• I. 1° Ce este Euharistia? 2° Este Euharistia un adevărat sacrament? 3° Care este natura ei?
• II. 1° Care este materia îndepărtată și materia apropiată a Euharistiei? 2° Ce trebuie pentru ca pâinea și vinul să fie materii valide și materii licite? 3° Pentru ce se adaugă apă în vin? 4° Care este forma Euharistiei?
• III. 1° Care sunt efectele Euharistiei asupra sufletului? 2° Care sunt efectele ei asupra trupului?
• IV. 1° Este Euharistia necesară mântuirii? 2° Este împărtășania sub amândouă speciile de precept dumnezeiesc? 3° Pentru ce a fost interzisă de Biserică?
• V. 1° Care este slujitorul obișnuit al Euharistiei? 2° Care este slujitorul ei extraordinar? 3° Care sunt îndatoririle slujitorului? 4° Care este timpul împărtășaniei? 5° Care este locul ei?
• VI. 1° Care este subiectul sacramentului Euharistiei? 2° Care sunt dispozițiile cerute? 3° Cel ce este în îndoială dacă are un păcat de moarte poate să se împărtășească? 4° Cel ce este conștient de un păcat de moarte poate uneori să se împărtășească? 5° Care sunt dispozițiile trupului? 6° Ce este postul euharistic? 7° Ce trebuie pentru ca postul să fie rupt? 8° Care sunt cauzele ce scuză de post? 9° În ce constă cuviința?
• VII. 1° Este bine a ne împărtăși frecvent și chiar în fiecare zi? 2° Este împărtășania frecventă conformă dorințelor Domnului nostru și ale Bisericii? 3° Care sunt dispozițiile cerute pentru împărtășania zilnică?
• VIII. 1° Care a fost odinioară disciplina Bisericii cu privire la prima împărtășanie a copiilor? 2° Care este disciplina de astăzi? 3° La ce vârstă este fixată? 4° Care sunt dispozițiile cerute?
• IX. 1° Ce este împărtășania spirituală? 2° Care acte alcătuiesc împărtășania spirituală? 3° Care sunt efectele ei?

(370)Termeni.

Euharistie (din două cuvinte grecești „eu” bine și „charis” har). Etimologic, cuvântul înseamnă mulțumire. Acest sacrament se numește astfel: — a) fie pentru că Domnul nostru a adus mulțumire lui Dumnezeu Tatăl înainte de a-l institui; — b) fie pentru că primii creștini aveau obiceiul, după împărtășanie, să aducă mulțumire lui Dumnezeu printr-o rugăciune publică; — c) fie pentru că Euharistia este cel mai bun mijloc de a mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale.

Nume ale Euharistiei. — a) Sacramentul altarului, din pricina locului unde Domnul nostru Se face prezent și rămâne în chip permanent; — b) Cina Domnului („cœna” cină), pentru că Domnul nostru a instituit acest sacrament după masa Paștilor; — c) Preasfântul Sacrament, din pricina excelenței sale; — d) Sfânta Ostie (din lat. „hostia” victimă). Isus Hristos, sub Speciile în care Se ascunde, reînnoiește la Sfânta Liturghie jertfa Crucii și Se oferă ca victimă lui Dumnezeu Tatăl; — e) Viaticul (lat. „viaticum”, „via” drum, călătorie). Euharistia este merinde pentru drum. Astfel se numește când se dă bolnavilor, pentru a-i ajuta să facă trecerea din lumea aceasta în cealaltă.

Împărtășanie (lat. „communio” comunitate, unire cu cineva). Acesta este cuvântul prin care se desemnează cel mai adesea Euharistia, pentru că Euharistia, deși sacrament și în afara împărtășaniei (nr. 367), este rânduită să comunice pe Isus Hristos sufletului creștin, să-i unească împreună.

Notă. Am mai întâlnit acest cuvânt folosit într-un alt sens (v. Împărtășirea Sfinților, nr. 139).

DEZVOLTARE

(371) I. Sacramentul Euharistiei. Definiție. Existență. Natură.

1° Definiție. — Euharistia este un sacrament al Legii noi, care cuprinde cu adevărat, real și substanțial, sub speciile pâinii și ale vinului consacrate, trupul, sângele, sufletul și dumnezeirea lui Isus Hristos și produce harul în sufletele noastre prin împărtășanie.

2° Existență. — Euharistia este un adevărat sacrament. Ea întrunește, într-adevăr, cele trei lucruri esențiale tuturor sacramentelor Legii noi: anume, semnul sensibil, instituirea divină și producerea harului. — a) Semnul sensibil, adică speciile pâinii și ale vinului. Deși materia se compune din două elemente, pâinea și vinul, ea nu alcătuiește mai puțin un singur sacrament, căci aceste două elemente sunt același semn și urmăresc același scop. Ele tind la hrana sufletului nostru, precum mâncarea și băutura lucrează împreună la hrana trupului nostru; — b) instituirea divină. Acest punct a fost dovedit prin dovezile Prezenței reale (nr. 363); — c) producerea harului. Euharistia cuprinde pe Isus Hristos Însuși, Care este autorul și izvorul harului.

3° Natură. — Euharistia este un sacrament de natură deosebită. Căci, pe când celelalte nu există decât în clipa în care se administrează, Euharistia este și rămâne sacrament atât înainte cât și după întrebuințare. De pildă, Botezul nu există decât în scurta durată în care slujitorul rostește formula turnând apă pe capul copilului; dimpotrivă, Domnul nostru rămâne sub vălul speciilor în stare de sacrament, independent de împărtășania credincioșilor (nr. 367).

(372) II. Semnul sensibil.

1° Materia. — Materia îndepărtată a Euharistiei este pâinea de grâu și vinul viței; materia apropiată sunt speciile pâinii și ale vinului consacrate.

A. PÂINEA. — a) Din punctul de vedere al validității, „pâinea trebuie să fie din grâu curat și destul de proaspătă pentru a înlătura orice primejdie de stricăciune” (Can. 815). Dar este indiferent dacă este cu aluat sau fără aluat. Cea din urmă, numită pâine azimă, este întrebuințată de Biserica latină, iar cea dintâi de Biserica greacă. — b) Din punctul de vedere al liceității, pâinea nu trebuie să fie mucegăită. În Biserica latină, ostia trebuie să fie rotundă și mai mare pentru preotul care celebrează Sfânta Liturghie decât pentru credincioșii care se împărtășesc. „Preotul trebuie să se slujească de pâine azimă sau dospită după propriul său rit, oriunde ar celebra” (can. 816). „Chiar și în caz de necesitate, ar fi o vină gravă a consacra o specie fără cealaltă, precum și a consacra amândouă în afara Sfintei Liturghii” (Can. 817).

B. VINUL. — a) Din punctul de vedere al validității, vinul trebuie să fie natural, adică numai rodul viței, așadar nici amestecat cu apă sau cu alt lichid, nici stricat în substanța sa (oțet). Domnul nostru s-a slujit, într-adevăr, de vin la instituirea acestui sacrament, după cum arată cuvintele pe care ni le spune Sfântul Matei (XXVI, 29): „Nu voi mai bea de acum din acest rod al viței până în ziua când îl voi bea nou cu voi în împărăția Tatălui Meu.” — b) Din punctul de vedere al liceității, nu se cuvine a se folosi nici must, nici vin dulce, nici vin care începe să se oțetească.

În vin, Biserica a avut întotdeauna obiceiul să amestece câteva picături de apă. Conciliul de la Trento, sess. XXII, cap. VII, a făcut din aceasta un precept, sprijinit pe cele trei motive următoare: — 1. Domnul nostru trebuie să fi făcut astfel după obiceiul iudeilor. — 2. Acest amestec amintește sângele și apa care au curs din coasta lui Hristos. — 3. El înseamnă de asemenea unirea celor două naturi în Isus Hristos, sau încă „unirea poporului credincios cu Isus Hristos, capul său”.

2° Forma. — Forma Euharistiei constă în cuvintele întrebuințate de Domnul nostru și pe care le numim cuvintele consacrării: „Acesta este trupul Meu; acesta este sângele Meu.” Orice schimbare care ar lua cuvintelor sfinte adevăratul lor înțeles ar face consacrarea nulă. „Preotul trebuie să celebreze Sfânta Liturghie în limba liturgică a ritului său” (can. 819) și „să observe rubricile misalului său fără a scoate ori a adăuga ceva” (can. 818).

(373) III. Efectele Euharistiei.

Euharistia are efecte asupra sufletului și asupra trupului.

1° Efecte asupra sufletului. — A. Euharistia sporește harul sfințitor. Ea este în viața duhovnicească ceea ce sunt pâinea și vinul față de viața trupească; ea susține și dezvoltă viața sufletului, dar nu o produce, precum băutura și mâncarea întrețin viața trupului, dar nu o nasc. Conciliul de la Trento, sess. XIII, cap. VII și can. 5.

B. Harul sacramental propriu sacramentului Euharistiei este sporirea iubirii și a harurilor actuale care îndeamnă la actele acestei virtuți. La cel ce se apropie de masa sfântă cu dispozițiile cerute, Euharistia se arată, așadar, printr-un grad mai înalt de iubire față de Domnul nostru și față de aproapele: — a) față de Domnul nostru. Lucrul se înțelege ușor, căci cel ce mănâncă trupul și bea sângele Mântuitorului rămâne în Isus și Isus rămâne în el (Ioan, VI, 57); — b) față de aproapele. Între cei ce se împărtășesc de la aceeași masă se întemeiază o unire mai strânsă; ei ajung ca mădularele aceluiași trup, mlădițele aceleiași vițe, aparținând aceluiași butuc care este Hristos. „Deoarece este o singură pâine, zice Sfântul Pavel, noi alcătuim un singur trup, deși suntem mulți” (I Cor., X, 17). Nu trebuie, deci, să ne mirăm dacă Euharistia insuflă atâtea fapte de jertfire și atâtea sacrificii care par mai presus de fire. Mulțimea minunilor iubirii creștine se explică prin împărtășaniile dese, care fac din credincioși un singur trup mistic și strâng, în fiecare zi tot mai mult, legăturile ce îi unesc cu Hristos, capul lor, și între ei.

C. Euharistia iartă păcatele veniale în chip nemijlocit și prin însăși puterea sacramentului, după unii, sau, după alții, în chip mijlocit, adică îndemnând pe cel ce se împărtășește la acte de iubire și de căință care șterg păcatele veniale.

D. Ea ne păzește de păcatul de moarte, înarmându-ne împotriva asalturilor demonului și ale patimilor. Ea este „ostia mântuitoare” care ne întărește și ne ajută împotriva „vrăjmașilor sufletului nostru”.

E. Ea nu iartă „ex opere operato” pedeapsa vremelnică datorată păcatului. Dar aprinde în cel ce se împărtășește fierbințeala iubirii și îl îndeamnă la fapte care îi vor dobândi o oarecare micșorare a pedepsei vremelnice.

2° Efecte asupra trupului. — A. Euharistia micșorează concupiscența. Virtutea care ieșea din trupul Domnului nostru și vindeca pe nenorociții chinuiți de duhurile necurate (Luca, VI, 18-19) se găsește și în Euharistie. De aceea s-a putut numi împărtășania: „vinul care face să încolțească fecioarele” (Zaharia, IX, 17).

B. Ea este o chezășie a învierii slăvite a trupurilor și a vieții veșnice: „Cel ce mănâncă trupul Meu, zice Domnul nostru, și bea sângele Meu are viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua cea de pe urmă.” Viața veșnică nu este, de altfel, decât urmarea și încununarea vieții harului. Or, nici un sacrament nu contribuie mai mult decât Euharistia la păstrarea și sporirea în noi a harului sfințitor. Ea este, așadar, mai mult decât oricare altul, chezășia mântuirii noastre veșnice.

(374) IV. Necesitatea Euharistiei. Împărtășania sub amândouă speciile.

1° Necesitatea Euharistiei. — Euharistia este necesară, nu prin necesitate de mijloc, ci prin necesitate de precept. — a) Nu este necesară, prin necesitate de mijloc, pentru mântuire. Într-adevăr, pentru a fi mântuit este de ajuns a fi în stare de har. Or, harul cel dintâi nu se dă decât prin Botez și nu se redobândește decât prin Pocăință. Euharistia, ca hrană a vieții supranaturale, presupune această viață în cel ce se împărtășește și nu o dă. De aceea, Conciliul de la Trento, tratând chestiunea împărtășaniei copiilor, sess. XXI, cap. IV, spune că ea nu este nicidecum necesară înainte de vârsta discernământului, deoarece, înainte de această vârstă, ei nu pot pierde harul baptismal prin care au devenit fii ai lui Dumnezeu. — b) Euharistia este necesară adulților prin necesitate de precept, atât de precept dumnezeiesc cât și de precept bisericesc (vezi nr. 247).

2° Împărtășania sub amândouă speciile. — Dublul precept care îi obligă pe credincioși să se împărtășească impune, oare, împărtășania sub amândouă speciile? — A. Nu există nici un precept dumnezeiesc în această privință, cel puțin pentru laici sau pentru clericii care nu celebrează Jertfa cea sfântă a Sfintei Liturghii. Domnul nostru a zis, este adevărat: „Dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și dacă nu beți sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan, VI, 53); dar a zis și: „Dacă cineva mănâncă din această pâine, va trăi în veci” (Ioan, VI, 58). În plus, Euharistia este adesea numită în Noul Testament numai „frângerea pâinii” (Fapte, II, 42; Luca, XXIV, 30). Domnul nostru nu face, deci, din împărtășania sub amândouă speciile o condiție necesară.

B. Nu numai că împărtășania sub amândouă speciile nu este de precept dumnezeiesc, dar ea a fost chiar oprită de Conciliul de la Trento, care a prohibat împărtășania sub specia vinului din pricina neajunsurilor pe care le oferea: primejdia de a vărsa prețiosul sânge și repulsia pe care credincioșii ar fi putut-o simți primindu-l din același potir (sess. XXI, can. 2).

(375) V. Slujitorul Euharistiei. Corolare.

1° Slujitorul. — Se cuvine a deosebi slujitorul care consacră la sfânta Jertfă a Sfintei Liturghii și slujitorul care împărtășește. Despre cel dintâi va fi vorba în lecția următoare (nr. 387). Aici nu este vorba decât despre slujitorul care împărtășește Euharistia.

A. „Slujitorul obișnuit al sfintei împărtășanii este numai preotul” (Can. 845). „Orice preot poate împărți sfânta împărtășanie în timpul Sfintei Liturghii.”

„Dreptul și îndatorirea de a duce în chip public, în afara bisericii, sfânta împărtășanie bolnavilor, chiar și celor care nu sunt parohienii lui, îi aparține parohului, în hotarele parohiei sale. Ceilalți preoți nu o pot face decât în caz de necesitate sau cu îngăduința, cel puțin prezumată, a parohului sau a Ordinariului” (Can. 848).

„Orice preot poate duce, nu în chip public, împărtășania celor neputincioși, cu autorizarea, cel puțin prezumată, a preotului căruia i-a fost încredințată păstrarea Preasfântului Sacrament” (Can. 849).

„Parohului îi revine a duce, public ori nu, împărtășania ca viatic bolnavilor din parohia sa” (Can. 850).

B. „Slujitorul extraordinar al împărtășaniei este diaconul, cu îngăduința Ordinariului sau a parohului locului, îngăduință care nu se acordă decât pentru un motiv grav și care este în chip legitim prezumată în caz de necesitate” (can. 845).

2° Corolare. — Trei întrebări se pun cu privire la slujitorul Euharistiei: — a) Care sunt îndatoririle lui? — b) Când trebuie să împartă împărtășania? — c) Unde trebuie să o împartă?

a) ÎNDATORIRILE SLUJITORULUI. — Preotul care are grijă de suflete este ținut să administreze sacramentele, deci și împărtășania, credincioșilor care o cer în condiții cuviincioase. El trebuie să o refuze celor care sunt în chip public nevrednici, precum excomunicații, cei opriți, infamii, dacă n-au dat dovadă de îndreptare și n-au reparat scandalul public (Can. 855 § 1). Este el ținut să ducă Sfântul Viatic bolnavilor atinși de o boală contagioasă? În principiu nu, fiindcă Euharistia nu este necesară „pentru mântuire” cu necesitate absolută. În practică, da, din pricina scandalului care ar urma dacă un preot s-ar feri să administreze Viaticul și Ungerea cea de pe urmă de teamă de primejdie.

b) TIMPUL ÎMPĂRTĂȘANIEI. — „Este îngăduit a se împărți Preasfânta Euharistie în toate zilele.”

„În Vinerea Mare este îngăduit numai a se duce Sfântul Viatic celor neputincioși.”

„În Sâmbăta Mare sfânta împărtășanie nu poate fi administrată decât în timpul Sfintei Liturghii sau îndată după aceea.”

„Sfânta împărtășanie nu trebuie împărțită decât în ceasurile în care Jertfa Sfintei Liturghii poate fi adusă, afară numai dacă un motiv cuviincios scuză un alt ceas.”

„Însă Sfântul Viatic poate fi administrat la orice ceas al zilei și al nopții” (Can. 867).

c) LOCUL ÎMPĂRTĂȘANIEI. — „Sfânta împărtășanie poate fi administrată pretutindeni unde este îngăduit a se celebra Sfânta Liturghie, chiar într-un oratoriu privat, afară numai dacă, pentru temeiuri drepte și în cazuri particulare, Ordinariul locului ar fi oprit-o” (Can. 869). Clericii și cârmuitorii de stat primesc împărtășania la altar; credincioșii o primesc la masa de împărtășanie.

(376) VI. Subiectul Euharistiei. Dispozițiile cerute.

1° Subiectul. — A. Din punctul de vedere al VALIDITĂȚII, orice botezat poate, prin drept dumnezeiesc, să primească Euharistia. — B. Din punctul de vedere al LICEITĂȚII, disciplina de astăzi a Bisericii cere, pe lângă acestea: — a) folosirea rațiunii și — b) o învățătură îndestulătoare. În plus, pentru a se împărtăși cu rod, trebuie aduse un număr de dispoziții despre care vom vorbi.

2° Dispozițiile cerute. — Unele privesc sufletul; altele, trupul.

A. DISPOZIȚIILE SUFLETULUI. — a) Singura dispoziție a sufletului care este de precept grav este starea de har. „Să se cerceteze omul pe sine însuși, zice Sfântul Pavel; căci cel ce mănâncă și bea în chip nevrednic trupul Domnului, mănâncă și bea osândă sieși” (I Cor., XI, 28-29). După Conciliul de la Trento, sess. XIII, cap. VII, și după noul Cod (can. 856), cel care este conștient de un păcat de moarte, chiar de ar avea căința pentru greșeala sa, nu trebuie să primească Euharistia înainte de a se fi curățit prin spovedania sacramentală ori de câte ori poate merge la un preot. Aceste cuvinte așază deopotrivă regula și excepția.

1. Regula. Este obligat să se spovedească oricine este conștient de un păcat de moarte. Dar ce trebuie să facă acela care este în îndoială? Dacă îndoiala privește existența și gravitatea păcatului, el nu este obligat să se spovedească, deși, în practică, este mai bine să o facă. Cel care se îndoiește dacă păcatul de moarte pe care l-a săvârșit cu certitudine a fost iertat prin sacramentul Pocăinței trebuie să se spovedească, după echiprobabiliști. Dimpotrivă, după probabilști, el se poate abține. Cel care și-ar aminti că a omis să mărturisească o vină gravă nu ar fi obligat să se spovedească din nou înainte de a se împărtăși, căci păcatul uitat fără voie a fost iertat, deși în chip indirect, prin dezlegare.
2. Excepția. Conciliul spune că spovedania este necesară „ori de câte ori se poate merge la un preot”. Este, deci, îngăduit a conchide că face o excepție atunci când, pe de o parte, există pentru preot sau pentru credincioși obligația de a celebra sau de a se împărtăși și, pe de altă parte, lipsește duhovnicul, fie pentru că nu se găsește un preot la care să te spovedești, fie pentru că preotul de față nu are puterea de a te dezlega din lipsă de jurisdicție. În orice caz, rămâne obligația de a te spovedi cât mai curând cu putință.

b) Celelalte dispoziții ale sufletului, care sunt cel puțin de sfat, sunt: o credință vie în Prezența reală, o adâncă umilință, o dorință aprinsă de împărtășanie și o mare iubire de Euharistie.

B. DISPOZIȚIILE TRUPULUI. — Se cer două dispoziții: postul și cuviința.

a) Postul euharistic constă în a nu fi luat nici o hrană solidă sau lichidă de la miezul nopții. Deși nu provine dintr-o poruncă a Domnului nostru, ci numai dintr-un precept bisericesc, obligația postului este cu totul strictă și nu îngăduie ușurătate de materie.

Pentru ca postul să fie rupt, trebuie: — 1. ca substanța să vină din afară; astfel, sângele care curge din gingii și alimentele rămase în gură nu rup postul. — 2. Trebuie ca substanța înghițită să fie digestibilă: părul, unghiile, fragmentele de metal, de pildă, nu sunt. — 3. Trebuie ca substanța să fi fost luată cu chip de hrană ori de băutură și nu din neatenție, precum dacă s-ar înghiți un fulg de zăpadă ori câteva picături de apă care s-ar fi amestecat cu saliva spălându-se cineva pe gură. — 4. Trebuie ca hrana să fi fost luată după miezul nopții. Timpul trebuie determinat fie după ora adevărată sau solară, fie după ora legală arătată de ceasurile publice și socotită la primul ceas care bate ora.

Cauze care scuză de post. — Legea postului încetează: — 1. când este nevoie să se celebreze sau să se împărtășească. Astfel, un preot care nu ar mai fi de post ar trebui să slujească Sfânta Liturghie duminicile și sărbătorile de poruncă, dacă necelebrarea ar pricinui scandal; în caz contrar, ori dacă ar fi cunoscut publicului că preotul nu mai este de post, ar trebui să se abțină. Dacă un preot ar lăsa Jertfa Sfintei Liturghii neterminată din pricina unei indispoziții, un alt preot ar trebui să o desăvârșească, chiar de nu ar mai fi de post. Un laic care și-ar aminti prea târziu că nu mai este de post, de pildă la masa de împărtășanie, ar putea să se împărtășească pentru a evita scandalul. — 2. Legea postului încetează când trebuie evitată profanarea Sfintei Euharistii; un laic ar putea atunci, în lipsa unui preot, să ia el însuși ostia și să se împărtășească, fără a fi de post. — 3. Legea postului încetează mai ales în caz de primejdie de moarte. „Atâta vreme cât durează primejdia de moarte, Sfântul Viatic poate, după sfatul chibzuit al duhovnicului, fi administrat de mai multe ori în zile diferite” (Can. 864, § 3).

b) Cuviința. — Pudoarea este cu totul cerută celor ce se apropie de Masa Sfântă. Femeile trebuie să-și scoată mănușile și să nu aibă nimic lumeșc ori supărător în ținuta lor; militarii își depun armele. Persoanele atinse de o diformitate ori de o neputință respingătoare nu trebuie să ceară împărtășania în public, din pricina respectului datorat sacramentului și pentru a nu fi pricină de uimire și de stânjeneală pentru ceilalți împărtășitori.

(377) VII. Împărtășania frecventă și zilnică. Dispozițiile cerute.

Orice creștin care are vârsta rațiunii trebuie să se împărtășească cel puțin o dată pe an, în timpul Paștilor. El trebuie, de asemenea, să aducă un număr de dispoziții care au fost arătate la numărul precedent. Odată așezate aceste două lucruri, se pun alte două întrebări ca niște corolare firești: — 1° Este bine a te împărtăși mai des și chiar în fiecare zi? — 2° Dacă da, ce dispoziții deosebite se cer? Aceste două întrebări, după ce au fost multă vreme în discuție, cel puțin din punct de vedere practic, au fost hotărâte în chip definitiv prin decretul din 10 decembrie 1905 al S. C. a Conciliului și prin noul Cod (Can. 863).

1° Împărtășania frecventă și zilnică. — Împărtășania frecventă, adică aceea care are loc de mai multe ori pe săptămână, și împărtășania zilnică corespund, zice decretul, dorințelor Domnului nostru și ale Bisericii Sale.

a) Dorințelor Domnului nostru. — 1. Mântuitorul a declarat că El este „Pâinea cea vie pogorâtă din cer” și a pus această pâine în comparație cu mana, voind să facă pe ucenicii Săi să înțeleagă că „precum evreii în pustie au mâncat în fiecare zi mana, tot astfel sufletul creștin poate în fiecare zi să se hrănească din Pâinea cerească și să-și ia de acolo puterea.” — 2. Pâinea cea de toate zilele pe care Isus ne-a învățat să o cerem în rugăciunea domnească (Luca, XI, 3) înseamnă, după cei mai mulți Părinți, pâinea euharistică ce hrănește sufletul, tot atât cât pâinea materială hrănește trupul.

b) Dorințelor Bisericii. Decretul amintește că, după Conciliul de la Trento, ar fi de dorit „ca la fiecare Liturghie cei de față să facă nu numai împărtășania duhovnicească, ci și împărtășania sacramentală.” Această practică ar fi, de altfel, după obiceiul Bisericii primare. Faptele Apostolilor ne mărturisesc că primii creștini „stăruiau în învățătura Apostolilor și în împărtășirea frângerii pâinii” (Fapte, II, 42). Și așa a fost până în veacul al V-lea. În chip aproape general, credincioșii nu asistau la Sfânta Liturghie fără să se împărtășească. Apoi evlavia s-a răcit și, din veacul al IX-lea, împărtășania săptămânală a devenit destul de rară chiar între persoanele evlavioase.

Mai târziu, în ciuda învățăturilor Sfântului Toma și ale Sfântului Bonaventura despre folosul împărtășaniei frecvente și zilnice, erezia jansenistă a găsit un teren bine pregătit; și cerând, pe de altă parte, dispoziții foarte grele, anume o pocăință vrednică și îndelungată după fiecare păcat de moarte și o iubire de Dumnezeu curată și fără amestec, care cerea voința efectivă de a plăcea lui Dumnezeu în toate, a ajuns să suprime orice împărtășanie frecventă la adepții ei. Rătăcirea jansenistă a fost condamnată prin decretele lui Inocențiu XI (1679) și ale lui Alexandru VIII (1690). Dar „veninul jansenist, care, sub pretextul cinstei și al respectului datorat Euharistiei, se strecurase chiar și în sufletele evlavioase, nu a dispărut cu totul”, și discuțiile s-au reluat asupra dispozițiilor cerute pentru împărtășania frecventă.

2° Dispozițiile cerute. — Până la decretul din 1905, Biserica nu determinase, într-un chip foarte precis, dispozițiile cerute pentru împărtășania frecventă; și în veacul al XVIII-lea teologii se alăturaseră, în cea mai mare parte, învățăturii Sfântului Alfons de Liguori, care îngăduia împărtășania frecventă numai acelora care — 1) nu săvârșesc păcat de moarte ori îl săvârșesc rar și din slăbiciune și — 2) nu au obiceiul păcatelor veniale deliberate.

Această doctrină nu a fost primită de decretul din 1905. Acesta se mulțumește, într-adevăr, să ceară numai cele două dispoziții următoare: — a) starea de har și — b) o intenție dreaptă și evlavioasă, care constă în aceea că cel ce se împărtășește „nu se lasă călăuzit de obișnuință, de deșertăciune ori de motive omenești”.

Celelalte dispoziții arătate sunt numai de sfat. Se cuvine, fără îndoială, ca aceia care fac împărtășania frecventă și zilnică să fie lipsiți de păcate veniale, cel puțin pe deplin deliberate, și de atașamentul față de aceste păcate. Totuși, aceasta nu este o condiție absolută, căci „este de ajuns să fie lipsiți de greșeli de moarte și hotărâți să nu le mai săvârșească pe viitor.” Așadar, împotriva doctrinei Sfântului Liguori: — 1) nu se cere să nu se mai săvârșească ori să se săvârșească foarte rar păcatul de moarte; este de ajuns a fi în stare de har în clipa împărtășaniei și a avea hotărârea sinceră de a nu păcătui de moarte pe viitor, hotărâre fără de care, de altfel, nu se poate fi în stare de har; — 2) atașamentul față de păcatele veniale, chiar pe deplin deliberate, nu mai este o piedică pentru împărtășania zilnică. Trebuie oare cerut mai înainte sfatul duhovnicului? Decretul îl dă ca sfat, dar nu pune obligație.

(378) VIII. Împărtășania copiilor.

Cu privire la împărtășania copiilor, se pun două întrebări: 1° vârsta primei împărtășanii; 2° dispozițiile cerute.

1° Vârsta. — Chestiunea vârstei primei împărtășanii, tratată deja în decretul „Quam singulari” din 8 august 1910, a fost precizată și rânduită în chip definitiv de noul Cod. Potrivit § 1 al Can. 854, „nu trebuie admiși la împărtășanie copiii care, din pricina slăbiciunii vârstei lor, nu au încă cunoștința și gustul Sfintei Euharistii.” Astfel, admiterea unui copil la prima împărtășanie nu este numai o chestiune de vârstă, ci mai ales de folosire îndestulătoare a rațiunii: trebuie ca pruncul să aibă cel puțin o cunoștință sumară și gustul (dorința) Sfintei Euharistii.

2° Dispozițiile cerute. — A. Dar cum se fixează minimul dispozițiilor cerute? Noul Cod deosebește două cazuri — și, prin aceasta, completează în chip fericit decretul „Quam singulari”. — a) „În primejdie de moarte, pentru ca Preasfânta Euharistie să poată și să trebuiască a fi administrată copiilor, este de ajuns ca ei să știe a deosebi Trupul lui Cristos (pâinea euharistică) de hrana obișnuită”, de pâinea trupească (Can. 854, § 2). — b) „În afara primejdiei de moarte, trebuie cerută o cunoștință mai deplină a doctrinei creștine și o pregătire mai îngrijită: anume, cunoașterea cel puțin a misterelor necesare, prin necesitate de mijloc, pentru mântuire și o oarecare evlavie față de Sfânta Euharistie, toate potrivit cu puterile vârstei lor.” (Can. 854, § 3)

B. Cine va hotărî dacă pruncul are dispozițiile cerute? Duhovnicul și părinții sau deținătorii autorității părintești (Can. 854, § 4). Totuși, parohului îi revine să controleze dispozițiile copilului, chiar printr-un examen dacă socotește de cuviință, și să vegheze ca pruncii îndeajuns pregătiți să fie admiși cât mai curând cu putință la Masa Sfântă (Can. 854, § 5).

(379) IX. Împărtășania spirituală.

Împărtășania spirituală constă într-o vie dorință de a primi pe Domnul nostru, prezent în Euharistie, fără a-L primi însă în chip real. Trei acte alcătuiesc împărtășania spirituală: — a) actul de credință în Prezența reală; — b) aducerea aminte de binefacerile spirituale pe care Domnul nostru ni le-a câștigat prin pătimirea Sa și pe care ni le împarte prin sfânta împărtășanie; — c) actul de iubire, unit cu dorința de a-L primi în împărtășania sacramentală.

Împărtășania spirituală se poate face în orice moment al zilei, dar clipa cea mai potrivită este aceea a împărtășaniei preotului, la jertfa Sfintei Liturghii.

Efectele împărtășaniei spirituale sunt de aceeași natură ca ale împărtășaniei sacramentale, dar de o eficacitate mai mică și variind după dispozițiile celui ce o face. Oricare ar fi, de altfel, puterea ei, împărtășania spirituală a fost întotdeauna înalt aprobată și recomandată de Biserică.

Concluzie practică.

1° A ne împărtăși des și, dacă putem, în fiecare zi, spre a asculta dorința arzătoare a Domnului nostru și a Bisericii.
2° „După cum sacramentele Legii noi, deși lucrează prin ele însele, zice Decretul din 1905, produc totuși un efect mai mare după dispozițiile mai desăvârșite ale celor ce le primesc, se cuvine a veghea ca o pregătire îngrijită să preceadă Sfânta Împărtășanie și ca o mulțumire cuviincioasă să o urmeze, ținând seama de puterile, starea și îndatoririle fiecăruia.”
3° A face înainte de împărtășanie acte de credință, de umilință, de căință și de iubire.
4° După împărtășanie, a face acte de adorație, de mulțumire, de oferire și de cerere.

LECTURI. 

1° Figurile Euharistiei: — a) rodul pomului vieții (Facere, II). După cum pomul vieții din Raiul pământesc, Euharistia este un gaj al nemuririi. — b) Jertfa lui Melchisedec (Facere, XIV). Melchisedec, preot și rege, aduce lui Dumnezeu pâine și vin. — c) Mana (Ieșire, XVI). — d) Jertfa Mielului pascal (Ieșire, XII). Cristos ne-a răscumpărat din robia păcatului prin puterea sângelui Său, precum Mielul pascal i-a izbăvit pe evrei din robia Egiptului. — e) Pâinile punerii înainte, oferite în toate sâmbetele înaintea chivotului (Ieșire, XXV). — f) Jertfele de pace, celebrate cu turte de făină (Levitic, II).
2° Credința sutașului (Mat., VIII, 5-11). Credința femeii cu scurgere de sânge (Mat., IX, 20-22). Credința cananeencei (Mat., XV, 21-28).
3° Arătarea lui Isus ucenicilor din Emaus (Luca, XXIV, 13-35).

TEME SCRISE.

1° Era un obicei la romani care consta în a scrie pe o foaie de hârtie obiectul condamnării și a face pe condamnatul la moarte să înghită fie acest înscris, fie cenușa acestei hârtiei. Cunoașteți un cuvânt al Sfântului Pavel despre împărtășania sacrilegă ce pare a face aluzie la acest obicei? 2° Nebunii pot să se împărtășească? 3° Ce trebuie făcut dacă, în clipa împărtășaniei, îți amintești că ai uitat să mărturisești un păcat de moarte la spovedanie?