Pius al XII-lea – Discurs către tinerii soți din 18 martie 1942.

Este un jug greu, dragi tineri soți, viața omului pe pământ. Duhul Sfânt o proclamă cu glas tare în Sfânta Scriptură: „Un jug greu apasă asupra fiilor oamenilor, din ziua în care ies din sânul mamei lor până în ziua îngropării în sânul mamei comune. Ceea ce le tulbură gândurile și le înfricoșează inimile este gândul așteptării lor, este frica de moarte. De la omul care șade pe tron, în slavă, până la nenorocitul care stă pe pământ și pe cenușă, de la cel ce poartă purpura și coroana până la mizerabilul acoperit cu o pânză aspră, mânia, invidia, tulburarea, agitația, frica de moarte, amărăciunea și certurile sunt partea tuturor; și, în vremea când fiecare se odihnește pe patul său, somnul nopții le răstoarnă gândurile” (Sir. 40, 1–5).

Dar acest jug al mizeriei, această povară a neliniștii cu care ne-a încărcat greșeala lui Adam, Domnul nostru Isus Cristos, noul Adam, a ușurat-o pentru noi prin jugul harului Său și al Evangheliei Sale: „Veniți la Mine, ne spune El, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni. Luați asupra voastră jugul Meu și primiți învățătura Mea, căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este dulce și povara Mea este ușoară” (Mt. 11, 28–30). O, fericit jug al lui Cristos, care nu tulbură mintea și inima, care nu ne umilește, ci ne înalță înaintea Lui, și ne liniștește în seninătatea prieteniei divine! Este și pentru voi, iubiți tineri soți, un jug de har marele sacrament al căsătoriei; el v-a unit, înaintea preotului și a altarului, printr-o legătură indisolubilă, în comunitatea unei aceleiași vieți, pentru ca să mergeți împreună aici jos și să vă ajutați unul pe altul, purtând în comun povara familiei, a copiilor și a educației lor.

În viața familială, altele sunt îndatoririle proprii bărbatului, altele cele care privesc soția; dar nici femeia nu poate rămâne cu totul străină de munca soțului ei, nici soțul de grijile soției sale. Tot ceea ce se face în familie trebuie să fie, într-un fel oarecare, rodul colaborării, opera comună a soților.

Dar ce înseamnă a colabora? Oare este doar adunarea a două forțe, dintre care fiecare lucrează pentru sine, precum atunci când două locomotive își unesc energiile pentru a trage un tren prea greu? Nu, aici nu este o adevărată colaborare. Dimpotrivă, mecanicul și fochistul fiecăreia dintre aceste două mașini (precum mecanicul și ajutorul său pe una dintre aceste locomotive electrice moderne) săvârșesc o operă de adevărată colaborare materială și conștientă, pentru a asigura buna mers a convoiului. Fiecare, este adevărat, împlinește un lucru care îi este propriu, dar nu fără a se preocupa de tovarășul său, ci, dimpotrivă, potrivindu-și acțiunea după a lui, după cum acesta are nevoie și este îndreptățit să se aștepte.

Colaborarea umană se realizează deopotrivă în spirit, în voință și în acțiune. Spunem bine: în spirit, deoarece numai creaturile inteligente pot uni activitatea lor liberă, pot colabora între ele. A colabora nu înseamnă doar a-ți alătura eforturile pentru sine, ci a le adapta pe ale tale la cele ale altuia, pentru a-l sprijini și pentru a le contopi, ca să spunem așa, într-o realizare comună. A colabora înseamnă, așadar, a subordona organic lucrarea particulară a fiecăruia unei gândiri comune, în vederea unui scop comun, care va determina sensul, locul și măsura fiecărui lucru în ierarhia mijloacelor și care, îndată ce mai multe persoane îl vor dori în comun, va apropia inteligențele lor într-un același interes și va uni inimile lor strâns într-o afecțiune reciprocă, determinându-le să renunțe la propria independență pentru a se supune tuturor necesităților pe care le va impune căutarea acestui scop. Într-o singură gândire, într-o singură credință, într-o voință comună ia naștere orice colaborare adevărată, și ea va fi cu atât mai strânsă și mai rodnică cu cât această gândire, această credință și această iubire vor lucra cu mai multă intensitate și vor exercita o influență mai puternică asupra întregii acțiuni.

De aici înțelegeți că o colaborare desăvârșită, care angajează inteligența, voința și acțiunea, nu este întotdeauna lucru ușor. Pe lângă această mare idee a unirii și a colaborării forțelor, pe lângă această convingere intimă a scopului de atins, pe lângă această voință arzătoare de a ajunge la el cu orice preț, colaborarea mai presupune o înțelegere reciprocă, o stimă sinceră și simțul concursului indispensabil pe care ceilalți îl aduc și trebuie să-l aducă aceluiași scop, o largă și înțeleaptă bunăvoință de a lua în considerare inevitabilele deosebiri dintre colaboratori și de a le admite, hotărât, departe de a se irita, să tragă folos din ele. Colaborarea cere, așadar, o anumită abnegație personală, care să știe să se învingă și să cedeze, în loc de a voi să facă să prevaleze în toate propriile sale păreri, de a-și rezerva mereu lucrările care plac și convin cel mai mult și de a refuza să intre uneori în umbră și să vadă rodul propriei osteneli pierzându-se, ca să spunem așa, în vagul anonimat al interesului comun.

Cu toate acestea, oricât de dificilă ar părea o asemenea colaborare armonioasă și intimă, ea este indispensabilă fericirii pe care Dumnezeu o rânduiește familiei. Sunt doi, bărbatul și femeia, care merg alături, care își dau mâna, care se unesc prin legătura unui inel, legătură de iubire pe care chiar păgânismul nu ezita să o numească „legătură conjugală”, vinculum jugale. Ce este, așadar, femeia, dacă nu ajutorul bărbatului? Nu ei i-a acordat Dumnezeu privilegiul sacru de a aduce pe om pe lume? Nu este oare una dintre surorile ei – cea mai mare dintre toate, „mai smerită și mai înaltă decât a fost vreodată vreo creatură și rod al decretelor veșnice ale lui Dumnezeu” – aceea care trebuia să ne dăruiască Răscumpărătorul neamului omenesc și să pună în veselie, prin prima minune a Fiului său, „legătura conjugală” a nunților din Cana?

Dumnezeu a rânduit ca la scopul esențial și primar al căsătoriei – care este procrearea copiilor – să colaboreze tatăl și mama, și aceasta printr-o colaborare liber consimțită, într-o supunere comună față de tot ceea ce un scop atât de măreț va putea impune ca sacrificii. Scop cu adevărat măreț, întrucât Creatorul îi face pe părinți să participe la puterea supremă prin care El a plăsmuit pe primul om din țărâna pământului, rezervându-Și însă a insufla spiraculum vitae, suflarea vieții nemuritoare, și devenind astfel colaboratorul suveran al tatălui și al mamei, după cum El este cauza oricărei activități și lucrează în toți cei care lucrează. Bucuria voastră, o, mame, este așadar și a Sa, atunci când uitați toate durerile voastre pentru a exclama, vesele, la nașterea copilului vostru: Natus est homo in mundum! „Un om s-a născut în lume!” (In 16, 21). În voi s-a împlinit acea binecuvântare pe care Dumnezeu o dăduse deja în paradisul pământesc primilor noștri părinți și pe care a reînnoit-o după potop lui Noe, al doilea părinte al neamului omenesc: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” (Gen 1, 28; Gen 8, 17). Dar nu este de ajuns a colabora pentru nașterea copilului la viața și sănătatea trupească: trebuie să colaborați la educația lui spirituală. În acest suflet fraged, primele impresii lasă urme puternice; scopul principal al căsătoriei nu se limitează la procrearea copiilor: el cuprinde educația lor și progresul lor în frica de Dumnezeu și în credință, astfel încât să regăsiți și să gustați, în această colaborare care trebuie să pătrundă și să însuflețească întreaga voastră viață conjugală, fericirea din care Dumnezeu a așezat atâtea semințe roditoare în familia creștină.

Dar gândul și grija pentru copilul a cărui naștere a încununat și a consacrat unirea celor doi soți nu ar fi încă suficiente pentru a crea între ei colaborarea spontană a unei vieți întregi, dacă ar veni să lipsească sau să slăbească voința de a colabora și știința cordială a colaborării. Voința de a colabora suscită hotărârea, dar această hotărâre presupune convingerea necesității de a colabora.

Are oare cu adevărat conștiința acestei necesități a colaborării cel care intră în viața conjugală cu pretenția de a-și aduce și de a-și păstra cu gelozie propria libertate, fără a sacrifica nimic din independența sa personală? Nu înseamnă aceasta a merge în întâmpinarea celor mai grave conflicte, a visa, împotriva oricărei dreptăți, la o situație imposibilă și himerică în realitatea vieții comune? Va trebui, așadar, să se înțeleagă și să se accepte sincer și pe deplin, cu o iubire cordială și nu numai cu resemnare, o condiție atât de esențială a căii alese; va trebui să se îmbrățișeze cu generozitate, curaj și bucurie tot ceea ce va face posibilă, sinceră și curtenitoare această colaborare, fie că este vorba de sacrificiul gusturilor, preferințelor, obiceiurilor sau dorințelor personale, fie că este vorba de monotonia lucrărilor umile, obscure și obositoare ale vieții zilnice.

Voința de a colabora. Ce înseamnă, așadar, a voi să colaborezi? A voi și a căuta colaborarea înseamnă a iubi să lucrezi împreună fără a aștepta ca soțul tău să o propună, să o ceară sau să o pretindă; înseamnă a lua inițiativa, a ști să faci primii pași, dacă este nevoie, pentru a pune tu însuți lucrarea în mișcare; înseamnă a dori acești primi pași, a avea pentru ei o dorință vie și statornică, a avea, într-o grijă vigilentă, perseverența necesară pentru a găsi mijlocul unei legături reale între cele două activități ale voastre, fără descurajări și fără nerăbdări atunci când ajutorul pe care vi-l aduce soțul vostru nu vi se va părea nici suficient, nici proporționat cu propriile voastre eforturi, rămânând mereu fideli hotărârii voastre de a nu da înapoi, cu orice preț, din fața niciunui sacrificiu care ar putea contribui la realizarea acestei armonii atât de dorite, atât de indispensabile și atât de folositoare în căutarea comună a binelui familiei.

„Știința cordială” a colaborării. Prin aceasta înțelegem acea știință care nu se învață din cărți, ci este predată de inimă, care iubește colaborarea activă în cârmuirea și mersul căminului; această știință, această artă care este afecțiune reciprocă, prevenire și grijă mutuală în același cuib familial; această artă, în fine, care este o îndelungată și reciprocă educație și formare a soților, necesară pentru două suflete care se instruiesc unul pe altul spre a ajunge la realizarea unei colaborări adevărate și intime. Dacă, înainte de a trăi sub același acoperiș, viitorii soți au trăit și s-au format fiecare pentru sine; dacă unul și celălalt provin din familii care, în ciuda asemănărilor lor, nu vor fi niciodată identice; dacă, așadar, fiecare aduce în căminul comun moduri de a gândi, de a simți, de a acționa și de a se purta pe care primele contacte nu le vor afla niciodată în deplină și perfectă armonie; vedeți bine că, pentru a se acorda, va trebui mai întâi să se cunoască reciproc mai adânc decât a îngăduit timpul logodnei: va trebui să se folosească de toate împrejurările pentru a căuta și a discerne virtuțile și defectele, capacitățile și lipsurile soțului, nu pentru a se lansa în critici sau certuri ori pentru a se socoti superior, văzând numai slăbiciunile celui sau celei cu care și-a legat propria viață, ci pentru a-și da seama de ceea ce nu poate aștepta de la el, de ceea ce va trebui să suplinească sau să compenseze el însuși.

Odată cunoscut pasul după care va trebui să vi-l potriviți pe al vostru, veți avea de împlinit, printr-o muncă generoasă, modificarea, ajustarea și armonizarea gândurilor și obiceiurilor voastre. Această muncă se va săvârși pe nesimțite, prin afecțiune reciprocă, și nu se va lăsa tulburată de transformări, schimbări și sacrificii, care nu trebuie să apese asupra unui singur soț, ci pe care fiecare trebuie să le poarte cu iubire și încredere, gândind că se va ivi curând ziua în care bucuria armoniei sufletelor lor, desăvârșit realizată în gândire, voință și acțiune, le va da răsplata și alinarea ostenelilor lor, în dulcea mulțumire a unei colaborări depline și rodnice la prosperitatea și fericirea familiei lor.

Toți oamenii de aici jos sunt pelerini ai lui Dumnezeu (cf. 2 Cor. 5, 6) și se îndreaptă spre El pe calea celor vii; dar pe drumul bătut al vieții conjugale, nu o dată diversitatea de caracter a celor doi pelerini schimbă pentru unul sau pentru celălalt mersul într-un exercițiu de virtute în stare să-l înalțe în lumina sfințeniei. Citiți viața fericitei Ana-Maria Taïgi și veți vedea cu uimire ce deosebire de origine, de temperament, de educație, de înclinație și de gusturi era între ea și soțul ei; și totuși, ea a realizat între cele două suflete atât de diferite o admirabilă armonie. Fie ca această eroică mamă de familie să dobândească pentru fiecare dintre voi, fii și fiice preaiubiți, belșugul harurilor cerești, pentru ca să izbutească și să înflorească în toate familiile voastre o colaborare atât de adevărată și creștină în slujirea lui Dumnezeu. Acestea sunt aceleași haruri pe care le cerem pentru voi de la Domnul nostru, dăruindu-vă, cu toată afecțiunea noastră părintească, Binecuvântarea apostolică.