• I. 1 Ce este conștiința? 2 Din ce punct de vedere se poate privi conștiința? 3 Ce este o conștiință adevărată, rătăcită, rătăcită în chip invincibil, rătăcită în chip vincibil, o conștiință largă, scrupuloasă, temătoare? 4 Ce este o conștiință sigură? 5 Ce este o conștiință îndoielnică?
• II. 1 Ce reguli trebuie urmate în cazurile de conștiință adevărată, rătăcită, relaxată și scrupuloasă?
• III. 1 Trebuie oare urmată întotdeauna o conștiință sigură? 2 Se poate urma o conștiință nesigură? 3 Ce trebuie făcut pentru a ieși din îndoială? 4 Ce este un principiu reflex? 5 Numiți câteva principii reflexe. 6 Care sunt diferitele sisteme pe care le propun moraliștii pentru a ieși din îndoială? 7 Care sunt principiile tutiorismului, probabiliorismului, echiprobabilismului și probabilismului?
• IV. 1 Ce este păcatul? 2 Care sunt condițiile cerute pentru ca să fie păcat? 3 Care sunt speciile păcatelor?
• V. 1 Care sunt cauzele intrinseci ale păcatului? 2 Iar cauzele extrinseci?
• VI. 1 Ce este păcatul de moarte? 2 Care sunt condițiile lui? 3 Care este răutatea lui? 4 Care sunt efectele lui?
• VII. 1 Care este natura păcatului venial? 2 Care este răutatea lui? 3 Care sunt efectele lui?

(256) Termeni.

Conștiință (lat. conscientia, din „cum”, cu, și „scire”, a ști). Etimologic, conștiința este cunoașterea pe care o avem despre un fapt în clipa când se produce. Conștiința este psihologică ori morală. – a) Conștiința psihologică este cunoașterea pe care o avem despre ființa noastră, despre facultățile și actele noastre. – b) Conștiința morală (vezi noțiunea N° 257) este aceea despre care este vorba în această lecție.
Caz de conștiință. Greutatea în care se află conștiința când se întreabă dacă există o datorie, care este ea și, în conflictul a două datorii, pe care trebuie s-o prefere. Cazuistica este partea moralei care are drept scop să rezolve aceste greutăți, aceste probleme morale a căror soluție stânjenește și, prin aceasta, să lumineze conștiința.
Scrupul (lat. scrupulus, pietricică). Etimologic, scrupulul este ca pietrișul care intră în încălțăminte și împiedică mersul.
Păcat de moarte. – Acela care dă moarte sufletului. Sufletul are o îndoită viață: viața naturală și viața supranaturală. Nu o poate pierde pe cea dintâi, deoarece sufletul este nemuritor. Este vorba, așadar, de a doua: păcatul de moarte dă moarte sufletului, în acest sens că îi răpește viața supranaturală pe care o primise prin harul sfințitor.
Păcat venial (din lat. venia, iertare). Păcat astfel numit fiindcă, fiind mai puțin grav, dobândește mai ușor iertarea lui Dumnezeu.

DEZVOLTARE

ARTICOLUL I. – DESPRE CONȘTIINȚĂ

(257) I. Conștiința. Noțiune. Specii.

Trebuie să ascultăm Poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii. Nu putem face aceasta decât dacă mai întâi avem despre ele o cunoaștere exactă. Cine ne-o va da? Conștiința.

1° Noțiune. – Conștiința morală este facultatea pe care o avem de a recunoaște legea morală și de a o aplica împrejurărilor, adică de a judeca moralitatea faptelor, de a deosebi binele de rău.

2° Rolul ei în viața morală. – Conștiința precede fapta și o urmează. Înainte de faptă, ea ne spune că este bună ori rea, după cum este ori nu este conformă legii morale. După faptă, aflându-se în fața lucrului săvârșit, ea îl judecă și declară că este bine ori rău. Se poate întâmpla ca cele două feluri de judecată să deosebească; în acest caz, prima judecată, aceea care precede fapta, îi dă valoarea morală. De pildă, o persoană are conștiința că săvârșește o blasfemie rostind anumite cuvinte. Mai târziu, ea află că vorbele pe care le-a spus nu constituiau materia unei blasfemii: această cunoștință nouă nu schimbă în nimic firea vinei sale și conștiința pe care o avea înainte de faptă este aceea care dă măsura culpabilității ei.

3° Specii. – Conștiința poate fi privită dintr-un îndoit punct de vedere: din punct de vedere obiectiv, adică în raport cu adevărul însuși, și din punct de vedere subiectiv, adică în raport cu fiecare individ și cu gradul de adevăr pe care el crede că-l posedă.

A. DIN PUNCT DE VEDERE OBIECTIV, conștiința este: – a) adevărată ori dreaptă, dacă judecata ei este conformă adevărului și dacă numește bine ceea ce este cu adevărat bine, și rău ceea ce este cu adevărat rău; când condamnă, de pildă, blasfemia, minciuna, furtul etc.; – b) rătăcită ori falsă, dacă ne înfățișează drept bună o faptă care este rea ori, dimpotrivă, drept rea o faptă care este bună. Dacă cel ce lucrează nu bănuiește rătăcirea sa și nimic nu l-ar putea scoate din ea, conștiința sa este rătăcită în chip invincibil. În caz contrar, conștiința sa este rătăcită în chip vincibil. Conștiința rătăcită poate lua un întreit aspect. Ea este: – 1. largă ori relaxată, când socotește îngăduit ceea ce nu este, când tinde să micșoreze numărul datoriilor și să considere obligațiile grave ca fiind puțin importante; – 2. strâmtă, când este prea severă și sporește numărul și însemnătatea datoriilor sale; – 3. scrupuloasă, când nu numai că exagerează numărul și însemnătatea datoriilor, precum conștiința strâmtă, dar revine neîncetat, cu neliniște, asupra greșelilor ori a pretinselor greșeli din trecut. Nu trebuie însă a se confunda conștiința scrupuloasă cu conștiința temătoare ori delicată, care, preocupată de mântuire și călăuzită de iubirea lui Dumnezeu, se teme de greșelile cele mai ușoare.

B. DIN PUNCT DE VEDERE SUBIECTIV, conștiința este: – a) sigură, când este încredințată că se află în adevăr judecând că o faptă este poruncită, îngăduită ori oprită. Conștiința sigură poate totuși să difere de conștiința adevărată; astfel, cel ce crede în chip invincibil că o faptă este îngăduită când ea nu este, are o conștiință deodată sigură și rătăcită; – b) nesigură ori îndoielnică, când nu-și vede limpede datoria, când se întreabă dacă o faptă este bună ori rea, când șovăie între două datorii potrivnice: de pildă, datoria de a spune adevărul și aceea de a nu trăda un secret. Conștiința îndoielnică se numește și conștiință perplexă. De conștiința nesigură se leagă conștiința probabilă, care se sprijină pe motive serioase pentru a crede că o faptă este morală, fără a exclude totuși orice teamă de rătăcire. Iată câteva principii care pot sluji drept reguli de purtare în diferitele feluri de conștiințe.

(258) II. Reguli practice în cazurile de conștiință adevărată și de conștiință rătăcită.

1° Conștiință adevărată. – Se întâmplă ca o conștiință adevărată să nu aducă totdeauna certitudinea, din partea celui ce trebuie să lucreze: se poate fi în adevăr și să se creadă că ești în rătăcire. De unde urmează că, în practică, conștiința adevărată nu este o regulă de purtare decât dacă este, în același timp, o conștiință sigură.

2° Conștiință rătăcită.

A. O conștiință rătăcită în chip invincibil echivalează cu o conștiință sigură: trebuie, așadar, să i se asculte.

B. O conștiință rătăcită în chip vincibil nu poate, dimpotrivă, să slujească drept regulă de purtare: este de la sine înțeles că rătăcirea voită nu poate fi o scuză. Se cuvine, deci, a îndrepta conștiința rătăcită în chip vincibil prin studiu, prin consultarea oamenilor competenți și prin rugăciune. – a) Dacă conștiința rătăcită este o conștiință largă ori relaxată, nu este îngăduit a o urma ori de câte ori se bănuiește că un lucru este rău. Laxismul, care pretinde că se poate urma opinia favorabilă libertății împotriva legii, chiar când ea nu este decât ușor probabilă, este o doctrină condamnată de Biserică. – b) Dacă conștiința rătăcită este o conștiință strâmtă, trebuie îndreptată prin mijloacele arătate mai sus. – c) Conștiința scrupuloasă este mai mult decât o conștiință rătăcită: scrupulul este o boală care pricinuiește tulburare și dezordine în suflet și poate chiar să influențeze sănătatea trupului. Importă, deci, aici, a vindeca boala mai mult decât a suprima rătăcirea. Cele trei leacuri principale pe care le arată teologii sunt: – 1. o ascultare desăvârșită de îndrumarea duhovnicului; – 2. voința energică de a izgoni scrupulul, fie că privește un singur punct, fie mai multe obiecte; – 3. rugăciunea, însoțită de o mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu.

(259) III. Reguli practice în cazurile de conștiință sigură și de conștiință îndoielnică. Educarea conștiinței.

1° Conștiință sigură. – Trebuie întotdeauna urmată o conștiință sigură din punct de vedere moral, fie că este adevărată, fie rătăcită în chip invincibil. Spunem sigură din punct de vedere moral, căci, dacă pentru a lucra ar fi trebuitoare o certitudine absolută, aproape niciodată n-am putea face nimic.

2° Conștiință nesigură ori îndoielnică. – Nu este îngăduit a urma o conștiință nesigură ori îndoielnică. Înainte de a lucra, trebuie, deci, a întrebuința toate mijloacele spre a face să înceteze îndoiala: datoria este cu atât mai imperioasă cu cât preceptul este mai grav. Or, cele mai bune mijloace de a lumina conștiința sunt: rugăciunea, consultarea persoanelor competente și aplicarea principiilor generale ale teologiei morale, îndeosebi a principiilor reflexe. Se numesc principii reflexe reguli particulare care se aplică în chip indirect la cazurile ce trebuie rezolvate. Iată pe cele principale: – 1. O lege îndoielnică nu obligă: se înțelege, într-adevăr, că o lege nesigură nu poate crea o obligație sigură. – 2. În îndoială, trebuie să ne hotărâm în favoarea celui ce posedă, adică în favoarea libertății ori a legii. De pildă, dacă mă îndoiesc că am contractat o datorie ori am făcut un vot, libertatea mea posedă; obligația nefiind sigură, nu sunt ținut de nimic. Dimpotrivă, dacă sunt sigur că am contractat această datorie și am făcut acest vot, legea posedă: trebuie să achit datoria și să împlinesc votul. – 3. În îndoială, trebuie a prezuma în favoarea superiorului. – 4. Un fapt nu se prezumă, ci trebuie dovedit: nu se cade, deci, sub o pedeapsă legată de o vină dacă nu ești sigur că ai săvârșit acea vină. – 5. Un act trebuie ținut drept valid până la dovada contrară. Dacă se îndoiește, de pildă, de validitatea unui vot, a unei spovedanii, a unei căsătorii, trebuie conchis la validitate până când nulitatea va fi demonstrată. Dacă, în pofida aplicării acestor principii, îndoiala stăruie și trebuie să se lucreze, moraliștii nu sunt de acord asupra felului de a tăia greutatea. Diferitele sisteme pe care le propun spre a rezolva „cazurile de conștiință” și a ieși din îndoială se numesc: tutiorismul, probabiliorismul, echiprobabilismul și probabilismul.

A. TUTIORISMUL. – Acest sistem voiește ca, în îndoială, să se aleagă întotdeauna partea cea mai sigură, adică aceea care favorizează legea. Ești aproape sigur, de pildă, că ți-ai împlinit un vot; dacă îți rămâne cea mai mică îndoială, trebuie să împlinești din nou obligațiile lui. Tutiorismul absolut (rigorismul), care a fost doctrina ianseniștilor, a fost condamnat de papa Alexandru al VIII-lea. A urma partea cea mai sigură este, deci, un drept, dar nu o datorie, afară însă de trei cazuri: – a) când este vorba de un adevăr de credință necesar mântuirii; – b) ori de validitatea unui sacrament, afară de cazul în care este îngăduit a prezuma că Biserica suplinește lipsa: ceea ce se întâmplă, pentru sacramentele Pocăinței și Căsătoriei, în cazuri de mare necesitate ori de utilitate mai mare; – c) trebuie încă urmată opinia cea mai sigură când este vorba de viața ori de interesele grave ale aproapelui. Astfel, un medic trebuie întotdeauna să aleagă, între două remedii, pe acela pe care îl judecă mai potrivit a vindeca pe bolnavul său; un vânător care se teme că ar putea ucide pe cineva trăgând, nu are dreptul să tragă.

B. PROBABILIORISMUL. – Acest sistem, care ține calea de mijloc între tutiorism și probabilism, pretinde a evita stâncile rigorismului și ale laxismului. El se sprijină pe următoarele trei principii: – a) Este îngăduit a urma o opinie mai probabilă, deși mai puțin sigură. – b) Când două opinii sunt deopotrivă probabile, trebuie urmată cea mai sigură. – c) Nu este îngăduit a urma o opinie care este deodată mai puțin probabilă și mai puțin sigură. (Luați drept pildă, în cele trei principii, îndoiala asupra împlinirii unui vot.)

C. ECHIPROBABILISMUL. – Acest sistem, profesat de Sfântul LIGUORI, admite, împreună cu probabilioriștii, că se are totdeauna dreptul de a urma o opinie mai probabilă, deși mai puțin sigură. Dar când două opinii în conflict sunt deopotrivă probabile, se poate tăia greutatea prin al doilea principiu reflex (p. 172).

D. PROBABILISMUL. – Potrivit acestui sistem, se are totdeauna dreptul de a urma o parte serios probabilă, chiar dacă partea opusă ar fi mai probabilă, făcându-se însă excepție pentru cele trei cazuri în care suntem obligați a urma partea cea mai sigură (vezi mai sus: Tutiorismul). Această opinie, care favorizează cel mai mult libertatea, invocă primul principiu reflex, anume că „o lege îndoielnică nu obligă”. Deși tinde a nu înmulți numărul datoriilor, sistemul probabilist nu trebuie confundat cu laxismul: îngăduința și mila sunt adesea căi mai bune decât asprimea peste măsură pentru a conduce la Dumnezeu. În afară de rigorism și laxism, amândouă condamnate de Biserică, suntem, așadar, liberi să alegem între diferitele sisteme pe care tocmai le-am expus.

3° Educarea conștiinței. – Prin însăși aceea că conștiința este regula faptelor noastre și ne arată calea datoriei și, prin urmare, pe aceea a cerului, importă în gradul cel mai înalt a o educa, spre a dobândi o cunoaștere exactă a obligațiilor noastre. Or, educarea conștiinței se face deopotrivă: – 1 prin mijloace naturale, precum instrucția religioasă, lecturile bune, pildele bune ale părinților și ale dascălilor și frecventarea persoanelor înțelepte și luminate; și – 2 prin mijloace supranaturale, precum rugăciunea, examenul de conștiință, spovedania deasă și practicarea virtuților creștine.

ARTICOLUL II. – DESPRE PĂCAT

(260) IV. Păcatul. Definiție. Specii.

1° Definiție. – Păcatul este o neascultare voită față de legea lui Dumnezeu. Două condiții sunt cerute pentru ca să fie păcat: – a) Trebuie să fie neascultare. Un act care nu este oprit de Dumnezeu, fie în chip direct prin legea naturală ori legea dumnezeiască pozitivă, fie în chip indirect prin legile omenești, nu poate fi un act rău. – b) Trebuie ca neascultarea să fie voită: ea presupune, deci, din partea celui ce lucrează, luarea-aminte și libertatea, adică cunoașterea răului și putința de a-l evita: – 1. luarea-aminte. Cel ce n-ar băga de seamă răutatea unui act ori n-ar băga-o de seamă decât după faptă n-ar fi vinovat: astfel, a mânca carne într-o vineri, fiindcă uiți că este vineri, nu este păcat; – 2. libertatea. Un act nu este imputabil decât în măsura în care este liber; prin urmare, orice cauză care influențează libertatea, care o suprimă cu totul ori o micșorează, face ca răspunderea să fie nulă ori micșorată (vezi N° 159 și 160).

2° Specii.

A. Dacă se consideră PRINCIPIUL care este cauza lui, păcatul este: – a) originar, ori – b) actual. Cel dintâi este acela pe care îl moștenim de la părintele nostru întâi. Cel de-al doilea este acela pe care îl săvârșim noi înșine. Aici nu este vorba decât de păcatul actual.

B. Dacă se privește FELUL de a-l săvârși, păcatul actual este: – a) un act pozitiv: gânduri, dorințe, cuvinte și fapte; ori – b) o omisiune, care constă în a nu împlini un lucru poruncit, precum, de pildă, a nu asista la Sfânta Liturghie duminica.

C. Din punct de vedere al SPECIEI (deosebirea specifică), păcatele actuale se deosebesc între ele după cum sunt potrivnice: – a) fie unor precepte diferite (de pildă: blasfemie și omor); – b) fie unor virtuți diferite (de pildă: erezie, păcat împotriva credinței; deznădejde, păcat împotriva speranței; ură față de aproapele, păcat împotriva dragostei); – c) fie aceluiași precept ori aceleiași virtuți, dar în chip diferit (de pildă: minciună și vorbire de rău, amândouă potrivnice Poruncii a 8-a; omor și furt, amândouă potrivnice virtuții dreptății; prezumție și deznădejde, potrivnice virtuții speranței).

D. Din punct de vedere al NUMĂRULUI (deosebirea numerică), se cuvine a deosebi între actele exterioare și actele interioare. – a) Dacă este vorba de acte exterioare, sunt atâtea păcate câte acte potrivnice unor precepte diferite: astfel, a ucide pe cineva și a-l fura constituie două păcate: un omor și un furt. Dar toate actele săvârșite printr-o singură voință continuă, precum toate actele care preced și însoțesc săvârșirea unui furt, nu alcătuiesc decât un singur păcat de furt. Dimpotrivă, se poate întâmpla ca o singură faptă să constituie mai multe păcate: cel ce, într-o convorbire, defăimează mai multe persoane, săvârșește atâtea păcate câte persoane sunt defăimate. – b) Dacă este vorba de acte interioare (gânduri, dorințe), sunt atâtea păcate câte ori consimțământul voinței a fost reînnoit după întrerupere ori retractare a gândului ori a dorinței rele.

E. Din punct de vedere al GRAVITĂȚII și, prin urmare, al EFECTELOR, păcatul actual este: – a) de moarte, ori – b) venial.

(261) V. Cauzele păcatului.

Cauza păcatului este, după cum tocmai am spus, voința liberă a omului. Dar întrebarea care se pune este a ști care sunt influențele ce pot determina pe om a face rău. Cauzele care împing voința la păcat sunt de două feluri: intrinseci ori extrinseci.

A. Cauzele intrinseci sunt: patimile ori concupiscența. În urma păcatului originar, duhul este stăpânit de trup; nu mai este echilibru între pornirile care înclină către bunurile simțite și pornirile care împing către bunurile spirituale. Omul tinde să dea simțurilor sale o întâietate pe care ele nu trebuie s-o aibă: această dezordine se numește concupiscență. Teologii, sprijinindu-se pe învățătura Sfântului Ioan (I Ioan, II, 16), deosebesc o întreită concupiscență: – a) concupiscența trupului: neînfrânare și desfrâu; – b) concupiscența ochilor: curiozitate, pofta de bogății; – c) trufia vieții: setea neorânduită de cinstiri, de slavă etc.

B. Cauzele extrinseci sunt: – a) lumea, care, prin maximele ei, prin amăgirile și prin pildele ei rele, este pentru noi un agent de stricăciune; și – b) diavolul, care lucrează asupra simțurilor noastre, aprinde patimile și umple închipuirea noastră de gânduri nesănătoase.

Ispita. – Concupiscența, lumea și diavolul produc în noi ispita. Ispita este, așadar, îmbierea la rău care ne vine din aceste cauze. Importă a se stabili bine deosebirea dintre ispită și păcat. Sunt două momente în ispită. Întâiul este sugestia rea: gând, închipuire; al doilea este delectarea care se naște din gândul rău: ea nu este vinovată atâta vreme cât este neîncuviințată. Păcatul este al treilea moment care urmează celor două dintâi: el apare când voința consimte la sugestia și la delectarea rea. Ispita nu este, deci, un păcat: ea întărește, dimpotrivă, virtutea noastră și sporește meritele noastre dacă știm să-i stăm împotrivă. Dar este o greșeală a te expune la ea fără pricină îndestulătoare.

(262) VI. Păcatul de moarte. Natura. Răutatea. Efectul.

1° Natura. – Păcatul de moarte este o neascultare gravă față de legea lui Dumnezeu. Sunt cerute trei condiții pentru ca să fie păcat de moarte: a) o materie gravă, ori socotită gravă. Trebuie privită drept materie gravă: 1. orice insultă adusă lui Dumnezeu și însușirilor Sale dumnezeiești: apostazie, blasfemie, irreligie etc.; – 2. tot ceea ce vatămă grav dreptatea ori dragostea, fie față de noi înșine, fie față de aproapele: sinucidere, omor, furt, calomnie, ură față de aproapele; – 3. orice încălcare a poruncilor pe care Biserica le impune sub pedeapsa unei vini grave, precum, de pildă, a nu asista la Sfânta Liturghie duminica, a nu împlini datoria pascală; – b) o luare-aminte deplină la răutatea faptei. Trebuie ca acțiunea să fie percepută de noi ca o neascultare gravă față de lege; – c) un consimțământ deplin al voinței la fapta judecată rea. Dacă una dintre aceste trei condiții lipsește, păcatul nu este de moarte.

2° Răutatea. – În orice păcat de moarte este o întreită răutate. El este, într-adevăr: – 1. o neascultare față de suveranul Legiuitor; – 2. o nedreptate, fiindcă păcătosul calcă drepturile Creatorului asupra creaturii Sale; și – 3. o nerecunoștință. Dumnezeu este binefăcătorul sufletelor noastre și, după păcatul originar, a fost Răscumpărătorul nostru cu prețul celor mai cumplite suferințe. A răspunde la atâtea binefaceri prin dispreț și a prefera creatura Binelui Celui Preaînalt este o nerecunoștință fără nume.

3° Efecte. – a) Urmarea cea dintâi a păcatului de moarte este de a da moarte sufletului din punct de vedere supranatural, – de aici numele de păcat de moarte, – făcându-l să piardă harul sfințitor și, prin aceasta, dreptul la cer și meritele câștigate până atunci: lucruri care nu pot fi întoarse păcătosului decât dacă se căiește și se împacă cu Dumnezeu. Această lipsire de har este ceea ce se numește întinăciunea păcatului, care ne desparte de Dumnezeu și ne face să cădem sub robia diavolului. b) A doua urmare este obligația de a suferi o pedeapsă. Fiecăruia după faptele sale: binelui, răsplata; răului, pedeapsa. Or, pedeapsa păcatului de moarte este îndoită. Cea dintâi este mustrarea conștiinței, care chinuie pe păcătos și îi pune necontenit vina înaintea ochilor. A doua pedeapsă este pedeapsa dată de Dumnezeu Însuși. Dumnezeu n-ar fi un legiuitor înțelept dacă n-ar lega de legile Sale o sancțiune potrivită cu vina. Această sancțiune este pedeapsa veșnică a Iadului, dacă păcătosul stăruie în starea sa de vină și nu vine la pocăință.

(263) VII. Păcatul venial. Natura. Efecte.

1° Natura. – Păcatul venial este, de asemenea, o neascultare față de legea lui Dumnezeu, dar căreia îi lipsește una dintre cele trei condiții ce alcătuiesc păcatul de moarte. Păcatul este, deci, venial dacă materia este ușoară, ori dacă luarea-aminte nu este deplină, ori dacă consimțământul nu este desăvârșit.

2° Răutatea. – Păcatele veniale, oricât de numeroase ar fi, nu îmbracă niciodată gravitatea unui singur păcat de moarte. Totuși, ele nu sunt mai puțin ofense aduse lui Dumnezeu și fapte care Îi displac.

3° Efecte. – a) Fără îndoială, păcatul venial nu răpește nici harul sfințitor, nici dreptul la cer, nici meritele câștigate; dar are ca efect a micșora în noi dragostea sau iubirea de Dumnezeu și a naște căldiceala. Ne face, deci, mai slabi împotriva ispitei și ne duce pe povârnișul păcatului de moarte, fie pentru că Dumnezeu ne împarte mai zgârcit harurile Sale actuale, fie pentru că păcatul, chiar venial, slăbește buna noastră voință. b) Deși nu întinează sufletul cu o pată, el este o vină și merită o pedeapsă: nu pedeapsa veșnică, ci o pedeapsă vremelnică, potrivită cu greșeala, și care trebuie suferită aici jos ori în Purgatoriu.

Concluzie practică.

1 Nimic nu importă mai mult decât a-ți forma o conștiință delicată, scutită deopotrivă de scrupul și de relaxare, o conștiință care dă fiecărei fapte adevărata ei valoare morală.

2 Păcatul este răul suveran. Suferința, boala, ruinarea, moartea nu sunt decât nenorociri relative. Păcatul de moarte este singurul rău absolut, fiindcă întunecă frumusețea sufletului nostru și ne poate arunca, dintr-o clipă într-alta, în prăpastia Iadului. Trebuie, deci, a-l evita cu orice preț. – Trebuie de asemenea a evita păcatul venial cu mare grijă, căci „cel ce disprețuiește lucrurile mici va cădea curând”. (Eclesiasticul, XIX, 1). „Cel ce este credincios în lucrurile mici este credincios și în cele mari, spune Domnul nostru ucenicilor Săi, iar cel ce este necredincios în lucrurile mici este necredincios și în cele mari.” (Luc, XVI, 11).

LECTURI.

 1 Păcatul de moarte este pedepsit prin potop (Facerea, VI și VII); prin focul care a nimicit Sodoma și Gomora (Fac., XIX). 2 Tobit își îndeamnă fiul să fugă de păcat și să păzească Poruncile lui Dumnezeu (Tobit, IV).