CONSTITUȚIA DOGMATICĂ

Conciliul Vatican I – Pius al IX-lea

SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU

CU APROBAREA SFÂNTULUI CONCILIU

Spre veșnica amintire a lucrului

Fiul lui Dumnezeu și Răscumpărătorul neamului omenesc, Domnul nostru Isus Cristos, fiind pe cale să Se întoarcă la Tatăl ceresc, a făgăduit că va fi cu Biserica Sa, care luptă pe pământ, în toate zilele până la sfârșitul veacului. De aceea n-a încetat nicicând să fie de față miresei Sale iubite, să o asiste în învățare, să binecuvânteze lucrarea ei, să vină în ajutorul ei la primejdie. Această providență mântuitoare a Sa, pe lângă nenumărate alte binefaceri prin care s-a arătat necontenit, s-a făcut cunoscută în chip cu totul strălucit prin roadele bogate care au provenit pentru lumea creștină din Conciliile ecumenice și îndeosebi din cel Tridentin, celebrat chiar și în vremuri potrivnice. Căci de aici dogmele cele mai sfinte ale religiei au fost definite mai precis și expuse mai pe larg, erorile au fost condamnate și înfrânate; de aici disciplina bisericească a fost restaurată și întărită cu mai multă tărie, a fost promovat în rândul clerului studiul științei și al pietății, au fost întemeiate colegii pentru formarea tinerilor destinați sfintei oștiri; în sfârșit, moravurile poporului creștin au fost reînnoite atât printr-o instruire mai atentă a credincioșilor, cât și printr-o folosire mai deasă a sacramentelor. De aici, de asemenea, o comuniune mai strânsă a mădularelor cu Capul vizibil și un spor de vigoare adăugat întregului trup mistic al lui Cristos; de aici înmulțirea familiilor religioase și a altor așezăminte de pietate creștină; de aici, în fine, acel zel neîncetat și statornic până la vărsarea sângelui pentru răspândirea largă în lume a împărăției lui Cristos.

Totuși, în timp ce ne amintim cu recunoștința cuvenită aceste și alte însemnate binefaceri pe care îndurarea dumnezeiască le-a dăruit Bisericii mai ales prin ultimul Sinod ecumenic, nu putem să ne stăpânim durerea amară pentru relele foarte grave care au izvorât mai ales din faptul că, la foarte mulți, fie autoritatea aceluiași preasfânt Sinod a fost disprețuită, fie decretele lui pline de cea mai înaltă înțelepciune au fost neglijate.

Căci nimeni nu ignoră că ereziile pe care Părinții tridentini le-au proscris, atunci când, respingând magisteriul dumnezeiesc al Bisericii, chestiunile ce țin de religie au fost lăsate judecății fiecăruia, s-au destrămat treptat în nenumărate secte, care, fiind în dezacord și luptând între ele, au făcut ca, la nu puțini, orice credință în Cristos să se clatine. Astfel, chiar Sfintele Scripturi, care mai înainte erau afirmate drept unica sursă și judecător al doctrinei creștine, au început să nu mai fie socotite dumnezeiești, ba chiar să fie puse între scrieri mitice.

Atunci s-a născut și s-a răspândit prea mult prin lume acea doctrină a raționalismului sau naturalismului, care, fiind întru totul potrivnică religiei creștine ca instituție supranaturală, se străduiește cu cel mai mare zel să întemeieze, prin excluderea lui Cristos — care este singurul nostru Domn și Mântuitor — din mințile oamenilor, din viața și moravurile popoarelor, domnia a ceea ce ei numesc rațiune pură sau natură. Iar părăsind și lepădând religia creștină, negându-L pe adevăratul Dumnezeu și pe Cristosul Său, mintea multora a alunecat în prăpastia panteismului, materialismului și ateismului, încât, negând însăși natura rațională și orice normă a dreptului și a dreptății, se străduiesc să dărâme temeliile cele mai adânci ale societății omenești.

Mai mult, pe măsură ce această impietate se răspândea pretutindeni, s-a întâmplat, din nefericire, ca și unii dintre fiii Bisericii Catolice să se abată de la calea adevăratei pietăți, iar la ei, prin micșorarea treptată a adevărurilor, simțul catolic să se slăbească. Căci, atrași de învățături felurite și străine, amestecând în chip greșit natura cu harul, știința omenească cu credința dumnezeiască, ei ajung să denatureze sensul autentic al dogmelor, pe care Sfânta Maică Biserică îl păstrează și îl învață, și să pună în primejdie integritatea și curăția credinței.

Privind toate acestea, cum ar fi cu putință să nu se tulbure cele mai lăuntrice viscere ale Bisericii? După cum Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului; după cum Cristos a venit ca să mântuiască ceea ce era pierdut și să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu risipiți; tot astfel Biserica, rânduită de Dumnezeu drept mamă și învățătoare a popoarelor, se știe datoare tuturor și este pururea gata și atentă să-i ridice pe cei căzuți, să-i sprijine pe cei clătinați, să-i îmbrățișeze pe cei ce se întorc, să-i întărească pe cei buni și să-i conducă spre cele mai înalte. De aceea nu poate nicicând să înceteze a mărturisi și a propovădui adevărul lui Dumnezeu, care vindecă toate, știind că i s-a spus: Duhul Meu, care este în tine, și cuvintele Mele, pe care le-am pus în gura ta, nu se vor depărta din gura ta de acum și până în veac (Is. 59, 21).

Noi, așadar, urmând urmele Predecesorilor Noștri, pentru suprema Noastră misiune apostolică, nu am încetat niciodată să învățăm și să apărăm adevărul catolic și să respingem doctrinele rătăcite. Acum însă, stând împreună cu Noi și judecând Episcopii întregii lumi, adunați prin autoritatea Noastră în Duhul Sfânt în acest Sinod ecumenic, sprijinindu-ne pe cuvântul lui Dumnezeu scris și transmis, așa cum l-am primit păstrat cu sfințenie și explicat în mod autentic de Biserica Catolică, hotărâm ca, de pe acest Scaun al lui Petru, înaintea tuturor, să mărturisim și să declarăm doctrina mântuitoare a lui Cristos, proscriind și condamnând, prin puterea încredințată nouă de Dumnezeu, erorile potrivnice.

CAPITOLUL I – DESPRE DUMNEZEU, CREATORUL TUTUROR LUCRURILOR

Sfânta Biserică Catolică Apostolică Romană crede și mărturisește că există un singur Dumnezeu adevărat și viu, Creator și Domn al cerului și al pământului, atotputernic, veșnic, nemărginit, necuprins, infinit în intelect, voință și în orice perfecțiune; care, fiind o singură substanță spirituală cu totul simplă și neschimbătoare, trebuie propovăduit ca fiind, prin realitate și esență, distinct de lume, în Sine și prin Sine preafericit, și, în mod inefabil, mai presus de toate cele ce sunt și pot fi concepute în afară de El.

Acest singur Dumnezeu adevărat, prin bunătatea Sa și prin puterea Sa atotputernică, nu pentru a-Și spori fericirea, nici pentru a o dobândi, ci pentru a-Și manifesta perfecțiunea prin bunurile pe care le împărtășește creaturilor, printr-un sfat cu totul liber, de la începutul timpului, a creat din nimic deodată ambele făpturi, cea spirituală și cea trupească, adică pe cea îngerească și pe cea lumească, iar apoi pe cea omenească, ca una comună, alcătuită din spirit și trup (Conc. Lateran IV, cap. Firmiter).

Pe toate însă câte le-a creat, Dumnezeu le păstrează și le guvernează prin providența Sa, ajungând cu putere de la un capăt la altul și rânduind toate cu blândețe (Înț. 8, 1). Căci toate sunt goale și descoperite înaintea ochilor Săi (cf. Evr. 4, 13), chiar și acelea care vor avea loc prin acțiunea liberă a creaturilor.

CAPITOLUL II – DESPRE REVELAȚIE

Aceeași Sfântă Maică Biserică ține și învață că Dumnezeu, începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, poate fi cunoscut cu certitudine, prin lumina naturală a rațiunii omenești, din cele create; căci cele nevăzute ale Lui, de la zidirea lumii, sunt văzute cu mintea prin cele ce au fost făcute (Rom. 1). Totuși, a plăcut înțelepciunii și bunătății Sale să Se reveleze pe Sine Însuși și hotărârile veșnice ale voinței Sale neamului omenesc pe o altă cale, și anume supranaturală, după cum spune Apostolul: După ce odinioară Dumnezeu a vorbit părinților în multe rânduri și în multe chipuri prin profeți, în zilele acestea de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul (Evr. 1, 1-2). Acestei revelații dumnezeiești i se datorează, desigur, faptul că acele adevăruri din lucrurile dumnezeiești care nu sunt, prin ele însele, inaccesibile rațiunii omenești pot fi cunoscute, chiar și în condiția de față a neamului omenesc, de către toți, cu ușurință, cu certitudine sigură și fără niciun amestec de eroare. Nu însă pentru acest motiv trebuie spus că revelația este absolut necesară, ci pentru că Dumnezeu, din bunătatea Sa infinită, l-a rânduit pe om la un scop supranatural, adică la participarea bunurilor dumnezeiești, care depășesc cu totul înțelegerea minții omenești; căci ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit cele ce le-a pregătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc (1 Cor. 2, 9). Această revelație supranaturală, potrivit credinței Bisericii universale, declarată de Sfântul Sinod Tridentin, este cuprinsă în cărțile scrise și în tradițiile nescrise, care au fost primite de Apostoli din gura lui Cristos Însuși sau transmise ca prin mâini de către aceiași Apostoli, sub inspirația Duhului Sfânt, și au ajuns până la noi (Conc. Trid., sess. IV, Decret despre Scripturile canonice). Aceste cărți ale Vechiului și Noului Testament, întregi, cu toate părțile lor, așa cum sunt enumerate în decretul aceluiași Conciliu și se află în vechea ediție latină vulgata, trebuie primite ca sfinte și canonice. Biserica însă le are drept sfinte și canonice nu pentru că ar fi fost alcătuite numai prin strădanie omenească și apoi aprobate prin autoritatea ei, nici numai pentru că ar cuprinde revelația fără eroare, ci pentru că, fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt, Îl au pe Dumnezeu drept autor și, ca atare, au fost încredințate Bisericii.

Iar pentru că ceea ce Sfântul Sinod Tridentin a hotărât în chip salutar despre interpretarea Scripturii divine, spre a stăvili îndrăzneala minților, este explicat greșit de unii oameni, Noi, reînnoind același Decret, declarăm că acesta este sensul lui: ca, în chestiunile de credință și de moravuri, care țin de edificarea doctrinei creștine, să fie socotit drept adevăratul sens al Sfintei Scripturi acela pe care l-a ținut și îl ține Sfânta Maică Biserică, căreia îi aparține judecata despre adevăratul sens și interpretarea Scripturilor sfinte; și, prin urmare, nimănui nu-i este îngăduit să interpreteze Sfânta Scriptură împotriva acestui sens sau împotriva consensului unanim al Părinților.

CAPITOLUL III – DESPRE CREDINȚĂ

Întrucât omul depinde în întregime de Dumnezeu ca de Creatorul și Domnul său, iar rațiunea creată este cu totul supusă Adevărului necreat, suntem datori să aducem, prin credință, lui Dumnezeu care revelează, deplina supunere a intelectului și a voinței. Iar această credință, care este începutul mântuirii omenești, Biserica Catolică o mărturisește ca fiind o virtute supranaturală, prin care, sub inspirația și ajutorul harului lui Dumnezeu, credem adevărate cele revelate de El, nu pentru adevărul intrinsec al lucrurilor, văzut prin lumina naturală a rațiunii, ci pentru autoritatea însuși a lui Dumnezeu care revelează, Care nu poate nici să se înșele, nici să înșele. Căci credința este, după mărturia Apostolului, substanța lucrurilor nădăjduite, dovada celor nevăzute (Evr. XI, 1).

Iar pentru ca supunerea credinței noastre să fie, totuși, potrivită rațiunii, a voit Dumnezeu ca, împreună cu ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, să se unească și argumente exterioare ale revelației Sale, adică fapte dumnezeiești, și mai ales minunile și profețiile, care, întrucât arată în chip strălucit atotputernicia și știința infinită a lui Dumnezeu, sunt semnele cele mai sigure ale revelației dumnezeiești și sunt potrivite înțelegerii tuturor. De aceea atât Moise și Profeții, cât și însuși mai ales Cristos Domnul au săvârșit multe și foarte evidente minuni și profeții; și despre Apostoli citim: Iar ei, plecând, au predicat pretutindeni, Domnul lucrând împreună și întărind cuvântul prin semnele ce urmau (Marcu XVI, 20). Și iarăși este scris: Avem cuvântul profetic și mai întărit, la care bine faceți luând aminte ca la o lumină ce strălucește într-un loc întunecos (2 Petru I, 19).

Deși însă asentimentul credinței nu este nicidecum o mișcare oarbă a sufletului, nimeni nu poate consimți predicării evanghelice, precum se cuvine pentru dobândirea mântuirii, fără iluminarea și inspirația Duhului Sfânt, Care dă tuturor dulceață în a consimți și a crede adevărului (Sin. Araus. I, pag. 7). De aceea credința însăși, în sine, chiar dacă nu lucrează prin iubire, este darul lui Dumnezeu, iar actul ei este o lucrare ce ține de mântuire, prin care omul îi aduce lui Dumnezeu Însuși o ascultare liberă, consimțind și cooperând harului Său, căruia ar fi putut să-i reziste.

Mai departe, prin credință dumnezeiască și catolică trebuie crezute toate acelea care sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis și care sunt propuse de Biserică drept de crezut ca revelate de Dumnezeu, fie prin judecată solemnă, fie prin magisteriul ordinar și universal.

Iar fiindcă fără credință este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu și a ajunge la împărtășirea cu fiii Săi, de aceea nimănui nu i-a venit vreodată îndreptățirea fără ea, și nimeni nu va dobândi viața veșnică dacă nu va fi stăruit în ea până la sfârșit. Iar pentru ca noi să putem împlini datoria de a îmbrățișa adevărata credință și de a stărui neclintit în ea, Dumnezeu, prin Fiul Său Unul-Născut, a întemeiat Biserica și a înzestrat-o cu semne vădite ale instituirii Sale, pentru ca ea să poată fi recunoscută de toți ca păzitoare și învățătoare a cuvântului revelat. Căci numai Bisericii Catolice îi aparțin toate acelea care, rânduite dumnezeiește atât de multe și atât de minunate, slujesc la evidenta credibilitate a credinței creștine. Ba chiar Biserica însăși, prin ea însăși, anume prin răspândirea ei minunată, prin sfințenia ei aleasă și prin fecunditatea neostoită în toate bunurile, prin unitatea ei catolică și stabilitatea ei neînvinsă, este un mare și necurmat motiv de credibilitate și o mărturie irefragabilă a misiunii ei dumnezeiești.

De unde urmează că ea însăși, ca un semn ridicat între neamuri (Is. XI, 12), îi cheamă la sine pe cei ce încă nu au crezut și îi încredințează pe fiii săi că credința pe care o mărturisesc se sprijină pe o temelie prea tare. Acestei mărturii i se adaugă un ajutor eficace din puterea cea de sus. Căci preabunul Domn îi trezește și îi ajută, prin harul Său, pe cei rătăciți, ca să poată ajunge la cunoașterea adevărului; iar pe cei pe care i-a strămutat din întuneric în lumina Sa minunată, îi întărește, prin harul Său, ca să stăruie în aceeași lumină, nelăsându-i, decât dacă este lăsat. Prin urmare, nu este nicidecum aceeași condiția celor care, prin darul ceresc al credinței, au aderat la adevărul catolic, și a celor care, conduși de opinii omenești, urmează o religie falsă; căci aceia care au primit credința sub magisteriul Bisericii nu pot avea niciodată o cauză dreaptă de a o schimba sau de a o pune la îndoială. Așadar, mulțumind lui Dumnezeu Tatăl, Care ne-a făcut vrednici de partea sorții sfinților în lumină, să nu neglijăm o mântuire atât de mare, ci, privind la Întemeietorul credinței și Desăvârșitorul ei, Isus, să ținem neabătută mărturisirea nădejdii noastre.

CAPITOLUL IV -DESPRE CREDINȚĂ ȘI RAȚIUNE

Acest lucru l-a ținut și îl ține, de asemenea, consensul necurmat al Bisericii Catolice: că există o dublă ordine a cunoașterii, deosebită nu numai prin principiu, ci și prin obiect; prin principiu, fiindcă într-una cunoaștem prin rațiunea naturală, iar în cealaltă prin credința dumnezeiască; iar prin obiect, fiindcă, pe lângă acelea la care rațiunea naturală poate ajunge, ne sunt propuse spre crezut mistere ascunse în Dumnezeu, care, dacă nu ar fi revelate dumnezeiește, nu ar putea ajunge la cunoștință. Pentru aceasta Apostolul, care mărturisește că Dumnezeu a fost cunoscut de neamuri prin cele ce au fost făcute, vorbind însă despre harul și adevărul care a venit prin Isus Cristos (Ioan I, 17), proclamă: Noi vorbim înțelepciunea lui Dumnezeu în mister, pe cea ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veacuri spre slava noastră, pe care niciunul dintre mai-marii veacului acestuia n-a cunoscut-o; nouă însă Dumnezeu ne-a revelat-o prin Duhul Său; căci Duhul cercetează toate, chiar și adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor. II, 7-9). Iar Însuși Unul-Născut mărturisește Tatălui, că a ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-a revelat pruncilor (Mat. XI).

Iar rațiunea, luminată de credință, când caută cu sârguință, cu pietate și cu cumpătare, dobândește, cu ajutorul lui Dumnezeu, o oarecare înțelegere a misterelor, și aceasta foarte rodnică, atât prin analogia cu cele pe care le cunoaște în mod natural, cât și din legătura misterelor între ele și cu scopul ultim al omului; niciodată însă nu ajunge potrivită să le pătrundă asemenea adevărurilor care alcătuiesc obiectul ei propriu. Căci misterele dumnezeiești, prin însăși natura lor, întrec astfel intelectul creat, încât, chiar transmise prin revelație și primite prin credință, rămân totuși acoperite de vălul aceleiași credințe și învăluite într-un fel de întuneric, câtă vreme, în această viață muritoare, pribegim departe de Domnul: căci umblăm prin credință, și nu prin vedere (2 Cor. V, 7).

Însă, deși credința este deasupra rațiunii, nu poate exista vreodată o adevărată neînțelegere între credință și rațiune; fiindcă același Dumnezeu, Care revelează misterele și infuzează credința, a pus în sufletul omenesc lumina rațiunii; iar Dumnezeu nu poate să Se nege pe Sine, nici adevărul să contrazică vreodată adevărului. Iar aparența zadarnică a acestei contradicții izvorăște mai ales din faptul că ori dogmele credinței nu au fost înțelese și expuse după mintea Bisericii, ori născocirile de opinii sunt socotite drept rostiri ale rațiunii. Prin urmare, definim că orice afirmație contrară adevărului credinței luminate este cu totul falsă (Conc. Lat. V, Bula Apostolici regiminis). Mai mult, Biserica, care, împreună cu însărcinarea apostolică de a învăța, a primit porunca de a păzi depozitul credinței, are, de asemenea, din rânduială dumnezeiască, dreptul și datoria de a proscrie știința cu nume mincinos, ca nimeni să nu fie înșelat prin filosofie și amăgire deșartă (Colos. II, 8). De aceea, toți credincioșii creștini nu numai că sunt opriți să apere asemenea opinii, care se cunosc a fi contrare doctrinei credinței, mai ales dacă au fost condamnate de Biserică, ca pe niște concluzii legitime ale științei, ci sunt datori să le socotească, dimpotrivă, drept erori, care poartă cu sine o înfățișare amăgitoare a adevărului.

Nu numai că credința și rațiunea nu pot niciodată să se afle în dezacord una cu cealaltă, ci își aduc chiar ajutor reciproc: căci rațiunea dreaptă demonstrează temeiurile credinței și, luminată de lumina ei, cultivă cunoașterea lucrurilor dumnezeiești; iar credința eliberează și apără rațiunea de erori și o îmbogățește cu o cunoaștere multiplă. De aceea, departe de a se împotrivi culturii artelor și disciplinelor omenești, Biserica o sprijină și o promovează în multe chipuri. Căci nu ignoră și nici nu disprețuiește folosurile care decurg din acestea pentru viața oamenilor; dimpotrivă, mărturisește că, după cum își au obârșia în Dumnezeu, Domnul științelor, tot astfel, dacă sunt tratate în mod drept, pot conduce la Dumnezeu, cu ajutorul harului Său. Nici nu interzice, desigur, ca asemenea discipline să folosească, fiecare în domeniul său, principiile proprii și metoda proprie; însă, recunoscând această dreaptă libertate, veghează cu grijă ca ele să nu primească în sine erori, împotrivindu-se doctrinei dumnezeiești, ori, depășindu-și hotarele proprii, să ocupe și să tulbure cele ce țin de credință.

Căci doctrina credinței, pe care Dumnezeu a revelat-o, nu a fost propusă ca o născocire filosofică ce ar trebui desăvârșită de mințile omenești, ci, ca un depozit dumnezeiesc, a fost încredințată Miresei lui Cristos, spre a fi păstrată cu fidelitate și declarată în mod infailibil. De aici urmează că și sensul dogmelor sacre trebuie păstrat necontenit acela pe care l-a declarat odată Sfânta Maică Biserică, și niciodată nu trebuie să se îndepărteze de acest sens, sub pretextul și numele unei înțelegeri mai înalte. Să crească, așadar, și să sporească mult și cu putere, la fiecare și la toți, la un singur om și la întreaga Biserică, de-a lungul vârstelor și veacurilor, înțelegerea, cunoașterea și înțelepciunea; dar numai în genul său propriu, adică în același dogmă, în același sens și în aceeași învățătură (Vincent de Lérins, Commonitorium, nr. 28).

CANOANE

I. DESPRE DUMNEZEU, CREATORUL TUTUROR LUCRURILOR

1. Dacă cineva va nega existența unui singur Dumnezeu adevărat, Creator și Domn al celor văzute și nevăzute, să fie anatema.
2. Dacă cineva nu se va rușina să afirme că nu există nimic în afară de materie, să fie anatema.
3. Dacă cineva va spune că una și aceeași este substanța sau esența lui Dumnezeu și a tuturor lucrurilor, să fie anatema.
4. Dacă cineva va spune că lucrurile finite, atât cele trupești, cât și cele spirituale, sau cel puțin cele spirituale, au emanat din substanța dumnezeiască; sau că esența dumnezeiască, prin manifestarea ori evoluția sa, devine toate lucrurile; sau, în fine, că Dumnezeu este o ființă universală ori indefinită, care, determinându-se pe sine, constituie totalitatea lucrurilor distinctă în genuri, specii și indivizi, să fie anatema.
5. Dacă cineva nu va mărturisi că lumea și toate lucrurile care se cuprind în ea, atât spirituale cât și materiale, au fost produse de Dumnezeu din nimic, după întreaga lor substanță; sau va spune că Dumnezeu nu a creat prin voință liberă de orice necesitate, ci cu aceeași necesitate cu care Se iubește pe Sine; sau va nega că lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu, să fie anatema.

II. DESPRE REVELAȚIE

1. Dacă cineva va spune că Dumnezeu, unul și adevărat, Creatorul și Domnul nostru, nu poate fi cunoscut cu certitudine, prin lumina naturală a rațiunii omenești, din cele ce au fost făcute, să fie anatema.
2. Dacă cineva va spune că nu este posibil sau nu este folositor ca omul să fie învățat despre Dumnezeu și despre cultul ce I se cuvine prin revelație dumnezeiască, să fie anatema.
3. Dacă cineva va spune că omul nu poate fi ridicat de Dumnezeu la o cunoaștere și desăvârșire care să depășească ordinea naturală, ci că poate și trebuie să ajungă prin sine însuși, printr-un progres continuu, la posesia oricărui adevăr și bine, să fie anatema.
4. Dacă cineva nu va primi drept sfinte și canonice cărțile Sfintei Scripturi întregi, cu toate părțile lor, așa cum le-a enumerat Sfântul Sinod Tridentin, sau va nega că ele sunt inspirate dumnezeiește, să fie anatema.

III. DESPRE CREDINȚĂ

1. Dacă cineva va spune că rațiunea omenească este astfel independentă încât credința nu poate fi poruncită de Dumnezeu, să fie anatema.
2. Dacă cineva va spune că credința dumnezeiască nu se deosebește de cunoașterea naturală despre Dumnezeu și despre lucrurile morale și că, prin urmare, pentru credința dumnezeiască nu se cere ca adevărul revelat să fie crezut pentru autoritatea lui Dumnezeu care revelează, să fie anatema.
3. Dacă cineva va spune că revelația dumnezeiască nu poate fi făcută credibilă prin semne exterioare și că, de aceea, oamenii trebuie să fie mișcați la credință numai prin experiența interioară a fiecăruia sau prin inspirație privată, să fie anatema.
4. Dacă cineva va spune că nu pot exista minuni și că, prin urmare, toate relatările despre ele, chiar și cele cuprinse în Sfânta Scriptură, trebuie alungate între fabule sau mituri; sau că minunile nu pot fi cunoscute cu certitudine și că prin ele nu poate fi dovedită în mod legitim originea dumnezeiască a religiei creștine, să fie anatema.
5. Dacă cineva va spune că asentimentul credinței creștine nu este liber, ci este produs în mod necesar de argumentele rațiunii omenești; sau că harul lui Dumnezeu este necesar numai pentru credința vie, care lucrează prin iubire, să fie anatema.
6. Dacă cineva va spune că aceeași este condiția credincioșilor și a acelora care nu au ajuns încă la credința unică și adevărată, astfel încât catolicii pot avea o cauză dreaptă de a pune la îndoială, suspendând asentimentul, credința pe care au primit-o deja sub magisteriul Bisericii, până când vor fi încheiat demonstrația științifică a credibilității și a adevărului credinței lor, să fie anatema.

IV. DESPRE CREDINȚĂ ȘI RAȚIUNE

1. Dacă cineva va spune că în revelația dumnezeiască nu sunt cuprinse niciun fel de mistere adevărate și propriu-zise, ci că toate dogmele credinței pot fi înțelese și demonstrate din principii naturale prin rațiunea cultivată în mod corespunzător, să fie anatema.
2. Dacă cineva va spune că disciplinele omenești trebuie tratate cu o asemenea libertate încât afirmațiile lor, chiar dacă se împotrivesc doctrinei revelate, pot fi păstrate ca adevărate și nu pot fi proscrise de Biserică, să fie anatema.
3. Dacă cineva va spune că este posibil ca, dogmelor propuse de Biserică, să li se atribuie vreodată, potrivit progresului științei, un alt sens decât acela pe care Biserica l-a înțeles și îl înțelege, să fie anatema.

Așadar, împlinind datoria oficiului nostru pastoral suprem, îi rugăm stăruitor pe toți credincioșii lui Cristos, mai ales pe aceia care conduc sau îndeplinesc slujirea de a învăța, prin viscerele lui Isus Cristos, și, de asemenea, poruncim prin autoritatea aceluiași Dumnezeu și Mântuitor al nostru, să-și aducă strădania și munca pentru a îndepărta și a elimina aceste erori de la Sfânta Biserică și pentru a face să strălucească lumina credinței celei mai curate.

Iar deoarece nu este de ajuns a evita stricăciunea eretică, dacă nu sunt, de asemenea, ferite cu grijă acele erori care se apropie mai mult sau mai puțin de ea, îi avertizăm pe toți cu privire la datorie de a păzi și Constituțiile și Decretele prin care asemenea opinii greșite, deși nu sunt enumerate aici în mod expres, au fost proscrise și interzise de acest Sfânt Scaun.