechemat, el a întreprins deodată reforma moravurilor și pe aceea a dogmei și a cultului. În același timp, îi urmărea cu o crudă intransigență pe aceia care veneau împotriva doctrinei sale. Cele mai vestite victime ale intoleranței sale au fost Jacques Gruet și mai ales Michel Servet, ars în 1553.

B. DOCTRINA.

Calvin reproduce aproximativ doctrina lui Luther. Iată, schițate foarte pe scurt, punctele esențiale care deosebesc cele două teologii. — a) Asupra chestiunii justificării, Calvin, care învață, ca și Luther, justificarea prin credință fără fapte, adaugă doctrinei luterane două lucruri: inamissibilitatea harului și predestinarea absolută:

1. Inamissibilitatea harului.

Calvin, poate mai logic în aceasta decât Luther, care nu îndrăznise să susțină că harul justificării, odată primit, nu s-ar mai putea pierde, profesează că harul este inamissibil. De ce ar retrage Dumnezeu omului harul justificării pe care i-a plăcut odinioară să i-l acorde? Dacă omul nu poate face nimic spre a merita să-l dobândească, tot așa nu ar putea face nimic nici spre a merita să-l piardă, de vreme ce este lipsit de liberul arbitru și, prin urmare, iresponsabil. „Cel ce este justificat, spune Calvin, și care primește o dată pe Duhul Sfânt, este justificat și primește pe Duhul Sfânt pentru totdeauna.”

2. Din principiul inamissibilității harului decurge doctrina predestinării absolute. În sfatul Său veșnic, Dumnezeu i-a predestinat pe unii la mântuire, pe alții la damnare. Cel predestinat la glorie este desemnat, ales din toată veșnicia. El este justificat fără privire la meritele sale, fără luare-aminte la faptele pe care le poate săvârși, și tocmai aici teza calvinistă este în contradicție totală cu doctrina catolică[48].

b) Asupra valorii sacramentelor, pe care Calvin le reduce la două: botezul și euharistia, asupra cultului, asupra regulii de credință, doctrina calvinistă este aproape identică doctrinei luterane.

c) Câteva divergențe asupra constituției Bisericii vizibile. Aceasta, care nu trebuie confundată cu Biserica invizibilă, adică ansamblul predestinaților, este o democrație în care preoții, toți egali, sunt delegați de popor. Dar — și acesta este un punct important în care calvinismul se îndepărtează de luteranism — autoritatea ecleziastică este independentă de Stat: ea rezidă într-un consistoriu, compus din șase ecleziastici și doisprezece laici[49], care reprezintă pe bătrânii și pe diaconii Bisericii primitive. Acest sistem se numește prezbiterianism.

C. STAREA ACTUALĂ.

Calvinismul s-a răspândit în Elveția, în Franța, chiar și în Germania, în Țările de Jos și în Scoția, unde a dat naștere sectei puritanilor, care a pus pentru un timp în primejdie anglicanismul. El subzistă și astăzi în aceleași țări și a ajuns chiar și în Statele Unite, unde totuși nu numără decât un număr restrâns de credincioși.

3° Anglicanismul.

A. ORIGINE.

Reforma protestantă a izbucnit în Anglia puțin timp după introducerea luteranismului în Germania. Istoricii îi văd deja un precursor, în secolul al XIV-lea, în persoana ereticarhului Wiclef, a cărui încercare eșuase, dar ale cărui idei lăsaseră în spirite un ferment de independență, favorabil schismei secolului al XVI-lea. Aceasta l-a avut drept autor pe regele Henric al VIII-lea. După ce fusese un apărător al Bisericii catolice, el s-a desprins de ea spre a se răzbuna pentru că nu putuse obține de la papa Clement al VII-lea o sentință care să anuleze căsătoria sa cu Caterina de Aragon. În 1534, el a făcut să se semneze de către adunarea clerului și de către cele două Universități o formulă care declara că „Episcopul Romei nu avea în Anglia mai multă autoritate și jurisdicție decât orice alt Episcop străin”, și a făcut să fie admisă această propoziție că „regele este, după Hristos, singurul cap al Bisericii”. Despărțită astfel de centrul unității, Biserica Angliei păstra aceeași doctrină ca în trecut. Schismatică la început, ea nu a devenit eretică decât sub Eduard al VI-lea, succesorul lui Henric al VIII-lea. La instigația lui Cranmer, s-a redactat o mărturisire de credință în 42 de articole, extrase aproape în întregime din Confesiunile reformaților din Germania (1553). Aceste 42 de articole au fost revizuite sub domnia Elisabetei și reduse la 39 în 1563.

B. DOCTRINA.

Cele 39 de articole ale mărturisirii de credință aprobate de Sinodul din Londra, și Cartea rugăciunii publice (Common Prayer-Book) cuprind întreg anglicanismul. Ne vom mulțumi a indica punctele principale ale doctrinei învățate în cele 39 de articole.

1. Primele cinci articole expun dogmele catolice ale Sfintei Treimi, ale Întrupării și ale Învierii.

2. Al șaselea admite ca unică regulă Sfânta Scriptură.

3. Articolele 9-18 expun doctrina justificării numai prin credință, reprodusă destul de fidel din doctrina lui Luther. Spre deosebire de calvinism, se învață că după justificare se poate păcătui și că omul se poate ridica din nou.

4. Articolele 19-22 tratează despre Biserică. Biserica vizibilă este societatea credincioșilor în care se predică curatul cuvânt al lui Dumnezeu și se administrează corect sacramentele. Deși ea are puterea de a decreta rituri și ceremonii, de a hotărî în controversele de credință, nu poate stabili nimic împotriva Scripturii. Nicio Biserică nu este infailibilă: nici mai mult decât celelalte aceea a Romei, a cărei doctrină (art. 22) asupra purgatoriului, a indulgențelor, a cultului imaginilor și al relicvelor, a invocării sfinților, trebuie respinsă.

5. Cele nouă articole următoare (23-31) expun doctrina anglicană asupra cultului și a sacramentelor. Nimeni nu poate exercita slujirea în Biserică fără să fi fost ales de autoritatea competentă. Limba vulgară trebuie întrebuințată în rugăciunea publică și în administrarea sacramentelor. Două sacramente, botezul și Cina, au fost instituite de Isus Hristos și sunt semne eficace ale harului; celelalte cinci nu sunt adevărate sacramente. Botezul este un semn al regenerării care introduce în Biserică, confirmă credința și mărește harul. Botezul copiilor trebuie păstrat. Cina Domnului, spune articolul XXVIII, nu este numai un semn al iubirii reciproce a creștinilor între ei, ci este mai curând un sacrament al răscumpărării noastre prin moartea lui Hristos. Astfel încât, pentru aceia care participă la ea în chip corect, vrednic și cu credință, pâinea pe care o frângem este o comuniune cu trupul lui Hristos; tot așa potirul binecuvântării este o comuniune cu sângele lui Hristos. Transsubstanțierea nu poate fi dovedită prin Sfintele Scripturi; dimpotrivă, ea repugnă termenilor Scripturii, distruge natura sacramentului și a fost cauza multor superstiții. Trupul lui Hristos este dat, primit și mâncat în Cină numai în chip ceresc și spiritual. Mijlocul prin care trupul lui Hristos este primit și mâncat este credința. Sacramentul euharistiei nu a fost instituit de Hristos pentru a fi păstrat, purtat în procesiune, înălțat și adorat. Împărtășania sub ambele specii este necesară. Jertfa crucii a împlinit răscumpărarea o dată pentru totdeauna; prin urmare, „jertfele liturghiilor” sunt niște fabule blasfematoare și niște imposturi primejdioase.

6. Articolele următoare (32-34) declară că este îngăduit episcopilor, preoților și diaconilor să se căsătorească; că excomunicații trebuie evitați.

7. Articolul 38 condamnă doctrinele comuniste ale anumitor anabaptiști[50], iar ultimul spune că jurământul este îngăduit pentru cauze drepte.

C. STAREA ACTUALĂ

Mărturisirea de credință în 39 de articole a fost redactată în chip special spre a face unirea în Biserica anglicană. Dar, deși toți candidații la ordine au fost întotdeauna obligați și sunt încă obligați să o semneze înainte de a primi diaconatul, unirea nu a putut fi niciodată realizată, nici în trecut, nici în prezent. Pe vremea Elisabetei, națiunea era deja împărțită în conformiști, care urmau literal riturile din Prayer-Book, și în neconformiști sau disidenți, care refuzau să admită veșmintele și ceremoniile în uz în Biserica catolică și prescrise de Prayer-Book: pătrunși de doctrinele calviniste, ei vedeau în acestea o afirmare a prezenței reale și a jertfei liturghiei și nu voiau să participe la ceea ce li se părea o idolatrie.

În zilele noastre, Biserica anglicană se împarte încă în trei partide: Înaltă Biserică, Joasa Biserică și Biserica Largă.

a) Înaltă Biserică (High Church) se socotește unul dintre cele trei ramuri ale Bisericii catolice, ale cărei celelalte două ar fi Biserica romană și Biserica greacă. Partida cea mai înaintată a Înaltei Biserici se numește fie puseyism, pentru că Pusey, unul dintre cei mai activi propagandiști ai mișcării de la Oxford[51], i-a dat avânt, fie ritualism, pentru că mișcarea, accentuându-se către 1850, a tins să restabilească principalele rituri ale Bisericii romane, între altele liturghia și ceremoniile sale, cultul sfinților și chiar spovedania auriculară. Pe scurt, ritualiștii primesc aproape toate dogmele catolice, afară de infailibilitatea papei și de Neprihănita Zămislire.

b) Joasa Biserică (Low Church), care se numește și evanghelică, are tendințe calviniste. Ea consideră, de altfel, constituția Bisericii anglicane ca fiind de origine omenească și nu-i atribuie decât o valoare cu totul relativă.

c) Biserica Largă (Broad Church) nu cere ca dogmă esențială decât credința în Hristos. Partizanii ei poartă și numele de latitudinari și de universaliști: — 1. latitudinari, pentru că profesează o morală largă, ba chiar relaxată, care este în opoziție cu fanatismul puritanilor; — 2. universaliști, pentru că tăgăduiesc eternitatea pedepselor și socotesc că toți oamenii vor fi într-o zi mântuiți. De Biserica Largă se leagă socinienii și unitarienii, care resping dogma Sfintei Treimi și consideră rațiunea drept singura călăuză în interpretarea Scripturilor[52].

Observație.

Oricare ar fi diversitatea sectelor și a doctrinelor, a căror existență am constatat-o în sânul Bisericii reformate, protestanții pot fi clasificați în două grupe: protestanții conservatori și protestanții liberali.

a) Protestanții conservatori sau ortodocși sunt aceia care se apropie cel mai mult de ortodoxia catolică: ei păstrează cea mai mare parte a dogmelor revelate, dar resping constituția Bisericii așa cum am descris-o în capitolul precedent.

b) Protestanții liberali nu se deosebesc aproape deloc de raționaliști. Discipoli ai lui Kant, care proclamă autonomia rațiunii, ei repudiază orice element supranatural și orice dogmă revelată. Totuși, unii, urmându-i pe Schleiermacher (mort în 1834) și pe Ritschl (mort în 1889), s-au străduit să suplinească lipsurile rațiunii printr-un fel de simț religios și de dispoziție morală care ne-ar îngădui să atingem Infinitul și să recunoaștem ceea ce este inspirat în Sfânta Scriptură. Am avut, de altfel, prilejul de a vorbi despre concepțiile lor atunci când am studiat caracterele esențiale ale Bisericii.

§ 2. — Protestantismul nu are notele adevăratei Biserici

Studiul de mai sus, deși succint, ne va îngădui să facem repede aplicarea notelor adevăratei Biserici la protestantism și să arătăm că el nu le posedă.

1° Protestantismul nu are sfințenia.

a) Protestantismul nu este sfânt în principiile sale. Doctrinele fundamentale ale luteranismului și ale calvinismului: justificarea prin credință, inutilitatea faptelor bune, negarea liberului arbitru, predestinarea absolută, sunt răsturnarea principiilor moralei. Căci, dacă într-adevăr credința singură este de ajuns spre a justifica, dacă faptele bune nu sunt cerute și, de altfel, nici nu pot fi, de vreme ce omul este lipsit de liberul arbitru, dacă predestinații pot săvârși toate crimele, cu condiția să aibă credință, dacă justificarea este inamissibilă, nu mai există nicio deosebire între virtute și viciu. Omul este iresponsabil, Dumnezeu este cel care „face în noi răul și binele”, după cum scrie Luther în cartea sa Despre robia voinței, „și după cum ne mântuiește fără merit din partea noastră, tot astfel ne și osândește fără să existe vreo vină din partea noastră”. În consecință, Luther și Calvin au respins, ca inutile și contrare naturii, penitența, abnegația, sfaturile evanghelice, suprimând astfel cele mai puternice mijloace de sfințire și secând izvorul virtuților superioare și eroice.

b) Protestantismul nu este sfânt în membrii săi. — 1. Să observăm mai întâi că protestantismul nu ar putea invoca sfințenia întemeietorilor săi. Nici Luther, nici Calvin, nici Henric al VIII-lea nu au fost, desigur, modele de virtute; s-ar îndrăzni oare măcar a se spune că au practicat virtuțile comune? La drept vorbind, un protestant ar avea puțină îndreptățire să-i reproșeze lui Luther mândria și senzualitatea sa, lui Calvin spiritul său răzbunător și crud, lui Henric al VIII-lea adulteriile și desfrânările sale. Nu lucrau ei oare în conformitate cu doctrina lor? „Păcătuiește puternic, dar crede mai puternic.” Din moment ce un om este sincer în ideile sale și își pune purtarea în acord cu ideile sale, de ce poate fi el acuzat? Aparent, de nimic, afară însă de a avea principii rele și distrugătoare ale moralei. — 2. Protestantismul, care nu este sfânt în întemeietorii săi, este el oare sfânt în ceilalți membri ai săi? Este, fără îndoială, un lucru foarte delicat a face paralela între suma virtuților care se găsesc în două societăți, dacă nu rivale, cel puțin divergente. Vom admite deci de bunăvoie că există la protestanți un nivel moral destul de ridicat, că se găsesc între ei virtuți superioare, uneori chiar virtuți eroice. Se văd chiar, în zilele noastre, anumite secte protestante care predică practica faptelor supraerogatorii și reiau viața religioasă[53]. Dar dacă lucrurile stau astfel — și ni se va face această dreptate că nu șovăim să o recunoaștem —, aceasta se datorează unei lipse de logică; tocmai pentru că protestanții nu aplică principiile întemeietorilor lor. Și aceasta ne este de ajuns pentru a condamna sistemul și Biserica care îl profesează.

2° Protestantismul nu are unitatea.

Am definit unitatea: „subordonarea tuturor credincioșilor față de aceeași ierarhie și de același magisteriu învățător” (Nr. 349). Cum ar putea protestantismul să aibă această notă? El nu este decât o adunare de secte disparate, care însă pot fi clasificate, sub un anumit punct de vedere, în două grupe: Bisericile neepiscopaliene și Bisericile episcopaliene.

a) În ceea ce privește Bisericile neepiscopaliene, ele sunt în chip necesar lipsite de această subordonare a tuturor credincioșilor față de aceeași ierarhie, căci ierarhia nu există: slujitorii și credincioșii sunt pe picior de egalitate. De aici înainte nu mai există posibilitatea de a asigura unitatea nici în cult și disciplină, nici, cu atât mai mult, în credință. —

b) Cât despre Bisericile episcopaliene, care recunosc o autoritate constituită, ele pot obține în practică o unitate aparentă, dar această unitate nu poate fi decât superficială, pentru că este contrară teoriei liberului examen, care a rămas întotdeauna unul dintre principiile esențiale ale doctrinei protestante.

Nu avem nevoie să adăugăm că, dacă nu există unitate de guvernare, cu atât mai puțin poate exista unitate de credință. Conducătorii nu sunt de acord nici măcar între ei. Calvin reia, fără îndoială, doctrina lui Luther, dar îi modifică puncte esențiale (Nr. 359). Anglicanii își însușesc doctrinele lui Luther și ale lui Calvin, dar păstrează episcopatul pe care cei doi conducători ai ereziei protestante îl respinseseră. Și în ciuda acestei păstrări a episcopatului și, odată cu el, a unei ierarhii capabile să producă unitatea, câte variații, lupte și divergențe în sânul anglicanismului! În timp ce Înaltă Biserică se apropie de catolicism până la a da uneori iluzia că se confundă cu el pe terenul doctrinei și al cultului[54], Biserica Largă merge în extrema opusă și cade în raționalism și în necredință.

3° Protestantismul nu are catolicitatea.

Catolicitatea implică unitatea, am spus noi (Nr. 352). Acolo unde unitatea nu este, catolicitatea nu poate fi.

a) Bisericile neepiscopaliene comportă atâtea secte câte se voiesc, deoarece nu există nicio legătură pentru a le uni. — b) Bisericile episcopaliene au un domeniu mai puțin restrâns, dar, prin însuși faptul că recunosc pe șeful Statului drept autoritate supremă, ele nu pot depăși limitele unei țări. Astfel avem Bisericile luterane ale Suediei, ale Norvegiei, ale Danemarcei și Biserica anglicană, circumscrisă regiunilor de dominație sau de influență britanică.

Putem deci conchide că protestantismul nu are: — 1. nici catolicitatea de fapt, care cuprinde totalitatea oamenilor; — 2. nici catolicitatea de drept. Nu numai că niciuna dintre fracțiunile protestantismului, dar nici chiar ansamblul sectelor reunite nu numără un număr de adepți egal cu acela al credincioșilor Bisericii romane. Și dacă ipoteza contrară ar fi adevărată, protestantismul nu ar putea totuși revendica catolicitatea relativă, de vreme ce nu există răspândirea aceleiași societăți vizibile.

4° Protestantismul nu are apostolicitatea.

a) În drept, și dacă se iau în considerare numai principiile protestantismului, chestiunea apostolicității nu se pune, căci teologii protestanți sunt unanimi în a declara că Biserica este invizibilă, că Isus Hristos nu a constituit nicio ierarhie perpetuă și că autoritatea care poate exista în Biserica vizibilă este de origine omenească. — b) În fapt, Bisericile neepiscopaliene, neavând episcopi, nu se pot gândi să stabilească o succesiune apostolică și să arate că pastorii lor sunt de origine apostolică. Dar cazul nu mai este același pentru Bisericile episcopaliene. Acestea posedă o suită neîntreruptă de episcopi; problema care se pune este deci de a ști dacă succesiunea este legitimă. Pentru ca o succesiune să fie legitimă, trebuie ca titularul care ia locul altui titular să acceadă la putere în numele aceluiași principiu. Or, episcopii Reformei nu au ajuns la putere în numele aceluiași principiu ca episcopii anteriori. Aceștia își sprijineau autoritatea pe titlul pe care îl revendicau de succesori ai Apostolilor și în virtutea puterilor conferite de Isus Hristos Bisericii Sale; aceia nu exercită episcopatul decât cu titlu de delegați ai Regelui și ai Parlamentului. Există deci o soluție de continuitate între ierarhia anterioară și ierarhia posterioară Reformei. Succesiunea apostolică s-a închis pentru Biserica protestantă în secolul al XVI-lea; fără îndoială, a existat succesiune, dar succesiune neregulată. Nu a existat succesiune apostolică.