CĂTRE ARHIEPISCOPII, EPISCOPII
ȘI CĂTRE ÎNTREG CLERUL ȘI POPORUL FRANȚEI

FIILOR NOȘTRI PREAIUBIȚI
ȘI ÎNTREGULUI CLER ȘI POPOR AL FRANȚEI

Venerabili Frați și fii preaiubiți, sănătate și binecuvântare apostolică.

Că suntem adânc îngrijorați și apăsați de o durere cu totul deosebită pentru situația voastră, abia mai este nevoie să o spunem, de vreme ce a fost promulgată acea lege care, pe de o parte, rupe cu violență legătura străveche a statului vostru cu Scaunul Apostolic, iar pe de altă parte aduce Bisericii din Franța o stare nedemnă și dintre cele mai jalnice. Este, fără îndoială, un fapt de o gravitate extremă și, totodată, din pricina pagubelor pe care le va aduce atât societății civile, cât și religiei, vrednic de a fi deplâns de toți oamenii de bine. Totuși, nu socotim că acest lucru a venit pe neașteptate pentru cineva care, în vremurile din urmă, a luat seama la felul în care cârmuitorii statului s-au purtat față de Biserică. Nici vouă nu v-a fost lucru subit sau nou, venerabili Frați, căci chiar voi ați fost martori ai rănilor atât de numeroase și atât de adânci pe care instituțiile creștine le-au primit, una după alta, în mod public. Ați văzut cum, prin legi, a fost încălcată sfințenia și statornicia căsătoriei creștine; cum religia a fost îndepărtată din școli și din spitalele publice; cum clericii au fost smulși de la formarea sacră a studiilor și virtuților și constrânși sub arme; cum familiile religioase au fost risipite și lipsite de bunuri, iar membrii lor aduși, de cele mai multe ori, la lipsuri de tot felul. Cunoașteți și acele decrete: ca vechiul obicei de a deschide lucrările legiuitorilor și ale judecătorilor prin invocarea binecuvântării lui Dumnezeu să fie desființat, precum și purtarea semnelor de doliu în amintirea morții lui Cristos pe nave; ca orice formă și aparență de act religios să fie înlăturată din jurămintele judiciare; ca în tribunale, în licee, în forțele terestre și maritime și, în cele din urmă, în toate domeniile administrației publice, să nu mai fie nimic și să nu se facă nimic care să dea vreo semnificație profesiunii creștine. De altfel, aceste fapte și altele de același fel, întrucât despărțeau treptat statul de Biserică, se arată limpede că nu au fost altceva decât pași aruncați cu bună știință spre introducerea, printr-o lege proprie, a unei rupturi depline: lucru pe care chiar autorii acestor măsuri nu s-au sfiit să-l mărturisească și să-l afișeze de mai multe ori. — Pentru a se opune unui rău atât de mare, Scaunul Apostolic a pus în joc tot ce i-a stat în putere. Pe de o parte, nu a încetat să-i îndemne și să-i avertizeze pe cârmuitorii Franței să chibzuiască iar și iar cât de mare va fi povara de neajunsuri pe care o va aduce cursul de despărțire pe care l-au ales; pe de altă parte, a înmulțit dovezile strălucite ale bunăvoinței și îngăduinței sale deosebite față de Franța, nădăjduind nu fără temei că astfel va putea să-i țină pe cei aflați la cârmă, ca printr-o legătură de datorie și recunoștință, pe o pantă deja înclinată și, în cele din urmă, să-i abată de la cele începute. — Dar vedem acum că toate aceste strădanii, îndatoriri și încercări, atât ale Predecesorului Nostru, cât și ale Noastre, au fost zădărnicite; căci forța ostilă religiei a biruit, urmărind de mult timp, împotriva drepturilor poporului vostru catolic și împotriva bunului-simț, acest scop. Prin urmare, într-un timp atât de grav pentru Biserică, așa cum conștiința datoriei Noastre preasfinte ne poruncește, ridicăm glasul apostolic și vă descoperim gândul și inima Noastră, venerabili Frați și fii preaiubiți, pe care întotdeauna v-am cuprins cu o dragoste deosebită, iar acum, după dreptate, vă îmbrățișăm cu atât mai multă afecțiune.

A susține că rânduielile statului trebuie despărțite de cele ale Bisericii este, fără îndoială, o părere cu totul falsă și dintre cele mai vătămătoare. Mai întâi, pentru că se sprijină pe acest temei: că religia nu ar trebui în niciun chip să fie o grijă a statului, ceea ce aduce o mare ofensă lui Dumnezeu, Care este Creatorul și Păstrătorul societății omenești nu mai puțin decât al fiecărui om în parte; și de aceea El trebuie cinstit nu numai în chip privat, ci și public. — Apoi, o asemenea concepție nu tăgăduiește în mod obscur existența a ceva mai presus de natură. Căci ea măsoară acțiunea statului numai prin prosperitatea vieții trecătoare, în care constă cauza apropiată a societății civile, și neglijează cu desăvârșire cauza ultimă a cetățenilor, care este fericirea veșnică, propusă oamenilor dincolo de scurtimea acestei vieți, ca și cum ar fi străină de stat. Pe când, dimpotrivă, pentru dobândirea acelui bine suprem și absolut, așa cum întreaga ordine a lucrurilor trecătoare este rânduită în acest scop, tot astfel este adevărat că statul nu numai că nu trebuie să se opună, ci trebuie să ajute. — Mai mult, se răstoarnă rânduiala lucrurilor omenești statornicită cu înțelepciune de Dumnezeu, care cere, fără îndoială, armonia celor două societăți, religioasă și civilă. Căci, întrucât amândouă, deși fiecare în domeniul său, exercită stăpânire asupra acelorași oameni, se întâmplă în mod necesar ca adesea să apară între ele cauze a căror cunoaștere și judecare să revină ambelor. Iar dacă statul nu este unit cu Biserica, din aceste cauze se vor naște cu ușurință semințele unor conflicte extrem de amare pentru amândouă, care vor tulbura judecata adevărului cu mare neliniște a sufletelor. — În sfârșit, se aduce cel mai mare prejudiciu însăși societății civile; căci aceasta nu poate nici să înflorească, nici să dăinuie mult timp, dacă religia este pusă deoparte, religie care este călăuza supremă și învățătoarea omului pentru păzirea cu sfințenie a drepturilor și îndatoririlor.

De aceea, Pontifii Romani nu au încetat niciodată, ori de câte ori împrejurările și timpul au îngăduit, să combată și să condamne opiniile de acest fel, care tindeau la despărțirea statului de Biserică. În mod deosebit, ilustra Predecesor al Nostru, Leon al XIII-lea, a expus de mai multe ori și cu strălucire cât de mare trebuie să fie, potrivit principiilor înțelepciunii creștine, concordia uneia dintre societăți cu cealaltă; între care, spune el, „este necesar să existe o anumită legătură rânduită, care pe bună dreptate poate fi asemănată cu acea unire prin care sufletul și trupul sunt unite în om”. Adaugă apoi: „Statele nu pot, fără crimă, să se poarte ca și cum Dumnezeu nu ar exista deloc sau să lepede grija pentru religie ca pe ceva străin și nefolositor… A exclude însă Biserica, pe care Dumnezeu Însuși a întemeiat-o, din viața publică, din legi, din educația tineretului, din societatea domestică, este o eroare mare și primejdioasă” (Epist. enc. Immortale Dei, 1 noiembrie 1885).

Iar dacă orice stat creștin care s-ar despărți și s-ar îndepărta de Biserică ar acționa împotriva oricărui drept divin și uman, lucru ce nu poate fi aprobat, cu atât mai puțin poate fi aprobat că Franța a făcut tocmai acest lucru, ea căreia îi era cel mai puțin îngăduit dintre toate. Spunem Franța, pe care acest Scaun Apostolic a iubit-o întotdeauna, de-a lungul multor secole, cu o afecțiune deosebită și singulară; Franța, a cărei soartă, mărire a numelui și glorie au fost întotdeauna strâns legate de religia și civilizația creștină. Pe bună dreptate același Pontif spunea: „Franța să-și amintească ce legătură are, prin rânduiala providenței divine, cu Scaunul Apostolic: una mai strânsă și mai veche decât să îndrăznească vreodată să o desfacă. Din aceasta au izvorât cele mai adevărate laude și cele mai onorabile podoabe… A voi tulburarea acestei legături ar fi, fără îndoială, totuna cu a voi să se aducă o scădere nu mică autorității și prestigiului națiunii franceze între popoare” (alocuțiune către pelerinii francezi, 13 aprilie 1888).

Se adaugă că aceste legături de o atât de mare însemnătate erau chemate să fie cu atât mai sfinte prin credința solemnă a tratatelor. Căci între Scaunul Apostolic și Republica Franceză intervenise un acord de natură să oblige de ambele părți, de felul celor care se încheie în mod legitim între state. Prin urmare, atât Pontiful Roman, cât și conducătorul statului francez s-au angajat prin făgăduință pe ei și pe succesorii lor să rămână statornici în cele convenite. De aici rezulta că acest pact trebuia să fie guvernat de același drept ca și celelalte încheiate între state, adică de dreptul popoarelor; și, prin urmare, nu putea fi desfăcut de una dintre părți după bunul său plac. Că Scaunul Apostolic a respectat întotdeauna cu cea mai mare fidelitate condițiile și că a cerut în orice timp ca statul să facă la fel, nimeni chibzuit și cu judecată dreaptă nu va tăgădui. Iată însă că Republica rupe prin voința sa proprie un pact atât de solemn și legitim; și, călcând credința tratatelor, nu ține seama de nimic, numai pentru a se smulge din îmbrățișarea și prietenia Bisericii, aducând o ofensă gravă Scaunului Apostolic, încălcând dreptul popoarelor și zguduind însăși disciplina socială și politică, de vreme ce nimic nu este mai de trebuință conviețuirii omenești și relațiilor sigure dintre popoare decât respectarea sfântă și neclintită a pactelor publice.

La mărimea ofensei aduse Scaunului Apostolic se adaugă încă una nu mică, dacă se cercetează modul în care Republica a desfăcut pactul. Este statornicit atât de dreptul popoarelor, cât și de uzanțele și instituțiile civile, că acordurile dintre state nu pot fi desființate înainte ca statul care dorește aceasta să-și declare în mod clar și deschis voința celeilalte părți, printr-o notificare legitimă. Or, aici nu a existat către Scaunul Apostolic nu numai o notificare legitimă, ci nici măcar vreo înștiințare. Astfel, cârmuitorii Franței nu s-au sfiit să nesocotească față de Scaunul Apostolic chiar și acele minime datorii de curtoazie care se cuvin și celui mai mic stat; și nici nu s-au temut, deși reprezentau o națiune catolică, să disprețuiască demnitatea și autoritatea Pontifului, Capul suprem al Bisericii catolice, autoritate care cere cu atât mai mult respect decât orice putere civilă, cu cât se referă la bunurile veșnice ale sufletelor și nu este mărginită de hotarele vreunui loc.

Dar, cercetând legea însăși, așa cum a fost promulgată, ni se ivește un motiv nou și cu mult mai grav de plângere. Căci, atunci când Republica s-a desprins de Biserică prin ruperea legăturilor concordatare, ar fi fost firesc să o lase pe aceasta și să-i îngăduie să se bucure de libertatea comună recunoscută de drept. Nimic însă nu s-a făcut mai puțin: dimpotrivă, vedem aici stabilite numeroase dispoziții care, impunând Bisericii un privilegiu odios, o constrâng să fie supusă puterii civile. Noi suferim cu adâncă amărăciune pentru că, prin aceste sancțiuni, puterea civilă a pătruns în domenii al căror judecător și arbitru este numai puterea sacră; dar suferim cu atât mai mult cu cât, uitând de echitate și dreptate, aceeași putere a aruncat Biserica din Franța într-o stare și o soartă deosebit de grea și apăsătoare, cu totul potrivnică drepturilor ei sacrosante.

Căci, mai întâi, decretele acestei legi ating chiar constituția Bisericii, așa cum a fost rânduită de Cristos. Scriptura, întărită de doctrina transmisă de Părinți, ne învață că Biserica este trupul mistic al lui Cristos, cârmuit prin autoritatea păstorilor și învățătorilor (Efes. IV, 11 ș.u.), adică o societate de oameni în care unii sunt puși peste alții cu putere deplină și desăvârșită de a conduce, de a învăța și de a judeca (Mat. XXVIII, 18-20; XVI, 18-19; II Cor. X, 6; XIII, 10 și în alte locuri). Această societate este, așadar, prin natura și esența ei, inegală; ea cuprinde două ordine de persoane: păstorii și turma, adică cei așezați în diferitele trepte ale ierarhiei și mulțimea credincioșilor; iar aceste ordine sunt astfel distincte, încât numai în ierarhie sălășluiesc dreptul și autoritatea de a mișca și de a îndruma pe cei asociați către scopul societății, în timp ce mulțimea are datoria de a se lăsa cârmuită și de a urma cu ascultare îndrumarea conducătorilor. Grăitor spune martirul Ciprian: „Domnul nostru, ale Cărui porunci trebuie să le respectăm cu teamă, rânduind cinstea Episcopului și structura Bisericii Sale, vorbește în Evanghelie și îi spune lui Petru: Eu îți spun ție că tu ești Petru etc. De aici, prin succesiunea vremurilor, decurge rânduiala Episcopilor și organizarea Bisericii, astfel încât Biserica este întemeiată pe Episcopi și orice act al Bisericii este cârmuit prin acești mai-mari” — și adaugă că aceasta este „întemeiată prin lege divină” (Sf. Ciprian, Epist. XXXIII, n. 1). În schimb, prin prescripțiile acestei legi, administrarea și ocrotirea cultului public nu sunt lăsate ierarhiei rânduite de Dumnezeu, ci sunt încredințate unei anumite asociații de cetățeni, căreia i se impune o formă și un regim propriu persoanei juridice și care, în tot ce privește cultul religios, este singura recunoscută ca înzestrată cu drepturi civile și împovărată cu obligații corespunzătoare. Așadar, acestei asociații îi revine folosirea bisericilor și a edificiilor sacre, posesia bunurilor bisericești, mobile și imobile; ei i se îngăduie să dispună, chiar și vremelnic, de reședințele Episcopilor, ale parohilor și ale seminariilor; ea administrează bunurile, strânge colecte, primește bani și legate pentru scopuri sacre. Despre ierarhie însă se păstrează tăcerea. Se stabilește, ce-i drept, ca aceste asociații să fie alcătuite potrivit disciplinei și rânduielii proprii cultului religios pentru a cărui exercitare sunt înființate; dar se prevede că, dacă ar apărea vreo controversă cu privire la chestiunile lor, aceasta să fie judecată exclusiv de Consiliul de Stat. Este limpede, așadar, că aceste asociații sunt atât de supuse puterii civile, încât nu mai rămâne niciun loc autorității bisericești. Cât de străine sunt toate acestea de demnitatea Bisericii, cât de potrivnice drepturilor și constituției ei divine, vede oricine; cu atât mai mult cu cât legea este redactată nu în termeni clari și preciși, ci atât de vagi și de largi, încât, pe drept cuvânt, din interpretarea ei se pot teme lucruri și mai rele.

În plus, nimic nu este mai potrivnic libertății Bisericii decât această lege. Căci, dacă slujitorilor sacri li se interzice, prin mijlocirea asociațiilor amintite, exercitarea deplină a puterii propriei misiuni; dacă asupra acelorași asociații este revendicată autoritatea supremă a Consiliului de Stat și li se impune supunerea față de statute cu totul străine de dreptul comun, astfel încât cu greu se pot constitui și cu și mai mare greutate pot dăinui; dacă libertatea exercitării cultului divin este restrânsă prin numeroase excepții; dacă paza bisericilor este smulsă de sub grija și vegherea Bisericii și atribuită Republicii; dacă însăși misiunea Bisericii de a predica despre credință și sfințenia moravurilor este constrânsă și se impun pedepse mai aspre clericilor; dacă se sancționează acestea și altele asemenea, în care se lasă un larg câmp arbitrariului de interpretare, ce altceva se urmărește aici decât ca Biserica să fie așezată într-o stare umilă și înjosită și ca, sub pretextul păstrării ordinii publice, să fie încălcat dreptul cel mai sacru al cetățenilor pașnici — care alcătuiesc partea de departe cea mai mare a Franței — de a-și mărturisi religia așa cum doresc? Și nu numai prin restrângerea profesiunii cultului divin, prin care religia este definită în însăși esența ei, statul rănește Biserica, ci și prin închiderea accesului către popor al puterii ei binefăcătoare sau prin slăbirea în multe chipuri a acțiunii sale. Astfel, nu i-a fost de ajuns, pe lângă altele, să îndepărteze ordinele religioase, din care Biserica primea ajutoare de seamă în împlinirea slujirii sacre, în educarea și instruirea tinerei generații și în exercitarea binefacerii creștine; ci a lipsit-o și de mijloacele materiale, adică de acel sprijin necesar vieții și misiunii sale.

Într-adevăr, pe lângă pagubele și nedreptățile de care ne-am plâns, se mai adaugă aceasta: legea despre ruptura aceasta violează și micșorează dreptul Bisericii de a-și avea propriile bunuri. Căci, în ce privește stăpânirea unei mari părți din patrimoniu, dobândit cu titluri dintre cele mai neîndoielnice, Biserica este alungată, cu strigarea înaltă a dreptății împotrivă; orice dispoziție făcută în chip legitim, prin care bani au fost destinați cultului divin ori mângâierilor statornicite pentru cei răposați, o desființează și poruncește să fie fără tărie; iar mijloacele pe care liberalitatea catolicilor le hotărâse pentru susținerea școlilor creștine sau a feluritelor așezăminte ale binefacerii creștine le trece la instituții laice, unde, de cele mai multe ori, zadarnic ai căuta vreo urmă a religiei catolice: în aceasta se vede limpede că, împreună cu drepturile Bisericii, sunt răsturnate și testamentele și voințele lămurite ale întemeietorilor. Iar ceea ce, cu nedreptate supremă, legea hotărăște, anume că edificiile de care Biserica se folosea înainte de pactul încheiat vor aparține de acum înainte statului, provinciilor sau municipiilor, ne pricinuiește o grijă cu totul deosebită. Căci, dacă asociațiilor pentru exercitarea cultului divin li se îngăduie, după cum vedem, un uz gratuit și nedefinit al bisericilor, această îngăduință este totuși slăbită prin atâtea și atât de mari excepții, încât, în fapt, întreaga stăpânire asupra bisericilor o vor avea magistratele civile. Ne temem, de asemenea, cu tărie pentru sfințenia bisericilor: căci nu vedem a fi îndepărtat primejdia ca acele mărețe locașuri ale maiestății divine, totodată locuri atât de scumpe amintirii și religiei galilor, ajungând în mâini profane, să fie pângărite prin rituri profane. Iar în aceea că legea dezleagă Republica de datoria de a asigura cheltuielile anuale ale celor sfinte, se lovește totodată, în chip foarte grav, și credința legată prin pact solemn, și dreptatea. Căci nu încape nicio îndoială, cum mărturisesc chiar documentele faptelor, că Republica Franceză, atunci când, prin pactul încheiat, a luat asupra sa sarcina de a asigura clerului mijloacele pentru a-și duce viața cu cuviință și pentru a îngriji demnitatea publică a religiei, nu a făcut aceasta din politețe și bunăvoință; ci pentru ca, măcar în parte, să repare acea jefuire publică a bunurilor pe care Biserica o suferise cu puțin înainte. Tot astfel, prin același acord, când Pontiful, iubitor de concordie, a primit asupra sa și asupra succesorilor săi îndatorirea de a nu pricinui nicio tulburare celor la care ajunseseră bunurile răpite Bisericii, se știe că a primit aceasta sub condiția ca Republica însăși să vegheze necontenit ca ocrotirea clerului și a cultului divin să fie cinstită.

În sfârșit, nu vom trece sub tăcere nici aceea că această lege va fi, pe lângă cele privitoare la Biserică, de un prejudiciu nu mic și pentru statul vostru. Căci nu poate fi îndoială că ea va avea multă putere să zdruncine acea unire și înțelegere a sufletelor fără de care niciun stat nu poate sta ori dăinui; iar această unire, mai ales în vremurile de acum ale Europei, oricine este în Franța om de bine și cu adevărat iubitor de patrie trebuie să o dorească nevătămată și întreagă. Noi, într-adevăr, urmând pilda Predecesorului, de la care am moștenit o dragoste aleasă și dovedită față de națiunea voastră, pe când ne străduiam să apărăm la voi integritatea drepturilor religiei strămoșești, am avut totdeauna în vedere și am lucrat ca pacea și concordia tuturor să fie întărite, iar niciun legământ nu este mai strâns decât religia. De aceea, nu putem înțelege fără mare amărăciune că, prin autoritate publică, s-a săvârșit un fapt care, aprinzând deja pornirile poporului și aducând făclii noi unor funeste certuri religioase, pare că poate tulbura din temelii statul.

Așadar, aducându-ne aminte de datoria Noastră apostolică, prin care suntem ținuți să apărăm și să păstrăm neatinse drepturile sacrosante ale Bisericii împotriva oricărei atacări, Noi, în virtutea autorității supreme pe care o deținem de la Dumnezeu, reprobăm și osândim legea promulgată, care desparte Republica Franceză de Biserică; și aceasta din pricina motivelor pe care le-am arătat: pentru că aduce o maximă ofensă lui Dumnezeu, pe Care Îl tăgăduiește în chip solemn, declarând ca principiu că Republica este lipsită de orice cult religios; pentru că violează legea naturală și dreptul popoarelor, precum și credința publică a pactelor; pentru că se împotrivește constituției divine, rânduielilor lăuntrice și libertății Bisericii; pentru că răstoarnă dreptatea, asuprind dreptul de proprietate dobândit în chip legitim prin titluri multiple și prin însuși pactul încheiat; pentru că rănește greu demnitatea Scaunului Apostolic și persoana Noastră, Ordinul Episcopilor, clerul și catolicii francezi. De aceea, ne ridicăm cu cea mai vie tărie împotriva propunerii, adoptării și promulgării acestei legi; și mărturisim că ea nu cuprinde nimic care să aibă putere să slăbească drepturile Bisericii, pe care nicio putere și nicio îndrăzneală omenească nu le poate schimba.

Acestea am avut să le facem cunoscute spre detestarea acestui fapt vouă, venerabili Frați, poporului francez și, în cele din urmă, întregii creștinătăți. — Într-adevăr, suntem foarte apăsați, după cum am spus, văzând relele care amenință națiunea iubită; și suntem cu totul mișcați de nenorocirile, suferințele și ostenelile de tot felul în care vedem că veți fi, venerabili Frați, voi și clerul vostru. Totuși, ca să nu îngăduim ca astfel de griji să ne doboare și să ne frângă, ne oprește cugetarea la bunătatea și pronia divină, precum și speranța neclintită că Iisus Cristos nu va lăsa nicicând Biserica lipsită de ajutorul și prezența Sa. De aceea, departe de Noi este să ne temem de ceva pentru cauza Bisericii. Dumnezeiască este tăria și statornicia ei, și aceasta, socotim, este destul de cunoscută prin experiența atâtor veacuri. Căci nimeni nu ignoră că, în lunga curgere a timpului, au năvălit asupra ei încercări aspre, numeroase și foarte mari; și că, acolo unde orice putere mai mică decât cea dumnezeiască ar fi trebuit să cedeze, Biserica a ieșit întotdeauna mai tare și mai sporită. Iar despre legile făcute spre pieirea Bisericii știm, după mărturia istoriei, că adesea se întâmplă ca acelea pe care le-a plămădit ura să fie apoi desfăcute de prudență, ca fiind mai ales vătămătoare statului; și chiar în Franța nu demult se știe că s-a întâmplat aceasta. O, de ar binevoi cei ce dețin puterea să urmeze acest strălucit exemplu al strămoșilor și, cât mai curând, să redea religiei — făuritoare de civilizație, sprijinitoare a prosperității publice — stăpânirea asupra demnității și libertății sale, spre dorința tuturor celor chibzuiți și buni.

Între timp însă, câtă vreme stăpânește pofta de a oprima și a hărțui, fiii Bisericii, mai mult ca oricând, se cuvine să fie îmbrăcați cu armele luminii (Rom. XII, 12) și, pentru adevăr și dreptate, să se străduiască din toată puterea. În aceasta voi, învățători și călăuze ale celorlalți, veți arăta, fără îndoială, venerabili Frați, toată însuflețirea, privegherea și statornicia care sunt vechea și strălucita laudă a Episcopilor Franței. Dar mai ales aceasta voim să o aveți în vedere, fiind lucrul cel mai de căpetenie: ca, în apărarea drepturilor Bisericii, să fie între voi toți o deplină unire a judecăților și a hotărârilor. Noi suntem hotărâți și pe deplin statornici să vă prescriem la timp, după ce normă socotim că trebuie să fie îndreptată lucrarea voastră în aceste greutăți; și nu este de îndoială că veți împlini cu cea mai mare grijă cele prescrise de Noi. Continuați, după cum ați început, ba încă și mai stăruitor, să întăriți pietatea comună; să promovați și să răspândiți învățătura doctrinei creștine; să apărați fiecare turma sa de amăgirile erorilor și de ademenirile stricăciunilor atât de larg răspândite astăzi; să fiți aproape spre a învăța, a mustra, a îndemna, a mângâia și a împlini toate îndatoririle iubirii pastorale. — Și în ostenelile voastre clerul vostru nu va lipsi să vi se arate ajutor neobosit; pe care îl știm bogat în pietate, în știință și în supunere aleasă față de Scaunul Apostolic, gata și pregătit să se dăruiască vouă cu totul pentru Biserică și pentru mântuirea veșnică a sufletelor. Iar cei din acest Ordin, în această furtună, vor simți că se cuvine să fie însuflețiți așa cum știm că au fost Apostolii, „bucurându-se… pentru că au fost socotiți vrednici să sufere ocară pentru numele lui Iisus” (Fapt. V, 41). Astfel, vor apăra cu tărie drepturile și libertatea Bisericii, îndepărtând însă orice asprime față de cineva; ba dimpotrivă, aducându-și aminte de caritate, după cum se cuvine mai cu seamă slujitorilor lui Cristos, vor răsplăti nedreptatea cu echitate, împotrivirea cu blândețe, răul cu binefaceri.

Acum vă chemăm pe voi, toți câți sunteți catolici în Franța; și glasul Nostru să vă fie deopotrivă mărturie a celei mai revărsate bunăvoințe, cu care nu încetăm a iubi neamul vostru, și mângâiere în fața celor mai grele lucruri ce vă amenință. — Știți ce și-au pus în gând sectele rele, care vă apasă grumazul, ba chiar au vestit cu îndrăzneală neobișnuită că aceasta vor: să șteargă numele catolic din Franța. Ei se străduiesc să smulgă din sufletele voastre credința care a adus părinților și strămoșilor glorie, patriei prosperitate și o mărire vrednică de respect; care vouă vă dă alinări în necazuri, păzește pacea și liniștea domestică, și întărește calea spre fericirea fără sfârșit. Pentru apărarea acestei credințe se cuvine să vă angajați cu toată puterea; dar să știți aceasta: în zadar veți munci, dacă veți încerca să respingeți atacurile vrăjmașe cu puteri dezbinate. Lepădați, așadar, dacă există între voi, semințele vrajbei; și străduiți-vă să fiți uniți cu o atât de mare înfrățire a voințelor și asemănare a acțiunii, pe cât se cuvine oamenilor care au de apărat una și aceeași cauză, și o cauză pentru care fiecare, dacă va fi nevoie, nu trebuie să se dea înapoi de la a jertfi ceva din judecata sa privată. — Trebuie să dați, în totul, exemple mari de virtute generoasă, dacă, pe cât stă în voi, voiți, după datorie, să smulgeți religia strămoșească din primejdia de acum; iar făcând astfel bine slujitorilor lui Dumnezeu, veți dobândi pentru voi o bunăvoință dumnezeiască în chip deosebit.

Iar pentru a lua asupra voastră ocrotirea religiei în chip vrednic și a o susține cu folos și cu dreptate, socotiți acestea ca fiind de cea mai mare însemnătate: să vă potriviți pe voi înșivă după preceptele înțelepciunii creștine, astfel încât mărturisirea catolică să strălucească din moravuri și din toată viața; și să vă legați cât mai strâns cu aceia cărora le este proprie purtarea grijii pentru cele religioase, adică cu preoții și episcopii voștri și, ceea ce este capul tuturor, cu acest Scaun Apostolic, în care, ca într-un centru, se sprijină credința catolicilor și lucrarea cuvenită credinței. Astfel pregătiți și întăriți, apropiați-vă cu încredere de această luptă pentru Biserică; dar luați seama ca temeiul întregii voastre încrederi să fie în Dumnezeu, a Cărui cauză o slujiți; de aceea, nu încetați a-I cere ajutorul la vreme. Iar Noi, câtă vreme veți fi astfel încercați, vom fi cu voi, de față, cu gândul și cu inima, părtași ostenelilor, grijilor și durerilor; și, totodată, prin rugăciune smerită și stăruitoare, vom cere de la Autorul și Întemeietorul Bisericii să privească cu milă spre Franța și, prin mijlocirea Mariei Neprihănite, să o aducă degrabă, din valurile atât de grele, la liman de liniște.

Ca chezășie a darurilor dumnezeiești și ca mărturie mai ales a bunăvoinței Noastre, vouă, venerabili Frați și fii preaiubiți, vă împărtășim cu toată dragostea în Domnul binecuvântarea apostolică.ƒ

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua de 11 februarie a anului 1906, al treilea al Pontificatului Nostru.

PIUS PP. X