A PREASFINȚITULUI PONTIF
Către toți Patriarhii, Primii, Arhiepiscopii, Episcopii și ceilalți Ordinari ai locurilor, care se află în har și comuniune cu Scaunul Apostolic.

Venerabili Frați, salutare și Binecuvântare Apostolică.

Deși încă de la începuturile îndelungatului Nostru Pontificat a trebuit să îndurăm suferințe și dolii, despre care am vorbit în enciclicele adesea trimise Vouă; totuși, în acești din urmă ani, povara nenorocirilor a crescut într-atât, încât aproape ne-ar fi zdrobit, dacă bunătatea dumnezeiască nu ne-ar fi sprijinit. Ba chiar lucrurile au ajuns acum la un asemenea punct, încât însăși moartea pare de preferat unei vieți zdruncinate de atâtea furtuni, și adesea, cu ochii ridicați spre cer, suntem siliți a striga: „Mai bine este pentru noi să murim decât să vedem nimicirea lucrurilor sfinte” (1 Mac 3,59). Căci, cu adevărat, de când această Nobilă Cetate a Noastră, prin voia lui Dumnezeu, a fost luată cu forța armelor și supusă stăpânirii unor oameni care calcă dreptul și sunt dușmani ai religiei, pentru care nu există nicio deosebire între cele dumnezeiești și cele omenești, aproape că nu a trecut vreo zi în care inimii noastre, deja rănită de repetatele ofense și violențe, să nu i se fi pricinuit o nouă rană. Răsună încă în urechile noastre plângerile și gemetele bărbaților și ale fecioarelor aparținând familiilor religioase, care, izgoniți din locuințele lor și aduși la sărăcie, sunt persecutați și risipiți, precum se întâmplă pretutindeni unde domnește acea facțiune ce tinde să răstoarne ordinea socială. Căci, după mărturia Sfântului Atanasie, marele Antonie spunea că diavolul urăște pe toți creștinii, dar nu poate în niciun chip să sufere pe bunii monahi și pe fecioarele lui Cristos. Și aceasta am văzut-o și noi în vremurile din urmă (lucru pe care nu am fi bănuit vreodată că s-ar putea întâmpla): anume că a fost condamnată și suprimată Universitatea Noastră Gregoriană; care (după cum scria un autor vechi despre școala romană anglo-saxonă) fusese instituită pentru ca tinerii clerici, chiar și din ținuturi îndepărtate, să vină să se instruiască în doctrina și în credința catolică, astfel încât în bisericile lor să nu se învețe nimic strâmb sau contrar unității catolice, și astfel să se întoarcă în țările lor întăriți în certitudinile credinței. Astfel, în timp ce prin mijloace rele ne sunt smulse puțin câte puțin toate sprijinurile și instrumentele prin care putem susține și conduce întreaga Biserică, devine limpede cât de departe de adevăr este ceea ce s-a afirmat nu demult, și anume că, după ce ni s-a răpit Roma, nu ar fi fost micșorată libertatea Pontifului Roman în exercitarea slujirii spirituale și în administrarea lucrurilor ce privesc lumea catolică. Totodată, se face pe zi ce trece mai clar cât de adevărat și drept a fost ceea ce am declarat și repetat de atâtea ori, și anume că ocupația sacrilegă a Statului Nostru urmărea în primul rând să zdrobească puterea și eficacitatea Primatului Pontifical și să distrugă, dacă ar fi fost cu putință, însăși religia catolică.

Dar intenția Noastră principală nu este de a Vă scrie despre relele de care sunt chinuită această Cetate a Noastră și întreaga Italie; căci, dimpotrivă, poate am comprima în tăcere tristă aceste suferințe ale Noastre, dacă ne-ar fi fost îngăduit de clemența dumnezeiască să putem alina durerile aspre de care, în alte regiuni, sunt apăsați atâția Venerabili Frați, puși peste lucrurile sfinte, împreună cu clerul și poporul lor.

Voi, desigur, nu ignorați, Venerabili Frați, cum anumite cantoane ale Confederației Elvețiene, îndemnate nu atât de eterodocși (dintre care unii au și dezaprobat fapta), cât mai ales de zeloșii adepți ai sectelor (care stăpânesc astăzi, pe alocuri, puterea), au răsturnat orice ordine și au smuls din temelii însăși constituția Bisericii lui Cristos, nu numai împotriva oricărei reguli de dreptate și rațiune, ci și împotriva angajamentelor publice. Căci, în virtutea unor tratate solemne, întărite și de votul și autoritatea legilor federale, trebuia să rămână întreagă și nevătămată libertatea religioasă pentru catolici. În alocuțiunea Noastră din 23 decembrie a anului trecut am deplâns violența făcută religiei de către guvernele acelor cantoane „fie prin emiterea de decrete privitoare la dogmele credinței catolice, fie prin favorizarea apostaților, fie prin împiedicarea exercitării autorității episcopale”. Dar plângerile Noastre, pe deplin drepte, îndreptate și, prin porunca Noastră, către Consiliul Federal de către Însărcinatul Nostru cu afaceri, au fost cu totul nesocotite; și nici nu au fost luate în seamă protestele, exprimate în repetate rânduri de catolicii de orice stare și de Episcopatul elvețian; ba chiar, la ofensele aduse mai înainte s-au adăugat altele noi și mai grave.

Astfel, după expulzarea violentă a Venerabilului Frate Gaspar, Episcop de Hebron și Vicar Apostolic de Geneva – expulzare care, pe cât a fost onorabilă și glorioasă pentru cel ce a suferit-o, pe atât a fost josnică și nedemnă pentru cei ce au impus-o și au împlinit-o – guvernul Genevei, în zilele de 23 martie și 27 august ale acestui an, a promulgat două legi, pe deplin conforme cu edictul (propus în luna octombrie a anului precedent) pe care l-am dezaprobat în alocuțiunea amintită mai sus. Același guvern și-a arogat chiar dreptul de a reface în acel canton constituția Bisericii catolice și de a o redacta în formă democratică, supunând Episcopul autorității civile, atât în ceea ce privește exercitarea jurisdicției și a administrației sale, cât și în ceea ce privește delegarea puterii sale; interzicându-i să aibă domiciliu în acel canton; stabilind numărul și hotarele parohiilor; propunând forma și condițiile alegerii Parohilor și Vicarilor, cazurile și modul de revocare sau suspendare a acestora din însărcinarea lor; încredințând laicilor dreptul de a-i numi și administrarea temporală a cultului și punând pe aceiași laici ca inspectori ai funcțiunilor Bisericii în general. Mai mult, prin acele legi se hotărăște că, fără permisiunea guvernului, de asemenea revocabilă, Parohii și Vicarii nu pot exercita nicio funcțiune, nu pot primi nicio însărcinare mai înaltă decât cea asumată prin alegerea poporului și, de asemenea, sunt siliți să depună jurământ autorității civile, cu cuvinte care, în strictețea termenilor, cuprind apostazie. Nu este nimeni care să nu vadă că aceste legi nu numai că sunt nule și lipsite de orice putere, din pricina totalei lipse de autoritate a legiuitorilor laici și, în mare parte, eterodocși, care, în cele poruncite de ei, se opun într-atât dogmelor credinței catolice și disciplinei Bisericii, statornicite de Conciliul Ecumenic Tridentin și de Constituțiile pontificale, încât este absolut necesar ca ele să fie de Noi respinse și condamnate.

Prin urmare, Noi, potrivit datoriilor Oficiului Nostru, cu autoritatea Noastră apostolică, respingem și condamnăm în mod solemn aceste legi, declarând totodată că jurământul impus de ele este nelegiuit și cu totul sacrileg. Așadar, toți cei care, aleși pe teritoriul Genevei sau în altă parte, potrivit decretelor acestor legi sau în mod asemănător, prin sufragiul poporului și confirmarea autorității civile, ar îndrăzni să exercite funcțiunile slujirii ecleziastice, cad ipso facto sub excomunicarea majoră, rezervată în mod special acestui Sfânt Scaun, și sub celelalte pedepse canonice; și, în consecință, toți aceștia trebuie ținuți departe de credincioși, după avertismentul dumnezeiesc, ca fiind străini și tâlhari care nu vin decât ca să fure, să ucidă și să piardă (In 10,5.10).

Sunt, desigur, triste și funeste cele ce până aici le-am amintit, dar și mai funeste sunt cele ce s-au petrecut în cinci dintre cele șapte cantoane din care este alcătuită Dieceza de Basel, anume Soletta, Berna, Basel-Campagna, Argovia și Turgovia. Și aici au fost promulgate legi (privitoare la parohii, la alegerea și revocarea Parohilor și a Vicarilor) care răstoarnă administrarea Bisericii și însăși Constituția ei divină, supun slujirea ecleziastică puterii seculare și sunt întru totul schismatice. Aceste legi, așadar, și în mod deosebit aceea care a fost promulgată de Guvernul din Soletta la data de 23 decembrie a anului 1872, Noi le dezaprobăm și le condamnăm și hotărâm ca ele să fie socotite pentru totdeauna respinse și condamnate.

Prin urmare, Venerabilul Frate Eugen, Episcop de Basel, într-o adunare (sau conferință, cum o numesc ei, diecezană), la care se adunaseră delegații celor cinci cantoane sus-menționate, a respins cu dreaptă indignare și cu statornicie apostolică anumite articole ce îi erau propuse; motivul refuzului a fost acela că ele aduceau atingere autorității episcopale, răsturnau guvernarea ierarhică și favorizau în mod deschis erezia. Pentru aceasta el a fost depus din Episcopat, smuls din locuințele sale și alungat cu violență în exil. De asemenea, nu a fost cruțat niciun fel de înșelăciune sau de violență, în cele cinci cantoane amintite, pentru a sili clerul și poporul la schismă; clerului i s-a interzis orice legătură cu Păstorul aflat în exil și s-a poruncit Capitolului catedralei din Basel să procedeze la alegerea unui Vicar Capitular, sau Administrator, ca și cum Scaunul episcopal ar fi fost cu adevărat vacant; acest exces nedemn a fost respins de Capitol printr-o protestare formală.

Între timp, prin decret și sentință ale magistraților civili din Berna, s-a poruncit mai întâi ca șaizeci și nouă de Parohi din Jura să nu-și exercite funcțiile propriei slujiri; apoi li s-a luat însărcinarea pentru acest unic motiv, că mărturiseau public că îl recunosc drept legitim și unic Episcop și Păstor pe Venerabilul Frate Eugen, adică pentru că nu au voit să tăgăduiască în chip rușinos adevărul catolic. Astfel s-a întâmplat ca întreg acel ținut, care păstrase întotdeauna credința catolică și care, mai înainte, fusese unit cu Cantonul Berna prin lege și pact cu condiția de a-și putea exercita liber și fără nicio încălcare religia sa, să fie lipsit de adunările sale parohiale, de solemnitatea Botezului, a Căsătoriilor și a Înmormântărilor; în zadar se plângea și protesta mulțimea credincioșilor, care, cu o foarte mare jignire, fusese silită la alegerea extremă de a primi fie păstori schismatici și eretici, impuși de puterea politică, fie de a rămâne lipsită de orice ajutor și slujire sacerdotală.

Noi binecuvântăm din inimă pe Dumnezeu, Care, cu același har cu care odinioară îi mângâia și îi întărea pe martiri, acum susține și întărește acea parte aleasă a turmei catolice, care urmează cu bărbăție pe Episcopul său, ce luptă ca un zid în apărarea casei lui Israel, pentru ca ea să rămână neclintită în luptă în ziua Domnului (Ez 13,5), și care, fără a cunoaște frica, urmează urmele Primului Martir, Isus Cristos, apunând blândețea mielului împotriva ferocității lupilor și apărând cu tărie și statornicie propria sa credință.

Această nobilă statornicie a credincioșilor elvețieni este imitata, nu cu mai puțină slavă, de clerul și de poporul credincios al Germaniei, care urmează în același fel ilustrele exemple ale Episcopilor săi. Aceștia, cu adevărat, au devenit obiect de admirație pentru lume, pentru îngeri și pentru oameni, care privesc din toate părțile cum aceștia, îmbrăcați cu platoșa adevărului catolic și cu coiful mântuirii, luptă cu tărie luptele Domnului; și cu atât mai mult le admiră tăria și statornicia neclintită a sufletului și le preamăresc cu laude înalte, cu cât mai aspră devine, zi de zi, persecuția pornită împotriva lor în Imperiul Germanic și mai ales în Prusia.

Pe lângă multele și gravele ofense aduse Bisericii catolice în anul precedent, Guvernul prusac, prin legi foarte aspre și nedrepte și cu totul străine de obiceiurile urmate până atunci, a supus întreaga instituire și educație a clerului puterii laice, în așa fel încât acesteia îi revine facultatea de a examina și de a hotărî în ce mod trebuie să fie instruiți și pregătiți clericii pentru viața sacerdotală și pastorală; și mergând încă mai departe, atribuie aceleiași puteri laice dreptul de a cunoaște și de a judeca asupra conferirii oricărei funcții și oricărui beneficiu ecleziastic și de a lipsi chiar pe Păstorii săi de funcție și beneficiu. În plus, pentru ca guvernarea și orânduirea ierarhică a Bisericii, statornicite de Însuși Cristos Domnul, să fie cu atât mai grabnic și mai deplin răsturnate, prin aceste legi au fost introduse multe piedici Episcopilor, pentru ca ei să nu poată îngriji în chip potrivit, prin cenzuri și pedepse canonice, nici de mântuirea sufletelor, nici de integritatea doctrinei în școlile catolice, nici de ascultarea ce li se cuvine din partea clericilor. Căci, în numele acestor legi, nu le este îngăduit Episcopilor să facă astfel de lucruri în niciun chip, decât cu bunăvoința autorității civile și potrivit normei de aceasta prescrise. În sfârșit, pentru ca nimic să nu lipsească opresiunii totale a Bisericii catolice, a fost instituit un tribunal regal pentru afacerile ecleziastice, în fața căruia Episcopii și Păstorii sacri pot fi chemați atât de cetățeni particulari supuși lor, cât și de magistrați publici, astfel încât să fie judecați ca vinovați și împiedicați în exercitarea slujirii spirituale.

Astfel, Preasfânta Biserică a lui Cristos, căreia îi fusese asigurată libertatea religioasă necesară și deplină, chiar prin promisiuni solemne și repetate ale Principilor supremi și prin convenții publice oficiale, acum plânge în acele ținuturi, lipsită de orice drept al său, expusă unor puteri vrăjmașe care o amenință cu moartea; căci aceste legi noi sunt de așa natură încât ea nu poate supraviețui. Nu este, așadar, de mirare că vechea liniște religioasă din acel Imperiu este grav tulburată de aceste legi și de alte hotărâri și acte ale Guvernului prusac, cu totul ostile față de Biserică. Dar ar fi nedrept să se arunce vina acestei tulburări asupra catolicilor din Imperiul Germanic. Căci, dacă li s-ar imputa ca vină faptul de a nu se adapta acelor legi, cărora, cu păstrarea conștiinței, nu se pot adapta, pentru aceeași cauză și în același mod ar trebui să fie acuzați Apostolii și Martirii lui Isus Cristos, care au preferat să se supună celor mai atroce chinuri și chiar morții, decât să-și trădeze datoria și să violeze legile preasfintei lor religii, ascultând de poruncile nelegiuite ale Principilor persecutori.

Cu adevărat, Venerabili Frați, dacă dincolo de legile lumii civile nu ar exista altele, și anume de o valoare mai înaltă, pe care este de datoria noastră să le recunoaștem și nelegiuire să le încălcăm; dacă, în plus, aceste legi civile ar constitui norma supremă a conștiinței, așa cum în chip impios și deopotrivă absurd pretind unii, ar fi vrednici mai degrabă de mustrare decât de cinste și laudă primii martiri și toți cei care i-au imitat apoi, pentru că și-au vărsat sângele pentru credința lui Cristos și pentru libertatea Bisericii. Mai mult, nici nu ar fi fost îngăduit să se învețe și să se mărturisească religia creștină și să se întemeieze Biserica împotriva celor prescrise de legile și voința Suveranilor.

Însă credința ne învață, iar rațiunea omenească ne arată, că există o dublă ordine a lucrurilor și, de asemenea, trebuie deosebită o dublă putere pe pământ: una, de origine naturală, care se îngrijește de liniștea societății omenești și de lucrurile lumii; cealaltă, de origine supranaturală, care prezidează cetatea lui Dumnezeu, adică Biserica lui Cristos, întemeiată de Dumnezeu pentru pacea și mântuirea veșnică a sufletelor. Iar îndatoririle acestor două puteri au fost rânduite cu supremă înțelepciune, astfel încât să se dea lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu și, pentru Dumnezeu, să se dea Cezarului cele ce sunt ale Cezarului; „acesta fiind, așadar, mare aici, pentru că este mai mic în cer; căci el aparține Aceluia căruia îi aparțin cerul și toate cele create” [Tertullian, Apologeticum, cap. 30].

De la această poruncă dumnezeiască, Biserica nu s-a abătut niciodată: pretutindeni și întotdeauna Ea s-a străduit să întipărească în sufletul credincioșilor săi ascultarea pe care aceștia sunt datori să o păstreze în mod neîncălcat față de Principii supremi și față de legile lor în ceea ce privește îndatoririle seculare; și, potrivit cuvintele Apostolului, a învățat că Principii au fost rânduiți nu pentru frica faptelor bune, ci a celor rele; poruncește credincioșilor să le fie supuși, nu numai din frica pedepsei, întrucât Principele poartă sabia pentru a pedepsi pe cel ce săvârșește răul, ci și din obligație de conștiință, întrucât Principele, în împlinirea oficiului său, este slujitor al lui Dumnezeu (Rom 13,3 ș.u.).

Însă această conștiință a redus teama față de Principi în privința faptelor rele până la a o desprinde cu totul de respectarea legii dumnezeiești. Se amintește de aceasta fericitul Petru, care îi învăța pe credincioși: „Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau hoț, sau defăimător, sau ca doritor de bunurile altuia; iar dacă suferă ca creștin, să nu se rușineze, ci să-L preamărească pe Dumnezeu pentru acest nume” (1 Pt 4,15-16).

Fiind astfel lucrurile, lesne veți înțelege, Venerabili Frați, câtă durere ne străpunge în chip necesar sufletul când citim, în scrisoarea ce de curând ne-a fost trimisă de însuși Împăratul german, acuzația, nu mai puțin atroce decât de neînchipuit, adusă împotriva unei părți, după cum spune el, a supușilor săi catolici, și în special împotriva clerului catolic și a Episcopilor Germaniei. Singura motivare a acelei acuzații este că aceștia, fără a se teme nici de suferințe, nici de temnițe, și neprețuindu-și viața mai mult decât pe ei înșiși (Fap 20,24), refuză să asculte de legile mai sus amintite, cu aceeași statornicie cu care, înainte ca ele să fi fost sancționate, li se împotriviseră, denunțând Puterii erorile lor și arătându-le, prin grave, apăsătoare, numeroase și cu totul temeinice remonstranțe, pe care, cu aplauzul întregii lumi catolice și chiar al nu puțini eterodocși, le-au prezentat Principelui, Miniștrilor și însăși Adunării supreme a Regatului.

Pentru aceasta sunt acum acuzați de trădare, ca și cum s-ar afla în înțelegere și ar conspira cu cei ce încearcă să răstoarne toate rânduielile societății omenești, fără a se ține seamă de numeroasele și autoritativele dovezi care arată în chip vădit credincioșia lor neclintită și ascultarea lor față de Principe, precum și iubirea lor fierbinte față de patrie. Ba chiar noi înșine suntem rugați să îndemnăm pe acei catolici și pe sacrii Păstori la observarea acelor legi, ca și cum noi înșine am conlucra, prin lucrarea Noastră, la asuprirea și risipirea turmei lui Cristos. Însă, încrezători în Dumnezeu, nădăjduim că Serenisimul Împărat, cunoscând și chibzuind mai bine lucrurile, va respinge o suspiciune atât de neîntemeiată și de necrezut față de supuși atât de credincioși și nu va îngădui ca onoarea lor să fie mai mult timp sfâșiată de o asemenea defăimare rușinoasă și ca o persecuție atât de nemeritată să continue împotriva lor. Încolo, noi am fi trecut cu totul sub tăcere, în această scrisoare, acea epistolă a Împăratului, dacă ea, fără știrea Noastră și printr-o alegere cu adevărat neobișnuită, nu ar fi fost dată publicității de ziarul oficial din Berlin, împreună cu o altă scriere de mâna Noastră, în care ne adresam dreptății Serenisimului Împărat în favoarea Bisericii Catolice din Prusia.

Cele ce am amintit până aici sunt înaintea ochilor tuturor; așadar, în timp ce religioșii și fecioarele consacrate lui Dumnezeu sunt lipsiți de libertatea comună tuturor cetățenilor și sunt persecutați cu o cruzime feroce; în timp ce școlile publice, în care este educată tinerimea catolică, sunt smulse în fiecare zi tot mai mult magisteriului mântuitor și supravegherii Bisericii; în timp ce se desființează sodalitățile întemeiate pentru promovarea religiei și chiar seminariile clericilor; în timp ce se împiedică libertatea predicării evanghelice; în timp ce, în unele părți ale Regatului, se interzice ca instruirea religioasă să fie dată în limba maternă; în timp ce Parohii rânduiți acolo de Episcopi sunt îndepărtați cu forța din parohiile lor; în timp ce chiar Episcopii sunt lipsiți de veniturile lor, urmăriți cu amenzi, înspăimântați cu amenințarea temniței; în timp ce catolicii sunt chinuiți prin tot felul de vexații, oare este cu putință ca noi să ne lăsăm încredințați de ceea ce se voiește a ni se da să credem, și anume că nici religia lui Cristos, nici adevărul nu sunt puse în cauză?

Și nu se sfârșesc aici ofensele aduse Bisericii catolice. Se adaugă și faptul că Guvernul prusac și alții din Imperiul german au luat în mod fățiș sub protecția lor pe acei noi eretici care, printr-un abuz de nume, se numesc „Vechi catolici”, lucru care ar fi vrednic de râs, dacă atâtea erori monstruoase ale acelei secte împotriva principiilor fundamentale ale Credinței, atâtea sacrilegii în celebrarea tainelor dumnezeiești și în administrarea sacramentelor, atâtea scandale preagrave, în fine o atât de mare ruină a sufletelor răscumpărate cu sângele lui Cristos, nu ar sili mai degrabă la vărsarea de lacrimi fierbinți.

Și ce încearcă și unde țintesc acești nenorociți fii ai răului se vede limpede din alte scrieri ale lor, și mai ales din aceea nelegiuită și lipsită de orice sfială care a fost publicată nu demult de acela pe care ei, de curând, l-au ales drept pseudo-episcop. Căci ei răstoarnă adevărata putere de jurisdicție care sălășluiește în Pontiful Roman și în Episcopi, succesorii Fericitului Petru și ai Apostolilor, și o transferă poporului, adică, după cum zic ei, „comunității”; ei resping cu nerușinare și combat magisteriul infailibil atât al Pontifului Roman, cât și al întregii Biserici învățătoare. Împotriva Duhului Sfânt (pe care Cristos a afirmat că va rămâne în veci în Biserică), ei, cu o îndrăzneală de necrezut, susțin că Pontiful Roman și toți Episcopii, preoții și popoarele unite cu el în unitatea credinței și a comuniunii au căzut în erezie, atunci când au sancționat și au mărturisit definițiile Conciliului Ecumenic Vatican. Prin urmare, ei neagă și infailibilitatea Bisericii, hulind că ea a murit în întreaga lume și că Capul ei văzut și Episcopii nu mai există; apoi spun că în ei s-a ivit necesitatea de a restaura episcopatul legitim în pseudo-episcopul lor, care, urcând la dregătorie nu pe ușă, ci pe altă cale, ca unul ce răpește sau fură, își atrage asupra capului său osânda lui Cristos.

Cu toate acestea, acești nenorociți, care răstoarnă temeliile religiei catolice, care nimicesc toate principiile și caracterele ei, care au născocit atât de multe și atât de rușinoase erori sau, mai degrabă, scoțându-le din vechea vistierie a ereticilor și adunându-le laolaltă, le-au propus din nou, nu se rușinează să se numească „catolici”, „Vechi catolici”, pe când, prin doctrina lor, prin ciudățenia lor și prin numărul lor, îndepărtează de la sine în chip cu totul deplin amândouă caracterele: și vechimea, și catolicitatea. Împotriva lor se ridică Biserica răspândită între toate neamurile, cu un drept mai întemeiat, desigur, decât odinioară Augustin împotriva donatiștilor: acea Biserică pe care Cristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, a zidit-o pe piatră și împotriva căreia porțile iadului nu vor birui; acea Biserică împreună cu care El, Căruia i s-a dat toată puterea în cer și pe pământ, a spus că va fi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor.

„Strigă Biserica către veșnicul ei Mire: cum se poate întâmpla ca unii, nu știu cine, depărtându-se de mine, să murmure împotriva mea? Cum poate fi că cei pierduți pretind că eu am pierit? Vestește-mi scurtimea zilelor mele: cât timp voi sta în această lume? Vestește-mi aceasta pentru cei ce zic: «A fost și nu mai este»; pentru cei ce zic: «S-au împlinit Scripturile, toate neamurile au crezut, dar Biserica a apostaziat și a pierit dintre toate neamurile». Iar El a vestit-o, și glasul Lui nu a fost zadarnic.” În ce chip a vestit-o? „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor.” Lovită de cuvintele voastre și de falsele voastre păreri, Biserica cere lui Dumnezeu să-i arate scurtimea zilelor sale și află că Domnul a zis: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor.” Aici voi ziceți: „Despre noi a zis: noi suntem și vom fi până la sfârșitul veacurilor. Să fie întrebat însuși Cristos.” El a zis: „Se va propovădui acest Evangheliu în toată lumea, spre mărturie pentru toate neamurile, și atunci va veni sfârșitul.” Așadar, până la sfârșitul veacurilor Biserica este în toate neamurile. Să piară ereticii, să piară în ceea ce sunt; și să fie recâștigați, ca să fie ceea ce nu sunt” [Augustin, Enarrationes in Psalmum 101, 2, nn. 8-9].

Dar acești oameni, care înaintează cu o îndrăzneală tot mai mare pe calea nelegiuirii și a pierzării (așa cum, prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, se întâmplă de obicei cu sectele ereticilor), au voit, după cum am amintit, să-și creeze și o ierarhie și au ales și făcut pseudo-episcop pe un anume Iosif Hubert Reinkens, apostat cunoscut al credinței catolice; iar pentru ca nimic să nu lipsească nerușinării lor, pentru consacrarea lui au recurs la acei ianseniști din Utrecht, pe care ei înșiși, înainte de a se fi răzvrătit împotriva Bisericii, îi socoteau (împreună cu ceilalți catolici) eretici și schismatici. Totuși, acest Iosif Hubert îndrăznește să se declare episcop și, lucru care întrece orice credibilitate, este recunoscut și numit prin decret public ca adevărat episcop catolic de către Serenisimul Împărat al Germaniei și este propus tuturor supușilor pentru a fi socotit și venerat ca episcop legitim. Cu toate acestea, chiar primele elemente ale doctrinei catolice învață că nu poate fi socotit episcop legitim nimeni care nu este unit, prin comuniunea credinței și a carității, cu Piatra pe care este zidită Biserica lui Cristos și care nu este legat strâns de Păstorul suprem, căruia i-au fost date spre păstorire toate oile lui Cristos, și care nu este unit cu acela ce apără și garantează fraternitatea ce este în lume. Și într-adevăr, „Domnul a vorbit lui Petru: unuia singur, pentru a întemeia unitatea dintr-unul” [Pacianus, Ad Sympron. Ep. 3, n. 11; Ciprian, De unit. Eccl.; Optat, Contra Parmen., lib. 7, n. 3; Siricius, Ep. 5, Ad Episcopos Afr.; Inocențiu I, Ep. Ad Victric., Ad conc. Carthag. et Milev.]. Lui Petru „clemența dumnezeiască i-a conferit o parte mare și minunată din puterea Sa; și dacă a voit ca ceva să fie comun cu ceilalți Principi, nu a acordat niciodată ceva altora decât prin mijlocirea lui” [Leon cel Mare, Serm. 3 in sua assumpt.; Optat, lib. 2, n. 2]. De aici urmează că din acest Scaun Apostolic, unde Fericitul Petru „trăiește, prezidează și dă celui ce o caută adevărul credinței” [Petru Crisologul, Ep. Ad Eutych.], „se răspândesc pentru toți drepturile venerabilei uniri comune” [Conc. Aquileian, între epistolele lui Ambroziu, ep. 11, n. 4; Ieronim, Ep. 14 și 16 Ad Damas.]; iar acest Scaun, fără îndoială, „este pentru celelalte Biserici, răspândite pe tot pământul, precum capul față de mădulare; oricine se desparte de el devine exilat din religia creștină, întrucât începe să nu mai fie în același trup comun” [Bonifaciu I, Ep. 14 Ad Episcopos Thessal.].

În consecință, sfântul martir Ciprian, vorbind despre pseudo-episcopul schismatic Novatian, i-a refuzat chiar și numele de creștin, deoarece era rupt și despărțit de Biserica lui Cristos. „Oricine ar fi, spune el, și de orice fel ar fi, nu este creștin acela care nu este în Biserica lui Cristos. Să se laude și cu vorbe trufașe să-și propovăduiască filosofia și elocința; cine nu a fost credincios carității fraterne și unității ecleziastice a pierdut și ceea ce era mai înainte. Căci, precum de la Cristos se răspândește în toată lumea o singură Biserică, împărțită în multe mădulare, tot astfel un singur episcopat se răspândește, în concordia pluralității multor Episcopi; acesta, după rânduiala lui Dumnezeu și după unitatea Bisericii strâns legată pretutindeni, se străduiește să alcătuiască Biserica oamenilor. Așadar, cel care nu păstrează nici unitatea spiritului, nici unitatea comună a păcii și se desparte de legătura Bisericii și de Colegiul Preoților, nu poate avea nici puterea, nici cinstea de Episcop, nevrând să păstreze nici unitatea, nici pacea episcopatului” [Ciprian, Contra Novatian., ep. 52 Ad Antonian.].

Noi, așadar, care, deși nevrednici, am fost așezați pe acest Scaun suprem al lui Petru, spre păstrarea credinței catolice și pentru menținerea și apărarea unității Bisericii universale, urmând uzanța și exemplul Predecesorilor Noștri și legile ecleziastice, cu puterea ce ne-a fost dată din cer, nu numai că declarăm alegerea lui Iosif Hubert Reinkens (amintit mai sus), făcută împotriva sancțiunii Sfintelor Canoane, drept ilicită, zadarnică și cu totul nulă, și condamnăm și detestăm consacrarea sa sacrilegă; ci, cu autoritatea lui Dumnezeu Atotputernicul, îl excomunicăm și îl anatemizăm pe însuși Iosif Hubert, precum și pe cei care au îndrăznit să-l aleagă, pe cei care au colaborat la consacrarea sacrilegă, pe toți cei care i-au sprijinit și care, aderând la ei, le-au dat favoare, ajutor sau consimțământ; declarăm, poruncim și rânduim ca toți aceștia să fie socotiți despărțiți de comuniunea Bisericii și numărați între aceia a căror familiaritate și frecventare Apostolul a interzis-o tuturor credincioșilor lui Cristos, până într-acolo încât a poruncit în mod expres să nu li se spună nici măcar „Bucură-te” (2 In 10).

Din toate cele pe care le-am atins, mai mult deplângându-le decât istorisindu-le, se vede destul de limpede, Venerabili Frați, cât de tristă și primejdioasă este starea catolicilor în țările Europei despre care am vorbit. Și lucrurile nu stau mai bine, nici timpurile nu sunt mai pașnice în America, unde anumite regiuni sunt atât de ostile catolicilor, încât guvernele lor par a tăgădui prin fapte acea credință catolică pe care o mărturisesc. Căci acolo, de câțiva ani, a început să se ducă un război cumplit împotriva Bisericii, a instituțiilor ei și a drepturilor acestui Scaun Apostolic. Dacă am voi să stăruim asupra acestui subiect, nu ne-ar lipsi niciodată cuvintele. Deoarece însă, prin importanța sa, nu poate fi atins doar în treacăt, vom vorbi despre el mai pe larg altădată.

Poate că unii dintre voi, Venerabili Frați, se vor mira că războiul care astăzi se poartă împotriva Bisericii Catolice se extinde atât de mult. Dar oricine cunoaște caracterul, scopurile și planul sectelor, fie că se numesc masonice, fie că poartă orice alt nume, și le compară cu caracterul, modul și amploarea acestui război cu care Biserica este atacată aproape din toate părțile, nu va putea nicidecum să se îndoiască de faptul că această calamitate trebuie atribuită fraudelor și uneltirilor acelor secte. Căci din ele se alcătuiește sinagoga Satanei, care își rânduiește oastea împotriva Bisericii lui Cristos, își înalță steagul și vine la luptă. Predecesorii Noștri, străjeri în Israel, au denunțat de mult aceste secte regilor și popoarelor, încă de la originile lor, și apoi le-au lovit de repetate ori cu condamnările lor. Nici Noi nu am lipsit de la această datorie. O, dacă s-ar fi dat mai multă încredere Păstorilor supremi ai Bisericii de către cei care ar fi putut respinge o asemenea ciumă nimicitoare! Dar ea a înaintat prin ascunzișuri, prin cotloane alunecoase, fără a-și întrerupe vreodată lucrarea, amăgind pe mulți prin fraude viclene; și a ajuns în cele din urmă la un asemenea punct, încât a putut ieși din vizuinile sale și a se făli că este astăzi puternică și stăpână. Sporind acum în chip imens mulțimea adepților săi, aceste secte nelegiuite cred că au atins aproape scopul, chiar dacă nu au ajuns încă la ultima țintă. Dobândind ceea ce au dorit atât de mult, adică puterea de a hotărî asupra tuturor lucrurilor în cea mai mare parte a locurilor, ele îndreaptă acum cu îndrăzneală forța și autoritatea dobândite spre a reduce Biserica la o sclavie extrem de aspră, a dărâma temeliile pe care se sprijină, a pângări urmele dumnezeiești cu care strălucește, și, mai mult încă, a o nimici cu totul, dacă ar fi cu putință, în întreaga lume, după ce au lovit-o cu lovituri repetate, au doborât-o și au distrus-o.

Fiind astfel lucrurile, Venerabili Frați, folosiți orice mijloc pentru a apăra de uneltirile și de molipsirea acestor secte pe credincioșii încredințați îngrijirii voastre și pentru a salva de la pierzare pe cei care, din nefericire, s-au înscris în aceste secte. Dar mai ales arătați și combateți eroarea celor care, fie amăgiți, fie amăgitori, nu se tem totuși să afirme că din aceste congregații obscure nu se urmărește decât folosul social, progresul și binefacerea reciprocă. Expuneți adesea credincioșilor și întipăriți în sufletele lor Constituțiile pontificale asupra acestui subiect și învățați-i că prin ele sunt lovite nu numai societățile masonice din Europa, ci și toate cele din America și oricare altele care se află în diferitele regiuni ale lumii întregi.

În rest, Venerabili Frați, întrucât ne-a fost dat să trăim în timpuri în care se ivește prilejul de a pătimi cu siguranță mult, dar și de a merita mult, noi, ca buni soldați ai lui Cristos, să ne îngrijim mai întâi să nu ne lăsăm doborât sufletul; dimpotrivă, chiar în furtuna care ne izbește, înarmați cu speranța sigură a unei liniști viitoare și a unei seninătăți mai limpezi a Bisericii, să aflăm puterea de a ne încuraja pe noi înșine, pe clerul ostenit și pe popor, încrezători în ajutorul dumnezeiesc și sprijiniți de cuvintele prea nobile ale lui Ioan Gură de Aur: „Multe valuri, multe furtuni grele se năpustesc; dar nu ne temem de înecare, căci stăm pe piatră. Să se dezlănțuie marea; piatra nu va fi dizolvată. Să se ridice valurile; corabia lui Isus nu va fi scufundată. Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Biserica este mai tare decât cerul însuși. Vor trece cerul și pământul; dar cuvintele lui Cristos nu vor trece. Care cuvinte? «Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu vor birui împotriva ei». Dacă nu crezi cuvintelor, crede faptelor. Câți tirani au încercat să o apese pe Biserică? Câte cazane, câte cuptoare, și dinți de fiare, și săbii ascuțite! Totuși, nu au izbutit nimic. Unde sunt acei dușmani? Sunt risipiți în tăcere și uitare. Și unde este Biserica? Ea strălucește mai mult decât soarele. Faptele acelora s-au stins, lucrurile Bisericii trăiesc nemuritoare. Dacă, atunci când creștinii erau puțini, nu au fost învinși, cum i-ai putea birui când lumea întreagă este plină de sfânta lor religie? Cerul și pământul vor trece; dar cuvintele Mele nu vor trece” [Omil. înainte de exil, n. 1 și 2]. Așadar, neînfricoșați de niciun pericol și curați de orice îndoială, să stăruim în rugăciune și să ne străduim să ajungem la aceasta: ca toți să ne silim a potoli mânia cerească, provocată de nelegiuirile oamenilor, astfel încât, la urmă, Atotputernicul să Se ridice în milostivirea Sa, să poruncească vânturilor și să aducă liniștea.

Între timp, cu toată afecțiunea, dăm tuturor Binecuvântarea Apostolică, semn al deosebitei Noastre bunăvoințe, vouă tuturor, Venerabili Frați, clerului și întregului popor încredințat grijii voastre.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, la 21 noiembrie 1873, în al douăzeci și optulea an al Pontificatului Nostru.proscrise și interzise de acest Sfânt Scaun.