Discurs către tinerele fete ale Acțiunii Catolice din Roma, membre ale cruciadei curăției

Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, la 22 mai 1941

Bucuria Noastră este vie, fiice preaiubite, de a binecuvânta din nou în voi sfânta „cruciadă a curăției” pe care ați întreprins-o atât de potrivit și pe care o continuați cu curaj sub puternica ocrotire a Fecioarei Preacurate, Maria Neprihănită.

Vrednicul și fericitul nume de cruciadă, pe care l-ați ales și l-ați impus frumoasei și marii voastre campanii, poartă o cruce strălucitoare, far de mântuire pentru lume, și evocă glorioasele amintiri istorice ale cruciadelor popoarelor creștine, sfinte expediții și lupte purtate sub steagurile sacre pentru cucerirea Locurilor Sfinte și pentru apărarea țărilor catolice împotriva invaziilor și amenințărilor necredincioșilor. Și voi înșivă voiți să apărați un domeniu catolic, pământul curăției, să cuceriți și să păstrați acolo acei crini care, asemenea unui nor încărcat de buna mireasmă a lui Hristos, își răspândesc parfumul în familii, în adunările prietenilor, pe străzi, în întruniri, în spectacole, în divertismente publice și private. Este o cruciadă împotriva dușmanilor moralei catolice, împotriva primejdiilor pe care le creează, în cursul liniștit al bunelor moravuri ale popoarelor, valurile puternice ale imoralității ce se revarsă pe străzile lumii și năvălesc în toate clasele sociale.

Că un asemenea pericol există astăzi pretutindeni, Biserica nu este singura care o spune. Chiar și între oamenii străini de credința creștină, spiritele cele mai pătrunzătoare și cele mai preocupate de binele public denunță cu glas tare amenințările sale teribile pentru ordinea socială și pentru viitorul națiunilor. Aceste excitații la necurăție, care se înmulțesc în vremea de față, otrăvesc rădăcinile vieții, în timp ce frâna răului este și mai slăbită prin indulgența, pe care ar fi mai potrivit s-o numim o negare, a unei părți din ce în ce mai întinse a conștiinței publice, care se arată oarbă în fața celor mai condamnabile dezordini morale.

Este această imoralitate mai mare astăzi decât în alte epoci trecute? Ar fi poate imprudent a o afirma; în orice caz, aceasta este o întrebare zadarnică. Deja autorul Ecleziastului scria acest avertisment: „Nu zice: cum se face că zilele de demult erau mai bune decât acestea? Căci o astfel de întrebare este nechibzuită. Toate lucrurile sunt grele. Ceea ce a fost, aceea va fi, și ceea ce s-a făcut, aceea se va face; și nu este nimic nou sub soare” (Ecl VII, 11; I, 8–10).

Viața omului pe pământ – chiar și în veacurile creștine – este întotdeauna o luptă. Trebuie să ne mântuim sufletele noastre și pe ale fraților noștri în timpul nostru și, astăzi, primejdia este cu siguranță mai mare, căci artificiile care ațâță patimile s-au înmulțit în chip extraordinar, pe când în alte vremuri ele erau închise în cercuri restrânse. Progresul presei, cărțile ieftine ca și cărțile de lux, fotografiile, ilustrațiile, reproducerile artistice de orice fel, de orice culoare și de orice preț, cinematografele, spectacolele de varietăți și o sută de alte mijloace înșelătoare și tainice răspândesc atracțiile răului și le pun în mâinile tuturor, mari și mici, femei și fete. Nu există oare o modă care se expune înaintea ochilor tuturor, îndrăzneață și nepotrivită unei tinere crescute creștinește? Oare cinematograful nu face să se asiste la reprezentații care, altădată, se refugiau în incinte unde nu s-ar fi îndrăznit niciodată a se pune piciorul?

În fața acestor primejdii, puterile publice au luat, în mai multe țări, dispoziții de ordin legislativ sau administrativ pentru a stăvili revărsarea imoralității. Dar, în domeniul moravurilor, acțiunea exterioară a autorităților, chiar și a celor mai puternice, oricât de lăudabilă, folositoare și necesară ar fi, nu va izbuti niciodată, de una singură, să dobândească acele roade sincere și mântuitoare care vindecă sufletele, asupra cărora trebuie să lucreze o putere mai puternică.

Biserica trebuie să lucreze asupra sufletelor, iar în slujba ei se află Acțiunea Catolică, acțiunea voastră, în strânsă unire și sub conducerea ierarhiei ecleziastice, luptând împotriva primejdiilor necuviinței în toate domeniile care vă sunt deschise: în cel al modei, al veșmântului și al îmbrăcămintei, al igienei și al sportului, în domeniul relațiilor sociale și al divertismentelor. Armele voastre vor fi cuvântul și exemplul vostru, bunăvoința și ținuta voastră, arme care dau mărturie și înaintea altora și fac posibilă și vrednică de laudă purtarea care vă cinstește și cinstește activitatea voastră.

Nu ne propunem să zugrăvim aici tabloul trist, prea cunoscut, al dezordinilor care se înfățișează ochilor voștri: veșminte atât de strâmte sau astfel alcătuite încât par făcute mai curând pentru a scoate și mai mult în relief ceea ce ar trebui să acopere; exerciții sportive desfășurate în condiții de îmbrăcăminte, de expunere și de camaraderie, de neîmpăcat chiar și cu cea mai puțin exigentă modestie; dansuri, spectacole, audiții, lecturi, ilustrații, podoabe, unde dorința de divertisment și de plăcere adună cele mai grave primejdii. Voim mai degrabă să vă reamintim și să așezăm din nou înaintea ochilor voștri principiile credinței catolice care, în aceste materii, trebuie să lumineze judecata voastră, să călăuzească purtarea și pașii voștri, să inspire și să susțină lupta voastră spirituală.

Căci este cu adevărat vorba de o luptă. Curăția sufletelor care trăiesc din harul supranatural nu se păstrează și nu se va păstra niciodată fără combatere. Fericite sunteți că ați primit în familiile voastre, la începutul vieții voastre, încă din leagăn, odată cu botezul, o viață mai înaltă, viața dumnezeiască! Copile neștiutoare de un dar atât de mare și de o fericire atât de mare, atunci nu ați avut de luptat – precum suflete mai mature, mai puțin fericite decât voi – pentru dobândirea unui asemenea bine înalt; dar nici voi nu-l veți păstra fără luptă.

Dacă harul curățitor și sfințitor, care v-a împăcat cu Dumnezeu ca fiice adoptive și moștenitoare ale Cerului, a șters din sufletul vostru păcatul originar, el a lăsat totuși în voi trista moștenire a lui Adam, care este acest dezechilibru lăuntric, lupta pe care o simțea chiar marele apostol Sfântul Paul, care, desfătându-se în legea lui Dumnezeu după omul lăuntric, vedea în mădularele sale o altă lege a păcatului (Rom VII, 22–23), legea patimilor și a înclinațiilor dezordonate, care nu se lasă niciodată pe deplin biruite și cu care, aliat al cărnii și al lumii, un înger al Satanei uneltește, ale cărui ispite tulbură sufletele. Aceasta este lupta ce se dă între duh și trup, atât de limpede mărturisită de Revelația dumnezeiască, încât, afară de Preasfânta Fecioară, este zadarnic a închipui o viață omenească ce ar putea fi deopotrivă curată și trăită fără veghere și fără combatere. Să nu cădeți în iluzia de a crede sufletul vostru nesimțitor la excitații, nebiruit de atracții și primejdii. Este adevărat că deprinderea izbutește adesea să facă spiritul mai puțin supus unor asemenea impresii, mai ales când este abătut de la ele, absorbit în puterile sale vii prin exercițiul unei activități profesionale sau intelectuale mai înalte. Dar a-ți închipui că toate sufletele, atât de înclinate spre patimi, s-ar putea face nesimțitoare la excitațiile provocate de imaginile care, colorate de atracțiile plăcerii, aprind și rețin asupra lor atenția, ar însemna a presupune și a socoti că maligna complicitate pe care aceste instigări primejdioase o află în instinctele naturii omenești căzute și dezordonate ar putea vreodată să înceteze sau să se micșoreze.

Această luptă inevitabilă o veți primi cu curaj și creștinește. Scopul acțiunii voastre comune nu poate fi, așadar, de a o suprima cu totul, ci trebuie să tindă a obține ca această necesară luptă spirituală să nu fie făcută pentru suflete mai grea și mai primejdioasă prin împrejurări exterioare, prin atmosfera în care inimile ce suferă asalturile ei trebuie s-o susțină și s-o continue. Pe câmpurile de bătălie ale Bisericii, unde se înfruntă virtutea și viciul, veți întâlni întotdeauna unele caractere cărora Dumnezeu le-a dat o tărie neînfricată, eroică. Sprijinite de har, ele nu se lasă nici clătinate, nici doborâte de vreo pornire; știu să se păstreze pe față fără stricăciune și curate în mijlocul noroiului ce le înconjoară, asemenea unui aluat de bună fermentație și de regenerare pentru acel mare număr de suflete – răscumpărate și ele prin sângele lui Hristos – care se adună în jurul lor. De aceea, scopul luptei voastre este ca curăția creștină, condiție de mântuire pentru suflete, să devină mai puțin anevoioasă pentru toate voințele bune, astfel încât ispitele născute din contingente exterioare să nu depășească limitele acelei rezistențe pe care, cu harul lui Dumnezeu, puterea mijlocie a multor suflete este în stare să o opună.

Pentru a realiza hotărâri atât de sfinte și atât de virtuoase, se cuvine a lucra asupra mediilor și curentelor de idei pe care o acțiune comună le poate influența destul de eficient, pe când o acțiune individuală și izolată are o eficacitate limitată sau nulă. Dacă unirea face puterea, numai un grup compact și cât mai numeros de spirite creștine hotărâte și fără teamă va ști, acolo unde conștiința lor vorbește și o cere, să scuture jugul anumitor medii sociale, să se elibereze de tirania, astăzi mai puternică decât oricând, a modei de tot felul, modă a îmbrăcămintei, modă în uzuri și în relațiile sociale.

Moda nu are, în sine, nimic rău. Ea se naște în chip spontan din sociabilitatea omenească, urmând impulsul care înclină a se pune în armonie cu semenii și cu obiceiurile persoanelor printre care se trăiește. Dumnezeu nu vă cere să trăiți în afara timpului vostru, să rămâneți indiferente față de exigențele modei până la a vă face ridicole îmbrăcându-vă împotriva gusturilor și uzanțelor comune ale contemporanelor voastre, fără a vă preocupa vreodată de ceea ce le place. Astfel, îngericul Sfânt Toma de Aquino afirmă că în lucrurile exterioare de care omul se folosește nu este viciu, ci viciul vine de la om, care se folosește de ele fără măsură în raport cu uzanțele celor cu care trăiește, deosebindu-se într-un chip straniu de ceilalți, sau folosind lucrurile într-un mod conform ori neconform uzanțelor stabilite, dar cu un simțământ dezordonat, prin prisosință de veșminte împodobite cu fast, ori purtate cu plăcere de sine, ori căutate cu o grijă exagerată, când modestia și simplitatea ar fi de ajuns pentru a satisface cuviința necesară. Același sfânt doctor adaugă, în sfârșit, că există act vrednic de virtute în podoaba femeiască atunci când este conformă uzului, potrivită stării persoanei și în bună intenție. Când femeile poartă podoabe cinstite, în armonie cu starea și demnitatea lor, când urmează în aceasta cu măsură obiceiurile țării lor, atunci a se împodobi este și un act al acelei virtuți a moderației care imprimă măsură mersului, atitudinii, veșmântului și tuturor mișcărilor exterioare.

În atitudinea ce trebuie păstrată față de modă, virtutea ține calea de mijloc dreaptă. Ceea ce Dumnezeu vă cere este să vă aduceți aminte întotdeauna că moda nu este și nici nu poate fi regula supremă a purtării voastre, că mai presus de modă și de exigențele ei există legi mai înalte și mai poruncitoare, principii superioare și neschimbătoare care, în nici un caz, nu pot fi jertfite după placul plăcerii sau al capriciului și înaintea cărora idolul modei trebuie să știe a-și pleca atotputernicia sa trecătoare. Aceste principii au fost proclamate de Dumnezeu, de Biserică, de sfinți și de sfinte, de rațiune și de morala creștină. Ele sunt semnale care arată hotarele dincolo de care nu mai înfloresc crinii și trandafirii, unde curăția, modestia, demnitatea și cinstea femeiască nu mai răspândesc parfumul lor, ci unde suflă și domnește un aer nesănătos de ușurătate, de vorbire echivocă, de vanitate îndrăzneață, de trufie atât în inimă, cât și în îmbrăcăminte. Acestea sunt principiile pe care Sfântul Toma de Aquino le enunță și le amintește cu privire la toaleta femeii, arătând care trebuie să fie ordinea carității noastre și a afecțiunilor noastre: binele sufletului nostru întrece pe cel al trupului nostru, și trebuie să preferăm, în locul avantajului propriului nostru trup, binele sufletului aproapelui. Oare nu vedeți, prin urmare, că există o limită pe care nici o formă de modă nu poate îngădui să fie depășită, o limită dincolo de care moda devine izvor de ruină pentru sufletul femeii și pentru sufletul altuia?

Unele tinere fete vor spune poate că un anumit fel de a se îmbrăca este mai comod și totodată igienic; dar dacă el devine pentru mântuirea sufletului un pericol grav și apropiat, el nu este nicidecum igienic pentru spiritul vostru și este datoria voastră să renunțați la el. Voia de a-și mântui sufletul le-a făcut eroice pe martire, precum Agneza și Cecilia, în mijlocul chinurilor și sfâșierilor trupului lor feciorelnic. Voi, surorile lor în credință, în iubirea lui Hristos și în prețuirea virtuții, nu ați găsi oare în adâncul inimii voastre curajul și puterea de a jertfi puțin din bunăstare, un avantaj fizic, dacă vreți, pentru a păstra sănătoasă și curată viața sufletelor voastre? Și dacă, pentru o simplă plăcere personală, nimeni nu are dreptul de a pune în primejdie viața trupească a altora, nu este oare cu atât mai puțin îngăduit a primejdui mântuirea, deci însăși viața sufletelor lor? Dacă, precum pretind unele, o modă îndrăzneață nu produce asupra lor nici o impresie rea, ce știu ele despre impresia pe care o resimt ceilalți? Cine le asigură că ceilalți nu trag de aici îndemnuri rele? Voi nu cunoașteți adâncul fragilității omenești, nici din ce sânge stricat se scurg rănile lăsate în natura omenească de păcatul lui Adam: cu ignoranța în inteligență, cu răutatea în voință, cu lăcomia plăcerii și cu slăbiciunea față de binele anevoios în patimile simțurilor, într-atât încât omul, mlădios ca ceara pentru rău, „vede ceea ce este mai bun și îl aprobă și se lipește de ceea ce este mai rău”, din pricina acelei greutăți care, totdeauna, ca plumbul, îl trage în adânc. O, cât de drept s-a observat că, dacă unele creștine ar bănui ispitele și căderile pe care le prilejuiesc altora prin toaleta lor și familiaritățile cărora, în ușurătatea lor, le dau atât de puțină importanță, s-ar îngrozi de răspunderea lor!

La aceasta nu șovăim a adăuga: O, mame creștine, dacă ați ști ce viitor de angoase și de primejdii lăuntrice, de îndoieli rău înfrânate, de rușini rău stăpânite pregătiți fiilor și fiicelor voastre, obișnuindu-i fără prudență să trăiască abia acoperiți, făcându-i să piardă simțul delicat al modestiei, ați roși de voi însevă și v-ați teme de rușinea pe care v-o faceți vouă înșivă și de răul pe care îl pricinuiți acestor copii pe care Cerul vi i-a încredințat ca să-i creșteți creștinește. Și ceea ce spunem mamelor, repetăm multor femei credincioase și chiar evlavioase, care, primind să urmeze una sau alta dintre modelele îndrăznețe ale modei, fac să cadă prin exemplul lor ultimele ezitări ce țin o mulțime de surori departe de această modă care poate deveni pentru ele pricină de ruină spirituală. Câtă vreme anumite toalete provocatoare rămân tristul privilegiu al femeilor cu reputație îndoielnică și ca semnul care le face recunoscute, nu se va îndrăzni a le adopta pentru sine. Dar în ziua când aceste toalete apar purtate de persoane mai presus de orice bănuială, nu se va mai șovăi a urma curentul, un curent care va târî poate spre cele mai rele căderi.

Dacă se cuvine ca toate femeile creștine să aibă curajul de a se pune față în față cu răspunderi morale atât de grave, voi, fiice preaiubite, din pricina acelui viu simț pe care l-ați sorbit din credința voastră și din candorea virtuții, aveți slava de a vă fi unit, paladine ale curăției, în sfânta voastră cruciadă. Izolate, îndrăzneala voastră ar fi de mic preț pentru a se împotrivi invaziei răului care vă înconjoară; strâns unite și rânduite, veți fi o legiune îndeajuns de tare și de puternică pentru a impune respectul drepturilor modestiei creștine. Simțul vostru de tinere catolice, simț ascuțit și sprijinit de înțelepciunea credinței și de practica conștientă a unei vieți solid evlavioase, vă va face să vedeți și să deosebiți, la lumina Duhului lui Dumnezeu, cu ajutorul harului Său dobândit prin rugăciune și, de asemenea, cu sprijinul sfaturilor cerute acelora pe care Isus Hristos i-a așezat ca îndrumători și învățători lângă voi, ceea ce, în moduri, în uzuri și în cuviințe sociale ce vi se înfățișează, este pe deplin acceptabil, ceea ce este numai tolerabil, ceea ce este cu totul inadmisibil. Cunoașterea limpede și adânc simțită a datoriei voastre vă va face curajoase și loiale în sprijinul reciproc, pentru a o împlini fără șovăire, dar cu o hotărâre vrednică de ardoarea voastră tinerească.

Frumoasă este virtutea curăției și suav este harul care strălucește nu numai în fapte, ci și în cuvântul care nu trece niciodată peste regulile cuviinței și ale politeții și care asezonează cu iubire sfatul și avertismentul. Neamul cast este tot atât de strălucitor de har înaintea lui Dumnezeu cât și înaintea oamenilor. În zilele de încercări, de suferințe, de jertfe și de datorii austere în care ne aflăm, el nu se teme să se ridice cu toată puterea sa la înălțimea gravelo r obligații pe care i le impune Providența. Astăzi, fiice preaiubite, cruciada pentru voi nu este în sabie, sânge sau martiriu, ci în exemplu, în cuvânt și în îndemn. Împotriva energiilor și a planurilor voastre se ridică, ca un dușman capital, demonul necurăției și al dezlănțuirii moravurilor. Ridicați sus capul către Cer, de unde Hristos și Fecioara Neprihănită, Maica Sa, vă privesc. Fiți tari și neînduplecate în împlinirea datoriei voastre de creștine. Luați apărarea curăției mergând împotriva stricăciunii care moleșește tinerețea. Faceți patriei voastre iubite acest serviciu de o valoare neprețuită, lucrând și cooperând cu eficacitate la a răspândi în suflete mai multă curăție și candoră; prin aceasta le veți face mai prudente, mai veghetoare, mai drepte, mai tari, mai generoase.

De bună seamă, fie ca Regina îngerilor, biruitoare asupra șarpelui viclean, cu totul curată, cu totul tare prin curăția sa, să sprijine și să călăuzească ostenelile voastre în această cruciadă pe care ea v-a inspirat-o! Fie ca ea să binecuvânteze stindardul vostru și cununa trofeelor candide ale biruințelor voastre!

PIUS XII, Papă.