• I. 1 Ce este caritatea? 2 Care este natura ei? 3 Care este obiectul ei? 4 Care este motivul ei?
• II. 1 Care sunt diferitele motive de a iubi pe Dumnezeu? 2 Ce simțăminte cuprinde caritatea desăvârșită? 3 Cum se arată bunăvoința? 4 Și prietenia? 5 Ce credeți despre caritatea nedesăvârșită?
• III. 1 Care sunt calitățile carității desăvârșite? 2 Care sunt semnele ei? 3 Care este excelența ei?
• IV. 1 Este necesară virtutea carității? 2 Este actul de caritate de precept? 3 Se poate fi îndreptățit fără caritatea desăvârșită? 4 Se poate întotdeauna? 5 Când trebuie făcute acte de caritate?
• V. 1 Care sunt păcatele împotriva carității? 2 Care este cel mai grav?
• VI. 1 Iubirea aproapelui cuprinde iubirea de sine? 2 Cum trebuie înțeleasă iubirea de sine? 3 Care sunt păcatele potrivnice iubirii de sine?
• VII. 1 Din ce decurge preceptul iubirii aproapelui? 2 Pentru ce motiv trebuie să iubim pe aproapele?
• VIII. 1 În ce consta faptul că preceptul Domnului nostru era o poruncă nouă? 2 Cine era aproapele pentru iudei? 3 Cine este el pentru Domnul nostru? 4 În ce ordine trebuie să iubim pe aproapele? 5 Cum trebuie să iubim pe vrăjmașii noștri? 6 Ce cuprinde acest precept din partea negativă? 7 Și din partea pozitivă?
• IX. Care sunt faptele de caritate în ordinea duhovnicească și în ordinea trupească?
• X. 1 Ce este îndreptarea frățească? 2 Suntem întotdeauna obligați a o face? 3 Care sunt condițiile cerute pentru ca îndreptarea să fie o datorie? 4 Cum trebuie să procedăm pentru a o face?
• XI. 1 Ce este milostenia? 2 Care sunt raporturile dintre dreptate și caritate? 3 Pe ce se întemeiază datoria milosteniei? 4 Ce obiectează socialiștii? 5 Ce li se poate răspunde?
• XII. 1 Care trebuie să fie măsura milosteniei? 2 Sunt mai multe trepte în nevoia aproapelui și în prisosul bogatului? 3 Dați câteva reguli practice care determină măsura milosteniei.
• XIII. 1 Care sunt formele milosteniei? 2 Ce înțelegeți prin asistență privată, asistență publică și asistență legală? 3 Care sunt principalele opere sociale? 4 Ce sunt sindicatele profesionale? 5 Și cooperativele? 6 Mutualitățile? 7 Casele de economii? 8 Casa națională a pensiilor pentru bătrânețe? 9 Ce înțelegeți prin asigurări sociale? 10 Ce sunt locuințele ieftine?
• XIV. Care sunt păcatele potrivnice iubirii aproapelui?

(291) Termeni.

Caritate (din latinescul „caritas”, „carus”, scump). – a) Etimologic, acest cuvânt înseamnă iubirea inspirată de o mare prețuire față de obiectul iubit. – b) În această lecție, el desemnează a treia virtute teologală. – c) Cuvântul caritate este adesea luat și ca sinonim al milosteniei. A cere caritate = a cere milostenie.

Aproapele. În raport cu fiecare individ, aproapele este ansamblul tuturor celorlalți oameni.

DEZVOLTARE

(292) I. Caritatea. Natură. Obiect. Motiv.

1° Definiție. – Caritatea este o virtute supranaturală, prin care Îl iubim pe Dumnezeu pentru El însuși mai presus de toate, iar pe aproapele ca pe noi înșine, pentru iubirea lui Dumnezeu. Această definiție ne arată natura, obiectul și motivul carității.

2° Natură. – Caritatea este o virtute supranaturală. Ea este supranaturală: – a) prin principiul ei (harul), – b) prin obiectul ei (Dumnezeu și aproapele, în măsura în care este lucrare a lui Dumnezeu), și – c) prin motivul ei (bunătatea lui Dumnezeu).

Ca virtute teologală și astfel cum tocmai a fost definită, caritatea se numește habituală; când se traduce prin acte, este caritatea actuală.

3° Obiect. – Caritatea are un îndoit obiect: – a) Obiectul principal este Dumnezeu, iubit pentru El însuși. – b) Obiectul secundar este aproapele, iubit pentru iubirea lui Dumnezeu. Iar prin aproapele trebuie înțeleasă orice făptură capabilă să-L iubească pe Dumnezeu, deci noi înșine și semenii noștri; ceea ce îi exclude pe osândiți, dar nu și pe necredincioși, care se pot converti.

Cele două obiecte ale carității sunt atât de strâns legate între ele, încât nu se poate iubi pe Dumnezeu fără a iubi pe aproapele, după cuvântul Sfântului Ioan: „Dacă cineva zice: «Îl iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăște, mincinos este; căci cel ce nu iubește pe fratele său pe care îl vede, cum poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vede? Și această poruncă o avem de la El: «Cel ce iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său»” (I Ioan, IV, 20, 21).

4° Motiv. – a) Motivul care ne determină să-L iubim pe Dumnezeu este desăvârșirea Sa infinită, privită în general, și atributele Sale, mai ales bunătatea Sa, privite în particular. – b) Motivul care ne îndeamnă să iubim pe aproapele este că el este o făptură a lui Dumnezeu, în care se află ca o reflexie a desăvârșirilor dumnezeiești. Vom reveni, de altfel, asupra acestor motive, tratând despre cele două obiecte ale carității (Nr. 293 și 298).

ARTICOLUL ÎNTÂI. – ÎNTÂIUL OBIECT AL CARITĂȚII

(293) II. Iubirea de Dumnezeu. Caritate desăvârșită și caritate nedesăvârșită.

Feluritele motive de a-L iubi pe Dumnezeu. – Îl putem iubi pe Dumnezeu în două chipuri și pentru două motive deosebite. – 1. Fie Îl iubim pentru El însuși, neprivind decât desăvârșirile Sale și, îndeosebi, bunătatea și milostivirea Sa infinită: acesta este singurul adevărat amor, numit caritate desăvârșită. – 2. Fie Îl iubim pentru că este nesfârșit de bun pentru noi, pentru că ne-a copleșit cu binefacerile Sale și pentru că nădăjduim să dobândim de la El fericirea cerului. Această iubire nedesăvârșită nu este adevărata caritate; cel mult i se poate da numele de caritate nedesăvârșită.

1° Caritatea desăvârșită. – Caritatea desăvârșită cuprinde două simțăminte: bunăvoința și prietenia.

A. BUNĂVOINȚA. – Bunăvoința este o dispoziție a sufletului care ne îndeamnă să privim nu binele nostru propriu, ci pe acela al obiectului iubit. Acest simțământ de bunăvoință, curat și dezinteresat, face ca noi să-L iubim pe Dumnezeu cu adevărat, să avem caritatea desăvârșită.

Bunăvoința se arată în trei chipuri: – a) prin bucuria pe care o simțim de fericirea ființei iubite. A iubi pe cineva înseamnă a împărtăși fericirea lui; astfel, aleșii sunt mai fericiți de slava lui Dumnezeu decât de propria lor fericire; – b) prin dorința de a spori fericirea și desăvârșirile obiectului iubit; și – c) prin râvna în slujirea lui. Nu este, într-adevăr, destul să ne bucurăm de fericirea celui pe care îl iubim, nici măcar să-i dorim încă și mai multă fericire și mai multe desăvârșiri. Iubirea se arată mai bine prin fapte decât prin simțăminte și cuvinte. Râvna îndeamnă a lucra în chip efectiv la această fericire. Este adevărat că desăvârșirile lui Dumnezeu, fiind infinite, nu sunt susceptibile de creștere. Dar există slava extrinsecă a lui Dumnezeu, aceea care Îi vine de la făpturile Sale și mai cu seamă de la om. Prin caritate, îndepărtăm tot ceea ce îi stă împotrivă și ne silim să o sporim atât în noi, cât și în alții. Râvna pentru slava lui Dumnezeu naște încă două simțăminte: – 1. frica de a-L ofensa și – 2. întristarea pe care o simțim pentru greșelile noastre și ale aproapelui.

B. PRIETENIA. – Nu orice iubire de bunăvoință este prietenie: putem iubi fără a fi iubiți înapoi. Prietenia presupune reciprocitate și împărtășire de bunuri. Or, în caritate aflăm aceste dulci elemente: – a) iubirea este mutuală. Nu zice oare Domnul nostru: „Dacă Mă iubește cineva, Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face la el locuință” (Ioan, XIV, 23). – b) Există, de asemenea, într-o anumită măsură, împărtășire de bunuri. Din partea lui Dumnezeu, lucrul este vădit. Am primit totul de la El: viața naturală și viața supranaturală. Din partea noastră, putem, precum s-a spus mai sus, să lucrăm la slava extrinsecă a lui Dumnezeu.

2° Caritatea nedesăvârșită. – Iubirea care constă în a căuta în obiectul iubit ceea ce ne este plăcut sau folositor, care pune pe primul plan interesul nostru personal, nu este, în realitate, decât iubire de sine: această iubire egoistă și interesată, numită de teologi „iubire de poftă sau de concupiscență”, nu este iubirea adevărată, căci Dumnezeu voiește să fie iubit pentru El însuși; ea nu este decât un început al iubirii de Dumnezeu. Totuși, această specie de caritate, deși nedesăvârșită, nu trebuie osândită ca rea, căci nu trebuie uitat că firea noastră este astfel încât ține în chip irezistibil la fericire și este neputincioasă a se dezinteresa de ea multă vreme: nu trebuie a cere de la om mai mult decât poate da. În plus, simțămintele de recunoștință și de nădejde, pe care le naște în noi vederea binefacerilor pe care le-am primit sau pe care nădăjduim să le primim din partea lui Dumnezeu, ne pot sluji ca îndreptare către caritatea desăvârșită și ne pot aduce să privim bunătatea lui Dumnezeu în sine, și nu numai în raport cu noi.

Caritatea despre care vom vorbi este caritatea desăvârșită: numai ea este o virtute teologală.

(294) III. Calități. Semne. Excelența carității.

1° Calități. – „Prin caritate Îl iubim pe Dumnezeu pentru El însuși mai presus de toate”, s-a spus în definiție.
Iubirea noastră de Dumnezeu trebuie deci să fie suverană, efectivă și progresivă. –

a) suverană. Iubirea de Dumnezeu poate fi privită în chip absolut și în chip relativ. Dacă o privim în chip absolut, niciun grad nu este prescris în Sfânta Scriptură, afară de acela care exclude păcatul de moarte. Dacă o privim în chip relativ, adică dacă o punem în paralel cu celelalte afecțiuni ale noastre, ea trebuie să fie pe primul loc. „Cel ce iubește pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, zice Domnul nostru, nu este vrednic de Mine” (Mat., X, 37). Dacă, prin urmare, această iubire intră în conflict cu un alt bine, ea trebuie să aibă întâietate: trebuie să jertfim totul mai degrabă decât s-o pierdem. Dar se înțelege de la sine că ea poate coexista cu iubirea simțită față de făpturi: aceasta din urmă nu este oprită decât dacă este de natură să ne răpească prietenia lui Dumnezeu.

b) Iubirea de Dumnezeu trebuie să fie efectivă, adică să se arate prin fapte mult mai mult decât prin cuvinte.

c) Iubirea de Dumnezeu trebuie să fie progresivă. Se cuvine a nu ne mulțumi cu un minim și a urca treptat până la desăvârșire. În această urcare către Dumnezeu se deosebesc trei trepte: caritatea începătorilor, caritatea celor ce înaintează și caritatea celor desăvârșiți (vezi Nr. 310, 2°).

2° Semne. – Din cele de mai sus este ușor a deduce semnele carității. Știm că Îl iubim pe Dumnezeu: – a) când păzim poruncile Sale și ale Bisericii, „căci a iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Lui” (I Ioan, V, 3). „Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan, XIV, 15); – b) când suntem gata să pierdem totul mai degrabă decât să-L ofensăm de moarte, după cuvântul Apostolului: „Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?” (Rom., VIII, 35); – c) când lucrăm întotdeauna cu scopul de a-I plăcea.

3° Excelență. – 1. Privită în sine, caritatea este temelia tuturor virtuților: ea le stârnește și le face supranaturale; de aceea Sfântul Paul a putut zice despre ea că este „plinirea legii” (Rom., XIII, 10). – 2. Dacă o comparăm cu celelalte două virtuți teologale, ea este „cea mai mare dintre cele trei”, căci numai ea „nu va trece niciodată” (I Cor., XIII, 8, 13). În cer, credința este, într-adevăr, înlocuită de vederea lui Dumnezeu, iar nădejdea de posedarea Binelui Suveran; dimpotrivă, iubirea de Dumnezeu își va avea acolo numai deplina ei înflorire. – 3. Dacă o privim în efectele ei, caritatea desăvârșită are puterea de a ierta păcatele de moarte prin ea însăși și în afara sacramentului pocăinței, deși acesta rămâne totdeauna cerut în împrejurările obișnuite (Nr. 295 și 401, Fasc. III).

(295) IV. Necesitatea carității.

Trebuie a deosebi, ca la credință și la nădejde, între virtute și actul de caritate.

1° Virtutea carității, sau caritatea habituală, este necesară cu necesitate de mijloc copiilor și adulților. Mântuirea nu este, într-adevăr, cu putință decât prin harul sfințitor. Or harul sfințitor implică totdeauna infuzarea celor trei virtuți teologale.

2° Actul de caritate, sau caritatea actuală, este necesar adulților cu necesitate de precept. Porunca de a-L iubi pe Dumnezeu, cuprinsă în chip implicit în prima poruncă a Decalogului, a fost întărită de Domnul nostru, Care ne-o dă drept cea dintâi și cea mai mare dintre îndatoririle noastre: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă” (Mat., XXII, 37, 38).

a) Actul de caritate, poruncit de preceptul Domnului nostru, nu este necesar cu necesitate de mijloc pentru îndreptățire, când se primesc sacramentele Botezului și Pocăinței. Este de ajuns, în aceste cazuri, spre a fi îndreptățit, să se aibă căința nedesăvârșită sau attriția, care nu cere actul de caritate desăvârșită. – b) Dacă nu se pot primi aceste sacramente și cineva este în stare de păcat de moarte, actul de caritate desăvârșită este necesar. De unde urmează că pentru necredincioși el este întotdeauna o condiție indispensabilă mântuirii, pe când pentru credincioși nu este cerut decât în cazurile în care le este cu neputință să primească sacramentele mai sus pomenite.

3° Timpul când porunca obligă. – Trebuie făcute acte de caritate: – a) la deșteptarea rațiunii; – b) foarte des în viață; unii teologi zic: o dată pe săptămână; alții: o dată pe lună sau pe an; – c) la ceasul morții; – d) în ispitele împotriva carității; – e) când, fiind în stare de păcat de moarte și urmând să primim sau să administrăm un sacrament, nu avem mijloacele de a ne spovedi ca să dobândim iertarea greșelii (vezi Fasc. III, Nr. 376).

Pentru a satisface preceptului, nu este necesar a formula acte de caritate; alte rugăciuni sunt de ajuns: a recita, de pildă, „Tatăl nostru”, în care cerem ca numele lui Dumnezeu să fie sfințit și voia Lui să se facă pe pământ ca în cer, este, de fapt, un act de iubire de Dumnezeu.

(296) V. Păcatele împotriva iubirii de Dumnezeu.

Păcatele potrivnice iubirii de Dumnezeu sunt: – a) toate păcatele de moarte. Nu înseamnă a iubi pe cineva a-i neasculta; – b) lenea duhovnicească, ce duce la uitarea lui Dumnezeu și la omisiunea datoriilor religioase; – c) ura de Dumnezeu. Cei care se mânie împotriva lui Dumnezeu fiindcă a oprit o anumită faptă, fiindcă pedepsește pe păcătoși sau trimite nenorocirea; și mai ales cei care doresc să nu existe, care lucrează să nimicească ideea și cultul lui Dumnezeu în lume, păcătuiesc grav împotriva carității.

ARTICOLUL AL II-LEA. – AL DOILEA OBIECT AL CARITĂȚII: IUBIREA APROAPELUI

(297) VI. Iubirea de sine. Cum trebuie să fie această iubire.

Iubirea de Dumnezeu cuprinde în chip implicit iubirea lucrărilor Sale și, mai presus de toate, a acelora în care strălucește chipul Său, adică a oamenilor. Trebuie deci să ne iubim pe noi înșine și să iubim pe aproapele.

1° Iubirea de sine. – Domnul nostru nu a formulat un precept explicit în această privință, socotind bine că omul nu avea nevoie de el ca să se iubească pe sine și că ar avea, mai curând, tendința să cadă în excesul opus. Totuși, se poate vedea un precept implicit în aceste cuvinte: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Omul trebuie să se iubească într-un chip supranatural. – a) El trebuie să-și iubească sufletul, care a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu, care a fost răscumpărat cu sângele lui Cristos și care este predestinat la slavă. Iar cel mai bun mijloc de a-și iubi sufletul este a lucra la mântuirea lui: căci „ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?” (Mat., XVI, 26). Mai ales în acest sens este adevărat a zice că „caritatea bine rânduită începe cu sine”. – b) El trebuie să-și iubească trupul, fiindcă este instrumentul sufletului și fiindcă este templul Duhului Sfânt: „Nu știți, zice Sfântul Paul, că voi sunteți templul lui Dumnezeu?” (I Cor., III, 16).

Păcate împotriva iubirii de sine. – Se păcătuiește: – a) prin exces, dacă se duce iubirea de sine până la egoism și se nesocotește binele lui Dumnezeu și al aproapelui; – b) prin lipsă, când se iubesc bunurile vremelnice mai mult decât bunurile duhovnicești și când cineva își ia viața trupului prin sinucidere.

2° Iubirea aproapelui (vezi numărul următor).

(298) VII. Iubirea aproapelui. Preceptul. Motivul.

1° Preceptul. – Preceptul iubirii aproapelui este întemeiat pe legea naturală și pe porunca Domnului nostru.

A. LEGEA NATURALĂ. – Toți oamenii, ca urmași ai lui Adam, sunt din același sânge; trebuie deci să se poarte unii cu alții ca frații: de unde acest principiu general al legii naturale: „Fă altora ceea ce voiești să ți se facă ție însuți” (Nr. 163). Nu este deci de mirare că popoarele antichității l-au cunoscut și l-au păzit într-o anumită măsură: astfel grecii și romanii practicau larg ospitalitatea.

B. PORUNCA DOMNULUI NOSTRU. – Încă din Vechiul Testament, legea mozaică poruncea în chip expres iubirea aproapelui. Ea nu se mărginea să zică: „Să nu urăști pe fratele tău în inima ta”; adăuga: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev., XIX, 17, 18).

Domnul nostru a promulgat din nou preceptul și, ca să arate însemnătatea pe care i-o dădea, a pus iubirea aproapelui pe același plan cu iubirea de Dumnezeu. Unui învățător al Legii care Îl întreba într-o zi care este cea mai mare poruncă a Legii, El a răspuns prin aceste cuvinte: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău: aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. A doua îi este asemenea: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. De aceste două porunci atârnă toată Legea și Proorocii” (Mat., XXII, 37, 39). – Altă dată El a dat acest precept ca semnul după care se vor cunoaște ucenicii Săi: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții precum v-am iubit Eu; prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei” (Ioan, XIII, 34, 35).

2° Motivul. – Trebuie să iubim pe aproapele pentru iubirea lui Dumnezeu: acest motiv face caritatea creștină; căci dacă l-am iubi pentru un motiv natural, de pildă pentru darurile lui exterioare, pentru însușirile inimii și simpatia pe care ne-o insuflă, iubirea noastră ar fi o iubire naturală; nu ar mai fi o virtute teologală.

A iubi pe aproapele pentru iubirea lui Dumnezeu înseamnă deci a-l iubi: – 1. pentru că aceasta este voința lui Dumnezeu, care ne-a fost arătată prin porunca lui Cristos; și – 2. pentru că este fiul aceluiași Tată care este în ceruri (Mal., II, 10); pentru că participă la bunătatea Sa în același chip ca noi, pentru că a fost răscumpărat cu același sânge, pentru că suntem cu toții frați în Cristos și chemați la aceeași moștenire, care este cerul.

(299) VIII. Poruncă nouă. Cine este aproapele? Iubirea vrăjmașilor.

1° Poruncă nouă. – Înainte de legea creștină, datoria de a iubi pe aproapele era deci poruncită deja de legea naturală și de legea mozaică. Cum a putut Domnul nostru să spună că aduce o poruncă nouă? aceasta vom vedea, lămurind ce trebuie înțeles prin cuvântul „aproape”.

2° Cine este aproapele? – Pentru iudei, ca pentru toate popoarele vechi, aproapele nu erau nici sclavii, pe care îi tratau ca pe niște ființe inferioare, nici dușmanii, pe care îi nimiceau ori îi reduceau în robie (Deut., XX, 13, 18).

Pentru Domnul nostru, aproapele sunt toți oamenii: „Ați auzit, zice Cristos în Predica de pe Munte, că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe dușmanul tău.» Iar Eu vă zic: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru Care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți. Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată meritați? Oare vameșii nu fac și ei la fel? Și dacă nu salutați decât pe frații voștri, ce faceți neobișnuit? Oare păgânii nu fac și ei la fel? Voi, așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Mat., V, 43–48). Astfel, iubirea aproapelui trebuie să cuprindă nu numai pe concetățenii aceluiași ținut ori pe membrii aceleiași caste, ci și pe străini și pe vrăjmași. „Nu este deosebire între iudeu și elin, zice la rândul său Sfântul Paul, pentru că același Cristos este Domnul tuturor” (Rom., X, 12).

Iubirea tuturor oamenilor, chiar și a vrăjmașilor, iată, deci, marea noutate care desparte lumea creștină de lumea antică.

ÎN CE ORDINE TREBUIE SĂ IUBIM PE APROAPELE. – Trebuie să iubim pe toți oamenii, după „porunca nouă a Domnului nostru”. Dar este limpede că îndatoririle noastre variază după categoriile de persoane. Este destul de drept ca părinții, prietenii, binefăcătorii, compatrioții să ocupe primul loc în afecțiunea noastră și să fie înaintea străinilor: acest simțământ era prea firesc ca Domnul nostru să fi avut nevoie să-l recomande. Nu vom vorbi deci aici despre îndatoririle prieteniei; ne vom mărgini să arătăm îndatoririle pe care le implică iubirea vrăjmașilor.

3° Iubirea vrăjmașilor. – Prin vrăjmași trebuie înțeleși cei care ne-au ofensat, care ne urmăresc cu ura lor și față de care simțim o adâncă antipatie. Cum trebuie să-i iubim? Nu poate fi vorba, desigur, de iubirea simțită, fiindcă simpatia nu stă în puterea voinței noastre. Datoria carității nu ne obligă decât la o iubire supranaturală, care constă în a vedea în toți oamenii frați ai lui Cristos, deși uneori nevrednici, a le dori binele și a lucra la mântuirea lor. Acest precept are o parte negativă și o parte pozitivă.

A. DIN PARTEA NEGATIVĂ, el ne oprește ura și dorința de răzbunare: – 1. ura. Ne este îngăduit să urâm doctrinele vătămătoare, faptele rele și viciile aproapelui; dar antipatia noastră trebuie să se oprească aici și să nu atingă persoana însăși. – 2. dorința de răzbunare. Dacă am fost vătămați în bunurile noastre, în onoarea și reputația noastră, avem dreptul să ne apărăm și să recurgem la tribunale pentru a obține reparare, din iubire sinceră de dreptate, fără a ne lăsa conduși de un motiv de răzbunare ori de ură. Avem dreptul, în general, să dorim ca cei vinovați să fie pedepsiți de autoritatea legitimă. Dintr-un alt punct de vedere, le putem chiar dori relele vremelnice ca mijloace de a-i întoarce; dar ne este oprit să-i blestemăm și să facem dorințe ca ei să se osândească.

B. DIN PARTEA POZITIVĂ, preceptul iubirii vrăjmașilor ne poruncește iertarea injuriilor și dorința de împăcare: – 1. iertarea injuriilor. Domnul nostru ne-a dat și porunca, și pilda. „Iartă-ne nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, ne face El să zicem în Tatăl nostru, ca să ne învețe că propria noastră iertare este subordonată iertării pe care o dăm vrăjmașilor noștri. „Cu aceeași măsură cu care veți măsura, s-a zis în alt loc, vi se va măsura” (Luca, VI, 38). Dacă iertați oamenilor greșelile lor, Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta și vouă. Dar dacă nu iertați oamenilor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile (Mat., VI, 14, 15). Abia mai este nevoie să adăugăm că Isus Și-a potrivit purtarea după învățătura Sa. Chiar în ceasurile crude ale Patimii Sale, El nu Și-a blestemat vrăjmașii; a iertat călăilor Săi și a vărsat sângele Său pentru toți oamenii, fără a-i exclude pe cei care Îl urmăresc cu disprețul lor. După Domnul nostru, trebuie deci să dăm vrăjmașilor noștri toate semnele de prietenie și de bunăvoință pe care ni le dictează împrejurările. Sunt cazuri în care a le refuza ar fi un semn de ură și de răzbunare. Trebuie, de pildă, să răspundem la salutul unui vrăjmaș care ne salută primul; abținerea noastră ar fi socotită drept ranchiună și dușmănie. Nu trebuie să-i excludem pe vrăjmași de la milosteniile obștești, de la serviciile pe care, prin meseria și profesia noastră, le putem face, și nici de la rugăciunile noastre. – 2. dorința de împăcare. Nu este destul să iertăm; caritatea cere să avem dorința de a ne împăca. Nu putem face nimic plăcut lui Dumnezeu, nici măcar să ne rugăm, dacă păstrăm ura în inimă. „Când îți aduci darul la altar, zice Domnul nostru, și îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului și mergi întâi de te împacă cu fratele tău; apoi vino și adu-ți darul” (Mat., V, 24). Totuși, dacă am fost ofensați, nu suntem ținuți să facem noi cele dintâi pași: este de ajuns să iertăm din toată inima și să fim gata de împăcare. (Exemple de împăcare: Iacob și Esau (Fac., XXXIII, 8–17); Saul și David (I Regi, XXVI, 17–25).)

(300) IX. Cum să iubim pe aproapele? Faptele de caritate.

Toți oamenii, chiar și vrăjmașii noștri, au drept la iubirea noastră. Dar cum să arătăm această iubire? Apostolul Sfântul IOAN ne dă răspunsul: „Copilașilor, să nu iubim cu vorba și cu limba, ci cu fapta și cu adevărul” (I Ioan, III, 18).

Iubirea noastră de aproapele va fi sinceră, efectivă și universală dacă, după pilda bunului Samaritean (Luca, X, 25–37), venim în ajutorul tuturor semenilor noștri care sunt în nenorocire și lipsă, fără a ne lăsa opriți de considerații de persoană, de neam ori de religie. Cu alte cuvinte, trebuie să voim și să facem aproapelui tot binele pe care dorim să ni se facă nouă înșine. Iar, fiindcă omul este alcătuit din suflet și trup, urmează că caritatea noastră, sau milostivirea, trebuie să se exercite pe un îndoit tărâm: duhovnicesc și trupesc.

1° Faptele de milostivire duhovnicească. – Se numără, de obicei, șapte principale, și anume: – 1. a învăța pe copii și pe adulții neștiutori adevărurile religiei; – 2. a da sfaturi bune și pilde bune; – 3. a mângâia pe cei întristați; – 4. a mustra pe păcătoși prin îndreptarea frățească (Nr. 301); – 5. a ierta injuriile; – 6. a suferi cu răbdare neajunsurile aproapelui; – 7. a ne ruga pentru vii și pentru morți.

2° Faptele de milostivire trupească. – Se numără, de asemenea, șapte principale: – 1. a face milostenie celor lipsiți (Nr. 302); – 2. a primi oaspeți; – 3. a da de mâncare celor flămânzi și de băut celor însetați; – 4. a da haine celor ce nu au; – 5. a cerceta pe bolnavi și pe cei închiși; – 6. a răscumpăra pe cei robiți; și – 7. a îngropa pe cei morți.

Isus pune atâta preț pe împlinirea acestor fapte de milostivire, încât, la judecata de apoi, va socoti ca făcut Lui însuși tot binele pe care îl vom fi făcut aproapelui: „Atunci Împăratul va zice celor de-a dreapta Sa: «Veniți, binecuvântații Tatălui Meu; luați în stăpânire împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol, și M-ați îmbrăcat; bolnav, și M-ați cercetat; în temniță, și ați venit la Mine.» Atunci drepții Îi vor răspunde: «Doamne, când Te-am văzut flămând și Ți-am dat să mănânci; însetat și Ți-am dat să bei? Când Te-am văzut străin și Te-am primit; gol și Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut bolnav ori în temniță și am venit la Tine?» Și Împăratul le va răspunde: «Adevărat zic vouă: ori de câte ori ați făcut unuia dintre acești prea mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut»” (Mat., XXV, 34–40).

(301) X. Îndreptarea frățească.

Îndreptarea frățească este o mustrare caritabilă făcută aproapelui, cu scopul de a-l îndrepta de greșelile sale ori de a-l abate de la rău. Această datorie revine, de obicei, superiorilor, părinților și prietenilor și, în cazuri mult mai rare, inferiorilor.

1° Datoria îndreptării frățești. – Preceptul îndreptării frățești este: – a) de drept natural. Trebuie să ajutăm pe aproapele în nevoile lui duhovnicești mai mult încă decât în trebuințele lui trupești; – b) de drept divin. Isus Cristos a zis ucenicilor Săi: „De va greși fratele tău împotriva ta, du-te și mustră-l” (Mat., XVIII, 15; Luca, XVII, 3).

2° Condițiile cerute pentru ca îndreptarea să fie o datorie. – Pentru ca îndreptarea frățească să fie o datorie, trebuie: – a) să fie certitudine despre greșeala săvârșită și aceasta să fie o greșeală gravă; – b) să existe o nădejde întemeiată de izbândă; – c) îndreptarea să se poată face fără un neajuns grav. De aceea, inferiorii sunt ținuți de ea foarte rar, iar scrupuloșii nu trebuie să o facă niciodată, fiindcă și-ar exagera obligația.

3° Cum trebuie făcută îndreptarea. – Când datoria îndreptării frățești se impune, trebuie mai întâi mustrat aproapele în taină, apoi, dacă nu ascultă, trebuie mustrat în fața ori, mai degrabă, prin mijlocirea uneia sau a mai multor persoane prudente, și, în sfârșit, dacă stăruie în greșeala sa, cazul trebuie adus înaintea superiorului.

Iată împrejurări în care se poate și, uneori, se cuvine a aduce îndată cazul la superior: – a) dacă delictul cade în domeniul public, căci vinovatul nu mai are drept la reputația sa; – b) dacă binele public cere să se recurgă îndată la superior; – c) când sunt temeiuri bune de a crede că mustrarea ascunsă nu va da niciun rod; – d) dacă inferiorul a renunțat la drepturile sale și s-a supus unei reguli, ca în unele ordine religioase.

(302) XI. Milostenia. Datoria bogaților. Obiecția socialistă.

1° Preliminarii. – 1. Luat în sensul său general, cuvântul milostenie desemnează orice faptă de milostivire duhovnicească sau trupească, săvârșită din caritate creștină. În sensul său restrâns, și precum este întrebuințat aici, cuvântul se înțelege de orice ajutor material prin care venim în sprijinul aproapelui când este în mizerie: ajutor ce poate fi în bani, în bunuri de orice fel și chiar în muncă.

2°. Deoarece vom arăta mai jos că milostenia este o datorie riguroasă, se cuvine, ca să nu fie confuzie în mintea noastră, să reamintim aici deosebirea făcută deja (Nr. 157) între datoriile dreptății și datoriile carității și să determinăm raporturile dintre dreptate și caritate.

DREPTATE ȘI CARITATE. – a) Dreptatea poruncește să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și, mai ales, să nu i se facă niciun rău. Caritatea merge mai departe: ea poruncește să i se facă bine. Datoriile dreptății sunt mai curând negative și se cuprind în această formulă: „Nu faceți altora ceea ce nu ați vrea să vi se facă vouă înșivă.” Datoriile carității sunt, dimpotrivă, pozitive și se cuprind în această formulă: „Faceți altuia ceea ce ați vrea să vi se facă vouă înșivă.”

b) Datoriile dreptății presupun la ceilalți un drept corespunzător; cu alte cuvinte, împlinirea lor poate fi cerută cu sila; datoriile carității nu corespund niciunui drept, cel puțin niciunui drept înscris în legile omenești și, de aceea, nu sunt exigibile. Astfel, a-ți plăti datoriile este o datorie de dreptate, o datorie strictă, pe când a face milostenie este o datorie de caritate, o datorie largă.

c) Dreptatea precede deci caritatea. Înainte de a face bine semenului, trebuie să începi prin a nu-i face rău: trebuie să-ți plătești datoriile înainte de a face milostenie. Dar, pe de altă parte, caritatea trebuie să desăvârșească dreptatea: un industriaș nu are dreptul să profite de mizeria unui lucrător ca să-l facă să muncească pe un preț de nimic, chiar dacă legile existente nu i-ar impune nicio obligație.

d) De altfel, nu trebuie exagerată deosebirea dintre dreptate și caritate, fiindcă istoria ne arată că multe datorii de dreptate au fost mai întâi datorii de caritate. În antichitate, de pildă, nu era datorie de dreptate a respecta viața altora decât între oameni ai aceleiași seminții; era îngăduit a ucide pe străini: a-i cruța era, prin urmare, numai o datorie de bunăvoință. Preceptul carității universale datează numai de la Domnul nostru, precum am spus deja (Nr. 298), și precum vom vedea acum cu privire la milostenie.

2° Milostenia. Datoria bogaților. – Datoria milosteniei, impusă bogaților de caritatea creștină, își are temelia în Sfânta Scriptură, în Tradiție și în rațiune.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. – a) În Vechiul Testament, legea mozaică recomandă binefacerea față de săraci, împrumutul fără dobândă atunci când este vorba de a împrumuta pe un alt iudeu (Deut., XXIV, 20) și chiar o anumită bunăvoință față de străini (Lev., XIX, 33). – b) În Noul Testament, Domnul nostru a lărgit ideea binefacerii, impunând-o ca precept universal și obligator: „Vindeți cele ce aveți și faceți milostenie” (Luca, XII, 33), a zis El ucenicilor Săi. În parabola bogatului nemilostiv, îl arată pe acesta osândit la iad numai pentru că l-a alungat pe săracul Lazăr și nu i-a dat firimiturile de la masa sa (Luca, XVI, 19–26). În marele Său discurs apocaliptic, declară că cerul nu va aparține decât celor ce vor fi săvârșit faptele milostivirii (Mat., XXV, 34–40; vezi acest text la Nr. 300).

B. TRADIȚIA. – Învățătura Învățătorului a fost urmată întotdeauna în Biserică.

1. A fost pusă în faptă de Apostoli. Sfântul Paul vorbește foarte des despre caritatea creștină în Epistolele sale și o așază în vârful virtuților creștine (I Cor., XIII, 2–13; I Tim., VI, 17–19). Nu numai că vorbește despre ea, ci o face regula purtării sale; rânduiește colecte (I Cor., XVI; II Cor., VIII, IX) și duce el însuși ajutoare celor lipsiți. Același duh de caritate însuflețește pe primii creștini: „Mulțimea credincioșilor avea o singură inimă și un singur suflet; nimeni nu numea al său ceea ce avea, ci toate erau de obște între ei” (Fapte, IV, 32). Cârmuitorii Bisericii întemeiază rânduiala diaconilor pentru împărțirea zilnică a milosteniilor.
2. Părinții Bisericii, îndeosebi Sfântul VASILE și Sfântul IOAN HRISOSTOM, amintesc adesea, uneori în limbaj aprins, datoria care apasă asupra bogaților de a da prisosul lor săracilor.
3. În vremea noastră, marea datorie a carității a fost proclamată din nou de LEON XIII și de PIUS XI. „Îndată ce s-a dat îndeajuns pentru necesitate și pentru cuviință, scrie LEON XIII în Enciclica sa Rerum Novarum (1891), este o datorie a vărsa prisosul în sânul săracilor. Este o datorie nu de strictă dreptate, afară de cazurile de extremă necesitate, ci de caritate creștină; o datorie, prin urmare, a cărei împlinire nu se poate urmări pe căile dreptății omenești. Dar, deasupra judecăților omului și ale legilor sale, este legea și judecata lui Isus Cristos, Dumnezeul nostru, care ne îndeamnă în toate chipurile să facem milostenia în mod obișnuit.” „Omul, zice la rândul său PIUS XI, nu este îndreptățit să dispună, după bunul său capriciu, de veniturile sale disponibile, adică de veniturile care nu sunt indispensabile întreținerii unei existențe cuviincioase și vrednice de rangul său. Dimpotrivă, un foarte grav precept poruncește bogaților să facă milostenie, să exercite binefacerea și magnificența”, consacrând, de pildă, resursele lor dezvoltării „unei industrii, izvor bogat de muncă plătită” (Enciclica Quadragesimo anno, 1931).

C. RAȚIUNEA. – Chiar privite lucrurile numai din punct de vedere omenesc, nu este societatea o mare familie ai cărei membri sunt solidari? Ei au, deci, datoria de a se ajuta unul pe altul. Trebuie ca, în împrejurările grele în care săracul nu-și poate câștiga viața, bogatul să poarte grijă de întreținerea lui și a familiei sale.

3° Obiecția socialistă. – Socialiștii pretind că milostenia trebuie suprimată ca jignitoare demnității omenești: ei proclamă, pe de o parte, dreptul săracilor la asistență și, pe de altă parte, datoria statului de a-i ajuta prin perceperea de taxe asupra bogaților.

Răspuns. – Să admitem mai întâi, împreună cu socialiștii, că statul are datoria de a ușura mizeria și chiar de a o preveni. Să o facă recurgând la perceperea de taxe asupra averii, foarte bine încă, de vreme ce nu poate găsi banii decât la bogați. Dar este o condiție: să rămână în limite drepte și să respecte dreptul de proprietate.

Pe de altă parte, asistența legală, ridicată la sistem, este departe de a fi fără neajunsuri: micșorează efortul și încurajează lipsa de prevedere.

În plus, asistența legală ofensează demnitatea omenească tot atât cât și milostenia; nu umilește mai puțin pe sărac, fiindcă, spre a dobândi ajutoare, trebuie să le ceară, iar nu le poate cere fără a face profesiune de sărăcie. De altfel, asistența legală va lăsa totdeauna în strâmtorare pe săracii rușinoși, pe bolnavii care nu pot sau nu voiesc să meargă la spital. Numai milostenia particulară poate ajunge la această categorie de lipsiți care, orice ar zice socialiștii, s-ar simți cu mult mai umiliți dacă ar trebui să recurgă la asistența publică.

Să adăugăm, în sfârșit, că caritatea creștină este altceva decât un ajutor material. Ea este dăruirea de sine, un curent de simpatie, o împărtășire a inimilor. Deasupra trupului, ea voiește întotdeauna să atingă sufletul, vorbind nenorocitului despre nădejde și arătându-i cerul.

(303) XII. Măsura milosteniei.

Datoria carității fiind odată statornicită, se poate întreba care trebuie să fie măsura milosteniei.

1° Regula generală. – Se poate pune ca regulă generală că milostenia trebuie să fie proporționată cu mijloacele celui ce are și cu nevoia celui ce cere:

a) CU MIJLOACELE CELUI CE ARE. Este de la sine înțeles că, cu cât cineva are mai mult prisos, cu atât trebuie să facă mai multe milostenii. Dar, pe cât principiul este de simplu, pe atât aplicările sunt grele. Trebuie, într-adevăr, să se determine mai întâi ce anume alcătuiește prisosul, apoi partea ce se cuvine a se lua din acest prisos. Dintre bunurile pe care omul le poate avea, unele sunt necesare vieții, adică pentru tot ceea ce îi trebuie ca să se hrănească, să se îmbrace și să se adăpostească; altele sunt necesare condiției sale, adică cheltuielilor cerute de rangul pe care îl ocupă în societate. Prisosul este tot ceea ce nu este necesar nici vieții, nici condiției. Partea ce trebuie luată din acest prisos variază în chip firesc după împrejurări. Vom da mai jos câteva reguli;

b) CU NEVOIA CELUI CE CERE. Nevoia poate fi: – 1. extremă: acesta este cazul săracului care va pieri dacă nu primește degrabă un ajutor oarecare; – 2. apăsătoare: aceasta este situația unui om care, din lipsă de mijloace, este în primejdie să se îmbolnăvească ori să cadă din starea sa; – 3. obișnuită: astfel sunt cerșetorii și șomerii care nu câștigă prin muncă cele necesare vieții.

Aceste deosebiri fiind făcute, putem face următoarele aplicații:

2° Aplicații particulare.

A. Când aproapele este într-o nevoie extremă, suntem obligați, în lipsa altora, să-l ajutăm nu numai din bunurile noastre de prisos, ci și, într-o anumită măsură, din bunurile necesare condiției noastre; nu suntem, totuși, ținuți să întrebuințăm mijloace extraordinare, cum ar fi, de pildă, în caz de boală, a plăti cheltuielile cerute de o călătorie într-o țară cu climă mai bună ori de o operație chirurgicală: acestea sunt mijloace la care nu suntem ținuți nici pentru noi înșine.

B. Când aproapele este într-o nevoie apăsătoare, trebuie să-l ajutăm din prisosul nostru și uneori chiar dintr-o parte a bunurilor folositoare condiției noastre, în proporție cu nevoia în care se află. Această regulă, care oprește, în asemenea împrejurări, luxul și, în general, orice cheltuială zadarnică și frivolă, își găsește mai ales aplicarea în calamități publice, când țara suferă de lipsuri ori este pustiită de vreun flagel: război, inundații etc.

C. Când săracul nu este decât într-o nevoie obișnuită, trebuie să-l sprijinim din prisosul nostru. Această regulă nu cere să ajutăm pe toți săracii fără deosebire, fără a putea alege pe destinatarul liberalităților noastre, nici să dăm tot prisosul nostru. Este îngăduit a păstra o parte pentru opere folositoare religiei sau societății. Este îngăduit, de asemenea, a spori patrimoniul și a-și îmbunătăți situația.

(304) XIII. Formele milosteniei. Opere sociale.

Milostenia are două forme: ea este ocazională sau permanentă.

1° Milostenia ocazională. – Este aceea pe care „bogatul o dă unui nenorocit pe care îl întâlnește sau cu care este în relații, fie că răspunde la cererea acestui sărac, fie că lucrează dintr-un sentiment de caritate spontană”.

2° Milostenia permanentă. – Ea constă în instituțiile de binefacere care au drept scop a veni în ajutorul săracilor, orfanilor, bătrânilor, bolnavilor, incurabililor etc. Sub această formă, milostenia ia numele de asistență. Dacă se datorează inițiativei uneia sau a mai multor persoane caritabile, este asistență privată. Dacă este organizată de stat și are ca resurse taxe impuse particularilor, este asistență publică sau legală: asistență pentru bătrâni, infirmi și incurabili; ajutoare pentru indigenții permanenți ori trecători, ca șomerii; asistență medicală; asistența copiilor găsiți; asistență judiciară pentru cei care, din lipsă de mijloace, nu și-ar putea apăra drepturile în justiție; ajutor pentru familiile numeroase etc.

3° Opere sociale. – Sunt, în zilele noastre, numeroase opere sociale, care se bucură de ocrotirea legilor și au ca scop îmbunătățirea sorții fie a indivizilor, fie a grupărilor de indivizi. Principalele sunt: sindicatele profesionale, cooperativele, mutualitățile, casele de economii, casa națională a pensiilor pentru bătrânețe, asigurările sociale și locuințele ieftine.

1. SINDICATELE PROFESIONALE sunt asociații ale membrilor aceleiași profesii care își propun să apere interesele lor comune. Astfel sunt, de pildă: 1) sindicatele agricole, alcătuite din cultivatorii aceleiași comune, ai aceluiași canton, ai aceluiași departament, care se unesc pentru a cumpăra en gros la prețul cel mai mic și pentru a vinde produsele lor agricole la prețul cel mai ridicat; 2) sindicatele industriale, alcătuite din producători, care urmăresc mijloacele de a reduce concurența și de a stăvili supraproducția, din care se naște înjosirea prețurilor; 3) sindicatele corporative, fie de patroni, fie de lucrători, fie mixte, acestea din urmă alcătuite din patroni și lucrători, căutând să împace interesele lor opuse și să arbitreze conflictele lor. Sindicatele, oricare ar fi ele, pot aduce mari servicii sindicaliștilor, în special, și societății în general, cu condiția să rămână în domeniul profesional și să nu se lase rătăcite de politică.

2° COOPERATIVELE sunt asociații de producători sau de consumatori care își propun să vândă ori să cumpere direct, pentru a suprima cheltuielile intermediarilor: ceea ce are un rezultat avantajos și pentru unii și pentru ceilalți, fiindcă cheltuielile pricinuite de intermediari pot fi împărțite între producători și consumatori. Alături de cooperativele de vânzare și de cooperativele de cumpărare, trebuie semnalate cooperativele de credit, care au ca scop a constitui o casă comună pentru a veni în ajutorul asociaților, acordându-le împrumuturi de bani pentru o mică retribuție.

3° MUTUALITĂȚILE SAU SOCIETĂȚILE DE AJUTOR MUTUAL sunt asociații ale căror membri varsă o anumită sumă anuală, spre a-și asigura ajutoare în caz de accident, de boală, de infirmitate, de bătrânețe.

4° CASELE DE ECONOMII sunt așezăminte menite a favoriza economisirea, primind în depozit sume mici de bani, rambursabile la vedere, și asigurându-le o dobândă modestă.

5° CASA NAȚIONALĂ A PENSIILOR PENTRU BĂTRÂNEȚE, administrată, sub ocrotirea statului, de Casa depozitelor și consemnațiunilor, asigură depunătorilor săi, la o anumită vârstă, o pensie ori o rentă viageră proporționată cu mărimea și data vărsămintelor.

6° ASIGURĂRILE SOCIALE, numite și ASIGURĂRI MUNCITOREȘTI, au ca scop a proteja pe lucrători și familiile lor împotriva tuturor riscurilor eventuale: accidente de muncă, invaliditate, boală, șomaj. Sunt afiliați în chip obligatoriu la asigurările sociale toți salariații, bărbați și femei, al căror salariu anual nu depășește 18.000 de franci. În regim normal, asigurările sociale garantează invalizilor și bătrânilor de cel puțin șaizeci de ani o pensie care nu poate fi mai mică de 40% din salariul lor mediu. Resursele necesare pentru aceasta sunt furnizate, în afară de contribuția statului, prin vărsăminte anuale împărțite pe jumătate între angajator și salariat.

7° LOCUINȚELE IEFTINE. Legile Ribot (12 august 1906) și Loucheur (13 iulie 1928) favorizează construirea de case, numite locuințe ieftine, acordând familiilor muncitorești ori puțin avute împrumuturi ipotecare cu dobândă mică.

Toate aceste opere sociale, care tind să îmbunătățească starea muncitorilor și a săracilor, dacă știu să se inspire din idei supranaturale și să urmărească, pe lângă scopul material, un scop religios și moral, intră în virtutea carității.

(305) XIV. Păcatele potrivnice iubirii aproapelui.

Păcatele principale potrivnice iubirii aproapelui sunt: – 1 ura (Nr. 299); – 2 invidia și gelozia (Nr. 269); – 3 discordia, care este o dezbinare pricinuită de o împotrivire de simțăminte și de voințe. Ea nu este totdeauna o greșeală gravă. În lucrurile libere, omul are dreptul să fie de altă părere, cu condiția să nu pună încăpățânare nici amărăciune în susținerea felului său de a vedea; dar adesea este de temut ca discordia să nu degenereze în cuvinte jignitoare, în certuri și în încăierări; – 4 sedițiunea, care este o discorde de întindere mai mare și care pune în luptă diferitele părți ale aceleiași cetăți ori ale aceleiași societăți. Ea este principiul războaielor civile și al luptelor fratricide. Totuși, a te împotrivi unei puteri tiranice prin mijloace constituționale sau pur și simplu legitime nu este sedițios în sine, și este îngăduit uneori a rezista unei autorități care apasă conștiințele; – 5 scandalul, păcat grav împotriva iubirii pe care o datorăm sufletului aproapelui și despre care s-a vorbit în Lecția a 7-a (cf. Nr. 215).

Concluzie practică.

1° Iubirea lui Dumnezeu. – 1. A face adesea acte de caritate. Iubim ceea ce este frumos, ceea ce este bun și ceea ce este bine. Deoarece Dumnezeu are toate aceste desăvârșiri într-un grad infinit, trebuie să-L iubim mai presus de toate. – 2. După un păcat de moarte, dacă nu se poate spovedi îndată, să facă cel puțin un act de caritate desăvârșită care, unit cu căința, șterge păcatul.

2° Iubirea aproapelui. –

În lumea contemporană, atât de dezbinată prin ură, gelozii, rivalități, nu ne vom arăta creștini vrednici de acest nume decât dacă vom practica din tot sufletul marele devoir al carității, după pilda primilor creștini despre care se zicea: „Iată cum se iubesc!” Încă din tinerețea noastră trebuie, așadar, să ne deprindem cu faptele milostivirii, care ne vor îngădui mai târziu să jucăm rolul social pe care Biserica și patria îl așteaptă de la noi.

Între toate aceste fapte, cea mai ușoară la vârsta noastră este milostenia. Trebuie să dăm cu generozitate, în proporție cu mijloacele noastre, aceasta se înțelege: „Dacă ai mult, dă mult; dacă ai puțin, caută să împarți și acest puțin cu inimă bună” (Tobit, IV, 9), căci „Dumnezeu iubește pe cel ce dă cu bucurie” (II Cor., IX, 7). Dar dacă voim ca milostenia noastră să fie meritorie și făcută după duhul Domnului nostru, trebuie să dăm cu umilință, cu discreție și cu dezinteres, adică fără a aștepta recunoștința celor cărora le dăm. „Când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie în ascuns; iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti” (Mat., VI, 3, 4).

Să ne aducem aminte, pe de altă parte, că milostenia, făcută în chip supranatural, adică numai pentru a împlini voința lui DUMNEZEU, dobândește iertarea pedepselor datorate păcatelor deja iertate. „Milostenia șterge păcatele și face să se afle milă și Viața veșnică” (Tobit, XII, 9).

Să recitim adesea acest imn minunat al Sfântului PAUL despre caritatea creștină, care întrece toate darurile și fără de care toate celelalte virtuți ale noastre n-ar fi nimic: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar caritate nu am, m-am făcut aramă sunătoare sau chimval răsunător. Și de aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; și de aș avea toată credința, până la a muta munții, iar caritate nu am, nu sunt nimic. Și de aș împărți toate averile mele spre hrana săracilor, și de mi-aș da trupul să fie ars, iar caritate nu am, nimic nu-mi folosește.
„Caritatea este îndelung răbdătoare, este bună; caritatea nu pizmuiește, caritatea nu se laudă, nu se trufește; nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul; nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (I Cor., XIII, 1–7).

LECTURI.

1 Păcătoasa îndreptățită prin iubirea sa pentru Isus Cristos (Luca, VII).
2 Caritatea lui Tobie (Tobit, II).
3 Predica de pe munte (Mat., V–VII; Luca, VI, 20–49).
4 Parabola bunului Samaritean (Luca, X, 30–37).

TEME SCRISE. 

1 Spuneți care sunt motivele pe care le avem de a iubi pe Dumnezeu. 2 Cum se poate împăca iubirea de sine cu caritatea desăvârșită? 3 Când păcătuiește de moarte, ce preferă omul lui Dumnezeu? 4 Pentru ce toți oamenii sunt aproapele nostru? 5 Care sunt săracii cei mai vrednici de interes, aceia către care mai ales trebuie să meargă milosteniile noastre? 6 Pentru ce caritatea este cea mai mare dintre cele trei virtuți teologale?