Pius al XII-lea – Discurs către tinerii soți din 15 aprilie 1942.

Câte minuni descoperă omul în universul creației, iubiți tineri soți, fie că contemplă varietatea extremă a ființelor neînsuflețite, cu mineralele și pământurile, fie imensitatea regnului vegetal, cu ierburile, florile, roadele, grânele și arborii, fie vastul imperiu al animalelor care i se arată în văzduh și în ape, pe munți, în câmpii și în păduri. Veți observa, de asemenea, în sânul acestei diversități, cum indivizii aceleiași specii se deosebesc prin caracterele lor morfologice și fiziologice, prin vigoarea lor, prin frumusețea culorilor și a formelor lor. Și voi înșivă, în copiii pe care va plăcea Domnului să vi-i dea, veți putea de asemenea să observați și să deosebiți înclinațiile care disting un băiat de o fată și care, prin dispoziții felurite, îi orientează pe bărbat și pe femeie către viața deosebită pe care Dumnezeu o pregătește fiecăruia.

Tot astfel stau lucrurile și cu unirea conjugală: bărbatul este capul femeii și o întrece, de obicei, în putere și în vigoare. Totuși această deosebire nu o coboară pe femeie; căci, deși ea pune adesea mâna la îndeletniciri aparent neînsemnate, nu înfăptuiește mai puțin lucruri mari și puternice prin responsabilitatea ce-i revine de a procura bunăstarea căminului său și de a merita recunoștința soțului ei. Totuși, bărbați căsătoriți, oricât de afectuoasă ar fi gratitudinea voastră, puteți și trebuie să faceți mai mult. Dacă desăvârșirea voastră de capi ai familiei vă impune să vă împliniți datoria profesională fie în casa voastră, fie în afară, ea vă cere încă și mai mult: și în casa voastră, în însăși împărăția soției voastre, aveți o sarcină de împlinit. Sunteți mai puternici și adesea mai îndemânatici în mânuirea instrumentelor ori a uneltelor, și multe lucrări mărunte pe care le cere confortul locuinței voastre vă vor oferi ocupații care se potrivesc mai bine bărbatului decât femeii. Nu vor fi îndeletniciri și întreprinderi comparabile cu cele de la birou, din uzină sau din laborator unde mergeți să lucrați, nici ocupații incompatibile cu demnitatea voastră; va fi vorba de a lua parte la grija tovarășei voastre, adesea apăsată de griji și de lucrări; va fi vorba de a da o mână de ajutor la timp, ceea ce pentru ea va fi un sprijin, o ușurare, iar pentru voi o distracție și o odihnă. Pentru a cultiva o grădină – dacă Providența v-a făcut harul de a avea una – pentru diferite înfrumusețări sau reparații, pentru atâtea lucruri mai mult sau mai puțin ușor de ridicat, de așezat, de potrivit, după cum se ivesc necontenit, nu aveți voi mâini mai potrivite și mai sprintene decât ale soției voastre? Și, în general, când o lucrare va cere mai multă forță, nu veți avea delicatețea și prudența de a v-o rezerva vouă? S-ar putea întâlni într-o casă creștină ceva mai trist și mai potrivnic simțului creștin decât scene de viață care ar aminti un spectacol prea des întâlnit odinioară la unele popoare pe care nu le luminase încă și nu le îmblânzise dumnezeiescul mister al Nazaretului: spectacolul unei femei mergând aplecată, ca o povară de muncă, sub o sarcină grea, în timp ce stăpânul ei o urmează și o supraveghează fumând liniștit?

Unul dintre marile binefaceri sociale ale vremurilor trecute era munca la domiciliu, pe care mulți bărbați o practicau atunci, și care unea în aceeași trudă, în același cămin, pe bărbat și pe femeie alături, amândoi lângă copiii lor. Însă progresele tehnicii, dezvoltarea uriașă a uzinelor și a birourilor, înmulțirea mașinilor de tot felul au făcut astăzi acest fel de muncă foarte rar, afară de sate, iar soții sunt siliți, prin ocupațiile lor, să se despartă și să petreacă multe ceasuri ale zilei departe de copiii lor.

Totuși, oricât de absorbantă ar fi ocupația care vă ține departe de ai voștri o bună parte a zilei, veți găsi totuși la întoarcere, Nu ne îndoim, puterea de a-i face tovarășei voastre mici servicii, dobândindu-vă astfel recunoștința ei. O recunoștință cu totul afectuoasă, căci nu-i va scăpa soției voastre că v-a trebuit, pentru a o ajuta, să biruiți oboseala și o legitimă nevoie de odihnă, prin această bunăvoință care se dăruiește până și în umilele împrejurări ale căminului și care asociază întreaga familie la înfăptuirea fericirii domestice și a bucuriei ce decurge din ea.

Dar viața familiei cunoaște încă împrejurări mai grele, ceasuri amestecate de bucurii și dureri, vremuri de întristări și angoase, de lipsuri și lacrimi: nașterile, bolile, doliile. Atunci este vorba de a face mai mult. Mama nu va putea sau abia va putea să se ocupe de diferitele ei îndeletniciri: va trebui ca toți în casă, până și cei mici, să-și aducă partea lor, după măsura puterilor. Dar cine va fi cel dintâi la lucru, dacă nu tatăl, capul familiei? Oare nu el se va cheltui îndată în toate clipele grele, dând pildă de devotament și de prevedere? Oare nu în asemenea împrejurări se vor arăta înțelepciunea sa vrednică de părinte și energia guvernării sale familiale?

Soților, pregătiți-vă pentru aceste grele și inevitabile încercări prin întărirea curajului vostru. Nu socotiți că viitorul care vă așteaptă va scăpa de soarta comună a căminelor. Luați lumină și folos din încercările altora. Nu vă opriți să calculați durerile și oboselile persoanei voastre, generozitatea eforturilor voastre, pentru a le compara cu devotamentul soției voastre. Iubirea adevărată nu cunoaște asemenea calcule și asemenea comparații: ea se dăruiește, socotind că ceea ce face pentru persoana pe care o iubește nu este niciodată de ajuns. Ceea ce Imitațiunea lui Cristos afirmă despre iubirea lui Dumnezeu se potrivește și iubirii atât de profunde și atât de sfinte care este iubirea conjugală: „Nimic nu o apasă, nimic nu o costă; ea încearcă mai mult decât poate; nu invocă niciodată cu pretext imposibilitatea… ea poate totul și împlinește în chip desăvârșit multe lucruri în care cel ce nu iubește slăbește și se prăbușește.” Așadar nu trebuie să ne mirăm că Apostolul neamurilor – care avea mintea și inima pline de caritate, până la a înălța această virtute mai presus de profeții, de mistere și de credința făcătoare de minuni, mai presus de darul limbilor și de știință, mai presus de martiriu și de dărnicia către săraci – nu trebuie să ne mirăm că el îndrăznește să asemene iubirea soțului pentru soția sa cu iubirea lui Cristos pentru Biserica Sa.

O, da, iubiți-vă soțiile: le datorați în conștiință darul cel mai înalt și cel mai necesar, darul iubirii. În iubire își găsesc ocrotirea castitatea conjugală și pacea familiei; iubirea întărește fidelitatea, umple de mândrie pe copii, păstrează, neviolat, sacramentul care a unit pe bărbat și pe femeie înaintea feței lui Dumnezeu. Soților, sfințiți-vă soțiile prin exemplul virtuților voastre; dați-le gloria de a putea să vă imite în practica binelui și în pietate, în stăruința la muncă, în bărbăția de a purta grelele încercări și crudele suferințe cărora nicio viață omenească nu poate scăpa. De unde îi vine soțului bucuria, mândria de tată, dacă nu din maternitatea femeii? Va putea el oare vreodată să uite ostenelile și durerile soției sale, primejdiile la care o expune maternitatea și sublimele jertfe cerute uneori atunci de la mamă? Și acolo unde instinctul și iubirea maternă au primit totul fără să socotească, își va îngădui el, în iubirea sa de soț și de tată, să-și tocmească devotamentul?

Aruncați o privire asupra istoriei Bisericii, Mireasa lui Cristos. Câți eroi, câte eroine în taina sanctuarului familial! Câte virtuți cunoscute numai de Dumnezeu și de îngerii Săi! În evul mediu, în acea epocă uneori atât de aspră, poporul, castelele, curțile, ca să nu mai vorbim de mănăstiri, știau să aducă femeii omagiul unei venerații amestecate cu tandrețe. Adolescente, logodnice, soții, mame, toate păreau încununate de o aureolă cerească, fie că asupra tuturor fiicelor Evei se revărsa iubirea pe care o inspira în inima credincioșilor noua Eva, Mama lui Cristos și a oamenilor, fie că o altă cugetare de credință, ieșită din adâncurile spiritului creștin, făcea atunci să înflorească acest sentiment de curtenie respectuoasă și afectuoasă, necunoscută păgânilor, vechi sau moderni, care merg întotdeauna cu fruntea sus în mândria lor de bărbat, precum și în răzvrătirile mândriei feminine. Considerația față de femeie îl înălța pe poetul credincios, a cărui însuflețire izbucnea în cântări de laudă către „Fecioara Mamă, fiică a Fiului său”, către „Fecioara frumoasă, îmbrăcată cu soarele”, rugând-o „să-l recomande Fiului ei, adevărat Dumnezeu și adevărat om, ca El să binevoiască a-i primi ultima suflare în pace”.

Soților, îndreptați-vă privirile către Nazaret; intrați în acea locuință. Priviți la acest tâmplar, la acest prea sfânt păstrător al tainelor lui Dumnezeu, la acest muncitor care hrănește prin truda sa o familie fără strălucire, dar mai nobilă decât familia Cezarilor romani; observați cu câtă evlavie, cu cât respect o ajută și o venerează pe această Mamă, soție neprihănită și fără pată. Admirați pe Acela care trece drept „fiul tâmplarului”, El, Cuvântul, Înțelepciunea atotputernică ce a creat cerul și pământul, fără de care nimic nu a fost făcut și nici nu s-ar putea face, și care nu disprețuiește a Se supune Mariei și lui Iosif în slujirile casei și ale atelierului; contemplați acest model de sfințenie în viața familială, obiect al admirației și al adorației ierarhiilor îngerești.

Fie ca această contemplare să cultive în inimile voastre simțămintele unei dăruiri de sine recunoscătoare și tandre, ca ele să se traducă în viața voastră de fiecare zi prin concursul vostru generos la fericirea și siguranța familiei. În viața voastră profesională, puneți, soților, onoarea voastră în a nu ocoli nicio responsabilitate: puneți de asemenea, în viața voastră creștină, nobilul curaj și mândria conștiinței voastre; puneți generozitatea și iubirea voastră în a lua, în colaborare cu soția voastră, partea de muncă și de griji care vă revine în zidirea fericirii căminului vostru.

Implorând, așadar, prea iubiți fii și fiice, pentru voi toți, soți sau soții, harurile necesare acestei rodnice și sfinte colaborări, vă acordăm din inimă părinteasca Noastră Binecuvântare apostolică.