Despre originea divină a autorității


Venerabili Frați,
salutare și Binecuvântare Apostolică.

Acel război îndelungat și cu totul cumplit, pornit împotriva autorității divine a Bisericii, a ajuns acolo unde era firesc să ajungă, și anume la primejdia comună a societății omenești și, în mod deosebit, a puterii civile, pe care se sprijină mai ales siguranța publică. — Ceea ce se vede limpede că s-a întâmplat mai ales în epoca noastră. Căci poftele populare resping astăzi cu mai multă îndrăzneală orice forță a stăpânirii decât altădată; și atât de mare este pretutindeni dezordinea, atât de dese răzvrătirile și tulburările, încât celor ce cârmuiesc treburile publice nu numai că li se refuză adesea ascultarea, dar nici măcar nu li se mai lasă o ocrotire suficientă pentru siguranța vieții. Multă vreme s-a lucrat, într-adevăr, pentru a-i aduce în dispreț și ură în ochii mulțimii; iar flăcările invidiei aprinse, izbucnind acum pe față, au făcut ca, într-un răstimp foarte scurt, viața mai-marilor conducători să fie de mai multe ori căutată spre nimicire, fie prin uneltiri ascunse, fie prin jafuri fățișe. De curând, întreaga Europă a fost cuprinsă de groază la vederea uciderii nelegiuite a unui Împărat foarte puternic; iar cu sufletele încă uimite de mărimea crimei, oameni pierduți nu se sfiesc să arunce pretutindeni amenințări și teroare împotriva celorlalți principi ai Europei.

Aceste primejdii ale lucrurilor obștești, care stau sub ochii noștri, Ne umplu de o gravă neliniște, când vedem că siguranța principilor și liniștea imperiilor, împreună cu mântuirea popoarelor, sunt aproape din ceas în ceas puse în primejdie. — Și totuși, puterea divină a religiei creștine a adus statului temeinice temelii de stabilitate și ordine, îndată ce a pătruns în moravurile și instituțiile cetăților. Din această putere, un rod deloc mic și nicidecum de pe urmă este cumpătarea dreaptă și înțeleaptă a drepturilor și îndatoririlor, atât în principi, cât și în popoare. Căci în poruncile și exemplele lui Cristos Domnul se află o forță minunată de a-i ține în datorie atât pe cei ce ascultă, cât și pe cei ce poruncesc, și de a păstra între ei acea înțelegere și, ca să spunem așa, armonie a voințelor, care este mai ales potrivită cu natura și din care se naște un curs pașnic al treburilor publice, lipsit de orice tulburare. — De aceea, fiindcă, prin binefacerea lui Dumnezeu, am fost puși în fruntea Bisericii Catolice, păzitoare și tălmăcitoare a doctrinelor lui Cristos, socotim că ține de autoritatea Noastră, Venerabili Frați, să amintim în mod public ce cere adevărul catolic de la fiecare în această privință; din aceasta va ieși, de asemenea, pe ce cale și prin ce mijloace trebuie să se îngrijească de binele public într-o stare atât de înfricoșătoare a lucrurilor.

Deși omul, împins de o anumită trufie și îndărătnicie, se străduiește adesea să lepede frânele stăpânirii, totuși nu a putut niciodată să ajungă la situația de a nu asculta de nimeni. Însăși necesitatea cere ca, în orice asociere și comunitate de oameni, unii să fie puși să conducă: pentru ca societatea, lipsită de un principiu sau de un cap care să o cârmuiască, să nu se destrame și să nu fie împiedicată să atingă scopul pentru care a fost născută și întemeiată. Dar dacă nu a fost cu putință ca puterea politică să fie înlăturată din mijlocul cetăților, cu siguranță s-a voit să se întrebuințeze toate mijloacele pentru a-i micșora forța și a-i slăbi maiestatea; și aceasta mai ales în secolul al XVI-lea, când noutatea potrivnică a opiniilor a rătăcit pe mulți. După acel timp, mulțimea nu numai că a pretins să-și fie slujită libertatea mai larg decât se cuvenea, ci a părut că voiește să plăsmuiască după bunul plac originea și alcătuirea societății civile. Mai mult, foarte mulți dintre cei mai recenți, urmând pe urmele acelora care în veacul trecut și-au luat numele de filosofi, spun că toată puterea vine de la popor; de aceea, cei ce o exercită în cetate nu o exercită ca pe a lor, ci ca pe una încredințată de popor, și anume cu această lege: ca ea să poată fi retrasă prin voința poporului însuși, de la care a fost încredințată. De la aceștia se despart însă oamenii catolici, care își au originea dreptului de a porunci de la Dumnezeu, ca de la un principiu natural și necesar.

Este însă de luat aminte aici că aceia care urmează să fie puși în fruntea statului pot, în anumite împrejurări, să fie aleși prin voința și judecata mulțimii, fără ca doctrina catolică să se împotrivească sau să se opună. Printr-o asemenea alegere se desemnează persoana principelui, dar nu i se conferă drepturile principatului; nu i se încredințează puterea, ci se hotărăște de cine trebuie ea exercitată. — Nici nu se discută aici despre formele de guvernare: căci nu este nimic pentru care Biserica să nu aprobe fie cârmuirea unuia, fie a mai multora, cu condiția să fie dreaptă și îndreptată spre folosul comun. De aceea, cu păstrarea dreptății, popoarelor nu li se interzice să-și aleagă acea formă de stat care se potrivește mai bine fie cu firea lor, fie cu instituțiile și moravurile strămoșești.

În ceea ce privește însă puterea politică, Biserica învață pe drept că ea își are obârșia de la Dumnezeu; căci aceasta o află mărturisită limpede în Sfintele Scripturi și în monumentele vechimii creștine; și, pe lângă aceasta, nu se poate gândi vreo doctrină care să fie mai potrivită rațiunii sau mai de acord cu mântuirea principilor și a popoarelor.

Într-adevăr, că stăpânirile omenești își au izvorul în Dumnezeu este confirmat cu strălucire în multe locuri din cărțile Vechiului Testament: „Prin Mine domnesc regii… prin Mine conduc principii și cei puternici hotărăsc dreptatea” (Prov. VIII, 15-16). Și în altă parte: „Dați ascultare voi, cei ce cârmuiți neamurile… căci de la Dumnezeu v-a fost dată puterea și de la Cel Preaînalt stăpânirea” (Înț. VI, 3-4). Același lucru se află și în cartea Ecclesiasticului: „Peste fiecare neam Dumnezeu a pus un cârmuitor” (Eccl. XVII, 14). — Totuși, acestea pe care oamenii le învățaseră avându-L pe Dumnezeu ca autor au fost puțin câte puțin uitate sub influența superstiției păgâne, care, așa cum a stricat multe adevăruri și noțiuni despre lucruri, tot astfel a stricat și forma adevărată și frumusețea principatului. Mai târziu, când Evanghelia creștină a strălucit, deșertăciunea a cedat adevărului, și a început din nou să lumineze acel principiu nobil și divin din care purcede orice autoritate. — Lui Pilat, care își afișa și își etala puterea de a dezlega și a osândi, Cristos Domnul i-a răspuns: „Nu ai avea asupra Mea nicio putere, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus” (Ioan XIX, 11). Tâlcuind acest loc, Sfântul Augustin spune: „Să învățăm”, zice el, „ceea ce a spus, ceea ce a învățat și prin Apostol, că nu este putere decât de la Dumnezeu” (Tract. CXVI in Ioan. n. 6). Căci doctrina și poruncile lui Isus Cristos au răsunat în glasul nealterat al Apostolilor ca o imagine vie. Către Romani, supuși stăpânirii principilor păgâni, Pavel rostește această sentință înaltă și plină de gravitate: „Nu este putere decât de la Dumnezeu”; din care trage, ca dintr-o cauză, această concluzie: „Principele este slujitorul lui Dumnezeu” (Rom. XIII, 1, 4).

Părinții Bisericii s-au străduit cu grijă să mărturisească și să răspândească această învățătură însăși, pentru care fuseseră rânduiți. „Să nu atribuim nimănui”, spune sfântul Augustin, „puterea de a da domnia și stăpânirea, decât adevăratului Dumnezeu” (De Civitate Dei, lib. V, cap. 21). În același sens se exprimă sfântul Ioan Gură de Aur: „Faptul că există stăpâniri”, spune el, „că unii poruncesc, iar alții sunt supuși, și că toate nu sunt purtate la întâmplare și fără rânduială… aceasta o atribui înțelepciunii divine” (In epist. ad Rom., homil. XXIII, n. 1). Același lucru l-a mărturisit sfântul Grigore cel Mare, spunând: „Ei mărturisesc că puterea le este dată Împăraților și regilor din cer” (Epist. lib. II, epist. 61). Mai mult, sfinții Doctori au voit ca aceste aceleași principii să fie luminate și prin lumina naturală a rațiunii, astfel încât chiar și acelora care urmează numai rațiunea drept călăuză să li se arate pe deplin drepte și adevărate. — Și, într-adevăr, natura poruncește oamenilor să trăiască în societate civilă, sau, mai adevărat, Dumnezeu, autorul naturii: lucru pe care îl arată limpede atât marea putere de unire a vorbirii, cât și numeroasele înclinații înnăscute ale sufletului, precum și multe lucruri necesare și de mare însemnătate, pe care oamenii izolați nu le pot dobândi, dar le dobândesc uniți și asociați cu alții. Însă nici nu poate exista, nici nu poate fi înțeleasă o societate în care să nu fie cineva care să cumpănească voințele fiecăruia, astfel încât din mai mulți să se facă parcă unul singur, și să le îndrepte în mod drept și ordonat spre binele comun; a voit deci Dumnezeu ca în societatea civilă să existe cei care să poruncească mulțimii. — Și mai are mare greutate și faptul că aceia prin a căror autoritate este administrată republica trebuie să poată constrânge pe cetățeni la ascultare în așa fel încât să fie pentru ei un adevărat păcat a nu asculta. Nimeni dintre oameni nu are în sine sau din sine puterea de a lega voința liberă a celorlalți cu astfel de legături ale stăpânirii. Numai lui Dumnezeu, creatorul și legiuitorul tuturor lucrurilor, îi aparține această putere; iar cei care o exercită trebuie să o exercite ca pe una împărtășită lor de Dumnezeu. „Unul este legiuitorul și judecătorul, care poate să piardă și să mântuiască” (Iac. IV, 12). Același lucru se vede limpede în orice fel de putere. Că aceea care este în preoți își are obârșia în Dumnezeu este atât de cunoscut, încât la toate popoarele ei sunt socotiți și numiți slujitori ai lui Dumnezeu. În mod asemănător, puterea tatălui de familie păstrează o anumită imagine și formă a acelei autorități care este în Dumnezeu, „de la care se numește orice paternitate în cer și pe pământ” (Efes. III, 15). În acest fel, diferitele feluri de putere au între ele minunate asemănări, întrucât orice stăpânire și autoritate, oriunde s-ar afla, își trage originea de la unul și același făuritor și domn al lumii, care este Dumnezeu.

Cei care voiesc ca societatea civilă să fi luat naștere din consimțământul liber al oamenilor, căutând obârșia stăpânirii din același izvor, spun că fiecare ar fi cedat ceva din dreptul său și că, prin voință, toți s-ar fi supus puterii aceluia la care ar fi ajuns suma acelor drepturi. Dar mare este eroarea de a nu vedea ceea ce este evident: că oamenii, nefiind o ființă rătăcitoare și solitară, sunt născuți pentru comunitatea naturală, fără a depinde de libera lor voință; și, pe lângă aceasta, pactul pe care îl invocă este vădit născocit și fictiv și nu este în stare să dea puterii politice atâta tărie, demnitate și statornicie câte cer ocrotirea republicii și folosul comun al cetățenilor. Toată această demnitate și aceste apărări le va avea stăpânirea numai atunci când va fi înțeleasă ca izvorând din Dumnezeu, izvor august și preasfânt.

O altă părere nu poate fi găsită care să fie nu numai mai adevărată, dar nici măcar mai folositoare. Căci puterea conducătorilor cetății, fiind o anumită participare la puterea divină, dobândește tocmai din această pricină o demnitate omenească mai mare: nu acea demnitate nelegiuită și cu totul absurdă, pe care împărații păgâni au pretins-o uneori, căutând onoruri divine, ci una adevărată și solidă, primită ca un dar și un beneficiu divin. De aici urmează că cetățenii trebuie să fie supuși și ascultători de principi ca de Dumnezeu, nu atât din frica pedepselor, cât din respectul față de maiestate, și nu din lingușire, ci din conștiința datoriei. Prin aceasta, stăpânirea va rămâne mult mai temeinic așezată în locul ei. Căci cetățenii, simțind puterea acestei datorii, vor fi siliți să fugă de nelegiuire și de îndărătnicie, deoarece trebuie să fie încredințați că cei care se împotrivesc puterii politice se împotrivesc voinței divine, iar cei care refuză cinstea datorată principilor o refuză lui Dumnezeu Însuși.

La această disciplină îi învață Apostolul Pavel în mod deosebit pe Romani, cărora le-a scris despre respectul datorat principiilor supreme cu o asemenea autoritate și greutate, încât nu pare că s-ar putea porunci ceva mai sever: „Orice suflet să fie supus puterilor mai înalte; căci nu este putere decât de la Dumnezeu, iar cele care sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite. De aceea, cel ce se împotrivește puterii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu; iar cei ce se împotrivesc își dobândesc osândă… De aceea, fiți supuși, nu numai din pricina mâniei, ci și din pricina conștiinței” (Rom. XIII, 1, 2, 5). În același sens este și strălucita sentință a Principelui Apostolilor, Petru: „Fiți supuși, pentru Dumnezeu, oricărei rânduieli omenești: fie regelui, ca celui mai presus, fie dregătorilor, ca trimiși de Dumnezeu spre pedepsirea făcătorilor de rele și lauda celor buni; căci aceasta este voința lui Dumnezeu” (I Petr. II, 13-15).

Un singur motiv le rămâne oamenilor pentru a nu asculta: dacă li se cere ceva ce este în mod vădit potrivnic legii naturale sau divine; căci în toate lucrurile în care legea naturii sau voința lui Dumnezeu este încălcată, este deopotrivă nelegiuit a porunci și a face. Dacă deci cuiva i se întâmplă să fie silit a alege între a nesocoti poruncile lui Dumnezeu sau pe ale principilor, trebuie să se asculte de Isus Cristos, care poruncește să se dea Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mat. XXII, 21), și să se răspundă cu tărie după pilda Apostolilor: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fap. V, 29). Totuși, nu este motiv ca cei care se poartă astfel să fie acuzați că au lepădat ascultarea; căci, atunci când voința principilor se împotrivește voinței și legilor lui Dumnezeu, ei înșiși depășesc măsura puterii lor și răstoarnă dreptatea; iar atunci nu mai poate avea tărie autoritatea lor, care, acolo unde nu este dreptate, nu este nimic.

Pentru ca dreptatea să fie păstrată în stăpânire, este de mare însemnătate ca cei ce cârmuiesc cetățile să înțeleagă că puterea politică nu s-a născut pentru folosul privat al cuiva, ci că administrarea republicii trebuie să fie îndreptată spre folosul celor încredințați, nu al celor cărora le-a fost încredințată. Principii să ia pildă de la Dumnezeu cel preabun și preaputernic, de la care le vine autoritatea; și, punându-și înainte chipul Lui în cârmuirea statului, să conducă poporul cu dreptate și credință și să unească severitatea necesară cu dragostea părintească. Pentru aceasta sunt avertizați prin oracolele Sfintei Scripturi că vor trebui, cândva, să dea socoteală Regelui regilor și Domnului domnitorilor; și că, dacă vor părăsi datoria, nu vor putea nicidecum să scape de asprimea lui Dumnezeu: „Cel Preaînalt va cerceta faptele voastre și va scruta gândurile voastre. Pentru că, fiind slujitori ai împărăției Lui, n-ați judecat drept… grabnic și înfricoșător se va arăta vouă, căci judecata cea mai aspră va fi pentru cei ce stau în frunte… Dumnezeu nu va cruța pe nimeni și nu se va teme de mărimea cuiva, căci El a făcut pe cel mic și pe cel mare și deopotrivă se îngrijește de toți; dar celor mai puternici le stă înainte o pedeapsă mai puternică” (Înț. VI, 4-8).

Prin aceste precepte, care ocrotesc republica, se înlătură orice pricină sau poftă a răscoalelor: în siguranță vor fi cinstea și securitatea principilor, liniștea și mântuirea cetăților. Se îngrijește, de asemenea, în chip desăvârșit de demnitatea cetățenilor: cărora, chiar în ascultare, li se îngăduie să păstreze acea cinste care este potrivită cu măreția omului. Ei înțeleg că, în judecata lui Dumnezeu, nu este nici rob, nici liber; că unul este Domn al tuturor, bogat față de toți cei ce-L cheamă pe El (Rom. X, 12); iar ei sunt supuși și ascultă de principi tocmai pentru că aceștia, într-un fel oarecare, poartă chipul lui Dumnezeu, căruia a sluji înseamnă a domni.

Aceasta a urmărit-o Biserica întotdeauna: ca această formă creștină a puterii civile să nu se întipărească numai în minți, ci să se și arate în viața publică și în moravurile popoarelor. Câtă vreme la cârma republicii au stat împărați păgâni, care, împiedicați de superstiție, nu puteau să se înalțe la acea formă de stăpânire pe care am schițat-o, ea s-a străduit să o insufle minților popoarelor, ca, îndată ce ar primi rânduielile creștine, să vrea să-și orânduiască viața după acestea. De aceea păstorii sufletelor, reînnoind pilda Apostolului Pavel, au obișnuit cu cea mai mare grijă și osârdie să poruncească popoarelor: să fie supuse principilor și puterilor, să asculte de porunci (Tit. III, 1); asemenea, să se roage lui Dumnezeu pentru toți oamenii, dar mai ales pentru regi și pentru toți cei ce sunt în înălțime, „căci aceasta este bineplăcut înaintea Mântuitorului nostru Dumnezeu” (I Tim. II, 1-3). Iar despre aceasta creștinii cei vechi au lăsat dovezi cu totul strălucite: căci, deși erau chinuiți în chipul cel mai nedrept și mai crud de împărați păgâni, totuși nu au încetat niciodată să se poarte ascultători și supuși, astfel încât aceia păreau a se întrece în cruzime, iar aceștia în supunere. O asemenea modestie, o voință atât de statornică de a asculta era prea bine cunoscută ca să poată fi întunecată de calomniile și răutatea vrăjmașilor. De aceea, cei care aveau să-și apere public cauza înaintea împăraților pentru numele creștin arătau îndeosebi prin acest argument că este nedrept să se pedepsească pe creștini prin legi, de vreme ce, sub ochii tuturor, ei trăiau potrivit legilor, spre pildă. Pe Marcus Aurelius Antoninus și pe Lucius Aurelius Commodus, fiul lui, Athenagora îi grăia cu încredere astfel: „Îngăduiți ca noi, care nu săvârșim nimic rău, ba chiar ne purtăm cu toată evlavia și cu toată dreptatea atât față de Dumnezeu, cât și față de imperiul vostru, să fim hărțuiți, răpiți, izgoniți” (Legat. pro Christianis). În același fel, Tertulian dădea pe față laudă creștinilor, pentru că erau cei mai buni și cei mai siguri prieteni ai Imperiului dintre toți: „Creștinul nu este dușmanul nimănui, cu atât mai puțin al Împăratului, pe care, știind că este rânduit de Dumnezeu, trebuie neapărat să-l iubească și să-l cinstească și să-l onoreze și să dorească mântuirea lui împreună cu întregul imperiu roman” (Apolog. n. 35). Și nu se îndoia să afirme că, pe cât creștea numărul creștinilor, pe atât se obișnuia să se micșoreze numărul dușmanilor în hotarele imperiului: „Acum aveți mai puțini dușmani, pe lângă mulțimea creștinilor, având în aproape toate cetățile aproape pe toți cetățenii creștini” (Apolog. n. 37). Strălucită este, de asemenea, mărturia despre același lucru din Epistola către Diognet, care adeverește că, pe atunci, creștinii obișnuiau nu numai să slujească legilor, ci, în orice datorie, din propria lor voință, să facă chiar mai mult și mai desăvârșit decât erau siliți de legi: „Creștinii ascultă de legile stabilite și, prin felul vieții lor, biruiesc legile.”

Desigur, alta era pricina atunci când li se poruncea, prin edictele împăraților și prin amenințările pretorilor, să se lepede de credința creștină sau, în orice chip, să se abată de la datorie: în acele vremuri, într-adevăr, au preferat să nu placă oamenilor, decât să placă lui Dumnezeu. Dar chiar și în aceste împrejurări, atât de departe erau de a face ceva răzvrătit sau de a disprețui maiestatea împărătească, încât nu-și luau decât aceasta: să mărturisească faptul că sunt creștini și că nu voiesc nicidecum să-și schimbe credința. În rest, nu se gândeau la împotrivire; ci, pașnici și cu voie bună, mergeau la roata de tortură, astfel încât mărimea chinurilor pălea înaintea măreției sufletului. — Nici în chip deosebit diferit, în aceleași vremuri, puterea rânduielilor creștine s-a vădit în oaste. Căci a soldatului creștin era să unească cea mai mare bărbăție cu cel mai mare zel pentru disciplina militară și să sporească înălțimea sufletului printr-o credință neclintită față de principe. Dacă însă i se cerea ceva ce nu era cinstit, precum a încălca drepturile lui Dumnezeu sau a întoarce sabia împotriva ucenicilor nevinovați ai lui Cristos, atunci, într-adevăr, refuza să împlinească porunca, dar astfel încât mai degrabă ar fi părăsit armele și ar fi murit pentru religie, decât, prin răzvrătire și tulburări, să se împotrivească autorității publice.

După aceea însă, când republicile au avut principi creștini, Biserica a stăruit cu mult mai mult să mărturisească și să propovăduiască câtă sfințenie se află în autoritatea celor ce poruncesc; din care urma să se nască aceasta: că popoarelor, când ar cugeta la principat, li s-ar înfățișa un chip de maiestate oarecum sacră, care le-ar îndemna la mai mare respect și iubire față de principi. Iar pentru aceasta a rânduit cu înțelepciune ca regii să fie inițiați prin solemnități sacre, lucru statornicit în Vechiul Testament prin autoritatea lui Dumnezeu. — Iar când societatea civilă a oamenilor, ca ridicată din ruinele imperiului roman, a reînviat în nădejdea măreției creștine, Pontifii Romani, instituind Imperiul sacru, au consacrat puterea politică într-un mod cu totul deosebit. Mare a fost, fără îndoială, sporirea de noblețe adusă principatului; și nu este de îndoială că această rânduială ar fi folosit întotdeauna foarte mult atât societății religioase, cât și celei civile, dacă ceea ce urmărea Biserica ar fi urmărit întotdeauna și principii, și popoarele. — Și, într-adevăr, lucrurile au rămas liniștite și destul de prospere câtă vreme între amândouă puterile a dăinuit o prietenie armonioasă. Dacă popoarele ar fi greșit prin tulburări, era de față Biserica, împăciuitoare a liniștii, care chema pe fiecare la datorie și stăvilea poftele mai aprinse, parte prin blândețe, parte prin autoritate. Tot astfel, dacă principii ar fi greșit în cârmuire, ea însăși se apropia de principi și, amintind drepturile popoarelor, nevoile și dorințele drepte, îndemna la echitate, clemență și bunătate. Prin aceasta s-a dobândit de multe ori ca primejdiile tulburărilor și ale războaielor civile să fie prevenite.

Dimpotrivă, doctrinele despre puterea politică născocite de cei de curând au adus deja oamenilor mari amărăciuni și trebuie să ne temem că vor aduce în viitor cele mai de pe urmă rele. Căci a nu voi să se raporteze dreptul de a porunci la Dumnezeu ca autor nu este altceva decât a voi să fie șters cel mai frumos strălucit al puterii politice și să-i fie tăiate puterile. Iar faptul că spun că ea atârnă de bunul plac al mulțimii, întâi se înșală în cuget, apoi așază principatul pe o temelie prea ușoară și schimbătoare. Căci, stârnite de aceste păreri ca de niște ghimpi, poftele populare se vor dezlănțui mai îndrăzneț și, cu mare pierzanie pentru republică, vor aluneca ușor și grabnic spre mișcări oarbe, spre răzvrătiri pe față. Într-adevăr, acea Reformă, cum o numesc, ai cărei ajutători și conducători au atacat din temelii puterea sacră și civilă prin doctrine noi, a fost urmată de tulburări repezi și de răzvrătiri dintre cele mai îndrăznețe, mai ales în Germania, și cu atâta aprindere de război lăuntric și vărsare de sânge, încât aproape niciun loc nu părea lipsit de tulburări și de sânge. — Din acea erezie a luat naștere, în veacul trecut, filosofia cu nume mincinos, și acel drept nou, cum îl numesc, și stăpânirea populară, și o licență fără frâu, pe care foarte mulți o socotesc singura libertate. Din acestea s-a ajuns la molimele învecinate, adică la Comunism, la Socialism, la Nihilism, cele mai înspăimântătoare monstruozități și aproape funeralii ale societății civile. Și totuși, prea mulți se străduiesc să lărgească puterea sprijinitorilor acestor rele și, sub chipul ajutorării mulțimii, au aprins deja nu puține incendii de nenorociri. Cele pe care le amintim acum nu sunt nici necunoscute, nici foarte depărtate.

Și mai grav este însă aceasta: că, în atâtea primejdii, principii nu au leacuri îndeajuns de potrivite pentru a restabili disciplina publică și a liniști sufletele. Se înarmează cu autoritatea legilor și socotesc că aceia care tulbură republica trebuie înfrânați prin asprimea pedepselor. Pe drept, desigur; dar totuși trebuie cercetat cu seriozitate că nicio putere a pedepselor nu va fi atât de mare încât, singură, să poată păstra republicile. Căci frica, după cum învață cu strălucire sfântul Toma, este un temei slab; deoarece cei care sunt supuși prin frică, dacă li se ivește prilejul de a putea nădăjdui nepedepsire, se ridică împotriva cârmuitorilor cu atât mai aprig, cu cât voința lor fusese ținută în frâu numai prin frică. Și, pe lângă aceasta, din frică prea mare, mulți cad în deznădejde; iar deznădejdea îi împinge cu îndrăzneală să încerce orice (De Regim. Princip. lib. I, cap. 10). Cât de adevărate sunt acestea, am văzut destul prin experiență. Așadar, este nevoie să se aducă o pricină mai înaltă și mai puternică a ascultării și să se statornicească cu totul că asprimea legilor nu poate fi rodnică decât dacă oamenii sunt împinși de datorie și sunt mișcați de frica mântuitoare de Dumnezeu. Iar aceasta o poate dobândi, mai ales, religia, care, prin puterea ei, pătrunde în suflete și îndoaie voințele oamenilor, astfel încât ei să se alipească de cei ce îi cârmuiesc nu numai prin supunere, ci și prin bunăvoință și iubire; care, în orice comunitate omenească, este cea mai bună păzitoare a siguranței.

De aceea, Pontifii Romani trebuie judecați că au slujit în chip ales folosului comun, pentru că au îngrijit întotdeauna să frângă duhurile trufașe și neliniștite ale Novatorilor; și i-au avertizat adesea cât de primejdioși sunt aceștia chiar și pentru societatea civilă. În această privință este vrednică de amintire sentința lui Clement al VII-lea către Ferdinand, regele Boemiei și al Ungariei: „În această pricină a credinței este cuprinsă și demnitatea și folosul tău și al celorlalți principi, fiindcă ea nu poate fi zdruncinată fără să tragă după sine și clătinarea treburilor voastre; lucru care s-a văzut cât se poate de limpede în câteva locuri.” — Și în același gen a strălucit providența și tăria Predecesorilor Noștri, mai ales a lui Clement al XII-lea, a lui Benedict al XIV-lea, a lui Leon al XII-lea, care, pe măsură ce, în vremurile următoare, molima doctrinelor strâmbe se răspândea mai larg și îndrăzneala sectelor prindea putere, s-au străduit să le închidă calea prin împotrivirea autorității lor. Noi înșine am vestit de mai multe ori cât de grele primejdii atârnă asupra oamenilor și am arătat totodată care este calea cea mai bună pentru a le respinge. Principilor și celorlalți cârmuitori ai republicilor le-am oferit ocrotirea religiei și am îndemnat popoarele să folosească din plin bogăția celor mai înalte bunuri pe care Biserica o pune la îndemână. Aceasta facem și acum: ca principii să înțeleagă că li se oferă din nou acest sprijin, decât care nu este nimic mai puternic; și îi îndemnăm cu tărie în Domnul să apere religia și, ceea ce este de folos și republicii, să îngăduie Bisericii să se bucure de acea libertate de care nu poate fi lipsită fără nedreptate și fără pieire comună.

Lăsată liberă, Biserica lui Cristos nu poate fi nici suspectă principilor, nici urâtă popoarelor. Căci ea îi îndeamnă pe principi să urmeze dreptatea și să nu se abată în nimic de la datorie; dar, în același timp, le întărește și le ajută autoritatea prin multe temeiuri. Cele ce țin de treburile civile le recunoaște și le declară a fi în puterea și în suverana lor stăpânire; iar în acele lucruri în care judecata, deși din pricini diferite, privește puterea sacră și pe cea civilă, voiește să fie între amândouă o concordie, prin al cărei folos se evită luptele funeste pentru amândouă. Cât privește popoarele, Biserica este născută pentru mântuirea tuturor oamenilor și i-a iubit întotdeauna ca o mamă. Căci ea este aceea care, mergând înainte cu iubirea, a dăruit sufletelor blândețe, moravurilor omenie, legilor echitate; și, nicăieri nefiind dușmană libertății cinstite, a detestat întotdeauna stăpânirea tiranică. Această deprindere de a face bine, care este înrădăcinată în Biserică, a exprimat-o în chip minunat, pe scurt, sfântul Augustin: „Învață (Biserica) pe regi să poarte grijă de popoare, pe toate popoarele să se supună regilor, arătând cum, deși nu tuturor li se cuvin toate, tuturor li se cuvine iubirea, iar nimănui nedreptatea” (De morib. Eccl. lib. I, cap. 30).

Din aceste pricini, lucrarea voastră, Venerabili Frați, va fi de mare folos și pe deplin mântuitoare, dacă veți pune împreună cu Noi toată sârguința și toate puterile care, prin darul lui Dumnezeu, se află în mâinile voastre, spre a îndepărta primejdiile și neajunsurile societății omenești. Îngrijiți și prevedeați ca oamenii să aibă limpede înțelese cele pe care Biserica Catolică le poruncește despre stăpânire și despre datoria ascultării și să le folosească cu grijă în viață. Prin voi, ca autori și învățători, să fie adesea popoarele îndemnate să fugă de sectele oprite, să se îngrozească de uneltiri, să nu facă nimic răzvrătit; și să înțeleagă că cei care, pentru Dumnezeu, ascultă de cârmuitori au o supunere rațională, o ascultare nobilă. Iar fiindcă Dumnezeu este Cel care dă mântuire regilor (Ps. CXLIII, 11) și îngăduie popoarelor să se odihnească „în frumusețea păcii și în sălașurile încrederii și în odihna îmbelșugată” (Is. XXXII, 18), se cuvine să ne rugăm și să-L implorăm, ca să plece toate mințile spre cinste și adevăr, să potolească mâniile și să redea lumii pacea și liniștea mult dorite.

Iar pentru ca nădejdea de a dobândi să fie mai tare, să chemăm ca mijlocitori și apărători ai mântuirii pe Maria Fecioara, marea Născătoare de Dumnezeu, ajutorul creștinilor, ocrotirea neamului omenesc; pe sfântul Iosif, preacastul ei soț, în a cărui ocrotire se încrede mult întreaga Biserică; pe Petru și pe Pavel, principi ai apostolilor, păzitori și apărători ai numelui creștin. Între timp, ca arvună a darurilor dumnezeiești, Venerabili Frați, vouă tuturor, clerului și poporului încredințat credinței voastre, vă dăruim cu toată dragostea în Domnul Binecuvântarea Apostolică.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua a douăzeci și noua a lunii iunie, anul MDCCCLXXXI, al Pontificatului Nostru al patrulea.