Despre condiția muncitorilor

Venerabili Frați,
Sănătate și Binecuvântare Apostolică.

Dorința lucrurilor noi, odată stârnită, care de mult timp frământă cetățile, trebuia să ajungă la aceasta: ca preocupările pentru schimbări să se reverse, într-un timp, din domeniul politic în cel înrudit al economiei. Într-adevăr: 1) noile progrese ale industriei și artele îndreptate pe căi noi; 2) schimbarea raporturilor reciproce dintre stăpâni și lucrători salariați; 3) acumularea bogățiilor în mâinile unui număr mic și sărăcia mulțimii; 4) sporirea încrederii muncitorilor în ei înșiși, precum și legătura lor tot mai strânsă între ei, la care se adaugă degradarea moravurilor, au făcut să izbucnească un conflict. Cât de mari sunt mizele lucrurilor puse în joc se vede din faptul că el ține spiritele într-o așteptare încordată; în cele din urmă pune în mișcare inteligența savanților, consiliile oamenilor prudenți, adunările poporului, judecata legiuitorilor, hotărârile principilor, astfel încât nu se mai găsește aproape nicio cauză care să atragă mai puternic preocupările oamenilor. De aceea, fiind pusă înaintea Noastră cauza Bisericii și binele comun, precum am făcut și altădată, Venerabili Frați, trimițându-vă Scrisori despre puterea politică, despre libertatea umană, despre constituția creștină a statelor și despre alte chestiuni de același fel, care păreau potrivite pentru a combate erorile de opinie, am socotit că trebuie să facem acum același lucru, din aceleași motive, cu privire la condiția muncitorilor. De acest gen de subiect ne-am atins nu o dată deja cu diferite prilejuri; însă, în aceste Scrisori, conștiința misiunii apostolice ne îndeamnă să tratăm în mod sistematic întreaga chestiune, pentru ca să iasă la lumină principiile cu ajutorul cărora, așa cum cer adevărul și dreptatea, conflictul să fie soluționat.

Cauza este greu de rezolvat și nu lipsită de primejdie. Este într-adevăr dificil să se măsoare drepturile și îndatoririle care trebuie să-i țină laolaltă pe bogați și pe proletari, pe cei ce aduc capitalul și pe cei ce aduc munca. Primejdioasă este însăși controversa, întrucât este adesea deturnată de oameni turbulenți și vicleni spre a perverti judecata adevărului și a stârni în mod sedițios mulțimile.

Oricum ar fi, vedem limpede, lucru asupra căruia toți sunt de acord, că trebuie să se vină grabnic și cu pricepere în ajutorul oamenilor din clasa cea mai de jos, de vreme ce partea cea mai mare a lor se află pe nedrept într-o stare de mizerie și nenorocire.

Căci, după ce vechile bresle ale meșteșugarilor au fost desființate în secolul trecut, fără ca în locul lor să fie pusă vreo formă de apărare, 1) iar instituțiile și legile publice au lepădat religia strămoșească, s-a ajuns treptat ca muncitorii să fie lăsați singuri și fără apărare la bunul plac al inumanității stăpânilor și al lăcomiei nestăpânite a concurenței. 2) Răul a fost sporit de cămătăria hrăpăreață, care, deși a fost condamnată nu o dată de judecata Bisericii, este totuși practicată de oameni lacomi și câștigători sub o altă formă, dar în aceeași substanță; 3) la acestea se adaugă contractarea muncii și comerțul cu aproape toate bunurile, reduse în mare parte sub puterea câtorva, astfel încât un număr foarte mic de oameni bogați și extrem de bogați au impus aproape un jug de robie unei mulțimi nenumărate de proletari.

Pentru vindecarea acestui rău, Socialiștii, stârnind invidia săracilor împotriva bogaților, susțin că trebuie desființată proprietatea privată a bunurilor și că, în locul ei, bunurile fiecăruia să devină comune tuturor, fiind administrate de cei ce conduc municipiile sau întreaga republică. Ei cred că, printr-o asemenea trecere a bunurilor din proprietate privată în proprietate comună, pot remedia răul prezent, împărțind în mod egal lucrurile și avantajele între cetățeni. Dar o astfel de soluție este atât de nepotrivită pentru aplanarea conflictului, încât lovește chiar clasa muncitorilor; și este, pe deasupra, profund nedreaptă, deoarece aduce atingere drepturilor legitime ale proprietarilor, pervertește funcțiile statului și tulbură din temelii ordinea societăților.

Într-adevăr, lucru ușor de înțeles, însăși munca pe care o întreprind cei ce se ocupă cu o activitate productivă are prin ea însăși această cauză și acest scop imediat: dobândirea de bunuri pentru sine și a le poseda cu drept privat ca fiind ale sale proprii. Căci, dacă cineva își pune forțele și hărnicia în slujba altuia, o face pentru a dobândi lucrurile necesare pentru viață și pentru întreținere; de aceea, din munca depusă își dobândește un drept adevărat și deplin nu numai de a cere plata salariului, ci și de a dispune de acesta după voia sa. Prin urmare, dacă, prin economie, a reușit să pună deoparte ceva din cheltuieli și a investit rodul cumpătării sale într-un pământ, pentru a-l păstra mai sigur, un asemenea pământ nu este nimic altceva decât salariul însuși sub o altă formă; și, prin urmare, fondul astfel dobândit de muncitor va fi în puterea lui la fel ca salariul câștigat prin muncă. În aceasta constă, după cum se înțelege ușor, însăși stăpânirea bunurilor, fie mobile, fie imobile. Prin urmare, în ceea ce privește încercarea Socialiștilor de a transfera bunurile private în proprietate comună, ei înrăutățesc condiția tuturor salariaților, deoarece, lipsindu-i de libertatea de a dispune de salariu, îi despoaie tocmai de speranța și de posibilitatea de a-și spori averea și de a-și procura avantaje.

Dar, ceea ce este și mai grav, ei propun un remediu care se opune pe față dreptății, deoarece a poseda bunuri în mod privat, ca fiind ale sale, este un drept dat omului de natura însăși. Într-adevăr, și în această privință există o deosebire maximă între om și celelalte animale. Căci fiarele nu se conduc pe ele însele, ci sunt conduse și guvernate de un dublu instinct al naturii: care, pe de o parte, păstrează trează în ele facultatea de a acționa și dezvoltă puterile la momentul potrivit, iar, pe de altă parte, stârnește și determină fiecare dintre mișcările lor. Printr-un instinct sunt îndemnate să-și păstreze viața, prin celălalt la conservarea speciei. Ambele scopuri le ating cu ușurință prin folosirea lucrurilor care se află la îndemână și sunt prezente; și nu pot înainta mai departe, deoarece sunt mișcate numai de simțuri și de lucruri particulare percepute prin simțuri. Cu totul alta este natura omului. În el se află, deodată și în mod desăvârșit, puterea naturii vii; de aceea, omului i-a fost acordat, cel puțin la fel ca întregului neam al animalelor, să se bucure de bunurile materiale. Dar natura vie, chiar dacă este posedată din belșug, este atât de departe de a cuprinde natura umană, încât natura umană îi este superioară și este făcută să o conducă și să o supună. Ceea ce se distinge și excelează în noi, ceea ce îi dă omului să fie om și să se deosebească în întregime de animale, este mintea sau rațiunea. Și din această cauză, fiind singura ființă vie părtașă de rațiune, este necesar ca bunurile să fie atribuite omului nu numai spre folosire, ceea ce este comun tuturor animalelor, ci spre a fi posedate cu un drept stabil și perpetuu; și nu doar acelea care se consumă prin folosire, ci și acelea care, în timp ce le folosim, rămân.

Ceea ce apare și mai limpede, dacă se cercetează mai adânc însăși natura omului. Căci omul, întrucât cu rațiunea cuprinde nenumărate lucruri, le leagă pe cele prezente de cele viitoare și este stăpânul propriilor sale acțiuni, de aceea, sub legea veșnică și sub puterea lui Dumnezeu, care cârmuiește toate cu cea mai desăvârșită providență, se guvernează pe sine însuși prin prevederea propriului său sfat; prin urmare, se află în puterea sa să aleagă lucrurile pe care le judecă cele mai potrivite pentru folosul său nu numai în prezent, ci și pentru timpul viitor. De aici urmează că în om trebuie să existe nu numai stăpânirea roadelor pământului, ci și stăpânirea pământului însuși, deoarece din rodul pământului vede că îi sunt furnizate bunurile necesare pentru viitor. Nevoile fiecărui om au, ca să spunem așa, un caracter perpetuu, astfel încât, împlinite astăzi, cer altele noi pentru ziua de mâine. Prin urmare, natura trebuia să-i fi dat omului un bun stabil și permanent, din care să se poată aștepta continuitatea sprijinului. Iar o asemenea continuitate nu o poate oferi nimic altceva decât pământul, cu bogățiile sale.

Nici nu este nevoie să se invoce providența statului: căci omul este mai vechi decât statul; prin urmare, el trebuia să aibă prin natură dreptul de a-și apăra viața și trupul înainte ca vreo comunitate politică să fi luat ființă. Faptul însă că Dumnezeu a dat pământul întregului neam omenesc spre folosire și rodire nu poate, în niciun chip, să aducă atingere proprietății private. Căci se spune că Dumnezeu a dăruit pământul neamului omenesc în comun, nu pentru că ar fi voit o stăpânire confuză și nedeterminată a tuturor asupra lui, ci pentru că nu a atribuit nimănui o parte anume spre a o poseda, lăsând delimitarea proprietăților private industriei oamenilor și instituțiilor popoarelor. În orice mod ar fi împărțit între particulari, pământul nu încetează să slujească utilității comune a tuturor, deoarece nu există muritor care să nu se hrănească din ceea ce produce pământul. Cei care nu au bunuri suplinesc prin muncă; astfel încât se poate afirma cu adevărat că întreaga rânduială de dobândire a mijloacelor de trai și de întreținere constă în muncă, pe care cineva o folosește fie pe propriul său pământ, fie într-o activitate meșteșugărească, al cărei salariu își are, în cele din urmă, originea numai în rodnicia multiplă a pământului și cu aceasta se schimbă.

Din aceasta rezultă din nou că proprietățile private sunt pe deplin conforme cu natura. Căci lucrurile necesare pentru conservarea vieții și, mai ales, pentru desăvârșirea ei, pământul le oferă cu mare generozitate, dar nu le-ar putea oferi din sine fără munca și îngrijirea omului. Iar când, în dobândirea bunurilor naturale, omul cheltuiește puterile minții și ale trupului său, prin aceasta aplică asupra sa acea parte a naturii materiale pe care el însuși a cultivat-o și în care a lăsat, ca să spunem așa, imprimată o formă a propriei sale persoane; astfel încât este cu totul drept ca acea parte să fie posedată de el ca fiind a sa și nimănui să nu-i fie îngăduit a-i încălca acest drept.

Atât de limpede este forța acestor argumente, încât pare de mirare că unii, restauratori ai unor opinii învechite, se opun: ei acordă omului particular folosirea solului și diferitele roade ale pământurilor, dar neagă cu totul că acesta ar avea dreptul să posede ca stăpân fie solul pe care a construit, fie pământul pe care l-a cultivat. Negând aceasta, nu văd că omul este lipsit de lucrurile dobândite prin propria sa muncă. Căci pământul, supus prin mâna și priceperea cultivatorului, își schimbă mult starea: din sălbatic devine roditor, din neroditor devine fertil. Iar lucrurile prin care a fost îmbunătățit se lipesc și se amestecă atât de mult cu solul, încât în cea mai mare parte nu pot fi separate de acesta în niciun chip. Oare ar fi conform dreptății ca cineva să se bucure și să profite de ceea ce altul a obținut prin sudoare? Așa cum lucrurile produse urmează cauza din care au fost produse, tot astfel este drept ca rodul muncii să aparțină acelora care au depus munca.

Pe bună dreptate, așadar, ansamblul neamului omenesc, fără a fi câtuși de puțin clintit de opiniile divergente ale câtorva, și privind cu atenție natura, a aflat în însăși legea naturală temeiul împărțirii bunurilor și a consacrat, prin uzul tuturor veacurilor, proprietățile private, ca fiind cele mai conforme cu natura omului și cu conviețuirea pașnică și liniștită. Legile civile, care, atunci când sunt drepte, își trag puterea din însăși legea naturală, confirmă acest drept despre care vorbim și îl apără chiar prin constrângere. Aceeași autoritate a legilor divine l-a sancționat, interzicând cu cea mai mare asprime chiar și dorința bunului altuia: Să nu poftești femeia aproapelui tău; nici casa, nici ogorul, nici slujnica, nici boul, nici asinul și nimic din cele ce sunt ale lui [Deut. V, 21].

Astfel de drepturi, care se află în fiecare om în parte, se înțeleg a fi cu mult mai puternice dacă sunt privite ca fiind potrivite și strâns legate de îndatoririle oamenilor în conviețuirea domestică. În alegerea modului de viață nu există îndoială că este în puterea și la latitudinea fiecăruia să prefere una sau alta: fie să urmeze sfatul lui ISUS CRISTOS despre feciorie, fie să se lege prin legătura căsătoriei. Dreptul natural și originar al căsătoriei nu poate fi luat omului de nicio lege omenească, nici nu poate fi restrâns în vreun fel scopul principal al căsătoriei, stabilit de la început prin autoritatea lui Dumnezeu: Creșteți și vă înmulțiți [Gen. I, 28]. Iată, așadar, familia, sau societatea domestică, foarte mică într-adevăr, dar adevărată societate și, de asemenea, mai veche decât orice stat; care, prin urmare, trebuie să aibă anumite drepturi și îndatoriri proprii, ce nu depind nicidecum de stat.

Dreptul de proprietate, pe care l-am arătat a fi atribuit de natură persoanelor individuale, trebuie deci să se transfere asupra omului, în calitatea sa de cap al familiei; ba chiar cu atât este acest drept mai puternic, cu cât persoana umană cuprinde mai multe responsabilități în cadrul conviețuirii domestice.

Este o lege preasfântă a naturii ca tatăl de familie să-i întrețină cu hrană și cu tot ce este necesar pe cei pe care i-a procreat; și din însăși natura lucrurilor se deduce ca el să dorească a dobândi și a pregăti pentru copiii săi, care poartă chipul patern și, într-un anumit fel, îi continuă persoana, mijloacele prin care să se poată apăra onorabil, pe drumul nesigur al vieții, de mizeria sorții. Aceasta însă nu o poate realiza decât prin posesia unor bunuri rodnice, pe care să le transmită copiilor prin moștenire. Așa cum statul, tot astfel și familia, după cum am amintit, este o societate în adevăratul sens al cuvântului, guvernată de o putere proprie, adică paternă. Prin urmare, păstrând desigur limitele prescrise de cauza sa imediată, familia se bucură cel puțin de drepturi egale cu societatea civilă în alegerea și folosirea bunurilor necesare integrității și justeții libertății sale. Am spus cel puțin egale, deoarece, întrucât conviețuirea domestică este anterioară atât în gândire, cât și în fapt uniunii civile, ea are și drepturi și îndatoriri anterioare și mai naturale. Dacă însă cetățenii, dacă familiile, intrând în societatea statului și în conviețuirea umană, ar găsi în stat, în loc de ajutor, vătămare, iar în loc de ocrotire, micșorarea propriilor drepturi, societatea ar fi mai degrabă de respins decât de dorit.

A voi, așadar, ca puterea civilă să pătrundă după bunul său plac până în cele mai intime ale caselor este o eroare mare și primejdioasă. Desigur, dacă vreo familie s-ar afla într-o extremă lipsă de mijloace și de judecată, astfel încât să nu se poată ajuta în niciun chip singură, este drept ca situațiilor extreme să li se vină în ajutor prin intervenție publică, deoarece fiecare familie este o parte a statului. În același fel, dacă undeva, între zidurile casei, s-ar produce o gravă tulburare a drepturilor reciproce, puterea publică să dea fiecăruia dreptul său; căci aceasta nu înseamnă a uzurpa drepturile cetățenilor, ci a le întări și a le apăra printr-o protecție dreaptă și datorată. Aici însă trebuie să se oprească cei care conduc treburile publice: natura nu îngăduie să fie depășite aceste limite. Autoritatea paternă este de așa natură încât nu poate fi nici desființată, nici absorbită de stat, deoarece are același principiu ca însăși viața omenească. Copiii sunt ceva al tatălui și, ca să spunem așa, o anumită prelungire a persoanei paterne; și, vorbind cu strictețe, ei nu intră și nu participă la societatea civilă prin ei înșiși, ci prin comunitatea domestică în care s-au născut. Și tocmai din această cauză, pentru că fiii sunt în mod natural ceva al tatălui, înainte de a avea uzul liberului arbitru, ei se află sub grija părinților [Sf. Toma, I-II, q. X, art. XII]. Prin urmare, ceea ce Socialiștii introduc, punând deoparte providența părinților și substituind-o cu providența statului, se face împotriva dreptății naturale și destramă structura familiilor.

Și, pe lângă nedreptate, se vede prea limpede și ce fel de răsturnare și tulburare a tuturor ordinelor ar urma, ce robie aspră și odioasă a cetățenilor s-ar înstăpâni. S-ar deschide larg căile spre invidia reciprocă, spre defăimări și discordii; iar, răpindu-se îndemnurile iscusinței și hărniciei fiecăruia, însăși izvoarele bogățiilor ar seca în mod necesar; iar acea egalitate pe care o născocesc cu mintea lor n-ar fi în realitate altceva decât condiția, deopotrivă mizeră și josnică, a tuturor oamenilor, fără nicio deosebire.

Din toate acestea se vede limpede că acel principiu al Socialismului, de a reduce posesiunile la comun, trebuie respins cu totul, deoarece îi vatămă chiar pe aceia pe care pretinde că îi ajută, se împotrivește drepturilor naturale ale fiecăruia, tulbură îndatoririle statului și liniștea obștească. Să rămână, așadar, atunci când se caută ușurarea poporului, aceasta ca temelie înainte de toate: proprietățile private trebuie păstrate neatinse. Stabilit fiind acest lucru, vom arăta de unde trebuie cerut leacul care se caută.

Cu încredere ne apropiem de subiect și pe deplin cu drept al Nostru; pentru că este vorba de o cauză al cărei rezultat probabil nu se poate afla nicicum, dacă nu sunt chemate în ajutor religia și Biserica. Iar întrucât paza religiei și, mai ales, administrarea acelora care sunt în puterea Bisericii se află înainte de toate în grija Noastră, am părea că ne-am neglijat datoria dacă am păstra tăcerea.

Cu adevărat, o cauză atât de mare cere și strădania și lupta altora: înțelegem pe conducătorii statului, pe stăpâni și pe cei bogați și, în cele din urmă, pe proletarii înșiși, pentru care se poartă această controversă; însă afirmăm fără îndoială că sforțările oamenilor vor fi zadarnice dacă se lasă la o parte Biserica. Căci Biserica este aceea care scoate din Evanghelie învățături prin puterea cărora lupta poate fi ori pe deplin aplanată, ori, cel puțin, îmblânzită prin înlăturarea asprimii; ea este aceea care nu urmărește doar să lumineze mintea, ci să cârmuiască viața și moravurile fiecăruia prin preceptele sale; care ridică starea proletarilor spre mai bine prin numeroase instituții de mare folos; care voiește și socotește de trebuință ca sfaturile și puterile tuturor stărilor să se unească pentru ca, pe cât se poate mai potrivit, să se îngrijească de interesele muncitorilor; și care socotește că, în acest scop, trebuie folosite legile însele și autoritatea statului, desigur cu rațiune și măsură.

Să se așeze, așadar, mai întâi aceasta: condiția omenească trebuie îndurată; nu se poate ca în societatea civilă cele de jos să fie făcute egale cu cele de sus. Socialiștii, ce-i drept, urmăresc aceasta; dar orice strădanie împotriva naturii lucrurilor este zadarnică. Căci între oameni sunt foarte mari și foarte numeroase deosebiri naturale: nu sunt la toți la fel nici talentele, nici iscusința, nici sănătatea, nici puterile; iar din aceste deosebiri urmează de la sine o stare materială diferită. Și aceasta se potrivește pe deplin atât folosului particularilor, cât și al comunității: viața comună are nevoie, pentru cârmuirea treburilor, de capacități felurite și de slujiri deosebite; iar spre împlinirea acestor slujiri oamenii sunt îndemnați mai ales prin diferența stării fiecăruia. Iar în ceea ce privește munca trupească, nici în starea nevinovăției omul n-ar fi fost cu totul fără lucrare; însă ceea ce atunci ar fi ales liber voința pentru desfătarea sufletului, aceeași lucrare, după aceea, a fost silită de necesitate să fie purtată ca ispășire a vinei, nu fără simțirea neplăcerii: Blestemat este pământul pentru tine; în osteneli te vei hrăni din el în toate zilele vieții tale [Gen. III, 17]. Și în chip asemănător, nu va exista vreodată un sfârșit al celorlalte amărăciuni pe pământ, fiindcă urmările păcatului sunt aspre de îndurat, grele și anevoioase; și este necesar ca ele să-l însoțească pe om până la capătul vieții. Așadar, a suferi și a îndura este omenește; și oricât ar încerca oamenii și ar pune totul la încercare, asemenea neajunsuri nu le vor putea smulge cu totul din conviețuirea omenească prin nicio putere, prin nicio artă. Iar dacă unii ar pretinde că pot aceasta, dacă ar promite poporului nenorocit o viață lipsită de orice durere și neplăcere, plină de odihnă și de desfătări neîncetate, cu adevărat îl amăgesc pe popor și urzesc o înșelăciune care, cândva, va izbucni în rele mai mari decât cele de față. Cel mai bine este să privim lucrurile omenești așa cum sunt și, totodată, să căutăm, după cum am spus, ușurarea potrivită a neajunsurilor din altă parte.

Este un rău capital, în chestiunea despre care vorbim, a născoci prin opinie că o stare este din fire vrăjmașă celeilalte, ca și cum natura ar fi rânduit pe bogați și pe proletari să se lupte între ei într-un duel neînduplecat. Lucru atât de departe de rațiune și de adevăr, încât este chiar contrariul celui mai adevărat fapt: după cum, în trup, mădularele diferite se potrivesc între ele, de unde se naște acea cumpănire a întregului, pe care pe bună dreptate o numim simetrie, tot astfel natura a poruncit ca în cetate cele două clase să se potrivească între ele în chip armonios și, răspunzându-și potrivit, să tindă la echilibru. În chip necesar una are trebuință de cealaltă: nici capitalul nu poate sta fără muncă, nici munca fără capital. Concordia naște frumusețea și ordinea lucrurilor; dimpotrivă, din perpetuitatea conflictului trebuie să se nască neapărat confuzia împreună cu o sălbatică cruzime. Iar pentru a stinge lupta și a-i tăia rădăcinile, puterea instituțiilor creștine este minunată și multiplă.

Și mai întâi, întreaga disciplină a religiei, al cărei interpret și păzitor este Biserica, poate în mare măsură să-i împace și să-i unească pe bogați și pe proletari, chemând ambele stări la îndatoriri reciproce, și mai ales la acelea care izvorăsc din dreptate. Dintre aceste îndatoriri, pe muncitor și pe lucrător îl privesc acestea: ceea ce s-a convenit liber și cu dreptate cu privire la muncă, aceea să fie împlinit întreg și cu fidelitate; să nu se aducă în niciun fel atingere bunului altuia, să nu se violeze persoana stăpânilor; în apărarea intereselor proprii să se ferească de violență și să nu stârnească vreodată răscoală; să nu se amestece cu oameni desfrânați, care aruncă în chip viclean speranțe nemăsurate și promisiuni uriașe, lucru care de obicei are drept urmare o căință zadarnică și ruinarea averilor.

Acestea însă îi privesc pe cei bogați și pe stăpâni: muncitorii să nu fie socotiți în rând cu sclavii; să se respecte în ei demnitatea persoanei, înnobilată, desigur, de ceea ce se numește caracterul creștin. Meșteșugurile câștigătoare, dacă se ascultă de rațiunea naturii și de filosofia creștină, nu sunt pentru om o rușine, ci o cinste, deoarece oferă o putere onestă de a-și susține viața. Cu adevărat rușinos și neomenesc este a abuza de oameni ca de niște lucruri spre câștig și a nu-i prețui mai mult decât cât pot prin nervi și puteri. De asemenea se poruncește ca în proletari să se țină seama de religie și de bunurile sufletului. Prin urmare, datoria stăpânilor este să rânduiască astfel încât muncitorul să aibă un timp potrivit pentru pietate; să nu-l expună ispitelor desfrânării și momelilor corupției și ale păcatului; să nu-l abată nicidecum de la grija casei și de la strădania cumpătării. De asemenea să nu i se impună mai multă muncă decât pot duce puterile și nici de un fel care nu se potrivește cu vârsta și cu sexul.

Între cele mai mari îndatoriri ale stăpânilor strălucește aceasta: a da fiecăruia cele drepte. Desigur, pentru a stabili în mod drept măsura salariului, trebuie luate în seamă mai multe motive; însă, în general, bogații și stăpânii să-și amintească faptul că a apăsa, pentru propriul folos, pe cei lipsiți și pe cei nefericiți și a scoate câștig din sărăcia altuia nu îngăduie nici dreptul divin, nici cel omenesc. Iar a lipsi pe cineva de plata cuvenită este un mare păcat, care cheamă prin strigăt mânia răzbunătoare din cer: Iată, plata lucrătorilor… pe care ați reținut-o, strigă; iar strigătul lor a intrat în urechile Domnului Savaot [Iac. V, 4]. În cele din urmă, bogații trebuie să se ferească cu sfințenie a aduce vreo pagubă intereselor proletarilor, nici prin violență, nici prin înșelăciune, nici prin uneltiri cămătărești; și cu atât mai mult cu cât aceștia nu sunt destul apărați împotriva nedreptăților și a neputinței, iar bunurile lor, cu cât sunt mai puține, cu atât trebuie socotite mai sfinte. Nu ar putea oare ascultarea de aceste legi singură să stingă puterea și cauzele discordiei?

Dar Biserica, avându-L pe ISUS CRISTOS drept Învățător și Călăuză, urmărește totuși lucruri mai înalte: adică, poruncind ceva mai desăvârșit, țintește către aceasta: ca unul dintre ordine să-l unească pe celălalt cu legătura unei apropieri strânse și a unei prietenii adevărate. Nu putem înțelege și aprecia cele muritoare după adevăr, dacă nu a privit sufletul o altă viață, aceea nemuritoare; căci, dacă aceasta ar fi înlăturată, îndată ar pieri forma și adevărata noțiune a cinstei; ba chiar întreaga alcătuire a lumii ar trece într-un mister nepătruns cercetării omenești. Așadar, ceea ce am învățat prin însăși natura care ne îndeamnă, este și dogma creștină, pe care se sprijină ca pe un temei principal întreaga rânduială și alcătuire a religiei: după ce vom ieși din această viață, atunci vom trăi cu adevărat. Căci Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru aceste lucruri fragile și trecătoare, ci pentru cele cerești și veșnice; și ne-a dat pământul ca loc de surghiun, nu ca sălaș de locuire. A avea belșug de bogății și de celelalte lucruri numite bunuri, ori a duce lipsă de ele, nu are nicio însemnătate pentru fericirea veșnică; felul în care te folosești de ele, acela are însă cea mai mare însemnătate. Diferitele amărăciuni cu care viața muritoare este aproape țesută, ISUS CRISTOS nu le-a suprimat nicidecum prin răscumpărarea Sa îmbelșugată, ci le-a prefăcut în îndemnuri spre virtuți și în materie de bună merite, astfel încât niciun muritor nu poate dobândi răsplătiri veșnice dacă nu calcă pe urmele însângerate ale lui ISUS CRISTOS. Dacă vom răbda, vom și împărăți împreună [II Tim. II, 12]. Prin ostenelile și suferințele primite de bunăvoie, El a îmblânzit în chip minunat tăria durerilor și a muncilor; și nu numai prin exemplu, ci prin harul Său și prin punerea înainte a speranței răsplății veșnice, a făcut mai ușoară îndurarea durerilor: căci această suferință a noastră de acum, ușoară și trecătoare, lucrează în noi, peste măsură, un veșnic și nespus de mare prisos de slavă [II Cor. IV, 17].

De aceea celor fericiți li se amintește că bogățiile nu aduc lipsa durerii și nu folosesc cu nimic la fericirea veacului veșnic, ci mai degrabă dăunează; că amenințările neobișnuite ale lui ISUS CRISTOS trebuie să fie spre înfricoșarea bogaților; și că, într-o zi, va trebui să dea seama lui Dumnezeu, Judecătorul, cu cea mai aspră răspundere, de întrebuințarea averilor.

Despre însăși întrebuințarea bogățiilor există o învățătură aleasă și de cea mai mare importanță, pe care, dacă filosofia a început-o, Biserica a transmis-o desăvârșită, și face ca ea să fie păstrată nu numai prin cunoaștere, ci și prin moravuri. Temelia acestei învățături stă în aceea că posesia dreaptă a banilor se deosebește de întrebuințarea dreaptă a banilor. A poseda bunuri în mod privat, după cum am văzut puțin mai înainte, este un drept natural al omului; și a folosi acest drept, mai ales în societatea vieții, nu este numai îngăduit, ci este pe deplin necesar. Este îngăduit ca omul să posede ale sale. Și este de asemenea necesar pentru viața omenească [Sf. Toma, II-II, q. LXVI, a. 2]. Dar dacă se întreabă care trebuie să fie folosirea bunurilor, Biserica răspunde fără nicio îndoială: în această privință omul nu trebuie să aibă lucrurile din afară ca proprii, ci ca comune, astfel încât să le poată împărtăși cu ușurință, la nevoie, altora. De unde Apostolul spune: celor bogați ai veacului acestuia poruncește… să dea cu ușurință, să împărtășească [Sf. Toma, II-II, q. LXV, a. 2].

Nimeni nu este îndatorat să-i ajute pe alții din aceea ce privește folosința necesară, atât a sa, cât și a celor ai săi; ba nici să dea altora ceea ce îi este trebuincios lui însuși pentru a păstra ceea ce se cuvine persoanei și ceea ce este potrivit: căci nimeni nu trebuie să trăiască în chip nepotrivit [Sf. Toma, II-II, q. XXXII, a. 6]. Dar, după ce s-a asigurat celei necesare și celor cuviincioase, datoria este ca din prisos să se dăruiască celor lipsiți: Ceea ce prisosește, dați milostenie [Luc. XI, 41]. Aceste îndatoriri, cu excepția cazurilor de nevoie extremă, nu sunt ale dreptății, ci ale carității creștine; iar pentru ele nu există, fără îndoială, un drept de a constrânge prin lege. Dar legea și judecata lui Cristos Dumnezeu preced legile și judecățile oamenilor, și El îndeamnă în multe chipuri deprinderea dărniciei: Mai fericit este a da decât a primi [Fapte XX, 35]; și va judeca binefacerea făcută sau refuzată săracilor ca și cum ar fi fost făcută sau refuzată Lui însuși: Ori de câte ori ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut [Mat. XXV, 40].

Suma acestor lucruri este aceasta: oricine a primit, prin darul lui Dumnezeu, o mai mare abundență de bunuri, fie ale trupului și exterioare, fie ale sufletului, a primit-o în acest scop: ca să le folosească spre desăvârșirea sa și, asemenea unui slujitor al providenței divine, spre folosul celorlalți. Așadar, cel ce are un talant, să se îngrijească nicidecum să nu tacă; cel ce are belșug de bunuri, să vegheze să nu amorțească de la dărnicia milei; cel ce are o îndeletnicire prin care trăiește, să se străduiască mult să împărtășească aproapelui folosul și utilitatea ei [Sf. Grigorie cel Mare, Om. X la Evang., n. 7].

Iar pe cei lipsiți de bunurile norocului, Biserica îi învață că sărăcia nu este, înaintea lui Dumnezeu, o rușine și nici nu este de rușinat faptul că traiul se dobândește prin muncă. Și aceasta a întărit-o, prin fapt și viață, Cristos Domnul, care pentru mântuirea oamenilor S-a făcut sărac, deși era bogat [II Cor. VIII, 9]; și, deși era Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși, a voit totuși să fie văzut și socotit fiu de tâmplar; ba chiar nu a refuzat să petreacă o mare parte din viață în munca de tâmplar. Oare nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei? [Marc. VI, 3] Privind la dumnezeirea acestui exemplu, se înțeleg mai ușor următoarele: adevărata demnitate și măreție a omului stă în moravuri, adică în virtute; virtutea este un patrimoniu comun muritorilor, deopotrivă accesibil celor de jos și celor de sus, bogaților și proletarilor; și că nimic altceva decât virtuțile și meritele, oriunde s-ar afla, vor urma răsplata fericirii veșnice. Ba chiar voința lui Dumnezeu însuși pare mai înclinată către cei nenorociți: căci ISUS CRISTOS îi numește fericiți pe săraci; îi cheamă cu iubire la Sine, spre mângâiere, pe toți cei ce sunt în muncă și întristare; îi îmbrățișează cu o dragoste deosebită pe cei slabi și apăsați de nedreptăți. Prin cunoașterea acestor lucruri, în cei fericiți se domolește sufletul îngâmfat, iar în cei apăsați se înalță sufletul plecat; unii se pleacă spre blândețe, ceilalți spre modestie. Astfel se scurtează distanța dorită a mândriei și nu va fi greu de obținut ca voințele celor două stări, dându-și mâinile prietenește, să se unească.

Iar dacă vor asculta de preceptele creștine, nu este de ajuns prietenia: iubirea frățească îi va lega între ei. Căci vor simți și vor înțelege că toți oamenii sunt zămisliți de același Părinte comun, Dumnezeu; că toți tind către același scop al bunurilor, care este Dumnezeu Însuși, singurul care poate dărui fericirea desăvârșită și deplină atât oamenilor, cât și îngerilor; că fiecare, de asemenea, a fost răscumpărat în aceeași măsură prin binefacerea lui ISUS CRISTOS și ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, astfel încât să fie cuprinși într-o legătură frățească atât între ei, cât și cu Cristos Domnul, Întâiul Născut între mulți frați. De asemenea, bunurile naturii și darurile harului dumnezeiesc aparțin în comun și fără deosebire întregului neam omenesc și nimeni, în afară de cel nevrednic, nu este lipsit de moștenirea bunurilor cerești. Iar dacă suntem fii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu, iar împreună-moștenitori ai lui Cristos [Rom. VIII, 17].

Aceasta este rânduiala îndatoririlor și a drepturilor pe care filosofia creștină o mărturisește. Nu pare oare că orice conflict s-ar stinge în foarte scurt timp, dacă aceasta ar avea putere în conviețuirea civilă?

În cele din urmă, Biserica nu se mulțumește să arate calea de găsire a leacului, ci aplică ea însăși, cu mâna sa, medicamentul. Căci întreaga ei strădanie este ca, prin disciplina și învățătura sa, să formeze și să instruiască oamenii; iar izvoarele cele mai sănătoase ale acestei învățături, prin lucrarea Episcopilor și a Clerului, se îngrijește să le răspândească pe cât de larg poate. Apoi se străduiește să pătrundă în suflete și să încline voințele, pentru ca ele să primească a fi conduse și cârmuite de disciplina preceptelor divine. Iar în această parte, care este principală și de cea mai mare importanță, deoarece în ea stă suma folosurilor și întreaga cauză, Biserica singură poate cel mai mult. Căci instrumentele de care se folosește pentru a mișca sufletele i-au fost date chiar în acest scop de ISUS CRISTOS și au o putere sădită dumnezeiește. Aceste instrumente sunt singurele care pot atinge în chip potrivit adâncurile tainice ale inimii și pot aduce omul să se arate ascultător de datorie, să-și stăpânească mișcările sufletului poftitor, să iubească pe Dumnezeu și pe aproapele cu o caritate deosebită și supremă, și să străbată cu curaj toate cele ce împiedică drumul virtuții.

Este de ajuns, în această privință, să ne amintim pe scurt, cu gândul, exemplele celor vechi. Aducem aminte lucruri și fapte care nu lasă nicio îndoială: anume că societatea civilă a oamenilor a fost din temelie reînnoită prin instituțiile creștine; și că, prin puterea acestei reînnoiri, neamul omenesc a fost îndreptat spre mai bine, ba chiar smuls de la pieire la viață, și ridicat la o asemenea desăvârșire, încât nici nu a existat vreodată înainte, nici nu va fi, în veacurile ce vor urma, una mai mare. În cele din urmă, ISUS CRISTOS este începutul acestor binefaceri și, deopotrivă, sfârșitul lor: precum de la El au pornit toate, tot astfel toate trebuie să se întoarcă la El.

Într-adevăr, după ce lumea a primit lumina Evangheliei și a cunoscut marele mister al întrupării Cuvântului și al răscumpărării oamenilor, viața lui ISUS CRISTOS, Dumnezeu și om, a pătruns cetățile, și le-a pătruns pe toate cu credința, cu preceptele și cu legile Sale. De aceea, dacă societatea neamului omenesc trebuie vindecată, numai întoarcerea la viața și la instituțiile creștine o va vindeca. Căci, despre societățile care se destramă, pe bună dreptate se poruncește aceasta: dacă voiesc să fie refăcute, trebuie să se întoarcă la originile lor. Căci aceasta este desăvârșirea oricărei asocieri: a lucra și a dobândi ceea pentru care a fost întemeiată, astfel încât mișcările și actele sociale să izvorască din aceeași cauză care a născut societatea. Prin urmare, a se abate de la scopul ei este stricăciune; a se întoarce la scopul ei este vindecare. Și cu tot adevărul spunem aceasta atât despre întreg trupul statului, cât și despre acea clasă de cetățeni care își susțin viața prin muncă, și care este de departe cea mai numeroasă.

Totuși nu trebuie să se creadă că grijile Bisericii sunt atât de fixate în formarea sufletelor, încât să neglijeze cele ce țin de viața muritoare și pământească. Dimpotrivă, cu privire la proletari, ea voiește și se străduiește ca ei să iasă din starea lor prea nenorocită și să dobândească o soartă mai bună. Și la aceasta contribuie nu puțin tocmai prin aceea că îi cheamă și îi formează pe oameni la virtute. Căci moravurile creștine, când sunt păstrate întregi, nasc de la sine o anumită prosperitate în cele din afară, deoarece îl împacă pe om cu principiul și izvorul tuturor bunurilor, care este Dumnezeu; înfrânează cele două plăgi ale vieții, care prea adesea îl fac pe om nenorocit chiar în belșugul bogățiilor: dorința nemăsurată de lucruri și setea de plăceri; în cele din urmă, printr-un trai și o întreținere cumpătată, suplinește lipsurile prin economisire, ținând departe viciile care nu numai cheltuie puținele resurse, ci epuizează și mari averi și risipesc moșteniri îmbelșugate.

Dar, pe lângă aceasta, pentru binele proletarilor, ea se îngrijește cu înțelepciune, întemeind și susținând acele lucrări pe care le înțelege folositoare pentru a ușura lipsa lor.

Ba chiar și în acest gen de binefaceri Biserica a strălucit întotdeauna, astfel încât este lăudată prin predică până și de către vrăjmașii ei. Atât de mare era, la creștinii cei mai vechi, puterea carității reciproce, încât, foarte adesea, cei mai avuți se lipseau chiar de ale lor, pentru a veni în ajutor; de unde nici nu era… vreunul lipsit între ei [Fapte IV, 34]. Diaconilor, rânduială instituită anume pentru aceasta, li s-a dat de către Apostoli însărcinarea de a împlini zilnic slujirile binefacerii; iar Apostolul Pavel, deși apăsat de grija tuturor Bisericilor, totuși nu a șovăit să se supună unor călătorii obositoare, ca să ducă personal ajutor celor mai săraci creștini. Astfel de sume, adunate de bunăvoie de creștini în fiecare adunare, Tertullian le numește depozite ale pietății, fiindcă erau cheltuite pentru hrănirea și îngroparea săracilor, și pentru copiii și fetele lipsiți de bunuri și de părinți, precum și pentru bătrânii din case, de asemenea pentru naufragiați [Apol. II, 39].

De aici s-a format treptat acel patrimoniu pe care Biserica, prin grijă religioasă, l-a păstrat ca pe un bun al familiei celor lipsiți. Ba chiar a procurat ajutoare poporului nenorocit, îndepărtând rușinea de a cere. Căci, fiind Părinte comun atât al bogaților cât și al săracilor, a stârnit pretutindeni caritatea până la o măreție aleasă și a întemeiat asociații de persoane religioase, precum și multe alte instituții folositoare, prin a căror ajutor aproape că nu ar fi niciun fel de nenorocire lipsită de mângâiere.

Astăzi însă mulți, făcând precum făceau odinioară păgânii, se apucă să mustre Biserica tocmai pentru această caritate atât de strălucită; în locul ei au socotit potrivit să pună binefacerea stabilită prin legi publice. Dar nu se vor găsi niciun fel de mijloace omenești care să suplinească iubirea creștină, care se întinde cu totul spre folosul altuia. Acea virtute este numai a Bisericii, fiindcă, dacă nu izvorăște din Preasfânta Inimă a lui ISUS CRISTOS, nu există nicăieri; iar cine s-a depărtat de Biserică rătăcește cu atât mai departe de Cristos.

Dar nu poate fi îndoială că, pentru scopul propus, sunt cerute și acele ajutoare care se află în puterea oamenilor. Este cu totul necesar ca toți cei pe care îi privește această cauză să tindă la același scop și să muncească fiecare după partea sa. Aceasta are o anumită asemănare cu providența care cârmuiește lumea: căci aproape întotdeauna vedem că rezultatele lucrurilor, de care depind anumite cauze, se nasc din conlucrarea tuturor acelor cauze.

Iar care parte din leac trebuie așteptată de la stat, este bine să cercetăm. Prin stat înțelegem aici nu forma de guvernare de care se folosește un popor sau altul, ci acea rânduială pe care o cere dreapta rațiune, potrivită cu natura, și o aprobă documentele divine ale înțelepciunii, pe care Noi înșine le-am explicat în mod deosebit în Scrisorile Enciclice despre constituția creștină a statelor.

Așadar, cei prin care este cârmuită cetatea trebuie mai întâi să contribuie, în chip general și universal, prin întreaga rânduială a legilor și a instituțiilor, anume făcând ca, din însăși alcătuirea și administrarea statului, să înflorească de la sine prosperitatea atât a comunității, cât și a particularilor. Aceasta este sarcina prudenței civile și datoria proprie a celor ce conduc. Iar ceea ce face îndeosebi cetățile prospere este: probitatea moravurilor, familiile bine și cu ordine întemeiate, paza religiei și a dreptății, impunerea moderată a sarcinilor publice și împărțirea lor dreaptă, sporirea artelor și a negoțului, înflorirea culturii ogoarelor, și dacă mai sunt și altele de acest fel, care, cu cât sunt promovate cu mai mare străduință, cu atât cetățenii vor trăi mai bine și mai fericit. Prin puterea acestor lucruri, care se află în puterea cârmuitorilor cetății, statul poate, pe cât folosește celorlalte stări, tot astfel să ajute foarte mult și condiția proletarilor; și aceasta în deplinul său drept, fără nicio bănuială de imixtiune: căci statul, prin legea misiunii sale, trebuie să îngrijească de binele comun. Iar cu cât va spori mai mult belșugul bunurilor din această providență generală, cu atât mai puțin va fi nevoie să se caute alte căi pentru ocrotirea muncitorilor.

Dar mai trebuie avut în vedere și ceea ce atinge mai adânc chestiunea: statul are o singură rațiune de a fi, comună celor mai de sus și celor mai de jos. Proletarii sunt, prin natură, cetățeni cu același drept ca bogații, adică părți adevărate și vii ale trupului politic, din care, prin mijlocirea familiilor, se alcătuiește corpul statului; ca să nu mai adăugăm că, în orice cetate, ei sunt de departe cei mai numeroși. Așadar, fiind cu totul absurd să se îngrijească de o parte a cetățenilor și să se neglijeze cealaltă, urmează că grijile datorate trebuie puse în mod public în apărarea siguranței și a intereselor stării proletarilor; altminteri s-ar încălca dreptatea, care poruncește a da fiecăruia ce este al lui. Despre aceasta, Sfântul Toma spune cu înțelepciune: după cum partea și întregul sunt într-un fel același, tot astfel ceea ce este al întregului este într-un fel al părții [II-II, q. LXI, a. 1 ad 2]. De aceea, între îndatoririle nu puține și nu ușoare ale conducătorilor care îngrijesc bine de popor, aceasta strălucește înainte de toate: să ocrotească în mod egal fiecare stare a cetățenilor, păstrând neștirbită ceea ce se numește dreptatea distributivă.

Deși însă este necesar ca toți cetățenii, fără excepție, să contribuie cu ceva la suma bunurilor comune, dintre care o parte se întoarce în mod firesc asupra fiecăruia, totuși ei nu pot contribui în aceeași măsură și în același fel. Oricare ar fi schimbările în formele de guvernare, vor rămâne totdeauna acele deosebiri între cetățeni fără de care nu poate exista și nici nu se poate gândi vreo societate. Este cu totul necesar să existe unii care se consacră statului, care fac legi, care împart dreptatea, în sfârșit, prin al căror sfat și autoritate se administrează treburile cetății și cele ale războiului. Că aceștia au roluri de întâietate și trebuie socotiți, în orice popor, cei dintâi, nimeni nu contestă, deoarece ei lucrează în mod direct și în chip excelent pentru binele comun. Pe de altă parte, cei ce se îndeletnicesc cu un meșteșug nu folosesc cetății în același fel și nu prin aceleași slujiri; dar și ei slujesc foarte mult folosului public, deși mai puțin direct. Într-adevăr, binele social, fiindcă trebuie să fie de așa natură încât oamenii să devină mai buni prin dobândirea lui, trebuie să fie așezat mai ales în virtute.

Totuși, pentru o cetate bine întemeiată este nevoie și de asigurarea bunurilor trupului și a celor exterioare, a căror întrebuințare este necesară pentru actul virtuții [Sf. Toma, De reg. princ. I, c. XV]. Iar pentru dobândirea acestor bunuri, munca proletarilor este cea mai eficace și necesară, fie că își exercită îndemânarea și mâna pe ogoare, fie în ateliere. Ba chiar puterea și eficacitatea lor în acest domeniu sunt atât de mari, încât este cu totul adevărat că bogățiile cetăților nu se nasc de nicăieri altundeva decât din munca muncitorilor. Dreptatea poruncește, așadar, ca statul să poarte în mod public grijă de proletar, pentru ca el să primească ceva din ceea ce aduce folosului comun, astfel încât să poată duce viața mai puțin apăsător: să aibă acoperământ, să aibă îmbrăcăminte, să fie în siguranță. De unde urmează că trebuie sprijinite toate lucrurile care, într-un fel oarecare, par folositoare condiției muncitorilor. Această grijă este atât de departe de a dăuna cuiva, încât mai degrabă va fi folositoare tuturor, deoarece este cu totul în interesul statului ca aceia din a căror muncă provin bunuri atât de necesare să nu fie, în toate privințele, nenorociți.

Nu este drept, după cum am spus, ca statul să absoarbă pe cetățean sau familia: este echitabil să se îngăduie fiecăruia puterea sa de a acționa cu libertate, pe cât se poate, cu păstrarea binelui comun și fără vreo nedreptate față de cineva. Totuși, cei ce conduc trebuie să vegheze ca să ocrotească comunitatea și părțile ei. Comunitatea, deoarece natura a încredințat puterii supreme păstrarea ei până într-atât încât grija pentru mântuirea publică nu este numai legea supremă, ci este întreaga cauză și rațiune a conducerii; iar părțile, fiindcă atât filosofia, cât și credința creștină sunt de acord că administrarea statului nu aparține, prin natură, folosului celor cărora le-a fost încredințată, ci folosului acelora care au fost încredințați. Și, întrucât puterea de a conduce își are originea în Dumnezeu și este o anumită împărtășire a suveranității supreme, ea trebuie exercitată după exemplul puterii divine, care, cu grijă părintească, se îngrijește nu mai puțin de fiecare lucru în parte decât de întreg. Prin urmare, dacă s-a adus sau amenință să se aducă vreo pagubă bunurilor comune ori intereselor vreunei clase, care nu poate fi îndreptată sau împiedicată pe altă cale, este necesar ca autoritatea publică să intervină.

Într-adevăr, este de interes atât pentru mântuirea publică, cât și pentru cea privată, ca treburile să fie pașnice și rânduite; de asemenea, ca întreaga disciplină a vieții domestice să fie cârmuită după poruncile lui Dumnezeu și după principiile naturii; să se păzească și să se cinstească religia; să înflorească, în particular și în public, moravuri nealterate; să se păstreze sfântă dreptatea și ca unii să nu-i poată vătăma nepedepsit pe alții; să crească cetățeni viguroși, potriviți să ajute și să apere, dacă ar cere-o împrejurarea, cetatea. De aceea, dacă vreodată s-ar întâmpla ca vreo tulburare să amenințe din pricina retragerii muncitorilor, ori a lucrului întrerupt cu premeditare; dacă legăturile naturale ale familiei s-ar slăbi la proletari; dacă religia ar fi vătămată la muncitori prin neîmpărțirea îndestulătoare a timpului pentru îndatoririle pietății; dacă în ateliere ar apărea primejdie pentru integritatea moravurilor din pricina amestecului sexelor sau a altor momeli pierzătoare ale păcatului; dacă starea muncitorilor ar fi apăsată de starea stăpânilor prin poveri nedrepte, ori ar fi chinuită prin condiții străine persoanei și demnității omenești; dacă sănătății i s-ar aduce vătămare prin muncă nemăsurată și nepotrivită cu sexul ori cu vârsta: în aceste cazuri trebuie, fără îndoială, folosite, în anumite limite, puterea și autoritatea legilor. Limitele le determină chiar cauza care cere ajutorul legilor: anume să nu se asume prin legi mai mult și să nu se meargă mai departe decât cere vindecarea neajunsului sau îndepărtarea primejdiei.

Drepturile, oriunde s-ar afla, trebuie păzite cu sfințenie; iar puterea publică trebuie să se îngrijească ca fiecare să-și păstreze ceea ce este al său, respingând și pedepsind nedreptățile. Numai că, în însăși ocrotirea drepturilor particularilor, trebuie avută îndeosebi în vedere situația celor slabi și săraci. Căci clasa celor bogați, înconjurată de propriile apărări, are mai puțină nevoie de ocrotire publică; mulțimea sărmană, neapărată prin niciun sprijin al său, se reazemă mai ales pe ocrotirea statului. De aceea statul trebuie să-i cuprindă cu o grijă și providență deosebită pe salariați, deoarece ei se numără în mulțimea celor lipsiți.

Dar este bine să atingem anume câteva lucruri de mai mare importanță. Căpetenia este aceasta: proprietățile private trebuie apărate prin puterea și scutul legilor. Și mai ales, în atâta aprindere a poftelor, mulțimea trebuie ținută în datorie; căci, deși este îngăduit, fără împotrivirea dreptății, să se tindă la o stare mai bună, a lua altuia ceea ce este al lui și, sub aparența unei pretinse egalități absurde, a năvăli asupra averilor altora, dreptatea o oprește, și nici rațiunea binelui comun nu o îngăduie. Desigur, partea cea mai mare a muncitorilor preferă să-și dobândească bunuri mai bune prin muncă cinstită, fără a face vreo nedreptate cuiva; totuși nu sunt puțini cei pătrunși de păreri strâmbe și doritori de lucruri noi, care, cu orice mijloc, caută să stârnească tulburări și să împingă pe alții la violență. Este, așadar, în interesul autorității statului ca, punând frâu instigatorilor, să oprească uneltirile care corup moravurile muncitorilor și să îndepărteze de la stăpânii legitimi primejdia jafurilor.

Munca prea îndelungată ori prea grea, precum și părerea despre un salariu prea mic, dau nu rar meșteșugarilor prilej să înceteze, cu premeditare, lucrul și să se dea unui repaus voit. Acest neajuns, obișnuit și grav, trebuie îndreptat prin mijloace publice, deoarece o astfel de încetare nu aduce pagubă numai stăpânilor și muncitorilor înșiși, ci dăunează negoțului și intereselor statului; și, fiindcă de obicei nu este departe de violență și de tulburări, pune adesea în primejdie liniștea publică. În această privință este mai eficace și mai sănătos să se prevină prin autoritatea legilor, să se împiedice răul să izbucnească, înlăturând la timp cauzele din care pare că vor ieși conflictele dintre stăpâni și lucrători.

În chip asemănător, sunt mai multe lucruri la muncitor care trebuie întărite prin ocrotirea statului: și mai întâi bunurile sufletului. Căci viața muritoare, oricât ar fi ea bună și de dorit, nu este totuși acel scop ultim pentru care ne-am născut, ci este numai cale și instrument spre împlinirea vieții sufletului prin vederea adevărului și iubirea binelui. Sufletul este acela care poartă chipul și asemănarea dumnezeiască și în care se află acea stăpânire prin care omul a fost rânduit să domnească peste naturile inferioare și să supună folosului său pământul și mările: Umpleți pământul și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mării și peste păsările cerului și peste toate vietățile care se mișcă pe pământ [Gen. I, 28]. În această privință toți oamenii sunt egali și nu este nimic care să deosebească între bogați și săraci, între stăpâni și slujitori, între principi și particulari: căci Același este Domnul tuturor [Rom. X, 12]. Nimănui nu-i este îngăduit să violeze nepedepsit demnitatea omului, de care Dumnezeu Însuși dispune cu mare respect, nici să împiedice drumul către acea desăvârșire care este potrivită vieții veșnice în ceruri. Ba chiar, în acest fel, omul nici măcar de bunăvoie nu poate voi să fie tratat împotriva naturii sale și să slujească robia sufletului: căci aici nu este vorba de drepturi asupra cărora omul ar avea libertate, ci de îndatoriri față de Dumnezeu, care trebuie păzite cu sfințenie.

De aici urmează că odihna de la lucrări și osteneli în zilele de sărbătoare este necesară. Nimeni să nu înțeleagă însă aceasta ca o folosință a unui repaus mai mare, de trândăvie, și cu atât mai puțin ca o încetare precum aceea pe care mulți o doresc, sprijinitoare a viciilor și ajutătoare risipei de bani, ci ca o odihnă a lucrărilor, consacrată prin religie. Odihna unită cu religia îl smulge pe om din muncile și treburile vieții zilnice, ca să-l cheme la cugetarea bunurilor cerești și la cultul drept și datorat Dumnezeirii veșnice. Aceasta este mai ales natura și această este cauza odihnei ce trebuie luată în zilele de sărbătoare: pe care Dumnezeu a întărit-o prin lege de căpetenie în Vechiul Testament: Adu-ți aminte să sfințești ziua sabatului [Exod. XX, 8]; și El Însuși a arătat-o prin propriul fapt, prin odihna tainică luată îndată după ce îl făcuse pe om: S-a odihnit în ziua a șaptea de toată lucrarea pe care o săvârșise [Gen. II, 2].

În ceea ce privește ocrotirea bunurilor trupului și a celor exterioare, înainte de toate trebuie smulși bietii muncitori din cruzimea oamenilor lacomi, care abuzează fără măsură de persoane ca de niște lucruri spre câștig. A cere atâta muncă încât sufletul să se tocească prin osteneală prea mare și trupul să cadă sub oboseală, nu îngăduie nici dreptatea, nici omenia. În om, ca în orice natură, puterea eficientă este cuprinsă în anumite limite, dincolo de care nu poate trece. Ea se ascuțește, ce-i drept, prin exercițiu și întrebuințare, dar cu această lege: să înceteze din când în când și să se odihnească. Așadar, în privința muncii zilnice trebuie avut grijă să nu fie întinsă la mai multe ore decât îngăduie puterile. Iar cât trebuie să fie intervalele de odihnă se judecă după felurimea muncii, după împrejurările timpului și ale locului, după însăși sănătatea muncitorilor. Cei a căror muncă este să scoată piatră din pământ sau să sape fier, aramă și altele asemenea ascunse în adâncuri, a lor osteneală, fiind mult mai mare și grea sănătății, trebuie compensată prin scurtarea timpului. Trebuie privite și anotimpurile anului, fiindcă nu rar același fel de muncă, într-un timp, este ușor de îndurat, iar în alt timp fie nu poate fi îndurat în niciun fel, fie nu poate fi îndurat fără cea mai mare greutate. În sfârșit, ceea ce poate face și susține un bărbat în vârstă, puternic și viguros, nu este drept să se ceară de la o femeie sau de la un copil. Ba mai mult, trebuie avut mare grijă cu copiii, ca atelierul să nu-i ia înainte ca vârsta să le fi întărit îndeajuns trupul, mintea și sufletul. Căci puterile care izbucnesc în copilărie, asemenea unei verdețiuri abia înmugurite, sunt zdrobite de o muncă prea timpurie; de unde întreaga creștere a copilului este primejduită. Tot astfel, anumite meșteșuguri se potrivesc mai puțin femeilor, născute pentru lucrările casei; lucrări care păstrează cu mare grijă podoaba sexului femeiesc și corespund, prin natură, creșterii copiilor și bunăstării familiei. În general să se statornicească aceasta: muncitorilor trebuie să li se acorde atâta odihnă cât să se compenseze puterile consumate prin muncă; deoarece puterile istovite prin întrebuințare trebuie refăcute prin încetare. În orice obligație pe care o încheie între ei stăpânii și lucrătorii, această condiție, fie scrisă, fie tacită, se află întotdeauna: ca amândurora să le fie asigurată odihna; căci nu este cinstit să se învoiască altfel, deoarece nu este îngăduit nici să ceară, nici să promită cuiva neglijarea îndatoririlor care îl leagă pe om fie față de Dumnezeu, fie față de sine însuși.

Atingem aici o chestiune de mare însemnătate, care trebuie înțeleasă drept, ca să nu se greșească în niciuna din părți. Anume, măsura salariului se hotărăște prin liber consimțământ; de aceea stăpânul, după ce a plătit salariul convenit, pare că și-a împlinit cuvântul și că nu mai datorează nimic. Atunci numai se face nedreptate dacă ori stăpânul ar refuza să plătească prețul întreg, ori lucrătorul ar refuza să dea toate lucrările la care s-a obligat: în aceste cazuri este drept ca puterea politică să intervină, pentru ca dreptul fiecăruia să rămână nevătămat, iar în afară de acestea, nicidecum. O astfel de raționare însă nu va fi ușor și nici pe deplin primită de un judecător drept al lucrurilor, deoarece nu este deplină în toate părțile: lipsește un element al rațiunii, de cea mai mare greutate. Anume, a munci înseamnă a se exercita pentru dobândirea lucrurilor necesare diferitelor întrebuințări ale vieții și, mai ales, pentru ocrotirea de sine. În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea [Gen. III, 19]. De aceea munca are în om, ca să spunem astfel, două însușiri sădite de natură: mai întâi că este personală, deoarece puterea care lucrează este lipită de persoană și este cu totul proprie celui ce o exercită și rânduită folosului lui; apoi că este necesară, din această cauză că rodul muncilor este omului de trebuință pentru a-și păstra viața; iar a păstra viața poruncește însăși natura lucrurilor, căreia trebuie să i se supună mai presus de toate. Iar dacă s-ar privi numai din partea aceasta că este personală, nu este îndoială că muncitorului îi stă în putere să fixeze mai restrâns măsura salariului convenit; căci precum își dă munca după voință, tot astfel, după voință, poate fi mulțumit cu o plată mică, sau chiar cu niciuna.

Se ivesc uneori vremuri când este drept ca legile să se împotrivească unui asemenea fel de comunități: anume dacă ele urmăresc, prin însăși rânduiala lor, ceva ce este în vădită neconcordanță cu probitatea, cu dreptatea și cu mântuirea statului. În aceste cazuri, puterea publică, pe drept, va împiedica formarea lor; pe drept va și desființa pe cele formate; totuși este necesar să folosească cea mai mare prudență, ca nu cumva să pară că trece peste drepturile cetățenilor și să nu hotărască, sub aparența utilității publice, ceva ce rațiunea nu aprobă. Căci legilor trebuie să li se dea ascultare numai în măsura în care sunt de acord cu dreapta rațiune și, prin urmare, cu legea veșnică a lui Dumnezeu.

Ne gândim aici la diferite asociații, atât la confrerii, cât și la ordine religioase, pe care autoritatea Bisericii și voința pioasă a creștinilor le-au născut; iar istoria vorbește, până în vremea noastră, despre cât de mari au fost pentru mântuirea neamului omenesc. Dacă rațiunea singură ar judeca asemenea societăți, fiindcă au fost întemeiate pentru un scop onest, se arată că au fost întemeiate în virtutea dreptului natural. Iar în măsura în care ating religia, numai Biserica este aceea căreia i se cuvine să asculte. Prin urmare, cei care conduc cetatea nu pot, pe drept, să-și aroge asupra lor vreun drept și nici să-și tragă la sine administrarea lor; dimpotrivă, datoria statului este să le respecte, să le păstreze și, când împrejurările o cer, să le apere împotriva nedreptății. Totuși am văzut, mai ales în vremea aceasta, că s-a lucrat cu totul altfel. În multe locuri statul a vătămat comunități de acest fel și cu o nedreptate multiplă: le-a legat cu lanțul legilor civile, le-a lipsit de dreptul legitim de persoană morală și le-a despuiat de averile lor. Asupra acestor averi Biserica avea dreptul ei, fiecare membru avea dreptul său, de asemenea aceia care le dăruiseră pentru anumite scopuri și pentru folosul și mângâierea cărora erau destinate. De aceea nu putem să ne stăpânim sufletul ca să nu ne plângem de asemenea spoliări, atât de nedrepte și de pierzătoare, cu atât mai mult cu cât vedem că societăților bărbaților catolici, pașnice și folositoare în toate privințele, li se închide calea, tocmai în vremea când se proclamă că, desigur, este îngăduit prin legi să se intre în asociere; iar această posibilitate este, în fapt, îngăduită larg celor care urmăresc planuri vătămătoare deopotrivă religiei și statului.

Într-adevăr, frecvența asociațiilor de felurite tipuri, mai ales ale muncitorilor, este acum mult mai mare decât altădată. De unde își trag obârșia, ce urmăresc și pe ce cale înaintează, nu este locul aici să cercetăm. Totuși, părerea, întărită de multe fapte, este că mai totdeauna le stau în frunte autori mai ascunși și că aceștia impun o disciplină care nu se potrivește nici cu numele creștin, nici cu mântuirea cetăților; iar, după ce au pus mâna pe întreaga rânduială a muncilor, lucrează la aceasta: ca aceia care ar refuza să se asocieze cu ei să fie siliți, prin sărăcie, să sufere pedepse. În această stare a lucrurilor, muncitorii creștini trebuie să aleagă una din două: ori să intre în astfel de asociații, de unde trebuie să se teamă primejdie pentru religie, ori să-și întemeieze între ei propriile asociații și să-și unească puterile în acest chip, ca să se poată elibera cu curaj de acea apăsare nedreaptă și de nesuferit. Oare cine ar putea să aibă îndoială că aceasta din urmă trebuie dorită cu totul, dacă nu vrea să arunce bunul suprem al omului într-o primejdie imediată?

Sunt cu adevărat de lăudat mulți dintre ai noștri care, văzând bine ce cer vremurile, încearcă și caută în ce chip ar putea să-i ducă pe proletari la mai bine prin mijloace oneste. Luând asupra lor ocrotirea acestora, ei se străduiesc să sporească atât bunăstarea familiei, cât și a fiecăruia; de asemenea să cumpănească cu dreptate legăturile prin care sunt ținuți unii de alții muncitorii și stăpânii; să hrănească și să întărească în amândouă părțile amintirea datoriei și păzirea preceptelor evanghelice, care, întorcând pe om de la neînfrânare, îl opresc să treacă măsura și păstrează în cetate armonia dintre persoane și lucruri, în stări cât se poate de deosebite. Din această cauză vedem adesea bărbați de seamă adunându-se laolaltă, ca să-și împărtășească între ei sfaturile, să-și unească puterile și să chibzuiască ce pare mai de folos. Alții se străduiesc să lege, printr-o societate potrivită, diferite feluri de meșteșugari, îi ajută cu sfat și cu faptă, se îngrijesc să nu lipsească o muncă cinstită și roditoare. Episcopii adaugă îmbărbătare și ocrotire; iar prin autoritatea și sub îndrumarea lor, mulți din ambele ordine ale clerului îngrijesc cu sârguință, în aceste asociații, cele ce țin de formarea sufletului. În fine, nu lipsesc catolicii cu mari averi care, ca niște părtași de bunăvoie ai salariaților, se străduiesc, cu bani însemnați, să întemeieze și să răspândească pe larg asociații, prin ajutorul cărora muncitorului să-i fie ușor să-și dobândească prin muncă nu numai avantaje prezente, ci și siguranța unei odihne viitoare oneste. Cât bine a adus treburilor obștești o industrie atât de variată și atât de însuflețită este mai cunoscut decât să fie nevoie a spune. De aici luăm deja semne bune de speranță pentru timpul ce va veni, cu condiția ca asemenea asociații să crească statornic și să fie întemeiate cu o cumpănire înțeleaptă. Statul să ocrotească aceste grupări de cetățeni, unite prin dreptul de asociere; dar să nu se amestece în rânduiala lor lăuntrică și în modul lor de viață; căci mișcarea vitală se naște dintr-un principiu interior și foarte ușor este stinsă printr-o lovire din afară.

Este cu adevărat necesară, pentru acest scop, o cumpănire și o disciplină înțeleaptă, ca să se facă în fapt unitatea și acordul voințelor. De aceea, dacă cetățenilor li se lasă libertatea de a se asocia, cum de fapt li se lasă, trebuie să fie și dreptul de a-și alege liber acea disciplină și acele legi pe care le judecă cele mai potrivite pentru scopul propus.

Nu socotim că se poate hotărî prin reguli sigure și precis definite cum trebuie să fie, în toate părțile sale, această cumpănire și disciplină a asociațiilor despre care vorbim; fiindcă aceasta trebuie mai degrabă rânduită după firea fiecărui popor, după încercare și uz, după felul și eficacitatea lucrărilor, după întinderea comerțului și după celelalte împrejurări ale lucrurilor și ale timpului, care trebuie cântărite cu prudență. Însă, în ceea ce privește esențialul, să se întărească drept lege generală și permanentă aceasta: asociațiile muncitorilor trebuie să fie astfel alcătuite și astfel cârmuite încât să ofere mijloacele cele mai potrivite și mai lesnicioase pentru scopul propus, care stă în aceea ca fiecare să dobândească, pe cât se poate, din societate sporirea bunurilor trupului, ale sufletului și ale averii. Dar este limpede că trebuie privit ca scop principal desăvârșirea pietății și a moravurilor și că disciplina socială trebuie îndreptată în întregime mai ales către acest scop. Altfel ele ar degenera într-o altă formă și nu ar fi cu adevărat cu mult mai presus de acele asociații în care nu se ține seama de religie. Căci la ce-i folosește muncitorului să fi dobândit prin societate belșug de lucruri, dacă, prin lipsa hranei sufletului, își pune în primejdie mântuirea? Ce-i folosește omului dacă ar câștiga lumea întreagă, iar sufletul său ar suferi pagubă? [Mat. XVI, 26]. Aceasta o învață Cristos Domnul ca semn prin care creștinul trebuie să se deosebească de păgân: Pe toate acestea le caută neamurile… căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea vi se vor adăuga [Mat. VI, 32/33]. Așadar, luând ca temelie principiile de la Dumnezeu, să se acorde mult loc învățăturii religioase, ca fiecare să cunoască îndatoririle sale față de Dumnezeu, să știe bine ce trebuie să creadă, ce să spere și ce să facă pentru mântuirea veșnică; și, cu grijă deosebită, să fie întăriți împotriva rătăcirilor de opinii și a diferitelor stricăciuni. Muncitorul să fie îndemnat la cultul lui Dumnezeu și la iubirea pietății, în special la păzirea religioasă a zilelor de sărbătoare. Să învețe a cinsti și a iubi Biserica, Părintele comun al tuturor; de asemenea să asculte de preceptele ei și să frecventeze sacramentele, care sunt instrumente divine pentru ispășirea întinărilor sufletului și dobândirea sfințeniei.

Așezat temeiul legilor sociale în religie, calea este netedă spre întărirea raporturilor reciproce ale membrilor, ca să urmeze o conviețuire liniștită și bunuri înfloritoare. Îndatoririle asociațiilor trebuie împărțite potrivit intereselor comune și astfel încât deosebirile să nu micșoreze unitatea. Este de mare însemnătate ca obligațiile să fie împărțite cu înțelepciune și definite limpede, ca să nu se facă nedreptate nimănui. Bunul comun să fie administrat cu integritate, pentru ca, după nevoia fiecăruia, să se hotărască măsura ajutorului; iar drepturile și îndatoririle stăpânilor să se potrivească bine cu drepturile și îndatoririle muncitorilor. Dacă cineva din una sau alta dintre părți s-ar socoti vătămat prin ceva, nimic nu este mai de dorit decât să fie de față oameni prudenți și integri din același corp, prin a căror judecată legile sociale însele poruncesc să se stingă neînțelegerea. Trebuie, de asemenea, să se prevadă cu mare grijă ca muncitorului să nu-i lipsească niciodată lucrarea și să existe un fond din care să se ajute nevoia fiecăruia, nu numai în cazuri neașteptate și întâmplătoare ale industriei, ci și atunci când boala, bătrânețea sau nenorocirea apasă pe cineva.

Prin aceste legi, dacă vor fi primite de bunăvoie, va fi îndeajuns ca interesele și siguranța celor mai săraci să fie ocrotite; iar asociațiile catolicilor vor avea o însemnătate deloc mică pentru prosperitatea cetății. Din evenimentele trecute nu previzionăm în chip nechibzuit cele viitoare. Căci o epocă este împinsă de alta, dar asemănările faptelor sunt uimitoare, fiindcă ele sunt cârmuite de providența lui Dumnezeu, care îndreaptă și modelează continuitatea și succesiunea lucrurilor către scopul pe care și l-a rânduit în crearea neamului omenesc. – Am aflat că, în vechime, pe când Biserica era la începuturile ei, creștinilor li se aducea ca ocară faptul că, în cea mai mare parte, trăiau din ajutoare voluntare sau din munca mâinilor. Dar lipsiți de bogății și de putere, au izbutit totuși să-și câștige bunăvoința celor avuți și ocrotirea celor puternici. Se puteau vedea oameni neobosiți, harnici, pașnici, păstrând ca pildă dreptatea și, mai ales, caritatea. La spectacolul unei asemenea vieți și al unor asemenea moravuri, orice prejudecată a pierit, defăimarea celor răuvoitori a amuțit, iar născocirile superstiției învechite au cedat treptat adevărului creștin.

În prezent se poartă lupta pentru starea muncitorilor: dacă această luptă va fi rezolvată prin rațiune sau altfel, este de cea mai mare importanță pentru stat în ambele sensuri. Prin rațiune însă ea va fi ușor rezolvată de către muncitorii creștini, dacă, uniți în asociații și sprijiniți de conducători înțelepți, vor urma aceeași cale pe care părinții și strămoșii au ținut-o cu o mântuire deosebită atât pentru ei înșiși, cât și pentru obște. Căci, oricât de mare ar fi în om puterea opiniilor preconcepute și a poftelor, totuși, dacă voința rea nu a amorțit simțul cinstei, bunăvoința cetățenilor se va îndrepta de la sine mai mult spre aceia pe care i-au cunoscut harnici și modești, despre care s-a văzut că pun dreptatea mai presus de câștig și religia mai presus de toate îndatoririle. Din aceasta va urma și un alt folos: că se va da muncitorilor o speranță și o putință deloc mică de îndreptare, acelora care ori au disprețuit cu totul credința creștină, ori duc o viață străină de profesiunea lor. Aceștia își dau seama, de cele mai multe ori, că au fost amăgiți de o speranță falsă și de o aparență înșelătoare a lucrurilor. Căci simt că sunt tratați cu mare lipsă de omenie de către stăpâni lacomi și că aproape nu sunt socotiți mai mult decât câștigul pe care îl produc prin muncă; iar în asociațiile în care sunt cuprinși văd că, în loc de caritate și iubire, domnesc dezbinări lăuntrice, tovarășe statornice ale unei sărăcii obraznice și necredincioase. Cu sufletul frânt și trupul istovit, cât de mult ar vrea mulți să se smulgă dintr-o robie atât de umilitoare; dar nu îndrăznesc, fie din rușine omenească, fie din teama de lipsuri. Iar în toate acestea, asociațiile catolice pot fi de un ajutor uimitor pentru mântuire, dacă îi vor chema la sânul lor pe cei șovăitori, pentru a le descurca greutățile, dacă îi vor primi sub ocrotirea și paza lor pe cei ce se întorc la credință.

Aveți, Venerabili Frați, pe cine și în ce chip trebuie să lucrați într-o cauză atât de grea. – Fiecare să se încingă la partea sa și cât mai grabnic, ca nu cumva, prin întârzierea leacului, neajunsul unei poveri atât de mari să devină de nevindecat. Cei ce cârmuiesc statele să aplice providența legilor și a instituțiilor; bogații și stăpânii să-și amintească îndatoririle lor; proletarii, a căror cauză este în joc, să se străduiască prin rațiune; iar, deoarece religia, după cum am spus de la început, singură poate alunga răul din rădăcină, toți să țină seama că, mai înainte de toate, trebuie restaurate moravurile creștine, fără de care însăși acele arme ale prudenței, socotite cele mai potrivite, vor avea puțină putere pentru mântuire. – Cât privește Biserica, ea nu va îngădui niciodată ca ajutorul ei să lipsească, în niciun timp și în niciun chip; cu atât mai mare va fi sprijinul pe care îl va aduce, cu cât va avea o mai mare libertate de acțiune: lucru pe care să-l înțeleagă îndeosebi aceia a căror misiune este să se îngrijească de binele public. Toate puterile sufletului și ale strădaniei să fie îndreptate de slujitorii sacri; iar voi, Venerabili Frați, călăuzind prin autoritate și exemplu, să nu încetați a insufla oamenilor din toate stările învățăturile de viață luate din Evanghelie; să luptați, cu tot ajutorul ce vă stă în putință, pentru mântuirea popoarelor și, mai ales, să vă străduiți a păstra în voi înșivă și a trezi în alții, deopotrivă în cei de sus și în cei de jos, stăpâna și regina tuturor virtuților, caritatea. Căci mântuirea dorită trebuie așteptată mai ales din marea revărsare a carității; înțelegem caritatea creștină, care este legea cuprinzătoare a întregii Evanghelii, mereu gata să se jertfească pe sine pentru folosul altora, cel mai sigur antidot pentru om împotriva trufiei veacului și a iubirii de sine fără măsură; ale cărei îndatoriri și trăsături le-a descris dumnezeiescul Apostol Pavel prin aceste cuvinte: Caritatea este îndelung răbdătoare, este binevoitoare; nu caută ale sale; toate le rabdă; toate le îndură [I Cor. XIII, 4-7].

Ca semn al darurilor dumnezeiești și ca mărturie a bunăvoinței Noastre, fiecăruia dintre voi, Venerabili Frați, precum și clerului și poporului vostru, vă împărtășim cu dragoste în Domnul binecuvântarea apostolică.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua de 15 mai a anului 1891, al paisprezecelea al Pontificatului Nostru.

LEO PP. XIII