Despre democrația creștină

Venerabili Frați, salut și binecuvântare apostolică.

Gravele controverse privitoare la chestiunile economice generale, care de multă vreme, în mai mult de o națiune, tulbură concordia spiritelor, se înmulțesc pe zi ce trece și capătă un caracter atât de pasional, încât îi fac pe drept cuvânt șovăielnici și neliniștiți chiar și pe cei mai prudenți oameni în judecățile lor. Ridicate la început din opinii eronate, dar foarte răspândite, de ordin filosofic și de ordin practic, ele au dobândit ulterior un nou grad de acuitate prin mijloacele noi oferite industriei de epoca noastră, prin rapiditatea comunicațiilor și prin combinațiile care au îngăduit micșorarea muncii și sporirea câștigului.

În cele din urmă, patimile unor oameni turbulenți, aruncând discordia între bogați și proletari, au dus lucrurile până acolo încât statele, zguduite de tulburări tot mai frecvente, par încă expuse unor mari calamități.

Cât despre Noi, încă de la începutul pontificatului Nostru am înțeles limpede ce pericole amenințau din această parte societatea civilă și am socotit de datoria Noastră să-i avertizăm public pe catolici cu privire la erorile adânci ascunse în doctrinele socialismului și la primejdiile pe care acestea le aduceau, nu numai bunurilor exterioare, ci și probității moravurilor și religiei. Acesta a fost scopul Scrisorii Noastre Enciclice Quod Apostolici muneris, pe care am publicat-o la 28 decembrie 1878.

Dar, pe măsură ce aceste pericole deveneau din zi în zi mai amenințătoare, cu un prejudiciu tot mai mare pentru interesele private și publice, Ne-am străduit a doua oară să le facem față cu un zel sporit. În Enciclica Noastră Rerum novarum, din 15 mai 1891, am tratat pe larg despre drepturile și îndatoririle prin care cele două clase de cetățeni, aceea care aduce capitalul și aceea care aduce munca, trebuie să se armonizeze între ele.

Am arătat totodată, potrivit preceptelor Evangheliei, remediile care ni s-au părut cele mai folositoare pentru apărarea cauzei dreptății și a religiei și pentru îndepărtarea oricărui conflict între clasele societății.

Mulțumită lui Dumnezeu, încrederea Noastră nu a fost zadarnică. Într-adevăr, împinși de puterea adevărului, chiar aceia pe care ideile lor îi despart de catolici au adus Bisericii acest omagiu, că ea își întinde grija asupra tuturor claselor scării sociale și mai ales asupra acelora care se află într-o condiție nenorocită.

Destul de bogate au fost roadele pe care catolicii le-au cules din învățăturile Noastre. Ei nu numai că au aflat în ele îndemnuri și puteri pentru a continua operele bune deja întreprinse, ci au mai dobândit și lumina pe care o doreau și prin care au putut să se aplece, cu mai multă siguranță și cu mai mult succes, asupra studierii chestiunilor de acest fel. Astfel s-a întâmplat ca neînțelegerile care existau între ei să dispară în parte sau să se fi produs un fel de armistițiu și de împăcare. Pe terenul acțiunii, rezultatul a fost că, pentru a lua mai mult la inimă interesele proletarilor, mai ales acolo unde erau în mod deosebit lezați, au apărut numeroase inițiative noi sau s-au urmărit îmbunătățiri folositoare, datorită unui spirit constant de continuitate. Amintim aici ajutoarele oferite celor neștiutori sub numele de secretariate ale poporului, casele rurale de credit, mutualitățile de asistență sau de ajutor în caz de nenorocire, asociațiile de muncitori și alte societăți sau opere de binefacere de același fel.

În acest fel, sub auspiciile Bisericii, s-a statornicit între catolici o comunitate de acțiune și o suită de opere menite să vină în ajutorul poporului, expus nu mai rar capcanelor și primejdiilor decât lipsurilor și ostenelilor.

La început, acest fel de binefacere populară nu se deosebea, de obicei, prin nicio denumire specială. Termenul de socialism creștin, introdus de unii, precum și alte expresii derivate din acesta, au căzut pe bună dreptate în desuetudine. Ulterior, unora le-a plăcut, și pe bună dreptate, să o numească acțiune creștină populară. În anumite locuri, cei care se ocupă de aceste chestiuni sunt numiți creștini sociali. În alte părți, însăși realitatea este numită democrație creștină, iar cei care se dedică ei sunt numiți democrați creștini; dimpotrivă, sistemul susținut de socialiști este desemnat sub numele de democrație socială.

Or, dintre cele două din urmă expresii amintite mai sus, dacă prima, „creștini sociali”, nu stârnește aproape deloc obiecții, cea de-a doua, „democrație creștină”, rănește pe mulți oameni cinstiți, care îi găsesc un sens echivoc și primejdios și se feresc de această denumire din mai multe motive. Ei se tem ca acest cuvânt să nu disimuleze stângaci guvernarea populară sau să nu arate în favoarea ei o preferință față de celelalte forme de guvernământ. Ei se tem ca virtutea religiei creștine să nu pară cumva restrânsă la interesele poporului, celelalte clase ale societății fiind, într-un fel, lăsate la o parte. În sfârșit, ei se tem ca sub acest nume înșelător să nu se ascundă vreun plan de a discredita orice fel de putere legitimă, fie civilă, fie sacră.

Deoarece, cu privire la acest subiect, discuțiile sunt deja de prea multă vreme și uneori prea aprinse, conștiința sarcinii Noastre Ne îndeamnă să punem hotare acestei controverse, definind care trebuie să fie ideile catolicilor în această materie. În plus, avem intenția de a le trasă câteva reguli care să facă acțiunea lor mai largă și mult mai folositoare societății.

Ce urmărește democrația socială și care trebuie să fie scopul democrației creștine?
Nu poate exista nicio îndoială asupra acestui punct. Cea dintâi, într-adevăr — fie că este mărturisită cu mai multă sau mai puțină măsură — este împinsă de un mare număr dintre adepții săi până la un asemenea grad de perversitate, încât nu vede nimic mai presus de lucrurile pământești, caută bunurile trupești și exterioare și așază fericirea omului în urmărirea și în bucurarea acestor bunuri.

De aceea, ei ar dori ca, în Stat, puterea să aparțină poporului. Astfel, clasele sociale dispărând și cetățenii fiind toți aduși la același nivel de egalitate, s-ar ajunge la egalitatea bunurilor; dreptul de proprietate ar fi abolit, iar toate averile care aparțin particularilor, însuși instrumentele de producție, ar fi socotite bunuri comune.

Dimpotrivă, democrația creștină, prin însuși faptul că se numește creștină, trebuie să se sprijine pe principiile credinței divine ca pe propria sa temelie. Ea trebuie să îngrijească de interesele celor mici, fără a înceta însă să conducă spre desăvârșirea cuvenită sufletele create pentru bunurile veșnice. Pentru ea, nimic nu trebuie să fie mai sacru decât dreptatea; îi revine datoria de a păzi de orice atingere dreptul de proprietate și de posesiune, de a menține distincția claselor care, fără îndoială, este proprie unui Stat bine constituit; în sfârșit, trebuie să accepte a da comunității umane o formă și un caracter în armonie cu acelea pe care le-a rânduit Dumnezeu Creatorul.

Este, așadar, evident că democrația socială și democrația creștină nu au nimic în comun; între ele se află toată deosebirea care separă sistemul socialist de profesiunea credinței creștine.

Dar ar fi condamnabil a deturna termenul de democrație creștină spre un sens politic. Fără îndoială, democrația, după însăși etimologia cuvântului și după întrebuințarea dată de filosofi, indică regimul popular; însă, în împrejurările actuale, nu trebuie folosită decât lipsită de orice sens politic și fără a i se atribui vreo altă semnificație decât aceea a unei binefăcătoare acțiuni creștine în mijlocul poporului. Într-adevăr, preceptele naturii și ale Evangheliei, fiind prin propria lor autoritate mai presus de vicisitudinile omenești, este necesar ca ele să nu depindă de nicio formă de guvernământ civil; totuși, ele se pot acomoda oricăreia dintre aceste forme, cu condiția să nu fie potrivnică nici onestității, nici dreptății.

Prin urmare, ele sunt și rămân pe deplin străine de patimile partidelor și de diferitele evenimente, astfel încât, oricare ar fi constituția unui Stat, cetățenii pot și trebuie să observe aceleași precepte care le poruncesc să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de toate și pe aproapele lor ca pe ei înșiși. Aceasta a fost disciplina perpetuă a Bisericii; aceasta este aceea pe care Pontifii romani au aplicat-o întotdeauna față de State, oricare ar fi fost pentru acestea forma de guvernământ.

Acestea fiind stabilite, intențiile și acțiunea catolicilor care lucrează pentru binele proletarilor nu pot, fără îndoială, să tindă vreodată la a prefera un regim civil altuia sau a-i sluji ca mijloc de a se introduce.

De asemenea, trebuie ferită democrația creștină de o altă acuzație: aceea că și-ar consacra grija intereselor claselor inferioare, părând însă a lăsa deoparte clasele superioare, a căror utilitate nu este totuși mai mică pentru conservarea și îmbunătățirea Statului. Acest obstacol este evitat prin legea creștină a carității, despre care am vorbit mai sus. Aceasta își deschide brațele pentru a-i primi pe toți oamenii, oricare ar fi condiția lor, ca fiind copiii uneia și aceleiași familii, creați de același Tată prea bun, răscumpărați de același Mântuitor și chemați la aceeași moștenire veșnică.

Desigur, aceasta este doctrina și îndemnul Apostolului: „Fiți un singur trup și un singur duh, precum ați fost chemați la o singură speranță a chemării voastre. Un singur Domn, o singură credință și un singur botez, un singur Dumnezeu și Tată, care este mai presus de toate, prin toate și întru toți.” (1) De aceea, din pricina unirii naturale a poporului cu celelalte clase ale societății, unire ale cărei legături fraternitatea creștină le face și mai strânse, aceste clase însele resimt influența tuturor îngrijirilor pline de zel aduse alinării poporului, cu atât mai mult cu cât, pentru a obține un rezultat bun, este potrivit și necesar ca ele să fie chemate să-și aducă partea lor de acțiune, așa cum vom explica mai departe.

Departe de Noi, de asemenea, gândul de a ascunde sub termenul de democrație creștină intenția de a respinge orice ascultare și de a disprețui superiorii legitimi. A-i respecta pe cei care, la orice treaptă, dețin autoritatea în Stat și a le asculta poruncile atunci când poruncesc lucruri drepte, legea naturală și legea creștină ne impun o obligație egală. Dar pentru ca această supunere să fie deopotrivă vrednică de un om și vrednică de un creștin, ea trebuie să fie arătată din adâncul inimii, din datorie, „din conștiință”, după cum ne-a avertizat Apostolul atunci când a formulat acest precept: „Tot sufletul să fie supus puterilor mai înalte.” (2) De asemenea, este incompatibil cu profesiunea vieții creștine a nu voi nici să te supui, nici să asculți de cei pe care rangul lor îi pune în fruntea Bisericii, dându-le autoritatea, și înainte de toate de episcopi care, fără nicio micșorare a puterii universale a Pontifului roman, „au fost așezați de Duhul Sfânt să cârmuiască Biserica lui Dumnezeu, pe care a dobândit-o cu sângele Său.” (3) A gândi sau a acționa altfel ar însemna a dovedi că s-a uitat preceptul foarte important al aceluiași Apostol: „Ascultați de mai-marii voștri și supuneți-vă lor, căci ei priveghează ca unii care au să dea seamă pentru sufletele voastre.” (4)

Este de cea mai mare importanță ca toți credincioșii să întipărească adânc în inimile lor aceste cuvinte și să se străduiască a le pune în practică în toate împrejurările vieții lor. Slujitorii sacri să le mediteze cu cea mai mare atenție și să nu înceteze a-i convinge pe alții, nu numai prin îndemnurile lor, ci mai ales prin exemplele lor.

După ce am reamintit aceste principii, pe care deja, cu alte prilejuri, le-am pus într-o lumină deosebită, nădăjduim să vedem dispărând toate neînțelegerile privitoare la termenul de democrație creștină și risipindu-se toate suspiciunile de primejdie cu privire la realitatea însăși exprimată prin acest cuvânt.

Și speranța Noastră este pe deplin întemeiată. Căci, făcând abstracție de opiniile unor oameni asupra puterii și întinderii unei asemenea democrații creștine — opinii care nu sunt lipsite de unele excese sau de vreo eroare — nu se va găsi nimeni care să blameze un zel care, potrivit legii naturale și legii divine, nu are alt scop decât acela de a aduce la o situație mai suportabilă pe cei ce trăiesc din munca mâinilor lor, de a-i pune în stare, puțin câte puțin, să-și asigure viitorul, de a putea, liber, în familie ca și în public, să practice virtutea și să-și împlinească îndatoririle religioase, de a simți că sunt oameni și nu animale, creștini și nu păgâni, de a se îndrepta, în sfârșit, cu mai multă ușurință și cu mai multă ardoare spre acel bine unic și necesar, spre acel bine suprem pentru care ne-am născut. Iată scopul, iată sarcina celor care ar voi să vadă poporul ridicat la timp prin spiritul creștin și ferit de flagelul socialismului.

Am amintit, în treacăt, practicarea virtuților și a îndatoririlor religioase, și nu fără intenție. Unii oameni, într-adevăr, mărturisesc părerea — și ea se răspândește în rândul poporului — că chestiunea socială, cum se spune, nu este decât o chestiune economică. Este însă cu totul adevărat, dimpotrivă, că ea este înainte de toate o chestiune morală și religioasă și că, pentru acest motiv, trebuie mai ales rezolvată după regulile moralei și judecata religiei. Să admitem, într-adevăr, că salariul muncitorilor ar fi dublat, că durata muncii ar fi redusă; să admitem chiar că bunurile ar fi la preț scăzut. Ei bine, dacă muncitorul, potrivit obiceiului, dă ascultare unor doctrine și se inspiră din exemple care îl împing să se elibereze de respectul față de Dumnezeu și să se lase pradă depravării moravurilor, este inevitabil ca el să-și vadă resursele și chiar rodul muncilor sale risipindu-se.

Experiența și practica arată că, în pofida duratei destul de scurte a muncii lor și a prețului destul de ridicat al salariului, cei mai mulți dintre muncitorii cu moravuri corupte și lipsiți de principii religioase duc o viață grea și mizerabilă.

Luați sufletelor sentimentele pe care înțelepciunea creștină le seamănă și le cultivă; luați-le prevederea, cumpătarea, răbdarea și celelalte bune deprinderi naturale: zadarnice vor fi cele mai stăruitoare eforturi ale voastre pentru a ajunge la prosperitate. Acesta este tocmai motivul pentru care Noi nu i-am îndemnat niciodată pe catolici să intre în asociații menite să îmbunătățească soarta poporului sau să întreprindă opere asemănătoare, fără a-i avertiza totodată că aceste instituții trebuie să aibă religia drept inspiratoare, drept tovarășă și drept sprijin.

Interesul care îi atrage pe catolici către proletari apare cu atât mai vrednic de laudă, cu cât el găsește, pentru a se exercita, același teren pe care, fără întrerupere și cu succes, sub inspirația binevoitoare a Bisericii, se angajează luptele unei carități active, ingenioase și potrivite vremurilor.

LEON AL XIII-LEA

Rom 12, 1–17.

Ef 4, 4–6.

Rom 13, 1.5.

Fap 20, 28.

Evr 13, 17.

1 In 3, 18.

In 13, 34–35.

Mt 11, 5.

Mt 11, 4–5.

Mt 25, 35–36.

Mc 8, 2.

Fap 10, 38.

Lc 11, 41.

Mt 6, 2–4.
Către Ministerul General al Fraților Minori, 25 noiembrie 1898.