• I. 1° Ce este căsătoria ca și contract? și ca sacrament? 2° Care îi este esența? 3° Condițiile de validitate ale consimțământului? 4° Scopurile căsătoriei?
• II. 1° De către cine a fost combătut sacramentul Căsătoriei? 2° Dați dovezile existenței lui.
• III. 1° Se poate separa contractul de sacramentul Căsătoriei? 2° Ce este căsătoria civilă?
• IV. 1° Care sunt proprietățile Căsătoriei creștine? 2° Poligamia a fost totdeauna și este ea totdeauna interzisă? 3° Divorțul era interzis la iudei? 4° Pentru ce este osândit de Biserică? 5° Ce gândiți despre divorțul civil în Franța? 6° Se are uneori dreptul de a coopera la el?
• V. Care este semnul sensibil al sacramentului Căsătoriei?
• VI. Care sunt efectele sacramentului Căsătoriei?
• VII. Cine este ministrul sacramentului Căsătoriei?
• VIII. 1° Ce condiții se cer pentru a fi subiect al sacramentului Căsătoriei? 2° Care sunt dispozițiile cerute?
• IX. 1° Care sunt impedimentele prohibante ale Căsătoriei? 2° Care sunt impedimentele dirimante? 3° Poate Biserica dispensa de toate impedimentele prohibante? 4° Poate dispensa și de toate impedimentele dirimante? 5° Cum se poate face revalidarea unei căsătorii nule?
• X. 1° Ce înțelegeți prin celebrarea căsătoriei? 2° Care sunt preliminariile căsătoriei? 3° Este consimțământul părinților totdeauna cerut? 4° Ce este logodna? 5° Ce trebuie pentru ca ea să fie validă? 6° Obligă ea la căsătorie? 7° Cu ce scop se fac publicările strigărilor? 8° Este prezența parohului necesară pentru validitatea căsătoriei? 9° Care sunt excepțiile? 10° Pot fi căsătoriile celebrate în orice timp al anului? 11° Unde trebuie celebrată căsătoria între catolici și între catolic și necatolic? 12° Este îngăduită căsătoria secretă? 13° Care sunt diferitele ceremonii care însoțesc celebrarea căsătoriei?

(439) Termeni.

Căsătorie (lat. „matrimonium” „matris munus”, funcția mamei). Din punct de vedere etimologic, cuvântul căsătorie desemnează funcția mamei, căreia îi revine sarcina de a crește copiii.

Căsătoria se mai numește și: — a) unire conjugală (lat. „conjugium”, „cum, jungere”, a uni sub același jug), fiindcă căsătoria este o unire care pune pe bărbat și pe femeie sub același jug; — b) nuntă (lat. „nuptiae”, „nubere”, a acoperi cu un văl), fiindcă mireasa poartă un văl, ca semn de pudoare și de supunere față de soțul ei.

Logodnă. Făgăduință reciprocă de căsătorie. Ea este: — a) solemnă dacă se încheie înaintea preotului și a martorilor; — b) particulară dacă se face numai între logodnici.

Clandestin (lat. „clandestinus”, „clam”, pe ascuns). După etimologie, este o căsătorie fără martori (vezi nr. 449).

Strigări. Strigările de căsătorie sunt vestiri publice ale unei viitoare căsătorii, făcute în biserică, cu scopul de a cunoaște impedimentele, dacă există.

Impediment. Tot ceea ce se împotrivește fie validității, fie licității căsătoriei.

DEZVOLTARE

(440) I. Căsătoria. Noțiune. Esență. Scopuri.

1° Noțiune. — Căsătoria, ca și contract, este o convenție bilaterală prin care bărbatul și femeia consimt să se unească în scopul de a-și crește copiii și de a-și da sprijin reciproc în viața comună. — Ca și sacrament, căsătoria este acest însuși contract între botezați, ridicat de Domnul nostru la demnitatea de sacrament (can. 1012 § 1). Căsătoria este, așadar, un sacrament care sfințește unirea legitimă a bărbatului și a femeii și le dă harurile necesare pentru a-și împlini îndatoririle stării lor.

2° Esență. — Din definiția căsătoriei-contract urmează că căsătoria constă esențialmente în consimțământul prin care bărbatul și femeia își acordă drepturi și își asumă îndatoriri reciproce. Pentru ca acest consimțământ să fie valid, trebuie ca el să fie: — a) interior, adică sincer și nesimulat. „Consimțământul interior este întotdeauna prezumat conform cu vorbele sau semnele întrebuințate în celebrarea căsătoriei” (can. 1086, § 1); — b) liber. Orice cauză care suprimă libertatea — necunoașterea scopurilor căsătoriei, eroarea asupra persoanei, violența, frica gravă provenind dintr-o cauză extrinsecă și nedreaptă — face căsătoria nulă (can. 1082 și urm.); — c) manifestat exterior. „Părțile trebuie să fie de față în persoană sau prin procurator și să-și manifeste consimțământul prin cuvinte, neputând folosi semne echivalente când pot vorbi” (can. 1088). „Căsătoria poate fi de asemenea contractată valid prin interpret” (can. 1090).

3° Scopuri. — Scopul principal al căsătoriei este a da copii atât societății civile, cât și societății ecleziastice, după cum declară Leon al XIII-lea în enciclica sa „Arcanum”. Scopul secundar este ajutorul reciproc pe care bărbatul și femeia făgăduiesc să și-l dea în multiplele nevoi și greutăți ale vieții (can. 1013, § 1).

(441) II. Existența Sacramentului Căsătoriei.

1° Erori. — a) În primele veacuri ale creștinismului, gnosticii și maniheii au combătut căsătoria, invocând ca motiv că ea propagă păcatul strămoșesc și că, prin urmare, nu este cinstită. — b) Protestanții, deși admiteau că căsătoria era o instituție religioasă, n-au voit să recunoască că ar fi sacrament.

2° Doctrina catolică. — Căsătoria, care înainte de Isus Cristos era un simplu contract, este un adevărat sacrament al legii noi. Această propoziție, definită de Biserică, se sprijină pe Sfânta Scriptură și pe Tradiție.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. — În Epistola sa către Efeseni (V, 25-33), sfântul Pavel înfățișează unirea bărbatului și a femeii ca semnul sacru al unirii care există între Cristos și Biserica Sa, aceasta trebuind să fie exemplarul aceleia. Prin acest fel de a vorbi, Apostolul arată bine că el socotește căsătoria drept un sacrament și că ea îndeplinește de altfel cele trei condiții, anume: — a) semnul sacru, fiindcă unirea bărbatului și a femeii semnifică unirea sublimă a lui Cristos și a Bisericii Sale; — b) producerea harului. O unire care trebuie să simbolizeze unirea lui Cristos și a Bisericii Sale, care trebuie să fie atât de desăvârșită, nu se poate realiza decât dacă este susținută de un har special; — c) instituirea divină, căci harul nu poate fi legat de un semn decât în virtutea instituirii divine.

B. TRADIȚIA. — a) Doctrina Părinților Bisericii. Deși învățătura Părinților a cunoscut o oarecare dezvoltare și, în primele patru veacuri, ei au fost mai mult preocupați să apere cinstea căsătoriei împotriva gnosticilor și a maniheilor decât să trateze chestiunea însăși a căsătoriei-scrament, avem numeroase mărturii care dovedesc că căsătoria era privită ca sacrament. Astfel, Tertulian, Origen, sfântul Atanasie, sfântul Hrisostom vorbesc despre căsătoria credincioșilor ca despre o ceremonie foarte solemnă care trebuie să confere un har deosebit.
b) Mărturia liturghiilor. Găsim în cele mai vechi sacramentare și ritualuri rugăciunile și ceremoniile care însoțeau celebrarea căsătoriei și din care se poate deduce că ea era administrată ca un adevărat sacrament. — c) Definiția Conciliilor. Conciliul din Florența (decretul lui Eugeniu IV către Armeni) declară că „al șaptelea sacrament este sacramentul Căsătoriei, care este semnul unirii lui Cristos și al Bisericii”. Conciliul din Trento, sess. XXIV, can. 1, a definit, împotriva Protestanților, că Căsătoria este un adevărat sacrament.

(442) III. Inseparabilitatea contractului și a sacramentului. Căsătoria civilă.

Am văzut că Isus Cristos a ridicat contractul căsătoriei la demnitatea de sacrament. Dar în ce chip a făcut-o? — a) A adăugat oare contractului natural vreun semn exterior, precum binecuvântarea preotului, dându-i puterea de a produce harul? — b) Sau contractul singur a fost transformat în sacrament?

1° Inseparabilitatea contractului și a Sacramentului. — După doctrina catolică, nedefinită, dar sigură, „în căsătoria creștină, contractul nu poate fi separat de sacrament și nu poate exista contract adevărat și legitim fără ca acesta să fie, prin însăși aceasta, sacrament”. Nu trebuie, așadar, să se considere sacramentul Căsătoriei ca fiind adăugat peste contract. Contractul matrimonial însuși a devenit sacrament, astfel încât între creștini unul nu poate exista fără celălalt (can. 1012, § 2).

2° Căsătoria civilă. — Ce trebuie să gândim, atunci, despre ceea ce se numește „căsătoria civilă”? Răspunsul se deduce din doctrina catolică. Contractul și sacramentul fiind inseparabile, căsătoria civilă nu este decât o căsătorie aparentă. Pentru creștini ea nu are alt scop decât de a produce anumite efecte civile și de a rândui unele chestiuni secundare: zestre, moșteniri etc.; dar ea nu are nici o putere asupra legăturii însăși, adică asupra substanței căsătoriei.

(443) IV. Proprietățile Căsătoriei creștine. Poligamia și Divorțul.

1° Proprietățile Căsătoriei creștine. — Căsătoria creștină, așa cum a fost instituită de Isus Cristos, are două proprietăți principale: unitatea și indisolubilitatea: — a) unitatea, adică unirea unui singur bărbat cu o singură femeie; — b) indisolubilitatea sau permanența legăturii conjugale până la moartea unuia dintre cei doi soți (can. 1013, § 2). Făcând din aceste două lucruri punctele esențiale ale oricărei Căsătorii creștine, Domnul nostru a voit să osândească deopotrivă poligamia și divorțul.

2° Poligamia. — Poligamia este: — a) simultană, când există unirea unui singur bărbat cu mai multe femei în același timp; — b) succesivă, când un bărbat, rămas văduv, contractează o nouă căsătorie.
a) Poligamia simultană era odinioară în vigoare la cei mai mulți dintre popoare și este încă astăzi la necredincioși. Îngăduită de Dumnezeu patriarhilor, dar cu titlu de toleranță, ea a fost condamnată de Domnul nostru, care a voit să readucă căsătoria la instituirea ei primitivă; și, de atunci, a fost întotdeauna interzisă cu asprime de către Biserică, ca fiind contrară scopului secundar al căsătoriei, comunității de viață, păcii familiei și egalității celor doi contractanți.
b) Cât despre poligamia succesivă, ea nu este o poligamie, propriu-zis: de aceea a și fost întotdeauna îngăduită. Prima legătură fiind desfăcută prin moarte, nimic nu împiedică pe soțul rămas singur să contracteze o nouă legătură. „Femeia, dacă îi moare bărbatul, zice sfântul Pavel, este dezlegată de lege” (I Cor., VII, 39), adică de legătura conjugală.

3° Divorțul. — Divorțul este ruperea legăturii conjugale. Admis de toate legislațiile antice și chiar de legea mozaică, el a fost, ca și poligamia, condamnat în chip formal de Domnul nostru și interzis de Biserică, care îl socotește potrivnic nu numai instituirii primitive a căsătoriei, ci chiar dreptului natural. Mai mult decât poligamia, divorțul vatămă scopul secundar al căsătoriei, adică educația copiilor și viața comună. „A îngădui ruperea legăturii matrimoniale, zice Leon al XIII-lea, înseamnă a da nestatornicia drept regulă în afecțiunile care ar trebui să dureze toată viața, a schimba sprijinul reciproc în amărăciune reciprocă, a încuraja încălcările credinței conjugale, a face aproape cu neputință educația copiilor.” Divorțul trebuie, așadar, condamnat, ca fiind împotriva binelui familiei și, prin urmare, împotriva binelui societății.

4° Divorțul civil în Franța. — a) Ce trebuie gândit, atunci, despre legea din 27 iulie 1884, care a introdus divorțul în legislația franceză? — b) Și în ce situație se află, față de această lege, catolicii francezi în general?
a) La prima întrebare, toți teologii sunt unanimi a socoti legea divorțului ca fiind rea, deoarece își propune ruperea legăturii matrimoniale și are urmările cele mai nefericite, atât pentru individ, cât și pentru familie și societate.
b) A doua întrebare. În ce măsură se poate coopera la aplicarea legii? Există cazuri în care soții pot cere divorțul, avocații și procurorii pot pleda cauza clienților lor, judecătorul poate rosti sentința de divorț, iar primarul o poate executa?

SOȚII. — 1) Soții care au contractat căsătoria în chip nevalid sau a căror căsătorie a fost declarată nulă de către Suveranul Pontif au dreptul de a recurge la tribunalul civil pentru a obține divorțul. Ei nu urmăresc, în acest caz, să rupă o legătură care nu există, căsătoria lor fiind nevalidă sau declarată nulă, ci numai să obțină încetarea efectelor civile. — 2) Soții uniți printr-o căsătorie validă păcătuiesc grav dacă cer divorțul civil cu intenția de a contracta o nouă unire. — 3) Dar dacă soții nu au intenția de a se recăsători, au ei dreptul să ceară divorțul, numai pentru a obține încetarea efectelor civile? Asupra acestui punct, teologii nu mai sunt de acord. Unii răspund nu, invocând că legea este în sine rea și contrară dreptului divin și ecleziastic. Alți teologi de mare autoritate (BALLERINI-PALMIERI, LEHMKUHL, GÉNICOT etc.) răspund da, legea divorțului nefiind, după ei, în sine rea, de vreme ce nu atinge legătura conjugală. Este, într-adevăr, evident că, din moment ce Biserica socotește căsătoria civilă drept o simplă formalitate, nu este motiv să se dea mai multă însemnătate divorțului civil decât căsătoriei civile înseși. În plus, adaugă partizanii acestei opinii, nu trebuie spus că hotărârile congregațiilor romane sunt împotriva acestei păreri, căci, dacă unele răspunsuri par a favoriza prima opinie, există altele care o sprijină pe a doua. Astfel, Sfântul Oficiu, consultat asupra a ceea ce trebuia să facă un președinte de tribunal, chemat prin funcțiunea sa să pronunțe sentințe de divorț și dispus, de altfel, să se retragă în caz de greșeală, a răspuns că nu trebuia să-și părăsească funcția (26 iulie 1887). Oricare ar fi opinia adoptată, se cuvine a adăuga că: — 1) dacă separația este suficientă pentru a obține efectul dorit, soții nu trebuie să ceară divorțul absolut, ci numai separația; și — 2) dacă motive grave îngăduie divorțul, soții trebuie să facă, în prealabil, o făgăduință autentică de a nu se uni cu alte nunți.

AVOCAȚI ȘI PROCURORI. — Dat fiind că avocații și procurorii sunt mandatarii clienților lor, ei au dreptul să le pledeze cauza ori de câte ori soții au motive drepte de a cere divorțul.

JUDECĂTORI ȘI PRIMARI. — Dacă judecătorul și primarul sunt siliți, unul să pronunțe, celălalt să execute sentința, sub pedeapsa de a-și pierde funcția, ei au dreptul să o facă, cu condiția să nu aibă alt scop decât obținerea efectelor civile.

CONCLUZII. — Din cele de mai sus putem încheia: — a) că căsătoria credincioșilor, contractată valid, nu poate fi niciodată, afară de cazuri excepționale, desfăcută cât privește legătura; și — b) că, dacă, în împrejurări foarte rare, divorțul civil poate fi tolerat, după o opinie probabilă, nu trebuie niciodată să se urmărească ruperea legăturii matrimoniale, ci numai suprimarea efectelor căsătoriei civile.

(444) V. Semnul sensibil al sacramentului Căsătoriei.

Materia și forma. — Materia și forma sacramentului Căsătoriei nu constau, cum au pretins unii, în contract, pe de o parte, și în binecuvântarea preoțească, pe de altă parte, ci numai în contract, adică în consimțământ, întrucât este exprimat și primit de ambele părți. „Cauza eficientă a căsătoriei, declară Eugeniu IV în decretul său către Armeni, este consimțământul mutual, exprimat prin cuvinte, de a se dărui, în prezent, unul altuia.”

(445) VI. Efectele Sacramentului Căsătoriei.

1° Căsătoria, fiind un sacrament al celor vii, produce nu prima harul îndreptățirii, ci al doilea, sau, dacă se preferă, o creștere a harului sfințitor.
2° Ea conferă soților harul sacramental care le dă drept la harurile actuale de care au nevoie pentru a împlini multiplele îndatoriri ale stării lor.
De la sine se înțelege că aceste două efecte nu se dobândesc decât dacă sacramentul este primit cu bune dispoziții, adică în stare de har și cu o intenție dreaptă.

(446) VII. Ministrul Sacramentului Căsătoriei.

Miniștrii sacramentului Căsătoriei sunt soții înșiși, și nu preotul care îi binecuvântează.
Că miniștrii sunt contractanții înșiși, aceasta rezultă: — a) din natura sacramentului. Sacramentul Căsătoriei constă, într-adevăr, precum am văzut, în contract. Așadar, aceia sunt miniștrii sacramentului care aplică materia și forma, adică aceia care fac contractul; — b) din practica Bisericii. Înainte de promulgarea noului Cod, Biserica socotea ca valide căsătoriile contractate în afara preotului paroh, acolo unde decretul Conciliului din Trento, care condamnă căsătoriile clandestine, nu era în vigoare; și astăzi încă, în unele cazuri (p. 171), ea recunoaște validitatea unor căsătorii contractate fără paroh: deci ea nu consideră preotul ca ministru, adică drept o condiție esențială a sacramentului.

(447) VIII. Subiectul Sacramentului Căsătoriei.

1° Condiții cerute pentru validitate. — Condițiile cerute pentru a primi valid sacramentul Căsătoriei sunt: — a) a fi fost botezat. De unde urmează că mariajul necredincioșilor poate fi valid ca și contract, dar nu poate fi sacrament, deoarece Botezul este o condiție absolut necesară pentru a primi celelalte sacramente; — b) consimțământul mutual (v. 440); — c) prezența parohului și a doi martori, afară de cazurile de excepție (v. p. 171); și — d) să nu existe nici un impediment dirimant (nr. 448).
2° Condiții cerute pentru licitate. — Pentru a primi licit și cu rod sacramentul Căsătoriei, trebuie: — a) a fi în stare de har. Căsătoria este un sacrament al celor vii: ea cere, așadar, starea de har, și ar fi un sacrilegiu a o primi cu conștiința unui păcat de moarte. Viitorii soți trebuie, prin urmare, să se pregătească pentru acest mare act printr-o bună spovadă; dar, deoarece aceasta nu trebuie să fie neapărat făcută la parohul care cunună, este de ajuns ca acesta să se asigure că condiția este împlinită, cerându-le ceea ce se numește „biletul de spovadă”, adică un certificat care adeverește că sunt în rânduială asupra acestui punct; și — b) să nu existe nici un impediment prohibant (nr. 448).

(448) IX. Impedimentele Căsătoriei. Dispensa.

1° Puterea Bisericii de a stabili impedimente. — Biserica are puterea de a stabili impedimente care dirimează căsătoria. Această propoziție se sprijină: — a) pe definiția Conciliului din Trento, sess. XXIV, can. 4, și pe hotărârile lui Pius IX, în Syllabus, care osândesc pe aceia ce susțin contrariul; — b) pe rațiune. Din faptul că căsătoria între creștini a fost ridicată la demnitatea de sacrament, ea a devenit un lucru sfânt și, prin urmare, supus autorității Bisericii, întocmai cum regulile ce cârmuiesc contractele civile depind de puterea civilă.
Puterea de a stabili, pentru botezați, impedimente prohibante ori dirimante, printr-o lege generală sau printr-o lege particulară, aparține autorității supreme, Papei și conciliilor generale (can. 1038, § 2).

2° Diferite feluri de impedimente. — Impedimentele sunt: — a) prohibante, când fac căsătoria ilicită, dar nu nevalidă; — b) dirimante, când fac căsătoria nevalidă.

A. IMPEDIMENTE PROHIBANTE. — Impedimentele prohibante sunt: — 1) votul simplu de feciorie, de castitate desăvârșită, votul de a nu contracta căsătorie, de a primi Ordinele sacre și de a intra în religie; — 2) rudenia legală provenită din adopțiune, acolo unde această rudenie constituie un impediment prohibant de drept civil (așa este cazul în Franța); — 3) impedimentul de religie mixtă sau diversitatea de religie între două persoane botezate, dintre care una este catolică, iar cealaltă aparține unei secte eretice ori schismatice (can. 1058-1060).

B. IMPEDIMENTE DIRIMANTE. — După noul Drept canonic, principalele impedimente dirimante sunt: — 1) lipsa vârstei cerute: 16 ani împliniți pentru bărbați și 14 ani pentru femei. Deși după această vârstă căsătoria este validă, tinerii nu trebuie să se căsătorească înainte de vârsta primită în țara lor; — 2) legătura matrimonială, afară de cazul privilegiului paulin (v. nr. 443). Dacă prima căsătorie ar fi fost nulă din vreo pricină, nu ar fi îngăduit a se contracta o a doua căsătorie decât după constatarea nulității celei dintâi, făcută de tribunalul ecleziastic competent; — 3) disparitatea de cult între un catolic și o persoană nebotezată; — 4) primirea unui Ordin sacru, voturile solemne și voturile simple, în cazurile arătate de Sfântul Scaun; — 5) adulterul, fie cu făgăduință de căsătorie, fie cu uciderea unuia dintre soți; uciderea concertată a unuia dintre soți, chiar fără adulter; — 6) consângenitatea: în linie dreaptă, legitimă sau naturală, în toate gradele; în linie colaterală până la al 3-lea grad inclusiv; — 7) afinitatea în linie dreaptă în toate gradele și în linie colaterală până la al 2-lea grad inclusiv; — 8) impedimentul de onestitate publică, provenit dintr-o căsătorie nevalidă, la primul și al doilea grad în linie dreaptă între bărbat și părinții femeii și reciproc; — 9) rudenia spirituală, numai între subiectul Botezului, pe de o parte, și botezătorul și nașul ori nașa, pe de altă parte; — 10) rudenia legală provenită din adopțiune, acolo unde, ca în Italia, legea civilă o face impediment dirimant (can. 1067 și urm.).

3° Dispensa de impedimentele de căsătorie. — A. PUTEREA BISERICII. După cum Biserica are puterea de a stabili impedimente, tot astfel o are și pe aceea de a dispensa de ele. Totuși dispensele nu se dau niciodată fără cauză.

B. DISPENSA DE IMPEDIMENTELE PROHIBANTE. — Biserica poate dispensa de toate aceste impedimente, fiindcă toate sunt de instituire ecleziastică. Cu toate acestea, Biserica nu dispensa de impedimentul de religie mixtă decât pentru motive drepte și grave și cu condiția ca partea necatolică să lase toată libertatea părții catolice: — a) de a-și practica religia și — b) de a crește pe toți copiii în religia catolică, și ca aceste angajamente să fie luate în chip regulat în scris. În plus, ambele părți trebuie să făgăduiască a nu se prezenta înaintea ministrului eretic, afară numai dacă acesta îndeplinește funcția de ofițer civil (precum primar ori adjunct) și dacă este vorba de a obține efectele civile (can. 1061 și 1063).

C. DISPENSA DE IMPEDIMENTELE DIRIMANTE. — Nimeni nu poate dispensa de impedimentele de drept natural, precum rudenia în primul grad pe linie dreaptă, nici de impedimentele de drept divin, precum legătura. Papa poate abroga toate impedimentele de drept ecleziastic sau poate dispensa de ele. Episcopul nu poate dispensa decât dacă dreptul comun ori un indult îi acordă această putere (can. 1040).

D. DESPRE REVALIDAREA CĂSĂTORIEI. — O căsătorie nevalidă, fie din pricina unui impediment dirimant pentru care nu s-a obținut dispensa, fie din lipsă de consimțământ, fie din lipsa formei substanțiale, poate fi făcută validă în două chipuri: — a) ori prin revalidare simplă; în primul caz, prin încetarea sau dispensa impedimentului dirimant și reînnoirea consimțământului (can. 1133, § 1); în al doilea caz, când partea care nu și-a dat consimțământul îl dă, de vreme ce consimțământul celeilalte părți dăinuie (can. 1136, § 1); în al treilea caz, căsătoria trebuie contractată după forma legitimă, în prezența parohului competent și a cel puțin doi martori (can. 1137); — b) ori prin ceea ce se numește în dreptul canonic sanatio in radice (un fel de vindecare radicală), care dispensează de orice impediment ce ar putea exista (can. 1138, § 1). Sanatio in radice nu poate fi acordată decât de Suveranul Pontif (can. 1141).

(449) X. Celebrara Căsătoriei.

Trebuie să se înțeleagă aici prin celebrarea Căsătoriei: preliminariile Căsătoriei și însăși celebrarea Căsătoriei.

1° Preliminariile Căsătoriei. — Căsătoria creștină trebuie să fie precedată — a) de consimțământul părinților; — b) de logodnă, care totuși este facultativă; și — c) de publicarea strigărilor.

A. CONSIMȚĂMÂNTUL PĂRINȚILOR. — Când contractanții au vârsta cerută (p. 168), dreptul canonic nu cere consimțământul părinților pentru validitatea căsătoriei, chiar între minori. Totuși, „parohul trebuie să îndemne pe copiii minori să nu contracteze căsătoria împotriva voinței raționale a părinților; iar dacă aceștia refuză, el nu trebuie să asiste la căsătoria lor, decât după ce a consultat pe Episcopul locului” (can. 1034).

B. LOGODNA. — Logodna constă în făgăduința de căsătorie pe care viitorii soți și-o fac reciproc. Ea nu este o condiție preliminară indispensabilă a căsătoriei; dar, când există, obligă în conștiință. Totuși, pentru ca ea să fie validă și să producă efectele sale canonice, este necesar să fie scrisă și semnată: 1) de ambele părți și 2) fie de Paroh ori de Ordinariul locului, fie cel puțin de doi martori. Dacă ambele părți sau una dintre ele nu știu ori nu pot scrie, trebuie să se menționeze aceasta în scris și să se adauge un alt martor care să semneze împreună cu Parohul ori cu Episcopul, fie împreună cu cei doi martori. Logodna, deși validă, și chiar dacă nici o cauză dreaptă n-ar scuza încălcarea promisiunii făcute, nu dă acțiune pentru a constrânge la căsătorie, ci numai pentru repararea daunelor, dacă au existat (can. 1017).

C. PUBLICAREA STRIGĂRILOR. — Înainte de a celebra căsătoria, trebuie să se știe dacă nimic nu se opune validității și licității ei (can. 1019, § 1). În acest scop, Conciliul al IV-lea de la Lateran și Conciliul din Trento au poruncit ca orice căsătorie între catolici să fie precedată de trei publicări. După noul Cod (can. 1024), publicările trebuie făcute în trei duminici consecutive sau sărbători de poruncă, fie la liturghia parohială, fie la orice alt oficiu unde asistența este numeroasă, în parohiile unde viitorii au domiciliu și cvasi-domiciliu. Trei zile trebuie să despartă celebrarea căsătoriei de ultima publicare. Dacă căsătoria nu a fost celebrată în cele șase luni care urmează, trebuie făcute noi publicări, afară de dispoziție contrară a Ordinariului (can. 1030).

Toți cei care cunosc impedimente la o căsătorie sunt ținuți să le dezvăluie (can. 1027), afară numai dacă sunt legați de secretul sacramental ori profesional sau dacă ar rezulta pentru ei o daună gravă.

2° Celebrarea Căsătoriei. — Căsătoria constând în chip esențial în consimțământul părților (nr. 440), se pune a se ști înaintea cui, în ce timp și în ce loc trebuie dat acest consimțământ și care sunt ceremoniile ce îl însoțesc.

A. PREZENȚA PAROHULUI. — Numai sunt valide căsătoriile contractate înaintea Parohului ori a Episcopului locului, sau a unui preot delegat de ei, și a cel puțin doi martori (can. 1094). Orice căsătorie care nu este contractată înaintea martorilor sus-numiți se numește căsătorie clandestină.

„Dacă Parohul ori Ordinariul locului sau un preot delegat lipsesc ori nu se poate merge la ei fără mare neajuns, — a) căsătoria contractată numai înaintea martorilor este validă și licită în caz de pericol de moarte și chiar în afara cazului de pericol de moarte, când se prevede că situația prezentă poate dura o lună; — b) în ambele cazuri, dacă este cu putință a avea un alt preot, el trebuie chemat și să asiste la căsătorie, fără atingere pentru validitatea căsătoriei înaintea martorilor singuri” (can. 1098).

B. TIMPUL CĂSĂTORIEI. — „Căsătoriile pot fi contractate în orice timp al anului. Numai binecuvântarea solemnă este oprită de la prima duminică a Adventului până la ziua Crăciunului inclusiv și de la Miercurea Cenușii până la duminica Paștelui inclusiv. Dar Episcopii pot, chiar în aceste timpuri, să o îngăduie pentru motive drepte, îndemnând pe soți să se abțină de la o prea mare pompă” (can. 1108).

C. LOCUL CĂSĂTORIEI. — a) „Căsătoria între catolici trebuie celebrată în biserica parohială. Pentru orice altă biserică, oratoriu public sau semipublic, trebuie permisiunea Episcopului locului ori a Parohului. Episcopii pot îngădui căsătorii în edificii private numai în câteva cazuri extraordinare și întotdeauna pentru motive drepte; dar ei nu trebuie să le îngăduie în biserici ori oratorii, fie de seminar, fie de călugărițe, decât pentru o cauză urgentă și cu toate precauțiile necesare. — b) Căsătoriile între catolici și necatolici trebuie celebrate în afara bisericii; dacă totuși ar rezulta de aici grave neajunsuri, Ordinariul ar putea acorda o dispensă (can. 1109, § 3). — c) „Căsătoria de conștiință, adică căsătoria contractată în secret și fără proclamarea strigărilor, nu poate fi îngăduită decât de Ordinariu, pentru o cauză foarte gravă și urgentă” (can. 1104).

D. CEREMONIILE CARE ÎNSOȚESC CELEBRAREA CĂSĂTORIEI. — a) Preotul începe cu o scurtă alocuțiune în care arată soților măreția sacramentului pe care urmează să-l primească și obligațiile pe care le impune. — b) Apoi le cere amândurora consimțământul prin aceste cuvinte: „N…, voiți să luați pe N…, aici de față, drept legitima voastră soție, după ritul Maicii noastre, Sfânta Biserică?” După ce au răspuns unul după altul: „Da, voiesc”, îi roagă să-și dea mâna dreaptă și, făcând semnul crucii, zice: „Vă unesc prin legătura căsătoriei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” Și îi stropește cu apă sfințită. Unirea mâinilor simbolizează credința neviolabilă pe care soții trebuie să și-o păstreze unul altuia. — c) Binecuvântarea inelului. Preotul binecuvântează un inel și îl înmânează soțului, care îl pune el însuși pe degetul inelar al soției, ca semn al alianței indisolubile pe care o încheie și al credinței lor reciproce. În unele țări îi dă și monede, pentru a arăta că de acum înainte bunurile lor, ostenelile lor, lucrările lor vor fi comune. — d) Binecuvântarea soților. La Liturghia care urmează îndeobște căsătoriei, soții vin să îngenuncheze pe treptele altarului, o dată după Pater și a doua oară după Benedicamus Domino, și primesc de la celebrant o binecuvântare specială care amintește binecuvântarea pe care patriarhii o dădeau copiilor lor. Această dublă ceremonie se omite în timpurile oprite și când soția a primit deja, într-o căsătorie precedentă, binecuvântarea solemnă (can. 1143).

Concluzie practică.

1° Înainte de Căsătorie. Cei care au vocația căsătoriei trebuie să se pregătească pentru ea printr-o viață castă și creștinească. Când a venit vremea de a se hotărî, este de mare însemnătate să se roage, să ceară sfatul părinților și al duhovnicului și, în alegerea lor, să se lase călăuziți mult mai puțin de calitățile exterioare, de frumusețe, de bogății, decât de calitățile minții și de virtuțile inimii.
2° După Căsătorie. Soții trebuie să se iubească cu o iubire castă. Soții să-și iubească soțiile precum Cristos a iubit Biserica Sa (Efes., V, 25). Ei trebuie să se ajute și să se zidească reciproc și, mai ales, să-și crească copiii în iubirea și frica Domnului.

LECTURI. 

1° Eva este înfățișată de Dumnezeu lui Adam spre a-i fi tovarășă (Gen., II, 23-25). 2° Căsătoria lui Isaac și a Rebecăi (Gen., XXIV). 3° Nunta din Cana (Ioan, II). 4° Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei (Mat., XIX; Rom., VII, 3). Privilegiul paulin (I Cor., VII, 12-16). Îndatoririle reciproce ale soților (Efes., V, 22-33).

CHESTIONAR. 

I. 1° Ce este căsătoria ca și contract? și ca sacrament? 2° Care îi este esența? 3° Condițiile de validitate ale consimțământului? 4° Scopurile căsătoriei?
II. 1° De către cine a fost combătut sacramentul Căsătoriei? 2° Dați dovezile existenței lui.
III. 1° Se poate separa contractul de sacramentul Căsătoriei? 2° Ce este căsătoria civilă?
IV. 1° Care sunt proprietățile Căsătoriei creștine? 2° Poligamia a fost totdeauna și este ea totdeauna interzisă? 3° Divorțul era interzis la iudei? 4° Pentru ce este osândit de Biserică? 5° Ce gândiți despre divorțul civil în Franța? 6° Se are uneori dreptul de a coopera la el?
V. Care este semnul sensibil al sacramentului Căsătoriei?
VI. Care sunt efectele sacramentului Căsătoriei?
VII. Cine este ministrul sacramentului Căsătoriei?
VIII. 1° Ce condiții se cer pentru a fi subiect al sacramentului Căsătoriei? 2° Care sunt dispozițiile cerute?
IX. 1° Care sunt impedimentele prohibante ale Căsătoriei? 2° Care sunt impedimentele dirimante? 3° Poate Biserica dispensa de toate impedimentele prohibante? 4° Poate dispensa și de toate impedimentele dirimante? 5° Cum se poate face revalidarea unei căsătorii nule?
X. 1° Ce înțelegeți prin celebrarea căsătoriei? 2° Care sunt preliminariile căsătoriei? 3° Este consimțământul părinților totdeauna cerut? 4° Ce este logodna? 5° Ce trebuie pentru ca ea să fie validă? 6° Obligă ea la căsătorie? 7° Cu ce scop se fac publicările strigărilor? 8° Este prezența parohului necesară pentru validitatea căsătoriei? 9° Care sunt excepțiile? 10° Pot fi căsătoriile celebrate în orice timp al anului? 11° Unde trebuie celebrată căsătoria între catolici și între catolic și necatolic? 12° Este îngăduită căsătoria secretă? 13° Care sunt diferitele ceremonii care însoțesc celebrarea căsătoriei?

TEME SCRISE.

1° Este contractul de căsătorie mai vechi decât sacramentul Căsătoriei? 2° Sunt cazuri în care sacramentul Căsătoriei poate fi desfăcut? 3° Este divorțul îngăduit celor care n-au contractat decât căsătoria civilă? 4° Cei care cunosc impedimente de căsătorie sunt întotdeauna obligați să le descopere? 5° Spuneți pentru ce Biserica nu poate dispensa de toate impedimentele.